Iulia Gorneanu - autor

LEPĂDAREA MĂRȚIȘORULUI

Vreme înainte erau semne clare care cereau lepădarea mărțișorului, iar despărțirea de el nu se putea face oricum. Venirea berzelor, a rândunelelor, primul cântat al cucului, înflorirea cireșilor, a trandafirilor, a păducelului sau sărbători precreștine închinate unor divinități ale vegetației erau momentele din calendarul popular care, potrivit fiecărei zone etnofolclorice în parte, impuneau predarea mărțișorului. Ea nu se făcea oricum, ci într-un întreg context ritualic. Mărțișorul se arunca după cuc, după barză, era dat pe apă curgătoare ori legat de o crenguță înflorită. Se credea că, primind mărțișorul, pasărea, apa, floarea erau ferite de deochi și -printr-un transfer simbolic de proprietăți- îi dăruiau fetei zborul, cântecul, culoarea, fertilitatea, frumusețea…

Așa cum mărțișorul trebuia prins în piept (legat la mână sau la gât) la răsărit, „odată cu roșirea ceriului”, gestul lepădării lui nu trebuia să fie văzut de Soare, pentru că se supăra și „pârlea” fața fetei. Privit din această perspectivă, mărțișorul poate fi considerat un fel de „talisman solar” .

„Unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă îi va merge bine în viaţă.

Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv. Alţii îl poartă până înfloare porumbarul sau porumbrelul şi păducelul, şi atunci, luându-l, îl pun pe un porumbar, respective pe un păducel, zicând ca copilul să fie alb ca floarea acestor ciritei.

Şi iarăşi, alţii îl poartă până când sosesc berzele (cocostârcii), iar atunci îl aruncă după aceştia, zicând: „Na-ţi negreţele,/ Şi dă-mi albeţele!”

În multe părţi, şi mai cu seamă în Muntenia, este datină ca să poarte mărţişor la gât sau la mână nu numai copiii cei mici, adică băieţii şi fetiţele, ci şi fetele cele mari, ba până chiar şi o seamă de neveste tinere. Şi aceasta o fac ele cu scop ca să nu le ardă şi pârlească soarele, căci: „Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de soare”, ci ca să li se conserve culoarea albă a pielii pe faţă în timpul verii, ca şi în timpul iernii.

Pe la finea lunii lui martie unele dintre dânsele iau legătura marţului şi o pun pe trandafiri, iar moneta o dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că fata care a purtat marţul, făcând aceasta, îi va fi faţa albă ca și caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul.

Altele, din contra, îl poartă până ce începe cucul a cânta, sau până ce înfloreşte porumbarul ori vişinul, şi atunci îl aruncă ca şi copiii, pe rămurelele acestor pomi sau până când sosesc berzele, şi atunci, cum le văd, le aruncă după acestea. Însă cele mai multe dintre dânsele caută ca atunci când îl scot şi şi-l aruncă, să nu le vadă soarele, căci văzându-le, le înnegrește pielea feţei..

Acestea sunt toate datinele şi credinţele românilor, câte le-am putut eu până acuma aduna în privinţa mărţişorului.” S. Fl. Marian - „Sărbătorile la Români, Cîrnilegile”, 1898

Fotografie - Al. Bellu