BALADA DOCHIEI de Gheorghe Asachi

Poezia este scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)

Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.

*

La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.

*

Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.

*

Traian vine-n astă ţară
Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.

*

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori