Istoria evreilor din România - Wikipedia



De la Wikipedia, enciclopedia liberă



Sari la navigareSari la căutare
Istoria evreilor în România se referă la evoluția minorității de etnie evreiască pe teritoriul actual al României de-a lungul istoriei. Prezențe iudaice în acest spațiu este atestată arheologic în Antichitate, iar începând din Evul Mediu este documentată de surse literare și alte categorii de izvoare istorice. Minoritatea evreiască a devenit semnificativă din punct de vedere numeric și al ponderii economice și culturale în special începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de 756.930.[1]
În secolul al XX-lea, antisemitismul unei părți însemnate a elitelor dintre cele două războaie mondiale[2] a favorizat realizarea holocaustului[3] astfel că în urma trecerii evreilor basarabeni la cetățenia sovietică, emigrației în masă către Palestina britanică (după 1948, Israel)[4][5][6][7] și în urma crimelor comise de regimurile antonescian în România (inclusiv Basarabia și Transnistria) și Horthyst în Transilvania de Nord, această minoritate nu mai număra în 1956 decât 146.264 persoane.[8] În perioada stalinistă a regimului comunist, manifestarea religiei și culturii mozaice sau a apartenenței la evreimea internațională erau socotite potrivit ideologiei oficiale drept „naționalism burghez” și respectiv drept „cosmopolitism", ceea ce este retrospectiv apreciat ca fiind un „antisemitism ocult” al regimului; în toate cazurile, această situație a dus la emigrarea majorității evreilor români spre statele apusene sau spre Israel, astfel că la recensământul din 2011 au fost recenzați în România numai 3271 evrei.[9]
Cuprins




Începuturile prezenței evreiești[modificare | modificare sursă]

Este posibil ca evreii să fi avut reprezentanți în actualul spațiu geografic românesc cu aproape două milenii în urmă.[10][11]
Începuturile prezenței evreiești au fost plasate de istoriografia mai veche, înainte de cucerirea Daciei de către Traian, însă această opinie a fost revizuită de cercetările actuale, deoarece nu este confirmată de mărturii arheologice. Existența evreilor în Dacia înainte de cucerirea romană nu este susținută de istoriografia actuală. Chemarea evreilor de către Decebal după distrugerea celui de-al doilea Templu s-a dovedit a fi o legendă. Au fost dezmințite și teoriile unor istorici ai secolului XIX cu privire la etimologia evreiască a numelor localităților Tălmaciu, Beclean și Aiud sau la contribuțiile evreiești la dezvoltarea mineritului pe teritoriul Transilvaniei.[1]
Primii evrei au ajuns probabil în Dacia odată cu instalarea puterii romane. Pe la începutul erei noi majoritatea poporului evreu locuia în afara Israelului antic. Răscoalele evreiești anti-romane, începute prin anii 60 d.Ch. (Marea Revoltă a Evreilor) și terminate cu Revolta lui Bar Kohba (132-135 d.Ch.) care s-au încheiat prin victoria armatei romane asupra evreilor au avut urmări tragice pentru învinși (vae victis): incendierea Ierusalimului și a celui de al II-lea Templu, masacre, robie și exil pe tot teritoriul controlat de romani. Ponderea coloniștilor evrei pe teritoriul Daciei rămâne și în acest caz, discutabilă. Studiul demografic al lui Solin din 1983 nu pomenește nici un izvor arheologic cu privire la prezența unor astfel de populații pe teritoriul Daciei romane, dar există unele mărturii, mai ales monede, care o confirmă.[12][13][14]
Perioada medievală[modificare | modificare sursă]




Sinagoga Mare din Iași, construită 1657-1671

Când Roman I Mușat, domnul Moldovei între 1391-1394, a întemeiat orașul Roman au fost și evrei printre primii locuitori[necesită citare]. Roman I i-a eliberat pe evrei de serviciul militar în schimbul unui impozit[necesită citare]. În sec. XIV[necesită citare], în Principatele Române au venit evrei din Europa Centrală (evrei așkenazi)[necesită citare], iar în timpul dominației otomane, s-au stabilit aici în special evrei sefarzi, de origine spaniolă[necesită citare]. Jewish Encyclopedia amintește că la curtea lui Ștefan cel Mare a fost logofăt un evreu, Ițhak fiul lui Beniamin Șor. Printre medicii lui Ștefan cel Mare era și un medic evreu [15]. La București, în jurul anilor 1550, este pomenit un grup de evrei condus de David Ibn Usa[necesită citare], probabil liderul religios al comunității; mai sunt pomeniți Isac Rufus și Habib Amato[necesită citare], care aveau prăvălii în București, cei doi fiind prădați de o slugă, Iuda Gerson, care a murit, aparent prin spânzurare; la cercetarea împrejurărilor morții sale au mai participat alți patru evrei [16]. David Ibn Usa se afla în legătură cu rabinul Salonicului, puternicul centru al sefarzilor din Balcani.
În urma pogromurilor din Ucraina din secolul al XVI-lea a venit în România un val de evrei așkenazi[necesită citare], vorbitori de idiș. În anul 1694, la București, sub Brâncoveanu, evreii au plătit ca breaslă 100 ugh [17]. Pe data de 28 ianuarie 1739 Constantin Mavrocordat l-a numit pe „Marco al lui Lazăr” să fie «staroste de jidovi» la Bârlad [17]. În anul 1740 erau comunități evreiești în orașele Roman, Bacău și Galați. La Iași, la data de 24 septembrie 1741, „căpitanii breslei” semnează un act în numele acesteia [17].
Din a doua jumătate a sec. XVIII și mai ales în prima parte a sec. XIX, din cauza înăspririi situației evreilor din Galiția, un nou val de evrei se refugiază în Moldova și Transilvania, unde autoritățile erau mai tolerante[18].










Continuare:https://ro.wikipedia.org/wiki/Istori...n_Rom%C3%A2nia