Fecioara Maria de la Guadalupe.

[Adrian Pop]

Fecioara Maria de la Guadalupe. Pe 12 decembrie, indulgenţă rămânând acasă

Papa Francisc acordă tuturor credincioşilor din lume posibilitatea de a obţine, rămânând acasă, indulgenţa cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la încoronarea icoanei Sfintei Fecioare Maria de la Guadalupe.

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş

10 decembrie 2020 – Vatican News. Pe baza mandatului special al papei Francisc, Departamentul care gestionează administrarea penitenţei – Penitenţieria Apostolică – a extins indulgenţa plenară credincioşilor din întreaga lume care vor participa de acasă, pe 12 decembrie, la comemorarea liturgică a Fecioarei Maria de la Guadalupe. De altfel, bazilica mariană din Guadalupe, în Mexic, va fi închisă pentru credincioşi şi pelerini în perioada 10-13 decembrie, pentru a evita mulţimile de credincioşi şi a preveni propagarea noului coronavirus.

Cardinalul Carlos Aguiar Retes, arhiepiscop de Ciudad de Mexico, i-a cerut în mod expres papei Francisc posibilitatea acordării indulgenţei plenare tuturor credincioşilor din lume, chiar în condiţiile în care nu este posibilă vizita la sanctuarul marian din Guadalupe.
"Fiind conştient că devotamentul faţă de Fecioara Maria din Guadalupe depăşeşte graniţele noastre, Sfântul Părinte a considerat ca fiind potrivit să acorde indulgenţa plenară tuturor credincioşilor catolici din lume care se alătură sărbătorii noastre, respectând condiţiile obţinerii indulgenţei" – scrie cardinalul mexican.

"Să o lăsăm pe Maica Domnului să ne viziteze în casele noastre în acest an" – continuă prelatul, referindu-se la faptul că în acest an, în mod excepţional, nu este posibilă vizita la sactuarul marian din Guadalupe.
Cardinalul mexican îi îndeamnă pe credincioşi să-şi deschidă porţile inimii pentru a se lăsa binecuvântaţi şi acoperiţi de mantia ocrotitoare a Fecioarei Maria de la Guadalupe.
"Fie ca Domnul nostru Isus Cristos şi Maica Sa Preasfântă, Fecioara Maria de la Guadalupe, să ne însoţească şi să ne binecuvânteze în acest parcurs atât de dureros pentru întreg poporul lui Dumnezeu" – s-a rugat cardinalul mexican, referindu-se la situaţia dramatică generată de noul coronavirus.

De asemenea, arhiepiscopul de Ciudad de Mexico îi îndeamnă pe credincioşi să profite de posibilitatea acordată de papa Francisc de a obţine indulgenţa plenară şi în beneficiul credincioşilor răposaţi.
În concluzie, în acest an, credincioşii vor putea obţine indulgenţa plenară rămânând în propriile locuinţe, venerând o imagine sacră a Fecioarei Maria de la Guadalupe şi, mai ales, urmărind prin intermediu mijloacelor de comunicare în masă celebrările euharistice de la sanctuarul marian din Guadalupe. Sunt necesare, desigur, respectarea condiţiilor obişnuite: mărturisirea păcatelor şi primirea Preasfintei Împărtăşanii.

[Adrian Pop]

Fecioara brunetă – Guadalupe

Posted on 10 februarie 2015


Autor: pr. Claudiu Dumea
Sursa: Editura ARCB

Fecioara de Guadalupe

Apariţiile de la Guadalupe sunt ca o piesă în două acte: primul act se petrece în Spania, cel de-al doilea în Mexic. Guadalupe este numele unui râu din Spania şi al muntelui din preajma lui. ţinut sălbatic, bântuit de lupi, după cum arată şi numele; cuvântul spaniol „guadalupe” tradus înseamnă «ţinutul lupilor».
Într-una din zilele anului 1329 – pe atunci această parte a Spaniei era încă stăpânit de arabi – un văcar căuta disperat una din cele zece vaci care dispăruseră fără urme. Într-un ultim efort, escaladează muntele abrupt şi, ajuns pe pisc, găseşte un teren împădurit şi un izvor de apă. Iar lângă izvor, culcată, vaca. Se apropie, însă vaca nu mişcă: e moartă. Să-i aducă stăpânului măcar pielea. Vrea s-o jupuie, scoate cuţitul, dar când să înceapă operaţia, vaca se ridică în picioare. În aceeaşi clipă omul vede în faţa lui, învăluită într-o lumină orbitoare, o femeie de o rară frumuseţe care îi taie răsuflarea: „Nu te teme. Eu sunt Fecioara Maria, care prin harul Celui Prea Înalt, l-am zămislit în sânul meu pe Fiul lui Dumnezeu cel viu. Du vaca la loc şi mergi apoi la Caceres. Spune preoţilor din acel sat să vină aici şi să sape în locul unde ţi-ai găsit vaca moartă. Vor găsi statuia mea. Ei trebuie să o scoată din pământ şi să o ducă în altă parte căci aceasta este voinţa mea”. Omul aleargă unde e trimis. Ca de obicei, preoţii nu cred în asemenea scrânteli. Până la urmă, de voie, de nevoie, merg. Săpând cu cazmaua dau de un strat de piatră: pare să fie o pivniţă sau un cavou. Curioşi sapă mai departe şi mare le este mirarea descoperind înăuntru o statuie înaltă de un metru, de provenienţă din Grecia sau Asia Mică, după părerea specialiştilor. O statuie a Maicii Domnului cu faţa brunetă, trăsături perfecte, fruntea largă, nasul acvilin, buze roşietice, ochi negri, sprâncene lungi, mantie roşie, un colier cu cruce de aur şi alte bijuterii. şase ani mai târziu pe piscul de la Guadalupe se înălţa o bazilică măreaţă. şi alături o casă de oaspeţi pentru numeroşii pelerini care veneau să se închine aici Sfintei Fecioare. Rămăşiţele văcarului vizionar, al cărui nume istoria nu ni l-a transmis, se odihnesc sub lespezile bazilicii, într-un sicriu de abanos.
Actul al doilea se petrece după circa 200 de ani în Mexic. Pentru azteci – indienii, populaţia indigenă a Mexicului – anul 1519 era anul în care după profeţiile lor, trebuia să se reîntoarcă la ei zeul Quetzalcoatl. Dar mare le-a fost surpriza şi bucuria văzând că zeul nu a venit singur, ci însoţit cu o armată întreagă de zei. Au venit pe cai. Indienii, care nu mai văzuseră cai, credeau că aceste fiinţe supranaturale formau o singură fiinţă cu caii lor. I-au primit cu toate onorurile cuvenite. Dar au rămas complet decepţionaţi: aceşti zei nu aveau nimic dumnezeiesc in ei; erau de fapt conchistadorii, năvălitorii spanioli care, cu condotierul lor Fernando Cortes în frunte, le-au cucerit cu armele ţara şi le-au distrus civilizaţia. Tot cu armele au încercat să le impună şi creştinismul. Misionarii, sosiţi şi ei, au intrat în conflict grav cu conchistadorii şi au făcut eforturi eroice să evanghelizeze populaţia mexicană prin mijloace paşnice şi dialog, străduindu-se să le înveţe limba, obiceiurile şi tradiţiile locale. Dar nu reuşeau mare lucru căci, cu structura lor mintală europeană, nu reuşeau să înţeleagă modul de a gândi şi de a simţi al indigenilor. Potrivit filozofiei aztecilor, unicul lucru adevărat şi autentic de pe pământ e poezia, adică florile şi cântecul. Acestea cuprindeau în ele şi reprezentau toată frumuseţea, adevărul, splendoarea şi misterul divinităţii, era mijlocul de a comunica cu Ometeol, zeul tuturor forţelor naturii. Puteau să survină erori şi catastrofe, dar drumul florilor şi al cântecului rămânea întotdeauna deschis pentru o întoarcere la Dumnezeu. şi ce n-au înţeles şi n-au putut să facă misionarii spanioli, a făcut Sfânta Fecioară: i-a convertit pe mexicani la creştinism prin cântece şi flori.
În dimineaţa zilei de 9 decembrie a anului 1531, un campesino, un ţăran indian, un om sărac, simplu, un dezmoştenit al pământului, mergea pe drumul care ducea spre Ciudad de Mexico. Avea 48 de ani, se convertise şi se botezase de curând, şi acum mergea la mănăstirea Sfânta Cruce a franciscanilor din marginea oraşului Mexico să asculte liturghia şi să continuie instrucţia religioasă. La botez şi-a părăsit muncile păgâne şi şi-a luat numele de Juan Diego. Trecând pe lângă colina Tepegac aude un concert extraordinar de păsări: ecoul repeta melodiile ca o muzică cerească. Surprins, ţăranul se întreabă: „Sunt oare vrednic de ce aud? Nu cumva visez? Oare m-am trezit? Unde sunt? Oare în paradisul pământesc despre care ne-au vorbit bătrânii, înaintaşii noştri? Sau sunt deja în cer?” De doi ani de când îi murise soţia, Maria Lucia, încreştinată şi ea, nu mai dorea altceva decât să moară şi să o reîntâlnească în cer. Cântecul încetează. Privind în jur aude de sus un glas care-l cheamă pe nume: „Juanito, Juan Dieguito!” Îl invită să se apropie. Când ajunge pe vârful colinei, o femeie de o frumuseţe supraomenească îi spune: „Află, Juan Diego, tu care eşti unul din copii mei cei mai mici, că eu sunt Fecioara Maria, Mama Dumnezeului adevărat, Creatorul viu, Stăpânul cerului şi al pământului. Doresc ca în acest loc să se construiască un sanctuar («teocalli» în indiană) care să-mi fie consacrat, ca cei care mă caută să mă găsească, şi, de asemenea, eu să-mi pot arăta compătimirea şi iubirea faţă de toţi locuitorii ţării tale. Eu voi fi prezentă ca să ascult rugăciunile, plângerile şi suferinţele şi ca să-i mângâi pe nenorociţi şi ca să-i apăr pe toţi cei care cer ocrotirea mea”. şi îl trimite la episcopul, desigur spaniol, Juan Zumarraga să-i transmită dorinţa ei. Merge de îndată la palatul episcopal. Aici ştim ce-l aşteaptă: nu-l crede nimeni. E luat în râs, alungat de servitori, şi i se refuză audienţa la episcop; ce să caute la episcop un ţăran mizerabil, îmbrăcat cu o ayata grosolană (ayata este pătura aceea cu o gaură în mijloc în care se bagă capul, pe care o poartă şi azi ţăranii mexicani). Stă ceasuri întregi în curte. Cum nu pot scăpa de el, îl lasă să intre la episcop. Episcopul îl ascultă, dar bineînţeles, nu crede nimic din ce-i spune.

De patru ori îi apare Sfânta Fecioară, de patru ori merge la episcop, îndurând de fiecare dată aceleaşi umiliri. Descurajat, i se plânge Mariei: „Stăpâna mea, mă simt un om neînsemnat, un calic, o frunză călcată de toţi în picioare, mă trimiţi într-un palat de oameni mari cu care eu nu sunt obişnuit, nu mă cred pe mine. Încredinţează misiunea aceasta unei persoane înalte. Iartă-mă dacă te supăr”. Nici minunile pe care le face Sfânta Fecioară nu zdruncină necredinţa episcopului şi a anturajului său. A cincea apariţie aduce victoria. În dimineaţa de 12 decembrie, ţăranul găseşte colina apariţiilor acoperită de un covor de flori multicolore, parfumate, cu rouă pe ele, şi în special trandafiri. „Fiul meu, copilaşul meu, du aceste flori episcopului. Spune-i din partea mea că aceste flori, aceşti trandafiri, sunt semnul voinţei mele. Povesteşte-i cum ai cules aceste flori”. Cu un braţ de flori ascunse în mantia sa, reuşeşte să intre a cincea oară la episcop. În genunchi repetă mesajul, apoi îşi desface mantia şi lasă să cadă florile pe jos. Episcopul rămâne descumpănit. În decembrie, în plină iarnă, nu se puteau culege de nicăieri flori. Ceva şi mai uluitor însă: abia căzute frunzele jos, pe interiorul mantiei unde fuseseră florile, apare o imagine foarte frumoasă a Sfintei Fecioare. E imaginea care poate fi văzută şi azi în sanctuarul de pe colina apariţiilor. Vizionarul a voit ca această colină să nu se mai numească Tepeyac ci Guadalupe. Zguduit, episcopul reţine mantia cu imaginea miraculoasă şi o pune în capela sa. A doua zi, episcopul merge în procesiune cu clerul sus pe colina apariţiilor; franciscanii poartă pe braţe mantia cu imaginea miraculoasă, băştinaşii dansează, cântă din flaute şi tambururi, dansează şi umplu văzduhul cu petale de flori. În genunchi, episcopul promite să împlinească dorinţa Sfintei Fecioare. Vestea se răspândeşte, indienii se convertesc în masă: misionarii nu mai dovedesc să boteze: 15 mii de botezuri pe zi, toţi la botez cu cununi de flori pe cap; în zece ani se încreştinează circa 8 milioane de indieni. Guadalupe, cu cele circa 20 de milioane de pelerini anual, e centrul spiritual şi religios al Americii Latine. Douăzeci şi cinci de papi au încurajat devoţiunea către Sfânta Fecioară de la Guadalupe. Paul VI a trimis un trandafir de aur Fecioarei brunete – Virgo morena.
Să revenim la imaginea miraculoasă de pe mantia lui Juan Diego. Având dimensiunile de 1,43 x 0,55 m, poate fi admirată Maria cu un chip nobil, de culoare brunetă, cu mâinile împreunate. Douăsprezece raze îi încadrează capul, formând o coroană. Chipul acesta desenat pe pânza grosolană de suman, exprimă, după atâtea secole, în culori vii, trăsăturile dulci, de o infinită duioşie şi graţiile Sfintei Fecioare. Când i s-a adus o copie, o icoană, Papa Benedict XII a exclamat: „Non fecit taliter omni nationi”. Toate analizele făcute din secolul XVII până azi arată că e o pictură unică, extraordinară, plută de enigme, din punct de vedere uman inexplicabilă. Ea sfidează ştiinţa. Analizele din laboratoare arată că pictura nu conţine nici un mineral cunoscut, vegetal sau sintetic. şi totuşi culorile se păstrează vii, cu toate că pânza a fost ţinută veacuri la rând în aer liber: racla de cristal în care e păstrată acum datează doar de la sfârşitul secolului trecut. Orice pictură pe bază de ulei sau apă presupune o pregătire, o apretare a pânzei pe care se pictează. Ceea ce nu e cazul la pictura de pe sumanul lui Juan Diego: o minune egalată numai de giulgiul din Torino. şi încă un amănunt: în 1951 un fotograf a descoperit un lucru prezent uneori în fotografie sau în film, dar niciodată în pictură, lucru confirmat de minuţioase cercetări ştiinţifice, şi anume: pe pupila unuia dintre ochii icoanei, celălalt e aproape închis, se reflectă un chip uman, cu barbă, în profil, ca într-o fotografie. E chipul vizionarului imprimat în ochii Sfintei Fecioare în momentul în care a lăsat să cadă trandafirii în faţa episcopului.
Cât despre sărmanul campesino, Juan Diego, s-a stins după 17 ani de la apariţii. Cenuşa lui se află într-o capelă a Sanctuarului din Guadalupe. În ultimul pelerinaj făcut în Mexico, Papa Ioan Paul II l-a ridicat la cinstea altarelor.
Ar fi inutil să ascultăm lucrurile senzaţionale legate de icoana miraculoasă de la Guadalupe, dacă nu am reţine mesajul fundamental pe care Sfânta Fecioară ni-l transmite. Iar mesajul e acesta: după exemplul lui Isus, dragostea, predilecţia Mariei se îndreaptă spre categoria socială din care a făcut şi ea parte: spre cei umili, sărmani, săraci, dispreţuiţi, călcaţi în picioare, spre cei care chiar dacă greşesc din slăbiciune, se recunosc că sunt păcătoşi, nu se justifică, spre cei pe care îi vedem mergând în genunchi pe pământul gol al sanctuarelor Mariei în semn de pocăinţă. Citind minuţioasa descriere a misionarului Antonio Valeriano, contemporan şi martor al evenimentelor de la Guadalupe, rămânem surprinşi de felul cum Maria îi repetă mereu vizionarului: „Juanito (Ionel), copilul meu”: ca o mamă care îşi alintă copilul. Maria e mama celor mici. E un lucru care ne şochează şi ne îngrijorează: în apariţiile din timpurile moderne – şi sunt sute – privilegiaţii Maicii Domnului sunt oameni simpli: analfabeţii, păstorii de oi, văcarii, copii; după ştiinţa mea, printre vizionari nu găsim preoţi, nici episcopi, nici profesori de seminarii, nici teologi, nici liturgişti, nici biblişti şi nici măcar seminarişti. Contemplând apariţiile pe pământ ale Mamei sale, Isus continuă să-l preamărească pe Tatăl său, Stăpânul cerului şi al pământului „fiindcă a ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-a descoperit celor mici” (Lc 10,21).