Teofaniile4 Maicii Veronica de la Manastirea Vladimiresti

[Adrian Pop]

MONAHUL DE LA COROD
De Nelu Baciu
” Tu eşti Cel ce potoleşti
Foamea, setea, neputinţa
Firei noastre omeneşti!”
Prefaţă
Părintele Sebastian Dediu – Monahul de la COROD - este ucenicul marelui duhovnic - Părintele Ioan Iovan , căruia i-a rămas de-apururi credincios. Locuieşte retras în localitatea Corod – de l angă Tecuci, păstrandu-şi verticalitatea pană în ziua de azi, fără nici un compromis. Acasă, la Sfinţia Sa, intri într-un colţ de Rai; parcă te afli într-o altă dimensiune în camera Părintelui, cu pereţii acoperiţi în întregime de icoane şi fotografii. Fiecare îi aminteşte de un suflet salvat, de o împrejurare . Oricine este bine venit, iar blandeţea ochilor senini, privirile părinteşti pline de iubire, te fac să te s imţi acasă. În chilia Părintelui Sebastian găseşti adevărata Ortodoxie – trăită nu mimată, precum şi o călugărie călită şi încercată, pe care a dus-o toată viaţa.
A intrat în monahism la Mănăstirea Sihastru, al cărei destin s-a legat strans de Mănăstirea Vladimireşti, amandouă fiind apărate în procesul intentat de Patriarhie şi ordonat de regimul comunist, de către avocatul Petre Pandrea, care povesteşte în cartea – jurnal “CALUGARUL ALB”, despre bucuria şi măreţia vieţii spirituale din cele două Mănăstiri, precum şi durerea desfiinţării lor în urma neputinţei lui de a ţine piept “satrapului persan”, cum îl numeşte pe episcopul de atunci al Buzăului.
Părintele Sebastian fiind de aceeaşi esenţă spirituală, i-a înţeles şi i-a iubit pe cei doi mari Sfinţi Părinţi de la Vladimireşti: Măicuţa VERONICA şi Părintele IOAN, urmandu-i şi în închisorile comuniste – marile “Catedrale” unde şi-a desăvarşit darul călugăriei, devenind Părinte spiritual pentru sute de deţinuţi politici. I-a hrănit pe toţi cu Hristos!
Prima întalnire cu Măicuţa VERONICA a avut-o la cinci ani cand se juca cu alţi copii în jurul colinei din mijlocul satului. Fecioara de la Vladimireştivenise şi în Corodul-Tecuciului pentru a propovădui Cuvantul Domnului, după cum i se poruncise în Vedenii. Atunci a “tresărit” băiatul de cinci ani, ascultand-o pentru prima dată. De atun ci de stinul Vladimireştiului a devenit şi destinul Sfinţiei Sale. Este cel care a răsădit în inimile multora iubirea pentru Hristos, Biserică şi pentru Aleşii Săi: Măicuţa VERONICA şi Părintele IOAN. A stat închis pentru credinţă 12 ani.
*
Părintele Sebastian a fost ales de Cer pentru noi şi dat nouă între noi, alături de noi şi în toate ale noastre. Însă trebuie să ţinem seama că fiind ales de Cer, noi să nu pierdem nimic din sfaturile Sfinţiei Sale şi din Mesajul pe care doreşte să ni-l transmită.
Fiecare frază, rostită în cuvinte simple, conţine un fragment din Adevărul esenţial, pentru că Duhul Sfant este Acela care vorbeşte prin gura Sfinţiei Sale! O dovadă este şi aceea că în prezenţa sa simţi o absolută siguranţă şi o binefăcătoare pace lăuntrică.
Strălucirea sa spirituală te pătrunde în întregime iar atmosfera de neînchipuită sfinţenie ce-l înconjoară te cufundă într-o mută veneraţie. Cu greu poate fi descrisă în totalitate această personalitate cu adevărat Divină.
C artea ce o aveţi în faţă este (în aparenţă) o simplă înşiruire de fapte, aşa cum ni le-a povestit Părintele, uneori cu umorul fin al moldovenilor de la ţară în mijlocul cărora a trăit. Crede că numai limbajul simplu poate fi înţeles şi de ţărani şi de intelectuali. De aceea nu am intervenit nici în sensul unei prelucrări literare, nici în a trage diverse concluzii teologice. Faptele în sine, redate aici – povestite de Părintele, a cărui cuvinte le-am transcris întocmai – spun totul!
Măicuţa VERONICA

[Adrian Pop]

De cand o cunosc pe Măicuţa Veronica?
De la cinci ani, cand Măicuţa – Fecioara de la Vladimireşti * ) – propovăduia prin ţară însoţită de colonelul Coman Ionescu şi de avocatul Traian Corodeanu, cei doi stalpi ai Oastei Domnului. Ajunşi în Corod, s-a făcut o tribună ca la serbare, iar eu, ca orice copil, mă jucam de-a prinselea şi de-a ascunselea. Măicuţa, cum era atunci – sora Lica – mititică, în negru, a dat ” Vedenia din porumb”. Eu de atunci o am! Iar colonelul Coman Ionescu, Proorocirea lui Ioil: “Tinerii voştri vedenii vor avea, fecioarele vor prooroci şi bătranii vise.”
[ N. Ed. - Vedenia din ziua de 22 Octombrie 1937 sau Vedenia din porumb , este de o rară frumuseţe şi importanţă teologică cu totul deosebită. Asemeni unei simfonii măreţe, alături de celelalte Vedenii, te ridică pe cele mai înalte culmi de trăire sufletească. Dar particularitatea Vedeniei din porumb, constă în parcurgerea Misticii creştine în totalitate. Nefiind aici locul unui studiu teologic, lăsăm cititorului meritul de a descoperi, practic, îndeplinirea unor proorociri biblice, chiar pe pămantul acesta al nostru, prin Văzătoarea de Dumnezeu - MĂICUŢA VERONICA.
Atragem atenţia că, varsta de 15 ani pe care o avea şi pregătirea şcolară (doar cateva clase primare), nu i-ar fi permis sub nici o formă să redacteze un asemenea document teologic. Se vede clar supraraţionalul din conţinutul discuţiilor. Este întrebată de Domnul Iisus Hristos : < Mergi să Mă petreci pană la capăt ? > - dar nicidecum pană la capătul lanului de porumb, cum a crezut tanăra copilă.
Schimbată la faţă, transfigurată, parcurge simbolic acest drum alături de Mantuitorul - Lumina Lumii - care a venit "pe norii Cerului" înconjurat de Lumină şi i-a dat poruncă fermă să spună lumii să se îndrepte, să se schimbe.
Alte momente impresionante petrecute la Vladimireşti - un Lourdes al Romaniei - le puteţi afla din Cartea < Viaţa Măicuţei Veronica > de unde am luat şi Vedenia din 22 octombrie 1937, al cărei conţinut îl prezentăm în continuare :
"În ziua de 22 octombrie 1937, cand eram la cules de porumb cu sora mea Ghiniţa, la ora 10 ziua, am simţit o dogoreală de foc , care mă dogorea la faţă, la maini şi la picioare. Mă uitam să văd cine face focul şi n-am văzut pe nimeni. Mă întorc către sora mea şi îi spun :
- Ghiniţo, cine o fi făcand focul ?
Ea, care nu simţea nimic, îmi zice :
- Trebuie să fii nebună, Lico, (aşa îmi zicea acasă ). Cine să facă focul prin ciocani ?
Eu îi răspund :
- Văd că fum nu se vede.
Atunci mă cuprinde o frică şi încep să fac sfanta cruce şi zic : "Maica Domnului, vrei să mă prăpădeşti?" Dar de ce mă închinam, fierbinţeala dispărea şi nici frică nu mai aveam.
Ies la drumul de prin mijlocul bucăţii să mă uit dacă tata vine de acasă. Tata nu venea, dar ce să vezi ? Tanărul care-l văzusem în vis cu o săptămană înainte venea spre mine. Cand l-am văzut, m-am gandit ce să fie cu acest tanăr. Teamă de el nu aveam, fiindcă această persoană îmi era cunoscută din vis. Se apropie de noi şi-mi dă bună ziua. Eu i-am mulţumit şi mă întreabă :
- Mai aveţi de cules ?
Eu i-am răspuns că mai avem.
- Dar singure culegeţi ?
Eu răspund :
- Singure culegem; tata a plecat acasă cu un car de bostani şi noi culegem jos.
El îmi zice :
- Bine faceţi. Dar pe mine mă cunoşti ?
Eu îi răspund că îl cunosc, că diseară săptămană l-am văzut prin vis.
El îmi zice :
- Adevărat este, dar ce ţi-am spus m-ai ascultat ?
Apoi ridică mana înspre răsărit şi îmi zice :
- Uite tu aici !
Eu m-am uitat şi văd că venea pe norii cerului o lumină de statura unui om şi lucea ca soarele. Eu cand am văzut această lumină, am zis :"Ce să fie ?" El îmi zice :
- Ce, nu cunoşti ?
Eu îi răspund :
- Cum să cunosc la aşa depărtare ?
El îmi zice :
- Mai uită-te încă o dată !
Cand mă uit a doua oară, această lumină strălucea mai tare. Eu îi spun :
- Nu e prăpădul lumii ?
El îmi zice :
- Nu e nimica. Mai uită-te o dată !
Atunci mă uit a treia oară; această lumină se apropie de noi şi văd un om în mijlocul ei. Atunci îi spun tanărului :
- Văd un om !
Tanărul îmi zice :
- Este Mantuitorul !Nu te teme !

[Adrian Pop]

Pe mine atunci m-a cuprins un cutremur, căci mă gandeam cum am să stau în faţa Mantuitorului, cine ştie cum are să-mi vorbească şi cum n-am să ştiu să-I răspund. Dar tanărul îmi zice :
- Nu te teme de aceasta, să vezi ce bland vorbeşte !
Atunci, sora mea, văzandu-mă schimbată la faţă şi auzind că vorbesc, îmi zice :
- Ce este cu tine, Lico ? Te-ai schimbat cu totul. Ce vezi şi cu cine vorbeşti ? Eu nu văd nimic.
- Acesta este tanărul care mi-a zis să fac Sfanta Cruce !
Ea îmi zice :
- Cum tu îl vezi şi eu nu-l văd ? N-am şi eu ochi ca ai tăi ?
Eu am tăcut din gură, că am văzut că acea persoană ce venea pe norii cerului înconjurată de lumină a venit în dreptul nostru şi cobora în jos în faţa noastră, sus, de la pămant de jumătate de metru. Eu cand am văzut această persoană, nu mi-a mai fost frică, căci avea o faţă blandă, ochii albaştri şi lini, barbă blondă, mustăţile la fel, răsucite şi băgate în barbă, părul în două părţi, lăsat pe umeri, făcut inele ; îmbrăcat într-o mantie albă, lungă pană jos de I se vedeau degetele de la picioare şi largă la maneci. Unde sta cu picioarele avea ceva alb, iar în jurul Lui o rază de lumină.
Eu, cand L-am văzut aşa de frumos, Îl priveam, nemaiputandu-mă sătura de frumuseţea Lui. El îmi dă . Eu îi mulţumesc şi El mă întreabă :
- Mai aveţi de cules ?
Eu îi spun :
- Mai avem.
El îmi zice:
- Dar singurele culegeţi ?
Eu îi răspund :
- Tata a plecat acasă cu un car de bostani şi noi culegem jos.
El îmi zice :
- Bine faceţi.
Apoi întinde mana către tanăr şi îmi zice :
- Pe acest tanăr îl cunoşti tu ?
Eu îi spun că îl cunosc, că diseară săptămană l-am văzut în vis.
El îmi zice :
- Dar ce ţi-a spus l-ai ascultat ?
Eu îi spun :
- Da, l-am ascultat.
El îmi zice :
- Dar la preoţi şi la primărie ai spus ?
Eu îi răspund :
- Da, le-am spus.
El îmi zice :
- Te-au crezut ?
Eu îi răspund :
- Atunci am văzut cand le-am spus că m-au crezut, dar în urmă nu ştiu ce-or mai fi vorbit.
Eu, ca cel care nu mai văzusem niciodată aşa ceva, mă uitam cu mare atenţie la El. El îmi zice :
- Ce te uiţi aşa la mine ? Oare nu Mă cunoşti ?
Eu spun :
- De unde să Te cunosc ? De cand sunt, aşa om n-am văzut !
Şi îmi zice atunci :
- Nici n-a fost, dar nici nu este. EU SUNT LUMINA LUMII ! EU SUNT MÎNTUITORUL VOSTRU, care mantuie toată lumea.
Eu am început să mă închin, mirandu-mă, şi spuneam :
- Eu pană acum nu Te-am mai văzut !
El îmi zice :
- Nu mă arăt la toţi şi nici totdeauna. Apoi îmi spune :
- Să spui la preoţii din comuna voastră şi la săteni să deschidă sfanta biserică, că este păcat cand face preotul sfanta slujbă afară, trece lumea pe drum şi rade, nu-şi ia pălăria din cap să respecte sfanta biserică. Atunci eu îi spun :
- Lasă că am să le spun (fiindcă biserica noastră fusese în reparaţie şi preoţii făceau slujba în pridvor ). Apoi îmi zice :
- Mergi să mă petreci pană la capăt ?
Eu îi spun :
- De ce să nu merg ?Lepăd sacul de la gat, care era cu porumb, şi-l las jos. Sora mea Ghiniţa cand a văzut că am lăsat sacul jos, a început să ţipe. Atunci mă întorc către dansa şi îi zic :
- De ce ţipi tu, Ghiniţo ? Ea îmi zice :
- Cum să nu ţip, o fierbinţeală de foc m-a ajuns şi un banzar bazaie să-mi ia auzul. Eu, care nu simţeam nimic, îi spun :
- Fii pe pace şi vino şi tu după mine !
Şi mă întorc iarăşi către Mantuitorul. Cand am dat să pornesc, Mantuitorul a trecut în dreapta mea, iar tanărul în partea stangă. Am plecat pe drumul de la mijlocul bucăţii şi mă uitam la Mantuitorul cum mergea prin aer. Am ajuns la grămada de porumb, unde culesesem şi pusesem jos. Acolo aveam şi coşul cu mancare învelit cu bulendre (haine ). Stă în loc şi îmi zice :
- Ce aveţi voi în coş? Oare mancaţi azi de dulce ?
Eu îi răspund :
- Nu mancăm de dulce, că este sfanta vineri. Mama ne-a pus nouă poamă(struguri).
- Aşa să spui la lume: că sunt trei zile de post pe săptămană: lunea, miercurea şi vinerea.
Eu, care ştiam că sunt numai două zile de post, îi răspund :
- Bine, am să spun. Dar ştiu că lumea n-are să mă creadă , căci ştiu că lunea nu e zi de post.
El atunci îmi zice :
- Lasă, am Eu grijă ; cine o crede bine, cine nu, am Eu grijă; tu eşti datoare să spui. Vezi colea, v-am dat păpuşoi să nu muriţi de foame şi tot felul de roade aveţi pe pămant, pe faţa pămantului şi lumea este tot rea.
Eu de mult am voit să vă pierd, dar nu M-am îndurat de ruga Maicii Mele, că stă pururea în genunchi şi se roagă : Iartă-i şi de astă dată ! Şi oamenii O înjură şi o necinstesc şi Ea are răni la genunchi, stand şi rugandu-Se pentru voi !
Eu am început să plang şi am zis :
- Cred că aşa o fi ! Suntem răi. Şi am dat iarăşi să pornim. Apoi îmi zice :
- Cuvintele care le-ai vorbit cu Mine să le spui la lume şi să nu te ruşinezi!
- Lasă că am să le spun; şi de ce să mă ruşinez, dar ştiu că lumea nu are să mă creadă.
- Lasă, că o să creadă, va vedea cand va veni focul cel mare şi moartea cea înfricoşată, atunci va fi prea tarziu.
Eu îl întreb :
- Matale de ce nu calci pe pămant?
Lasă privirea în jos şi puţin zambind îmi zice :
- Eu nu calc pe pămant, că pămantul s-a spurcat.
Eu îi răspund :
- Cred că aşa o fi.
Apoi se întoarce cu faţa către mine, avand degetele în forma sfintei cruci şi îmi face semnul sfintei cruci în faţă, zicandu-mi :
- Să Mă asculţi !
Eu i-am răspuns :
- Lasă, că am să Te ascult !
Apoi, se înălţă în sus, către răsărit, pană s-a acoperit de nori. Am rămas cu sora mea şi cu tanărul, care îmi zice :
- Ia seama bine, acesta este Mantuitorul Hristos, are să mai vie la tine, să nu-ţi mai fie frică.
Eu îi răspund :
- Nu-mi mai este frică de acum, căci Îl cunosc !
Tanărul îmi zice :
- Mergi la cules.
Cand întorc capul să văd pe unde se duce, văd că parcă îl luase un vant şi trupul lui s-a prefăcut ca într-un abur. Atunci am cunoscut puterea lui Dumnezeu. M-am întors înapoi cu sora mea la cules, i-am povestit şi ei ce văzusem şi auzisem. Ea îmi zice că n-a văzut nimic, doar un zgomot a auzit. Între timp, a venit şi tata, căruia i-am povestit întamplarea. Răbdare nu am mai avut să lucrez şi am mers în sat la părintele paroh şi la domnul primar, cărora le-am povestit şi lor Vedenia. Părintele paroh a făcut cunoscut la autorităţile bisericeşti, iar domnul primar la popor. > ]
Cele două personalităţi care o însoţeau, o numeau pe Măicuţa – “Minunata Copilă de la Tudor Vladimirescu”. Atunci cand a venit randul avocatului Traian Corodeanu să vorbească, a spus: “Scumpa noastră surioară care aleargă pe toate meleagurile ţării, dispune de o sănătate atat fizică cat şi spirituală, şi este ULTIMA TRAMBIŢĂ APOCALIPTICĂ ! Cine nu se va trezi, se va prezenta la Judecată !”
Dintre copiii aceia care ne jucam de-a prinselea, n-am auzit nici unul care să mai vorbească de eveniment. Măicuţa, acum la redeschiderea Mănăstirii, chiar a spus:
- Pe Părintele Sebastian l-am avut în vedere de la varsta de cinci ani!
Bunicul de pe mamă, cand s-a înfipt crucea în porumb la Vladimireşti, a fost prezent acolo. Apoi, pe jos, cu desagii în spate, plini de făină de grau, ulei şi alte alimente se ducea la bordeiul maicilor şi-mi descria, avand şi darul povestirii. Iar eu cu mintea mea de copil îmi ziceam:
- Măi, Măicuţa nu e o fiinţă omenească – la fel ca noi. Nu e trupească, e ca o sfantă !
A contat mult şi felul cum o descria bunicul. Tot el îmi spunea că la început stăteau noaptea în privegheri langă Sfanta Cruce de lemn, numai în miros de smirnă. Veneau creştini din toată ţara! Dimineaţa nu se mai îndurau să plece; se întorceau de cateva ori şi cu lacrimi în ochi se despărţeau, după ce luau cate un pumn de pămant de pe Locul Sfant. La darea sufletului, zicea mereu:
- Să coboare Mantuitorul în zilele noastre, pe campul Vladimireştiului!? “Mari şi minunate sunt lucrurile Tale Doamne şi nici un cuvant nu este de ajuns, spre lauda măririi Tale!” Iar repeta:
- Să coboare Mantuitorul .Apoi iar cuvintele psalmistului:
- “Mari şi minunate.”
Le-a repetat şi cu aceste cuvinte a murit.
Eu eram la închisoare. Şi cand a venit tatăl meu la vorbitor, i-am spus cum în ziua respectivă, noaptea, bunicul mi-a apărut prin vis în costum alb şi cu un smoc (mănunchi )de lumanări albe în mană. I-am zis lui tata:
- Uite, mi-a apărut bunicul prin vis!
- Păi în momentul acela era deja decedat pe masă.
A venit, mi-a apărut mie acolo în închisoare – bunicul după mamă. Căci datorită lui, de mic, de la 4 ani mergeam la Biserică; spuneam Crezul şi aveam o ruşine de a vorbi urat. Căci spun la tineret:
- Măi, eu în viaţa mea nu am înjurat niciodată sau să spun cuvinte urate, murdare.
- Dar cum ai putut trăi? – mai întreabă cate unul.
De parcă musai trebuie să înjuri, că altfel nu poţi trăi. Le-am răspuns:
- Creşterea, educaţia. Bunica îmi zicea: să ai mamă dar şi lipici la vorbă!
Deci bunicul după mamă a avut grijă de mine!
De acum, eu am început să bat drumurile la Vladimireşti, să o iau din loc. Şi tot bunicul mi-a spus cuvintele Mantuitorului: “Cine nu lasă tată, mamă, fraţi, surori, soţie, copil ş.a.m.d. nu este vrednic de Mine!”
Auzind cuvintele acestea, am fugit la Mănăstirea Bogdana, care era populată tot de Vladimireşti, cu un alt băiat din Corod.
CU CRUCEA DECI TOT ÎNAINTE
( Cantec de la Oastea Domnului )
Mai sfantă mangaiere nu-i
Pe-acest Pămant de suferinţă
Pentru creştini ca Sf.Cruce
Slăvitul semn de biruinţă.

Să-şi ia fiecare Crucea
Aşa-i porunca lui Iisus,
Dacă voieşte ca s-ajungă
În sanul Domnului Iisus.

Cu Crucea deci tot înainte
Urmand pe blandul Mieluşel,
Şi-n Cer cununa biruinţei
O vom primi-o de la El!

Iar dacă moartea ne va prinde
Cu Dumnezeu neîmpăcat
Primi-vom plata cea amară
Pedeapsă grea pentru păcat.
Părintele IOAN
Aveam 16-17 ani şi vreun an bătusem drumurile la Vladimireşti; duminică de duminică şi sărbătorile. Mergeam pe jos – 46 km, băieţi şi fete, numai în cantări , căci era atunci Mişcarea Oastei Domnului. Cantecele acelea le mai am şi acum păstrate în memorie şi în suflet, pentru că le cantam cu foc, cu duh!
La Bogdana, stareţul ne-a pus la probă; ne-a cerut 1500 kg de cereale. Dar noi eram fugiţi. Am stat o săptămană, după care eu m-am întors tot la Vladimireşti. Aici se săpa iazul. Părinţii nu au ştiut că eu fugisem, ştiau că de obicei mergeam la Vladimireşti şi mai rămaneam un timp. Pe băiatul celălalt, rudele l-au obligat să se căsătorească. La mine fraţii erau toţi mai mici şi nu m-au putut influenţa.
Aşa am mai bătut drumul Mănăstirii încă un an de zile. Se construiau chiliile şi m aicile cărau cărămizile cu samarele sus pe schele; erau nişte copile de 16-17 ani. Am luat şi noi băieţii, samarele şi le-am dus vreo două ture. Vine Părintele Nil Zănatecul (Nichifor -îl chema pe cand era călugăr) şi-mi înhaţă samarul din spate fără să-l ceară şi fuge. Dar, eu îi spun băiatului care m-a dus pe drumul Vladimireştiului: “Măi frate Vasile, călugărul ăsta nu-i sănătos, îi ţacănit. Dar n-am şi eu dragoste să car? “Şi mai tarziu , m-am prins că aşa trebuia să car eu: fuga, cum fugea el.
Eram acolo cand a venit Părintele Ioan pentru prima dată la Vladimireşti. Iată că, la o sărbătoare, Măicuţa Veronica l-a adus de la Bucureşti pe “fratele Silviu – studentul”. A fost un mare eveniment pentru Mănăstire, asemănător celui înfiinţării Locaşului Sfant. Băiatul care mă dusese pe mine, îmi zice:
- E vorba de un Ales al lui Dumnezeu, pentru a cărui venire s-a ţinut post şi s-au făcut rugăciuni la Maica Domnului!
Într-adevăr, Măicuţa hotărase ca de joi seara pană sambătă dimineaţa să nu se facă nimic altceva decat slujbe şi post, pentru ca Dumnezeu să trimită un duhovnic bun pentru Mănăstirea tinerelor fecioare.
Şi iată că după trei vineri apare Măicuţa cu tanărul frate Silviu Iovan, pe care îl găsise la Părintele Stăniloaie în Bucureşti. A fost o adevărată sărbătoare pentru Mănăstire, iar tanărul doctorand Silviu Iovan a rămas profund impresionat de întreaga atmosferă, dar mai ales de primirea pe care le-au făcut-o maicile atunci, ca şi altădată de altfel.
Măicuţa a fost luată de pe scara trenului în braţe, şi dusă pană la Sfanta Cruce de la gară. După o scurtă rugăciune, au pornit cu şareta spre Mănăstire. În spate, un grup de maici într-o căruţă cu cai, îi însoţeau; au început să cante Axionul Maicii Domnului; vă daţi seama cu cat foc după acel post de trei vineri. Fratele Silviu îi spune Măicuţei:
- Măicuţă, eu am Vedenii. Aud Îngerii cantand!
- Nu frate, sunt fetele noastre în urmă!
Atunci Părintele îşi dă cu palma peste frunte, dandu-şi seama de gafa făcută. Nu era de ajuns să ai Vedenii, numai stand langă Măicuţa!
Acestea le-a povestit Părintele mai tarziu, la Tecuci în timpul mesei, unor studente.
Tot acel alai nebunesc a ajuns la poarta Mănăstirii şi fratele Silviu, simţind hotărarea deja trasată din veacuri de către Cer, exclamă în limba latină:
- “Alea jacta est!” (Zarurile au fost aruncate!)
Dar Măicuţa smerindu-se:
- Frate Silviu, eu ştiu numai moldoveneasca noastră!
Părintele iarăşi cu palma peste frunte, amintindu-şi:
- Îmi dădeam aere, de parcă Mantuitorul i-a vorbit Măicuţei în latină!
Cele zece studente, pur şi simplu îl sorbeau pe Părintele în timp ce povestea. Eram după ieşirea din închisori.
Nu era nimic ieşit din comun în ceremonialul de primire şi totuşi, totul era ieşit din comun, în deosebita dragoste pe care Măicuţa o trezea în sufletul tuturor. Fratele Silviu a rămas pur şi simplu uimit! Vedea în faţa lui împlinită toată teologia care era prezentată în cărţile studiate de el. Vedea trăită dragostea creştină, ca pe vremea Sf.Părinţi. Aici, în colţul acesta de ţară, pe locul Sfintelor Descoperiri, va putea să-şi desfăşoare în voie iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi să slujească idealului de viaţă creştină.
A fost mai întai diaconit, ca celib, după care a urmat călugăria la Mănăstirea Sihastru, pe 27 noiembrie 1949 primind numele de IOAN, iar pe 18 decembrie de ziua Sf.Sebastian, a fost preoţit la Vladimireşti în prezenţa Episcopului de Oradea – Prea Sfinţitul Nicolae Popovici.
Duhovnicul dinainte al Mănăstirii dădea canoane grele şi post exagerat, iar lumea nu avea cum să ţină. Mie îmi dăduse 14.000 de metanii şi 14 zile de post – pe parcursul a două luni. Dar erau familişti, cărora le dăduseră 40.000 de metanii şi ei aveau pămant de muncit, animale de crescut. Atunci, Măicuţa îi spune Părintelui Ioan:
- Ce facem Părinte, Cerul este încuiat?!
I-a răspuns cu hotărare:
- Îl voi descuia!
Se începea Lucrarea duhovnicească de vindecare a sufletelor, conform Vedeniei Măicuţei cand i s-a spus: “Aici se vor vindeca mai mult sufletele!” Pentru că, după cum spunea şi Părintele Ioan:
- De multe ori se vindecă trupul şi se îmbolnăveşte sufletul!
Prima predică a Părintelui Ioan ca diacon, a fost în “Duminica mironosiţelor”. Îi aud şi acum vocea Sfinţiei Sale, spunand:
- Această Magdalenă păcătoasă, cand a auzit de Hristos că este cel mai frumos bărbat din Lume, a pornit cu patimă, dar Hristos, înainte de a-L vedea, a privit-o cu privirea Sa dumnezeiască şi a transformat-o din acea păcătoasă într-o Sfantă înflăcărată!
Mi-a adus concret în imagine pe Mantuitorul şi pe acea Magdalenă aruncată la picioarele Lui. Dar de fiecare dată Părintele Ioan, ca şi astăzi de altfel, ne aducea prezent şi ne făcea să trăim şi noi scenele evanghelice; cu atata putere le evoca!
Cand Părintele dădea binecuvantarea de Liturghie, Măicuţei îi dădeau lacrimile. Cand se ajungea la Prefacere, îi curgeau şuvoi. Îşi rotea apoi Măicuţa privirea astfel: soborul, poporul şi Părintele Ioan. Socoteam rostul acestei priviri, ca un îndemn să ne dăm seama şi să luăm aminte la Părintele Ioan.
Îl vedeam adeseori în faţa Sfintelor Uşi şi priveam şi icoana Mantuitorului: avea chipul Domnului Iisus Hristos pe Care cu prisosinţă Îl urma!
A venit odată de la Mănăstirea Nicula, vestitul stareţ Paraschiv, cu zece călugări, să ia exemplu de organizare, atat materială cat şi spirituală. Îmi aduc aminte cum seara la priveghere ei stăteau în strana dreaptă iar maicile în stanga. La terminare, în faţa Sfintelor Uşi a avut loc îmbrăţişarea între preoţi. Nu mai văzusem aşa ceva! A doua zi la Sf.Liturghie, în timpul Axionului, cand toate maicile erau îngenunchiate, stareţul de la Nicula a văzut cum o lumină puternică a ridicat-o pe Măicuţa! Puţin mai tarziu, la predică, a văzut cum la fel o lumină a intrat din icoana Mantuitorului în gura Părintelui Ioan. Stareţul s-a cutremurat văzand aceste semne şi la Măicuţa şi la Părintele.
Însă pe toţi care veneau la Mănăstire, Părintele îi trimitea mai întai la Măicuţa Veronica – “văzătoarea de Dumnezeu” – spunandu-le:
- Dacă nu era darul Măicuţei, nu era aşa de mare focul în Părintele Ioan!
Dacă Părintele – Alesul – dar noi, ceilalţi, cat trebuie să o preţuim pe Măicuţa? Am avut momente cand exact ca un copil plangand, mă adresam Măicuţei. De la prima predică a Măicuţei, pe care am auzit-o cand aveam 15 ani, am plans pentru că Sfinţia Sa scotea lacrimi şi din piatră.
Cand Măicuţa mergea la Părintele Arsenie Boca să se plangă că nu are duhovnic la Mănăstire, acesta i-a spus:
- Măicuţă, vreţi un munte ! Aveţi răbdare să mai crească !
Părintele Ioan era încă pe băncile şcolii. Mai tarziu, cand i l-a prezentat, i-a spus:
- Măicuţă, ţi-l dau ca pe un fiu, ca pe un frate şi ca pe un Părinte. Ca pe un fiu să-l creşti, ca un frate îţi va fi la necaz şi ca un Părinte vă va păstori !
Călugăr la Mănăstirea Sihastru
Eram vreo 30 de băieţi care veneam la Vladimireşti. Ne-a luat în primire Părintele Ioan, pe atunci diacon:
- Măi, fraţii mei, e greu pană rupi lanţul acesta al lumii, că e un lanţ gros. Şi sigur după aceea, Christos vă va călăuzi şi vă va arăta calea!
Păi dacă ne-ar fi spus atunci, atat Măicuţa cat şi Părintele, de închisori, că o să revenim iarăşi în familie, în lume, nu ne mai hotăram . Am fi zis: ” Ce rost mai are să luăm calea asta?” Dar Părintele Ioan, parcă-l văd:
- Christos vă va lumina calea!
La Mănăstirea Sihastru unde urma să intrăm noi în monahism, se călugărise proaspăt şi Sfinţia Sa, de aceea ne spunea acum:
- Mergeţi acolo unde şi eu m-am răstignit şi am depus jurămantul, pe lespedele Sihastrului!
Aşa că m-am hotărat să ” rup lanţul” şi să răman la Mănăstire. Dar aici i-am găsit pe toţi sub nivelul cerut unui călugăr. Dintre cei 40 de băieţi, nu mă potriveam cu nici unul în gandire, mai ales în cauza Vladimireştiului. Toţi aveau scopuri să ajungă stareţi şi arhimandriţi. La mine nu! Absolut. Mantuirea şi atat ! Că1ugăria – chipul îngeresc – am dorit-o, normal, dar mai mult, nu! Sfantul Pahomie cel Mare cand a înfiinţat Mănăstirea, se gandea ce fel să fie îmbrăcămintea vieţuitorilor. Atunci Îngerul i s-a arătat îmbrăcat călugăr şi i-a spus: “Pahomie, voi călugării, în acest chip vă veţi mantui.” De aceea este numit “chip îngeresc”.
Mi-au dat două luni de zile ca probă – la bucătărie. Pe la grajd nu m-au mai trecut, că mi-au dat ascultarea cu închinătorii. Şi în felul acesta mi-am luat cam de la început misiunea. Atat Măicuţa Veronica şi Părintele Ioan, cat şi conducerea Mănăstirii, au văzut că eram cel mai în măsură de a primi închinătorii. Îmi văzuseră felul de a-i primi şi de a le vorbi; plecau fericiţi. De atunci, de la cei 18 ani, am parcurs şi eu stările acestea de Înnobilare, Transfigurare şi Extaz pe care le citeam la Sfinţii Părinţi.
Am fost călugărit în ziua de Sf.Ilie, primind numele Marelui Mucenic Sebastian. Aşa a vrut Stareţul să-mi pună numele primului vieţuitor al Mănăstirii.
Ţin minte cum în ziua călugăriei mele, era Hram la Schitul vecin. Nu s-a mai dus nimeni acolo, au venit cu toţii să asiste la tunderea mea în monahism. A fost un moment cu totul deosebit. Nu pot uita evlavia mulţimii, care a mers în genunchi de la Biserică la chilie. M-au impresionat foarte mult aceste momente sacre şi m-au obligat la o viaţă sacră. Am stat în mir – cum se spune – opt zile, ba chiar nouă, trăind stări sublime. Noaptea însă, duhurile rele încercau să mă atace în vis. Îmi apăreau duhurile rele sub formă de caini negri şi alte dihănii.
Dintre cei 40 de băieţi caţi eram, atrăgeam atenţia. Poporul din afară, cu toate că erau acolo doi duhovnici şi stareţul, cand veneau întrebau de Părintele Sebastian.
Mănăstirea, ctitorită de hatmanul Şendrea, era aşezată într-un peisaj magnific, la confluenţa Trotuşului cu Siretul. Eu aveam momente înălţătoare în livada unde a avut Măicuţa Vedenia la cireş, locul pe care Părintele Ioan îl numise “Biroul Sf.Apostol Pavel”! Acolo era o bancă şi alături un felinar aprins în permanenţă. Mergeam noaptea după Vecernie şi pravila de chilie şi citeam rugăciuni la lumina lunii, apoi meditam – privind Cerul înstelat, fără a şti nimeni. Însă atrăgeam atenţia atat soborului cat şi închinătorilor, pentru lumina revărsată pe chip.
De la 11 la 12 noaptea mereu eram de rand la Psaltire ; citeam la palpaitul candelei. Îmi doream să mă apuce 12.00 noaptea la rugăciune, după cum citisem la Sf.Părinţi că rugăciunea de la 12 noaptea este de aur.
Taina Sfintei Euharistii
Încă din Mănăstire, Taina Euharistiei am considerat-o ca un boţ de aur. Cand Părintele Ioan era acuzat cu dezlegarea în bloc şi împărtăşirea zilnică, a spus în predică:
- Vreau să readuc viaţa primilor creştini, viaţa apostolică, acum la sfarşit!
Ne-a îndemnat să tindem către această viaţă desăvarşită, precum şi Mantuitorul a spus: “Fiţi desăvarşiţi, precum Tatăl desăvarşit Este!” Deasemenea:
“Să luăm aminte Sfintele Sfinţilor”, pentru că atunci creştinii erau sfinţi.
La încreştinare era – şi este şi acum – la Liturghie, Ectenia: “Cei chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămană!” Era vorba de cei nebotezaţi, care după ce ieşeau prin pridvoare, stăteau în pocăinţă pentru a obţine botezul. Se numeau “plangăreţi”, adică îşi plangeau păcatele. Ceilalţi, care erau botezaţi – “luminaţii” – în genunchi, în Biserică, îşi cereau iertare!
Deci, mă gandeam, Vladimireştiul nu este ceva nou; a fost la început şi este şi acum la sfarşit. Nu este o noutate să îţi mărturiseşti public păcatele, cum făceau primii creştini, sau să te uneşti zilnic cu Hristos, să te contopeşti cu El prin împărtăşire; astfel devii UNA cu El în gandire. După cum spune Mantuitorul în rugăciunea din Grădina Ghetsimani:
“Ca toţi să fie UNA, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie UNA!” (Ioan 17,21).
Apoi la Înălţare:
“Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” Este vorba de Duhul Sfant trimis la Pogorare. Pană atunci ei erau cu frică, nu aveau curaj.
De asemenea S-a coborat Duhul Sfant la Vladimireşti; S-a coborat Sfanta Treime. Acea fierbinţeală în lanul de păpuşoi la cules, cand Ghiniţa – sora adoptivă – ţipa că o arde, pe Măicuţa o întărea. Era Duhul Sfant ! Îl vede imediat pe Mantuitorul şi mai tarziu pe Tatăl Ceresc !(în Vedenia din 10 Iunie 1938). S-a coborat deci Sfanta Treime – la Vladimireşti!
Au fost semne şi la alte Mănăstiri. De exemplu la Slatina un Înger a cantat Condacul “Schimbării la Faţă”, la Manăstirea “Cocoşu” a cantat un cocoş. Dar la Vladimireşti S-a coborat Sfanta Treime şi Sfinţii cei mai însemnaţi: Sf.Ioan Evanghelistul, Sf.Simion Stalpnicul, Sf.Pantelimon.
Se adunau zeci de mii de oameni la Vladimireşti din toate colţurile ţării. Părintele Ioan spunea:
- Preoţia şi duhovnicia mea este pentru toţi păcătoşii de la o margine la alta. Dar pană cand această păcătoşenie? Hai să ne ridicăm!
Acest “Hai” a răsunat tuturor în conştiinţă.
- Vreau să vă văd ridicaţi acolo sus, să-mi întindeţi mana şi să mă trageţi!
Învrăjbiţii, alcooliştii, tutungiii – acolo s-au transformat; Părintele Ioan avand puterea să-i ridice. Şi acum mai întalnesc bătrani care-mi spun:
“- Părinte Sebastiene, eu fumatul l-am lăsat la Vladimireşti!”
De aceea şi eu, ca în vremurile de demult, cand se spunea: “Mare Este Dumnezeul lui Gheorghe, al lui Vasile. Mare Este Dumnezeul creştinătăţii!”, zic: “Mare este darul revărsat în ţara noastră, la Vladimireşti!”
Într-o predică Părintele chiar a spus:
- Prin coborarea Mantuitorului la Vladimireşti, s-au sfinţit lanurile ţării şi s-a sfinţit văzduhul! De aceea numim Vladimireştiul “ loc sfant şi sfinţitor” , pentru că toate Mănăstirile sunt locuri sfinte, dar aici este şi sfinţitor.
Dar spune Apostolul Pavel: “Vouă vă este dat nu numai să credeţi şi să vorbiţi de Hristos, ci să şi pătimiţi pentru El!” Vladimireştiul ne-a dat după toate celelalte mari daruri şi posibilitatea de a pătimi.
Cand s-a făcut listă cu cine să meargă din Mănăstire la Seminarul de la Neamţ, am refuzat. Am zis că mă trec pe următoarea listă, că vreau să mai duc viaţă de călugărie. Cei şase care au mers la Seminar, mai tarziu s-au lepădat toţi de Vladimireşti. Au venit doi profesori de la Seminar, special pentru problema mea. Tocmai atunci am primit din partea Maicii Varvara, un bilet; ea auzise. Am mers imediat la Vladimireşti, la mărturisirea cu Părintele Ioan. Îmi zice:
- Măi Părinte Sebastiene, mă, ca teolog, aş vrea ca toţi să fiţi teologi, dar nu e momentul. Vă spun eu ! Va fi ! Dar acum nu e timpul !
Astfel, mi s-a spulberat pentru totdeauna. Apoi, imediat a venit profesorul Părintelui Ioan, vestitul Florea Mureşanu; a venit la Sihastru de Sf.Dumitru. Bărbat solid şi puternic în cuvant; parcă îl aud:
- Măi dragii mei, măi copii ! Avem în faţă cea mai înaltă Universitate din Lume: Şcoala suferinţei ! Să intrăm cu toată încrederea în ea, că ne ţine aproape şi langă Dumnezeu şi acum avem ocazia.
La predică a dat martirajul Sf.Dumitru, că era ziua Sfantului şi după aceea a ajuns la problema Părintelui Ioan, spunand:
- Aceiaşi farisei făţarnici şi în zilele noastre zic: “Cine este acesta de dezleagă ? Cine este acesta ?”
Şi cum arăta el aşa solid, lumea crezuse că e din partea Episcopiei; veneau tot timpul cu tot felul de legări şi critici. Dar cand au auzit predica lui, toţi vroiau să-l ducă cu căruţa la gară; nu erau maşini pe-atunci. Am mers şi eu cu el, de l-am dus la gară.
Părintele NIL Dorobanţu zis Zănatecul
Este un personaj foarte interesant, pe care l-am întalnit în această perioadă. Aşa îl botezase Măicuţa Veronica, deoarece făcea multe nebunii duhovniceşti, asemeni altor Sfinţi “nebuni pentru Hristos”.
A stat o perioadă şi la noi, la Sihastru; dar el nu a luat chilie în incinta Mănăstirii, ci peste şosea unde aveam grajdurile cu păsări şi animale. Însă nu l-a văzut nimeni dormind, nu l-a văzut nimeni mancand. Avea o potecă prin pădure la Mănăstirea Buciumeni-poteca lui. Totdeauna în miez de noapte mergea la maici şi le făcea Moliftele Sfantului Vasile, pentru că spunea el: “Maicile sunt mai ispitite ca noi călugării”. Le aduna în miezul nopţii şi le citea Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Dar în fiecare miez de noapte!
La noi în Mănăstire, mergea pe la atelierul de tamplărie ; le spunea băieţilor :
-Uite fierăstrăul, îl auziţi ?
- ?!
-El acum zice : “Iisus, Iisus, Iisus … !”
Celor care băteau cuie la scaune, le-a zis :
-Dacă nu sunteţi adevăraţi călugări, voi acum îi bateţi cuie lui Iisus !
Unul dintre băieţii noştrii vroia să-i urmeze viaţa Părintelui Nil. Dar Părintele Ioan – duhovnicul nostru – a transmis să nu încerce nimeni, că nu reuşeşte. A încercat totuşi unul; se nevoia dormind pe o scară, se legase de păr cu o sfoară şi aşa s-a chinuit vreo şase luni, băiatul acela. A plecat din Mănăstire ca să apară după şase luni miliţian!
Se dusese vestea că “Nil răscoleşte lumea” şi atunci a venit comandantul de la Securitatea din Tecuci, împreună cu alţi securişti.
El trecea şoseaua şi încins cum era, cu picioarele goale iar securiştii, nici pomeneală să se gandească că ar fi tocmai Părintele Nil. Auziseră de el că este licenţiat în Teologie şi doctor în Filosofie (cunoştea mai multe limbi stăine). De aceea nu-şi puteau închipui că tocmai el era! Crezand că e un frate obişnuit de la grajduri, dă mana cu el. Nu i-a dat drumul comandantului de mană şi i-a zis:
- Noi acuma am făcut crucea. Legătura noastră cu crucea!
Şi a început problema Crucii; l-a băgat în filosofie, habar nu avea ! Pană la urmă îi zice:
- Haina cum este?
- Păi făcută de fabrică!
- Nu e ţesută cruce? Şi omul e cruce!
Iar la urmă le zice:
- Băi, voi sunteţi de paie; dacă vă dă foc, nu se alege nimic de voi!
Au rămas securiştii . Apoi cand l-au arestat le-a zis:
- Dacă m-aţi adus aici, trebuie să plecaţi voi, că Dumnezeu cu Mamona nu poate să stea împreună .
Mersese pe la schiturile din Vrancea. Erau multe pe vremea aceea. A răscolit pe-acolo sate întregi. Protoeiereul de la Focşani şi-a adunat preoţi şi l-a chemat şi pe el să-l tragă la răspundere, să-l ancheteze, să-l judece. Îl aşteptau, iar între ei erau şi fumători. Cand a intrat le zice:
- Eu am venit aici să-l întalnesc pe Hristos. În fumul ăsta de ţigară?!
Nu a plecat unul cate unul? Dar l-au mai chemat vreodată?
Prea Sfinţitul care era atunci la Buzău, Chesarie, l-a luat la Episcopie să-l supravegheze şi să-l pună la punct. A venit o inspecţie de la Patriarhie şi maicile de la bucătărie s-au pregătit. Ce să vezi? Cratiţa cu felul doi a luat-o, fără să ştie nimeni şi a dat-o cu totul de pomană. Pană la urmă l-au descoperit şi el a recunoscut. I-a dat canon să facă 100 de metanii, iar el a făcut 1.000! L-au trimis de canon o lună de zile la Mănăstirea Neamţ. Acolo a răscolit schiturile şi a găsit unul unde nu se făcea Liturghie. El a intrat în Altar iar pe două femei care erau acolo, le-a pus la strană.
Cand s-au trezit călugării, el de-acuma le împărtăşise şi le dădea anafură. Îl aşteptau afară, dar cand să iasă, a dispărut.
S-a dus la Mănăstirea Ciolanul şi a depistat pe acolo, nişte călugări care erau în relaţii cu femei. Aveau nişte coveţi mari şi de frica lui au ascuns o femeie sub o covată. Descoperindu-i i-a criticat în biserică, apoi a mers la Episcopie, unde episcop era acum Antim Angelescu. Acesta se ferea de el; auzise. A stat la pandă şi cand a ieşit episcopul în balcon, la aer, îi zice:
- Guşoiule, nu cumva să te ascunzi! Aşa-i făcea: guşoi. Din guşoi nu-i mai scotea. Dar nu se supărau, căci îl ştiau zănatec.
A intrat la episcop, iar acesta plangand şi-a făcut mărturisirea. Urma să-i dea canon. Şi canonul care era? Să facă un an de zile Sfanta Liturghie zilnic şi să împărtăşească pe toţi cei care i-au parte. Dar în momentul acela cand să-i dea canonul a apărut vicarul Gogoi care-i zice:
- Prea Sfinţite, te leagă şi-ai să alergi după el să te dezlege!
Şi în felul ăsta a scăpat .
Pe urmă, altă dată eu mi-am făcut rasa la Vladimireşti şi m-am dus de am luat-o. Era o soră de înălţimea mea şi îmi făcuseră probele pe ea (sora Ortansa, de la sat). Aşa că m-am dus s-o i-au gata făcută. I-au dat şi Părintelui Nil o rasă nouă. Acuma ce să vezi, la plecare, el în loc să meargă drumul care era, a luat-o pe de-a dreptul. Şi erau multe ciori pe camp, el le binecuvanta! Ca după toate, eu nu am fost atent să-l urmăresc, ştiindu-l “zănatec “(aşa-i spuneau toţi), cand m-am uitat eu, dispăruse! Şi unde ne-am întalnit? La gară, dar rasa nu o mai avea.
Părintele Ioan cand îl vedea că intră în Biserică desculţ, îi trimetea din Altar printr-o maică o pereche de pantofi şi-i spunea: ” Păzeşte-l pană se termină slujba, ca să-i iei pantofii înapoi, că altfel îi dă de pomană şi nu avem de unde-i da de fiecare dată! ”
Parcă-l văd: cu o dulamă maron, încins cu o sfoară, cu picioarele goale şi cu capul gol, chiar dacă era iarnă. Barbă nu avea, decat cateva fire. Măicuţa Veronica îl numea “fetiţa” iar el o iubea ca pe o mamă. Nu-l vedea nimeni cand intra în Mănăstire, doar Măicuţa îl simţea cand el intra în biserică şi îngenunchea în faţa Sfantului Altar. Le spunea: “Maicilor vedeţi că “fetiţa”e în Altar!”
Era cu adevărat un Sfant acest Părinte, binecuvantat de Dumnezeu cu multe daruri, inclusiv cu cele mai şocante: al dedublării şi al dispariţiei instantanee. O preţuia mult pe Măicuţa Veronica şi-i împărtăşea din tainele ce le aflase.
LUMINA Sfantului SEBASTIAN
La un moment dat, imediat după ce am intrat în Mănăstirea Sihastru, mi s-a propus să merg la Mănăstirea Slatina, unde Stareţ era Părinteel Cleopa. Imi făcusem bagajul, dar am amanat trei zile. Citisem prin Pateric, cum tot aşa, un frate vroia să-şi mute locul. I se arată diavolul cum îi dă ajutor la bagaj.
Păi ce faci ?
Mergem împreună !
M-am gandit atunci : “Ce fac, mă îndepărtez de Vladimireşti ?” Şi atunci a apărut o scăpărare de lumină, ca semn, acea lumină care a fost văzută de soţia temnicerului cand a coborat Sf.Sebastian treptele temniţei.
Mi-am dus bagajul la chilie, l-am desfăcut, mi-am aranjat chilia şi am zis :
- Dacă îmi cere spatele să taie lemne, îl dau !
Am hotărat pentru totdeauna. A urmat imediat, ca răsplată, fericirea de a fi la Vladimireşti, cand Măicuţa a avut Vedenia din 19 Septembrie 1949. S-a întamplat să fiu în Biserică, atunci cand Măicuţa a intrat în Sf.Altar. Cand a ieşit, faţa nu i-o mai desluşeai, radia ! Se cunoştea că avusese o Vedenie. Iată ce scrie chiar Sfinţia Sa în cartea cu Vedenii :
“În această zi de luni, 19 septembrie 1949, dimineaţa pe la ora 10.00, am intrat în Sf.Altar, să cer de la Maica Domnului blagoslovenie de plecare pentru Părintele nostru diacon Silviu (Părintele Ioan). În timp ce mă rugam şi aşteptam semnul, văd pe Sf.Ioan Evanghelistul în dreapta Sf.Mese şi-mi zice:
-Maică Veronica, spune plăcutului meu Silviu să intre cu toată încrederea în preoţie, prin monahism şi să ai de grijă că va avea mici necazuri, dar eu îl voi ajuta, căci mult mă iubeşte. Cine aşteaptă bine aici pe Pămant, se înşeală. Vei şti că pentru tine încep durerile, de care şi pentru care te vei bucura, dacă te vei feri de sfatul oamenilor, chiar care crezi că-ţi vor binele.
Eu m-am gandit, ce-o fi ? Sfantul mi-a răspuns fără să mă întrebe :
Nu-i nevoie să ştie omul viitorul, totul să fie pentru a căpăta Cerul. Şi tu, cu cei ai tăi, să trăieşti în această nădejde. Iar tu, de darul inimii ce-l ai, care totdeauna ţi-a fost ca un răspuns al Cerului la gandul tău, te poţi folosi oricand şi la orice. Cu ce vei răsplăti Domnului pentru această milă ? Să te călăuzeşti, cerand neîncetat Lumină din Lumină ! Apoi a dispărut.”
Cand m-am întors la Mănăstire, am visat cum tot campul Vladimireştiului a devenit o imensă Catedrală, iar epitrafirul Părintelui Ioan parcă a cuprins întreaga ţară.
Alte întamplări deosebite
Pană să intru în Mănăstire, dar mai ales după aceea, am asistat la numeroase cazuri de vindecări miraculoase, manifestări ale Divinităţii, dar şi manifestări ale forţelor opuse. Vă voi prezenta doar cateva cazuri diferite.
Grigorie, un băiat din Buceşti, venea pe la Vladimireşti împreună cu alţi băieţi, dar mamă-sa fiind necredincioasă, o femeie sălbatică, a reuşit să-l corupă. De-acum ea se luase cu alţi băieţi şi intrase în anturajul celor din Lume.
Într-o seară, cand era lună ca şi ziua, cum stăteau la masă, s-a izbit o pasăre neagră în geam. În momentul acela băiatul a căzut şi a început să se zbată. Avea 14 ani şi era de o rară frumuseţe. Acum însă ţi-era mai mare mila cand îl vedeai în zbaterea aceea cum se dădea cu capul de pămant. Cand era vorba de mamă-sa, nici nu vroia să audă; o respingea de la distanţă. Se ocupa de el o soră de-a lui care îl sprijinea, dar avea momente şi cand îşi revenea.
Am fost martor ocular; totodată îl mai stăpaneam şi eu în Biserică în zbaterile acelea din timpul slujbelor. Dar iată ce s-a întamplat într-una din zile. La Prefacere s-a ridicat în picioare, şi-a ridicat privirile sus la catapeteasmă şi a zambit; cam zece minute. După aceea a căzut iar. Am ajutat-o pe sora lui să-l ducă la dormitor, pentru că eram printre puţinii care îi suporta. Acolo şi-a revenit şi a spus:
- Am văzut pe Maica Domnului deasupra catapetesmei, zambindu-mi cu bunătate, iar într-o parte şi cealaltă cate trei Îngeri care mă priveau.
De aceea zambea şi el.
A trecut timpul, am intrat în Mănăstire şi cum mă ocupam şi de căminul preoţesc, vine într-o zi un grup de preoţi. Unul dintre ei – diacon – îmi părea cunoscut. Îi zic:
- Eu te cunosc, dar nu ştiu de unde !
Mă uit mai atent şi mi-am dat seama cine era.
- Nu cumva eşti Grigorie ?
A început să radă; el era. Şi mi-a povestit ce s-a mai întamplat atunci.
Părintele Ioan i-a pus condiţie mamei că băiatul se va vindeca numai dacă îl va lăsa pe calea Mănăstirii. Ea mersese pe la doctori şi tot felul de vrăjitoare, dar nu rezolvase nimic. După toate, a fost nevoită să-l aducă la Vladimireşti. Şi-a luat angajamentul şi atunci Părintele i-a făcut slujbe şi rugăciuni, salvandu-l.
Altădată, un bărbat a fost adus în lanţuri şi în cuşcă. Măicuţa avea Sf.Mir Mare de la sfinţirea Mănăstirii. Cand a pornit să aducă Sf.Mir din Biserică, el a început să se zbată. Dar fusese scos din cuşcă şi îl ţineau cei doi cumnaţi ai lui. A reuşit Măicuţa să-i facă semnul Sfintei Cruci cu Sf.Mir pe frunte. În momentul acela a căzut, cu spume la gură. Am crezut că gata, decedează. A stat vreo douăzeci de minute, după care a deschis ochii. Cum era soţia sa la capul lui, o întreabă:
- Unde mă aflu eu ?!
- Eşti pe “Locul minunilor”.
Un alt caz de o altă factură. Unul dintre băieţii noştri fusese slugă la un bogătaş; era dintr-o familie săracă şi mai redus la minte. Stăpanul lui, la despărţire i-a urat să ajungă episcop. În capul lui, gata, a şi intrat gandul de mărire.
Acum în Mănăstire a fost pus paraclisier; depunea tot efortul să fie ordine şi curăţenie. Nu avea capacitatea de a povăţui pe altul, fiind el însuşi mai redus. Dar era şi bolnăvicios; ne amuzam uneori de el, cand, fiind vorba de a munci a doua zi, spunea: “Maine pe mine o să mă doară capul !”
Într-o bună zi, aud că a căzut în transă. Dar în ce fel, că se zbătea şi avea o înfăţişare hidoasă ! Noi, ca prima dată cand ni se întampla aşa ceva în Mănăstire, îl priveam nedumeriţi. Ne spunea că tocmai trece Vămile. Zicea numai atat:
- Da. Nu. Le-am spus. N-or să mă creadă. Da. Nu.
A reuşit să pună toată Mănăstirea în zdruncin. Ne-a zis să ne facem o mărturisire din copilărie. A adus el din Mănăstirea vecină un duhovnic şi ne-am mărturisit toţi. Cică l-a văzut pe duhovnic în flăcări datorită păcatelor mărturisite de noi. Iar a căzut în transă; în faţa icoanelor vorbea cu Maica Domnului, cu Sf.Apostoli,etc. Şi tot aşa, cu “Da. Nu. Le-am spus. N-or să mă creadă.” În fine, după toate acestea, în faţa Sf.Altar a început să ne vorbească mustrător. Noi ne vedeam păcatele, dar toată Mănăstirea era în zdruncin. Nu puteam nici să ne rugăm, nici să muncim; acele trei zile nici slujbă nu s-a mai făcut. Ne-am întrunit Consiliul spiritual şi cel economic, iar eu am pus problema:

[Adrian Pop]

- Părinţilor, îl ducem la Vladimireşti, la Măicuţa Veronica şi la Părintele Ioan, să-l verifice !
Unii dintre călugări, totuşi, ziceau că noi l-am dispreţuit ca fiind redus şi tocmai prin el a lucrat Dumnezeu, să ne smerească şi să ne ruşineze pe noi. Erau tot felul de păreri. În schimb, eu am insistat să mergem la Vladimireşti cu el; simţeam că nu este duhul lui Dumnezeu.
Am pornit; el spunea că este cu Sf.Apostoli. Cand am ajuns la poarta Mănăstirii, zice:
- Sf.Apostoli au rămas la poartă.
- Hopa ! Gata, mi-am zis, e clar !
Ceilalţi doi cu care mai eram, au zis şi ei:
- Părinte Sebastiene, nu e vorba de Sf.Apostoli. De ce n-au intrat în Mănăstire şi au rămas la poartă ?
L-am dus înăuntru şi l-am arătat. Părintele Ioan, imediat să-I scoată demonul din el. Măicuţa însă, cu înţelepciune mare, a spus:
- Să nu-l avem pe conştiinţă. Încet !
Şi a început să discute cu el:
- Părinte Galaction (aşa îl chema), mai stai aici la noi şi vom mai vedea !
După Sf.Masluri şi Moliftele Sf.Vasile, a ieşit duhul din el, redevenind cel dinainte. Măicuţa ne-a spus ca nu cumva să-l luăm în deradere.
Dar totul a fost o aranjare din partea Episcopiei, prin protopopul de la Adjud, care l-a instruit cum să facă, pentru a o compromite pe Măicuţa. Noi am aflat mai tarziu.
Ca răsplată, l-au luat la Seminar, cu toate că era redus. Acolo s-a îmbolnăvit şi a fost dus la spital; a intrat în relaţii cu o asistentă medicală şi s-au căsătorit. Dar fiind tot bolnav, a murit.
Prima arestare
Organele de stat nu vedeau deloc cu ochi buni Lucrarea ce se desfăşura la Vladimireşti. “Scarţaiau” roţile trenurilor cu lumea ce venea din toate colţurile ţării, să-şi spele haina sufletească de petele păcatelor şi să se hrănească cu Iisus Euharistic din Potirul Vladimireştiului.
În Mănăstirea Sihastru se trăia acelaşi duh, iar noi urma să devenim ajutoarele Părintelui Ioan. Securitatea însă, ne-a trimis ordin să ne prezentăm toţi cei călugăriţi, la centrul raional. Vroiau să ne oblige să declarăm că părăsim Mănăstirea. Dar noi nu am vrut, iar ei ne-au reţinut acolo.
Astfel, prima arestare am avut-o la Focşani . FOC şi ANI! Ne-au băgat între hoţi, pungaşi şi hoţi de cai. Aceştia erau aparte; între ei am stat prima dată.
Cat de naiv eram! Eu în Mănăstire nu ştiam de-o lume rea, ci de una credincioasă şi evlavioasă. Dar cand m-au băgat acolo. Aveam 22 de ani şi de ziua Sfintei Cruci am pornit pe drumul Crucii. Sunt născut în 1932, pe 12 iulie.
Ne-au reţinut 4o de zile şi la a 4o-a Liturghie pe care o făcea Părintele Ioan – cu soborul şi poporul – pentru noi întemniţaţii, am fost eliberaţi. Sfinţia Sa ne dăduse şi Domnuţul în cartuşe goale. Dar la percheziţie la toţi le-au găsit. Era însă un miliţian mai scund cel care m-a controlat, iar eu am ridicat mainile în sus, ţinand strans cartuşul în pumn. Astfel am scăpat şi am putut avea Domnuţul înăuntru. Luam fiecare cu varful unui băţ cate un fir – ca să ne ajungă; nu ştiam cat o să ne ţină închişi.
Ce se întamplase: noi fusesem chemaţi cu mandat de aducere toţi cei 2o care eram călugăriţi. Măicuţa şi cu Părintele au pus pe listă doar 5 călugăriţi şi 5 fraţi – nechemaţi de ei, printre care şi Nectarie Cristişor, să vadă ce se întamplă. Ne-au înfometat şi am desfundat W.C-urile.
După ce ne-au încolonat, eram 8 inşi (din cei zece – doi au cedat la încarcerare şi au dat în scris că părăsesc Mănăstirea), parcă şi văd:
- La tragere!
Nu ştiam, că nu făcusem armata; mă gandeam: “Măi, la ce tragere!?” Mie, că eram mai înalt, îmi zice:
- Iei trăgaciul!
Eu întreb:
- Cum o să trag!?
- Înainte marş: la W.C.- uri! îmi zise.
Acolo erau nişte ciubere şi o căldare – ca polonic; luam şi apoi goleam. Acele 4o zile la desfundarea W.C.- urilor: într-un bazin şi din bazin în rau.
Cristişor, ce să vezi?! Îl aveam în chilie, că eu l-am primit şi format. El era nepotul episcopului Antim Angelescu de la Buzău. Acum trebuia să ducem amandoi tineta cu murdărie. Eu fiind înalt şi el mai scund, se vărsa pe pantalon. Şi era aşa de sensibil şi aşa de curat. Deodată îl aud zicand:
- Prea Sfinţite, să nu muriţi pană nu veţi trece pe aici!
Ne-au şi înfometat: cand ne-or elibera, să băgăm frica în cei din Mănăstire. Parcă văd, cum ne-au ameninţat şi cu pistolul să nu divulgăm secretul închisorii. Dar după ce ne-am îmbrăcat cu hainele călugăreşti, comandantul a spus:
- După cum văd, sunteţi ofiţerii lui Hristos – armata Lui!
Acum, culioanele, deoarece aveam părul tuns, le ţineam în mană. Am plecat încolonaţi şi gardienii mergeau la distanţă să nu se vadă că ne escortează. Dar publicul se întreba ce e cu noi: 8 călugări încolonaţi, cu culioane în mana?! Ne-au dus la Miliţie în Focşani şi ne-au ţinut pană noaptea cand am avut tren. Ne întrebau în gară:
- Sunteţi studenţi catolici? – că eram tunşi.
- Catolici, da!
Iscălisem că nu divulgăm. Cand am ajuns în Mănăstire la 11 noaptea şi ceva, băieţii noştri au crezut că-i Securitatea. S-au alarmat, măi frate, şi trăgeau clopotele! Cum eram noi tunşi, vă daţi seama ce plansete, că nu ne mai recunoşteau; dar nici noi nu ne mai recunoşteam. A fost ceva ce nu se poate descrie! Eram desfiguraţi – fără bărbi şi înfometaţi. Îl aveam pe părintele Valerian, consătean, la bucătărie; mi-a făcut o mămăligă şi am mancat-o imediat. Apoi şi pe-a doua! Îmi era frică; ziceam: “Mă îmbolnăvesc.” Nu mai aveam saţ.
A doua zi am mers la Vladimireşti. Î n tren mă întalnesc cu unul dintre caralei. Am început să mă rog la Maica Domnului, gandindu-mă că m-ar putea aresta. Am ajuns cu bine. Cand i-am povestit Părintelui Ioan, mi-a zis:
- Măi Părinte Sebastiene, te-a apărat Maica Domnului, că preoţia mea este de Sf.Sebastian. Te-am chemat martor la Ziua Judecăţii!
Şi a transmis prin mine soborului de călugări, care nu este în stare să se dea la o parte, să nu împiedice, că:
- A venit timpul ieşirii din tranşee, luaţi diavolul de coarne şi la atac!
Iar Măicuţa ne spusese:
- Am să-l iau de coadă şi am să-l învartesc şi-am să-l buşesc de nu se vede!
Părintele de coarne, Măicuţa de coadă, cam asta a fost pornirea noastră – din tranşee.
Eram în ajunul Vedeniei din 5 Martie, Vedenia de căpătai sau “Paştele” Vedeniilor [N. Ed. - în care "Prea Sfanta Născătoare de Dumnezeu, stand pe un Tron de aur, ca o împărăteasă prea frumoasă şi Tronul de aur strălucea ca soarele" îi spune Măicuţei Veronica:
- Veronico, să vă bucuraţi, că Fiul Meu NICĂIERI n-a revărsat atata dar ca pe locul acesta, dar să ştiţi că şi răspunderea voastră este mare!(...)
În anul 1940 ai avut Vedenia în care ţi-am spus că Ţara voastră va avea o mare trecere înaintea lui Dumnezeu. SE AFLĂ UN ALES , CARE ÎN CLIPA CÎND VA VENI ÎN VÎRSTĂ DE 30 DE ANI, ÎŞI VA ÎNCEPE PROPOVĂDUIREA ŞI VA MĂRTURISI PE HRISTOS TIMP DE TREI ANI, ÎN CARE VREME MULŢI ÎL VOR URMA. ( n.ed. este vorba despre Părintele IOAN a cărui misiune, iată, este proorocită cu mulţi ani mai înainte). Apoi după cei trei ani, va da neamul vostru atata mulţime de mucenici, încat va întrece pe a tuturor neamurilor creştine de pană acum.( n.ed .a urmat un val de arestări soldat cu zeci de mii de morţi).
Eu m-am gandit atunci că oare vor fi şi în mijlocul nostru nebune pentru Hristos, care să-L mărturisească cu acelaşi foc, ca şi omul acela? Şi mi-a răspuns Stăpana Cerului:
- Da, vor fi ! Apoi a zis:
- Mai sunt cam opt ani pană va începe propovăduirea şi în timpul celor trei ani de propovăduire, vor veni şi cei trei bărbaţi, care au fost înălţaţi cu trupul la Cer, Sfinţii: ILIE, ENOH şi IOAN EVANGHELISTUL.
Eu m-am întrebat în inima mea, de unde vor veni şi Prea Sfanta Născătoare mi-a răspuns:
- Nu trebuie să ştiţi de unde vor veni, dar vor trece şi pe la voi. După venirea lor, veţi plămădi pămantul acesta cu sange. De aceea, să iubiţi locul acesta şi să-i sărutaţi ţărana, căci acesta vă va fi vouă mormant. Unele dintre voi nu vor trăi pană atunci, căci vor veni mai devreme la Cer, prin boală, cum Dumnezeu va randui. Rugaţi-vă şi vă siliţi de pe acum, ca să puteţi birui. Cele care nu vor fi călugărite sau îmbrăcate pană atunci cand va sosi ceasul acela, să nu se întristeze, căci, mai de folos este să nu făgăduieşti şi să împlineşti! Călugărite şi necălugărite, îmbrăcate şi neîmbrăcate în chip îngeresc, toate veţi fi împreună(...)
Sorbiţi cu sete şi Sfanta Scriptură, învăţaţi-o cum puteţi, căci cu ce veţi învăţa - cu aceea veţi rămane. Va veni vremea cand veţi dori să o mai citiţi şi nu veţi mai avea-o ( n.ed . după cum a şi urmat în închisori). Siliţi-vă în toate ca să caştigaţi Cerul!
Spune tot ce ai auzit surorilor tale şi cui crezi.
După aceste cuvinte Prea Sfanta Născătoare de Dumnezeu a dispărut, lăsand în urmă un prea frumos miros de smirnă." ("Minunile din Comuna Tudor Vladimirescu. Ediţia III-a, Aprobată cu ordinul Sfintei Episcopii a Romanului din 1940. Mănăstirea Neamţ) ]
Parcă îl văd pe Părintele Ioan:
- Măi, voi mi-aţi luat-o înainte!
Avea un epitrafir pe dedesubt, scurt – epitrafir misionar – şi ne-a făcut Dezlegarea, apoi n e-a predicat:
- Să nu ne uităm că ne va străpunge acest lut. Nici un botez nu este mai sfant decat botezul sangelui! Mucenicul merge fără vamă la Hristos! Da, Măicuţă Sfantă, aveţi grijă de acest copil de 17 ani, frumos şi cu Nume bun; acoperiţi-L cum puteţi ca să aveţi parte de El, căci Irozii pe acest Prunc Euharist îl caută. Priviţi aceşti fraţi şi surori înşiraţi la Potir cu frunţile de sudoare!
Erau atunci de la Bucureşti şi de la Brăila nişte doctori, printre care şi inginerul Pătraşcu din Galaţi, prietenul Vladimireştiului – al Măicuţii şi al Părintelui. El a citit “ MEMORIUL ” la Căminul preoţesc şi l-au comentat toată noaptea. Eu ştiam conţinutul, pentru că îi dictasem băiatului cu care stăteam în chilie, să-l bată la maşina de scris. A doua zi eram langă ei, cand iarăşi îl comentau pe Părintele Ioan, care predica din faţa Altarului. Îl aud pe Pătraşcu zicand:
- Cand va ajunge să fie urmat acest Apostol al Neamului nostru romanesc, atunci Biserica noastră cu adevărat va renaşte !
Avocatul doctor Petre Pandrea
În următoarele cateva luni de zile, activitatea din Mănăstire a decurs normal ; noi ne desfăşuram programul obişnuit, cu toate că Episcopia ne deschisese Proces că nu vrem să părăsim Mănăstirea. Au început mai întai cu noi, deoarece urma să devenim ajutoarele Părintelui Ioan; aşa spusese patriarhul: “Cel puţin zece ajutoare să aibă Părintele Ioan.”
De Paşte, P ărintele Ioan ne-a făcut o surpriză. A plecat de la Vladimireşti şi a spus că merge la Buciumeni. Dar s-a oprit la noi, la Mănăstirea Sihastru. Era a doua Înviere şi părintele Calinic făcea Otpustul cand au apărut cei trei: Măicuţa Veronica, Părintele Ioan şi Maica Mihaila. A dat Părintele Ioan tonul cu vocea Sfinţiei Sale: “Hristos a înviat!” apoi au îngenunchiat la Maica Domnului şi am spus cu toţii Axionul Învierii.
Eram în cursul procesului. Am mers cu toţii la cireşul unde a avut Măicuţa Veronica Vedenia cu Sf. Apostol Pavel – de la Sihastru – la “biroul Sfantului Apostol Pavel” şi acolo ne zice Părintele: “- Să ştiţi că am împăcat doi avocaţi, iar Apostolul Pavel este procurorul. Procesul este de partea noastră!” Avocaţii erau: Cuvioasa Parascheva şi Sf.Filofteia; trimisese maici la moaştele celor două Sfinte.
Ne-a arătat Măicuţa exact poziţia în care stătea în timpul Vedeniei şi ni l-a descris pe Sf. Pavel cum ţinea un baston cu o măciulie galbenă şi pe piept avea scris A şi P. I-a spus de Crucea de marmură neagră cu Maica Domnului îndurerată.
Eu eram citeţul de bază la Mănăstire. Şi Vieţile Cuvioşilor erau sărite! Numai a martirilor, a mărturisitorilor – acestea le citeam. De ce aşa o dispoziţie a Măicuţei şi a Părintelui? Ca să ne insufle spiritul de martiri, de mărturisitori. Atunci a intrat dr. Petre Pandrea pe rol. Nu aveam apărător şi el cand a auzit, a exclamat:
- Cum se poate?!
Episcopul Buzăului aşa a dat ordin – la Adjud şi la Barlad, ca nu cumva vreun avocat să ne apere. Nu a îndrăznit nimeni, desigur. Iar acum, Petre Pandrea de la Bucureşti, prieten cu patriarhul – olteni amandoi – a venit chiar cu maşina patriarhului la procesul nostru.
La prima chemare, 2o de călugări, majoritatea înalţi, am atras atenţia. Şi cum era tribunalul aproape de targ, lumea s-a adunat şi atunci ne-au amanat. La a doua chemare, nu am mai mers la tribunal ci într-o clădire izolată. Acum, la această a doua chemare, a venit doctorul Petre Pandrea. Aşa a crezut Comisia de judecată: că vine din partea patriarhului să ne acuze şi de acolo de sus, de la Patriarhie. Ginerele episcopului era deja avocat din partea Episcopiei, de a ne acuza. Acum, dacă a venit Petre Pandrea de la Patriarhie, ar fi urmat ca şi de acolo să ne acuze.
Parcă îl văd. Venise de la nişte procese de pe la Panciu. S-a recomandat:
- Apărătorul sihaştrilor!
Procuror-şef era Zoiţeanu, cu care avusesem discuţii şi care în concluzie ne-a zis:
- După cum vă văd, sunteţi pe poziţie de martiraj!
Cand a luat Petre Pandrea dosarul şi l-a răsfoit, a găsit minciuna: “Se transformă Mănăstirea Sihastru în Mănăstire de maici, pe bază de lipsă de vieţuitori, de la 2 la 4.” Şi noi eram 4o! Măi frate, ce s-a ambalat el aici la minciuna asta! În vreo trei limbi a vorbit. L-a făcut pe episcop – “satrap persan”. Ştiam din istoria antică – satrapii erau ochii şi urechile regelui; ei tăiau şi spanzurau în împărăţie.
Cand au văzut ce apărător avem, nu s-a mai judecat procesul. De aceea, un an de zile au tărăgănat; datorită lui. Ca după toate, un reprezentant din partea Bucureştiului, un delegat adică, procurorul-şef şi o judecătoare, au judecat procesul şi ne-au condamnat. Ne-au băgat în vreo 3 articole: refuz de evacuare, abuz de funcţiune şi port ilegal de uniformă. Un an jumătate, un an şi ceva şi tot aşa. Dar s-au contopit în pedeapsa mare. De-acum urma desigur arestarea; dar dr. Petre Pandrea a făcut recurs.
M-am nimerit la Vladimireşti cand a venit, în trecere spre Barlad, să facă recursul. Era înfierbantat; discutase la Stăreţie cu Maica Mihaila şi acum ieşind, îl aud că zice:
- Nu putem sta cu mainile pe piept ! Merg la duhovnicul meu !
Şi a intrat în Biserică, la Părintele Ioan. După o oră de discuţii, a ieşit. cu mainile pe piept !
A plecat la Barlad şi acolo a fost reţinut de douăzeci de soldaţi cu baionete. Nu i s-a mai permis să se întoarcă pe la Sihastru, cum avea de gand, ci direct la Bucureşti. Imediat a fost mutat la Alexandria, ca mai tarziu să fie destituit şi din avocatură şi în final, închis.
Prin mănăstiri se dădeau circulare ce ne vizau, de tipul celei de mai jos:
Circulara nr.7202 din 29 Sept.1954
Urmare la adresa Sf.Arhiepiscopii Ortodoxe Romane de Alba Iulia şi Sibiu, nr.5304 din 1954 şi a Sf.Episcopii a Buzăului, nr.8387 din 1954, înregistrată la Sf.Episcopie nr.7132 şi 7202 din 1954, vă facem cunoscut că: Ieromonahul Iustin Vasilescu, monahii Bobocea Andrei, Antonie Greu, Roşca Bartolomeu şi Pantelimon Munteanu de la Sf.Mănăstire Brancoveanu – Sambăta de Sus, raionul Făgăraş; ieromonahii: Calinic Stan, Visarion Benea, Ierod.Simion Ovezea şi monahii: Teofil Nadovici, Teoctist Dobrin, Justinian, Nilahi, Bartolomeu Rus, Sebastian Dediu , Nichifor Dimofte, Paisie Şerbu, Nectarie Cristişor, Partenie Chiper, Valerian Grecu, Antonie Grigoraş şi Chesarie Rancea din Sf.Mănăstire Sihastru, raionul Adjud, regiunea Barlad, au fost caterisiţi şi excluşi din monahism, pentru abateri grave de la doctrina Bisericii Ortodoxe şi de la disciplina noastră monahală, contravenind Sfintelor Canoane şi Legilor bisericeşti.(sic!)
Vă punem în vedere ca în caz de se vor prezenta în această obşte, sus-numiţii, să nu fie primiţi sub nici o formă.
Cu arhiereşti binecuvantări, TEOFIL
În marş la Vladimireşti
Astfel, întai au început cu noi, urmand apoi Măicuţa Veronica şi Părintele Ioan. Sfinţiile-Lor ne-au spus să fim în Biserică. Dar ce să vezi?! Pană nu au dat lovitura cu Măicuţa şi cu Părintele, nu au putut. După aceea am urmat noi! I-au arestat deci în noaptea de 29-30 martie 1955 . Cand ne-au adus vestea, ce-am făcut? Am aprins candelele de la chilii şi am plecat spre Gurgueta “să ne mucenicim”; în marş – pe jos, 120 de km. Trenurile nu mai opreau de la Iveşti pană la Vameş, ca să nu coboare nimeni la Mănăstirea Vladimireşti. Numai bine că era coborată foarte multă lume în gara Iveşti şi în momentul în care ne aflam în dreptul lor, au apărut vreo 300 de persoane. Noi eram în frunte şi credincioşii în urma noastră.
Cand am urcat panta în satul Griviţeni, se vedeau turlele Mănăstirii. Miliţia era retrasă la sat, pentru că puseseră miliţieni călare, să oprească lumea. Am luat-o aşa, mai mult în salturi. Cand au sesizat ei, de la sat, noi ne apropiam deja de Mănăstire. Am intrat printre sarme, dar totuşi pe doi dintre noi i-au prins. A sărit lumea alarmată de i-a scos. După ce am intrat printre sarme, am găsit maici căzute, muţite, leşinate, în curtea Mănăstirii. Chiar una din Corod, de-abia după vreo două luni de zile şi-a revenit.
Era acolo Părintele Gherasim Dumitrache – fratele maicii Sebastiana. Citea “Acatistul tuturor scarbiţilor”, cu vocea lui duioasă, dar pătrunzătoare. După ce a făcut Părintele Acatistul, a urmat în Biserică o scenă teribilă: maicile au început să zgalţaie pe Maica Domnului de pe Tron, că de ce a îngăduit s-o smulgă pe Măicuţa! În acele momente, le-am spus:
- Maicilor, noi trebuie să fim tari, să fim rezistenţi. Sfinţii, înaintaşii noştri, cum au fost?
S-a format al doilea comitet şi a fost arestat şi acesta. Noi, cei de la Sihastru am rămas la Vladimireşti o săptămană, după care au venit din partea Episcopiei spre a ne influenţa. Maica Antuza, fosta doamna Lucia Costin din Bucureşti, acum stareţă la Gologanu, ne-a zis că ne-am părăsit mireasa, adică Mănăstirea. Maica Ioanida zicea că facem ghiveci acolo: călugări şi maici laolaltă. Şi ne-au scos din Mănăstire la poartă, unde era pentru mireni – arhondaricul. Acolo am stat.
Îmi aduc aminte că am citit atunci Viaţa Sf.Ioan din Kronstadt – cel mai mare Sfant rus – cu problema împărtăşirii, cum a început el activitatea euharistică. Mergea nu în case sau bordeie cum era atunci, ci într-un loc viran, unde se adunau zeci de mii de oameni. Sfintele Taine erau într-un butoi, vă daţi seama ce cantitate!
După toate, hai să ne întoarcem înapoi, că “ne-am părăsit mireasa” – adică Mănăstirea. Dar dacă Sihastrul era mireasă, atunci Vladimireştiul ce fel de mireasă era? Ne-am întors pe jos, cu răni la picioare; ne-a apucat noaptea prin pădure şi ne-am rătăcit. A doua zi pe la 9.00, în dealul Măicuţei, unde a fost Sfinţia-Sa “răpită” (avusese o importantă Vedenie), priveam Mănăstirea Sihastru şi sigur, era ocupată. Se vedeau doi barosani, bine făcuţi, din partea Episcopiei, ca şi cum ar fi dat în primire la maicile de la Buciumeni. Acum, noi cum să ne ocupăm Mănăstirea?
Era gard de nuiele. Unul dintre băieţii noştri, mai sprinten, a sărit primul şi după aceea toţi. Paraia gardul! Îi vedem apoi şi pe cei doi cum fugeau spre poartă, cu nişte burţi.
Lumea era adunată la clopotniţă; au plans cand ne-au văzut – de bucurie că ne-am întors. Am făcut ultima Vecernie, ultima Dezlegare, că aveam pe Părintele Visarion ca un Înger, după care au venit caţiva credincioşi şi ne-au zis:
- Părinţilor, pădurea e plină de armată!
Arestarea
A venit şi Miliţia din sat; noi îi cunoşteam, că mai stăteau la masă pe la Mănăstire şi ne-au dat de înţeles:
- Părinţilor, dacă scăpaţi din noaptea asta.
Acum, sigur, ne-am pus să facem Acatiste. Cand a venit randul meu, era trecut de 11 noaptea. Citeam “Acatistul Hramului”, dar pe la jumătate am căzut cu capul pe carte. Îl aveam pe părintele Antonie, care era mai în etate, mi-a luat cartea iar eu am ieşit afară să mă înviorez.. Se auzeau cum trosneau crengile prin pădure şi mi-am dat seama că se apropiau. Merg repede la Altar, dar preoţii erau doboraţi şi ei de oboseală. I-am zgalţait pană i-am trezit. Alţii erau în cafas.
- Se apropie, părinţilor, se apropie!
Ca la comandă, cainii au început să urle, vacii să ragă, găinile, gaştele toate s-au alarmat. Securiştii au făcut trei cordoane: unul afară de Mănăstire, unul în jurul chiliilor şi unul în jurul Bisericii. Trei raioane şi o regiune au adus atunci; o armată pentru 40 de călugări! Dar aşa îi informau la şedinţe: că e vorba de nişte spioni, de a-i prinde şi că au armament şi muniţie. Unde aveam osemintele foştilor călugări, într-o hrubă sub Altar, ziceau că avem catacombă cu armament.
M-am suit la cei de sus din cafas, i-am zgalţait şi pe ei pană i-am trezit. Acolo mai era o încăpere cu uşă , unde aveam lumanările şi apoi intram în cafas. Părintele Antonie, cel în etate, s-a pus cu spatele în uşa aceea, să ţină piept! Părintele Nichifor, avand la Biserică uşi din acelea înarmate, a încuiat şi a luat cheia. Măicuţa Veronica şi Părintele Ioan aşa ne spuseseră: să ne găsească grupaţi în Biserică.
Acel părinte Nichifor a încuiat şi a luat cheia de la intrarea în Biserică, dar aveam la Altar nişte uşi de brad, făcute de noi. Ei au aflat uşile acelea şi au intrat pe-acolo cu cainele care s-a urcat chiar şi pe Sf.Masă; s-au găsit şi mucuri de ţigară. Au făcut uz de foc: au tras cu arma spre noi. Părintele Nichifor care încuiase uşa de la Biserică, nu apucase să urce, era încă pe scările care duceau în cafas; i-a trecut un glonte pe langă ureche. L-a lovit cu cheia aceea mare pe cel care a tras, dar degeaba.
Au pătruns în Cafas şi au început să ne arunce peste bară – jos în Biserică! Eu am fost al doilea. Jos, te prindeau alţii, aşa că nu am atins pămantul. Ne-au dus apoi pe sus pană în salonul stăreţiei. Acolo erau doi maiori; atunci îi vedeam şi eu cu grade, căci civili îi mai văzusem.
Dar să spun înainte de asta cand de Hramul Mănăstirii a venit multă lume, de tot felul. După ce am condus lumea aceea, în serie, cum au plecat, m-am aşezat pe o bancă, spre livadă, la recreere, cu o carte în mană. Aud un zgomot de maşină, dar care însă nu a ajuns la poartă. Suspect, mă gandesc eu. Cand colo, văd că intră doi indivizi deghizaţi în ţărani, cu traiste şi pălării. Ajungand ei în dreptul meu, mi se adresează:
- Binecuvintează, cinstite Părinte!
Mă ridic de pe bancă şi le zic:
- Avem ordin din partea organelor de stat, ca persoanele suspecte să le legitimăm.
- Păi, zic ei, suntem nişte ţărani!
- Da, ţărani, dar sunteţi suspecţi!
I-am luat la biroul cancelariei, le-am luat datele şi mi-am dat seama că sunt securişti mascaţi. Mie îmi spusese de la Vladimireşti maica ce se ocupa ca şi mine de închinători, cum securiştii au legitimaţii false, pe care scrie doar funcţionar. Cand am văzut, mi-am dat imediat seama. Atunci, unul dintre ei, după ce i-am depistat, scoate ţigara. Era scris: “Fumatul interzis!” Le spun:
- Şi o bătrană citeşte! Îmi zice:
- Ai să cazi în mainile noastre!
- Pană oi cade, deocamdată respectaţi!
Şi acum, la arestare, s-a răzbunat. M-a înhăţat din Stăreţie şi mi-a făcut vant în birou. După aceea m-au înhăţat alţii şi m-au dus la maşină. Aceasta a fost răzbunarea lui după ameninţarea care mi-a făcut-o atunci cand i-am depistat, Apoi, unul dintre ei mi-a zis că datorită poziţiei mele o să am de suferit. I-am răspuns:
- Ştiu că aveţi, considerată de dvs. cea mai reuşită tactică de a intimida. Dar nu aveţi putere să mă intimidaţi.
Între timp, băiatul care l-am avut în chilie înainte de Cristişor şi pe care îl ştiam că avea o fire închisă, acum se urcase pe turlă; a reuşit să se urce pe acoperişul Mănăstirii cu toate că acolo se urcau numai curajoşii care reparau acoperişul. El însă s-a urcat şi a început să strige:
-Nu vă cunosc eu pe voi antichriştilor?
În armată el fusese locţiitor politic, pentru că avea liceul. Acum le striga:
- Aţi venit şi aţi înconjurat Biserica lui Hristos în miez de noapte! De ce nu aţi venit ziua? Aţi venit o armată? O avem şi noi, mă! Neîmpărtăşiţilor! Lepădaţilor! Avem la temelie armata noastră!
Aveam gropniţa cu osemintele călugărilor care au trăit în mănăstire, sub Altar, dar intrai printr-o parte. Acum, ei, gata: au depistat catacomba cu armamentul! Au intrat, dar acolo mai mult de 20 de persoane nu încăpeau. Aveau lanternele şi au văzut. Atunci primii le-au zis celorlalţi:
- Nu mai căutaţi să înaintaţi, că o să vedeţi cu ce armată aţi venit să vă luptaţi!
Nu-l mai recunoşteam cu ce foc striga, el – acea fire închisă. Trăieşte şi acum, e la Mănăstirea Ciolanu, dar tot aşa a rămas, un simplu călugăr.
Întemniţarea
Ne-au dus la Barlad, unde se judecase procesul şi ne condamnase în lipsă. O parte au ajuns la Securitate şi o parte la Miliţie. Doar la caţiva au pus ochelarii, pe restul ne-au legat ca la “Baba-oarba” cu batiste la ochi. Cum arătam noi, 40 de călugări legaţi la ochi?!
Eu am căzut cu cei de la Miliţie. Acolo, doi gardieni ne păzeau. Unul, în etate, făcuse şi războiul şi sigur, ca să treacă timpul, a început să discute cu noi problema războiului, apoi a Vladimireştiului. Era în Vinerea Patimilor cand celălalt miliţian, tanărul, a venit cu şuncă şi cu paine şi mai ne spune că a mancat şi un borş cu carne. Eu l-am avertizat – pentru binele lui, ca să-l ajut. În ziua de Paşti, a venit cu paine şi cu marmeladă şi borş cu fasole. L-am făcut iarăşi atent:
- Să nu credeţi că Dumnezeu nu vă are în vedere!
După ce l-am atenţionat dimineaţă, la amiază, aud un plans din acela înăbuşit – i se adusese vestea că soţia era la maternitate şi n-a putut fi salvată nici ea nici copilul. Nu l-am mai văzut apoi pe-acolo. Celălalt mai în etate, ne-a adus anaforă de la Biserică, ne-a adus cozonac. Şi doar, amandoi aveau aceeaşi funcţie.
La Barlad am stat 40 de zile – tot postul Paştelui. Comandantul ne-a spus că trebuie să mancăm mancarea de cazan. I-am zis :
- Domnule comandant, noi suntem mulţumiţi cu painea şi cu cafeaua.
El, oarecum, că nu există Dumnezeu. Îi zic iarăşi:
- Domnule comandant, să spunem aşa, prin absurd, că nu există. Acum, noi dacă credem şi nu există, nu pierdem nimic, dar ce faceţi dvs. că nu credeţi şi există Dumnezeu!
Mi-a spus:
- Te văd convins şi bine fixat pe poziţie!
Şi văzandu-mă categoric, ne-a aprobat atunci şi mancarea de post.
Procesul mare avusese loc la Barlad, deoarece dr. Petre Pandrea a făcut recurs, care însă s-a judecat şi ne-a condamnat în lipsă. De aceea ne-au arestat. (Însăşi Petre Pandrea fusese dat afară din avocatură şi acum era surghiunit, după cum povesteşte în cartea jurnal “CĂLUGĂRUL ALB”- Editura Vremea, 2003, unde prezintă de fapt întreaga istorie a desfiinţării celor două Mănăstiri înfrăţite: Sihastru şi Vladimireşti. n. ed .)
Cand a intervenit la Adjud dr. Petre Pandrea, am fost chemaţi de episcopul Buzăului, ambele comitete: şi de la Vladimireşti şi de la Sihastru. Atunci, episcopul ne-a iertat şi a aprobat opt preoţi şi diaconi. Cată bucurie a mai avut Măicuţa cand ne-am întors de la Episcopie! Dar Părintele Ioan, în Biserica mare, nu putea să se bucure. Măicuţa i-a zis:
- Cum, Părinte, de ce nu te bucuri?
Sfinţia-Sa era ca un copil cu inima curată şi l-a crezut pe episcop.
- Nu, Măicuţă, e o bucurie searbădă asta!
Şi într-adevăr, cand ne-am întors la Sihastru, ne-a apărut un inspector de la Minister, care ne cerea părăsirea Mănăstirii în 24 de ore. I-am spus că am fost la episcop şi ne-a iertat, dar nu a înţeles, aşa că am plecat imediat în delegaţie, doi băieţi, la Episcopie. L-am găsit acolo pe inspector, cum bătea cu pumnul în masă. L-am luat pe episcop aparte şi l-am întrebat:
-Prea Sfinţite, vrem să ştim, cine conduce Biserica: Sinodul sau statul?
- Măi, băieţi, statul, dar tăceţi!
Atunci noi ne-am liniştit, dar acel inspector ne-a cerut să dăm în scris părăsirea Mănăstirii. I-am cerut să ne dea timp de gandire 10 minute. Noi, cand am ieşit, direct la gară, în galop! Ne-a scăpat, că am avut tren imediat.
Cand am ajuns la Vladimireşti, Părintele era în Biserica mare. I-am spus vestea; a aruncat cu fesul în policandru:
- Asta o aşteptam! Bucuria asta!
Dar Măicuţa a zis de episcop:
- Văleleu! Nu a avut cuvant nici cat un ţăran prost!
Văcăreşti
De la Barlad m-au dus la Galaţi, la Penitenciarul semicerc, iar după aceea ne-au dus la Focşani şi apoi la Văcăreşti, unde era spital pentru deţinuţii politici. Acolo a fost şi Părintele Ioan. Întalnindu-l pe un student din Roman, Budescu Romică Constantin, a transmis prin acesta cateva sfaturi foarte importante, cuprinse în douăsprezece puncte.
Primele patru erau:
Măicuţa
Vedeniile
Maica Domnului
Impărtăşirea cu Domnuţul-Hristos
Ordinea aceasta însemnand: prin Măicuţa VERONICA ne-au fost date Vedeniile, prin care am capătat evlavia la Maica Domnului şi dragostea pentru Împărtăşirea cu Hristos. Celelalte puncte cuprindeau diverse sfaturi, printre care dragostea între noi.
Romică Constantin a alcătuit o Scrisoare pe care a transmis-o maicilor. Iată cum descrie chiar el, momentele de la Văcăreşti:
“Ajuns la Bucureşti, m-a întampinat o lume întreagă! Am regăsit aici colegi şi prieteni, dar şi persoane necunoscute. Printre aceştia, mi-a atras atenţia dintr-un bun început, un bărbat care stătea retras într-un pat, dar a cărui figură impunea nu numai respect ci şi teamă. Avea barba ondulată, părul ondulat, faţa curat încadrată ca de copil, iar privirea ochilor săi m-a pironit. Cu un sentiment de teamă dar şi profund respect, l-am întrebat:
- Iartă-mă Părinte, cum vă este numele matale?
Cu vocea clară şi răspicată, dar melodioasă şi blajină, mi-a răspuns:
- Ioan!
Seara, unul din băieţi mă cheamă în dormitor:
- Vino! Pentru ce, vei vedea.
Ne aştepta Părintele la rugăciunile de seară. La terminare, în timpul dezlegării ce ne-a făcut-o, cand mana lui s-a atins de creştetul capului meu, am simţit o furnicatură în întreg corpul, am văzut o piatră uriaşă cum s-a răsturnat de pe uşa mormantului sufletului meu şi mi-am adus aminte de păcatele din fragedă copilărie şi Doamne. multe mai erau!
Am întrebat atunci băieţii, cine este de fapt acest Părinte Sfant?
- Este Părintele Ioan de la Vladimireşti!
- Şi pentru ce a fost închis?
- Pentru spovedanie în comun şi împărtăşanie.
- Dar Biserica nu a luat poziţie?
- Nu, din contră! L-a dat pe mana Securităţii şi l-au închis pe viaţă.
A urmat la miezul nopţii Liturghia. Părintele avea un pahar – Sfantul Potir. La Prefacere, în timp ce se ruga, pe perete a apărut o inimă roşie şi a stat tot timpul, iar în pahar a intrat o flacară luminoasă, ce a făcut ca atunci cand mi-a dat Sfintele, acestea să fie calde!
Am fost marcat de cele ce am văzut cu ochii mei şi am căpătat astfel, o mare încredere în Părintele Ioan. Eram 80 de persoane în cameră şi apăruseră diferite certuri-inevitabile de altfel – care ne îngreunau viaţa. Din afară, veneau diferite greutăţi, dar totuşi cele dinăuntru erau mai dificil de trecut.
Acum iată-ne înfrăţiţi pe toţi, călăuziţi de acelaşi duh, primind painea vieţii din mana Părintelui Ioan! Cat de mare este darul acesta! Ce vină i-au putut găsi?
Dimineaţa, paşii mă îndreptară către rogojina Părintelui Ioan. Sfinţia Sa era scos la soare, pentru că anchetatorul îl lovise de colţul mesei şi îi făcuse o rană în coastă.
De departe cand mă vede, îmi zice pe nume:
- Vino frate Constantine, că de cand te aştept!
Mă apropii. Îmi spune:
- Nu ştiu ce mă face ca să-ţi destăinui, că la nimeni n-am destăinuit, secretul meu.
Şi mi-a spus atunci, cum a fost dat pe mana Securităţii, datorită spovedaniei şi altele. Apoi, mi-a pregătit o punguţă, în care a pus “sfinte” şi mi-a zis:
- Să nu te temi de nimeni şi de nimic, decat de Cel ce e în pungă!
Atunci am prins curaj şi i-am spus că la Targu Ocna, lăsasem în celula de unde plecasem, un preot bătran, care dorea să facă Sfanta Liturghie, dar nu avea Antimis.
Părintele Ioan avea un Antimis bleu, cu moaştele Sfantului Haralambie. Mi-a dat să-i duc preotului cel bătran, pe care îmi era însă teamă că nu o să-l mai întalnesc, la întoarcerea mea acolo.
- Vei ajunge la el! – a spus Părintele, cu hotărare.
Şi aşa a fost. Pentru că, ajuns la Tg. Ocna, din “greşeală”, am fost dus tot în celula de unde plecasem, cu toate că trebuia în celula celor ce urmau să se elibereze. Destinul a vrut să urmeze prezicerea Părintelui Ioan!
Preotul în lacrimi, îmi mărturiseşte:
- De trei ani de zile, mă rog să obţin Sfantul Antimis.
A făcut şi el Liturghia tot la miezul nopţii; la fel a apărut inimioara pe perete şi am văzut lumina intrand în Potir. Preotul, ştiindu-i pe deţinuţii bolnavi grav, i-a pomenit pe nume. Atunci s-au deschis singure uşile celulelor, unde erau bolnavii grav. I-a împărtăşit pe toţi, după care uşile s-au încuiat la loc singure!
În momentul cand a terminat şi s-a întors preotul în celulă, a dat şi gardianul deşteptarea.”
După ce s-a eliberat, Romică Budescu nu şi-a putut continua studiile pentru că a fost dat cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan unde erau şi băieţii noştrii de la Sihastru. Părintele Ioan i-a spus că va întalni afară vieţuitoare de la Vladimireşti pe care le va cunoaşte după felul lor de a fi şi după port. Şi într-adevăr a întalnit două maici cărora le-a dat biletul cu 12 puncte, apoi i-a întalnit pe băieţi. Aşa l-am cunoscut şi eu după ce m-am eliberat; mi-a dictat chiar el biletul de la Părintele Ioan. Începea aşa:
“Puterea duhovniciei, nu micile noastre distanţe – ci întreg Universul pătrunde!”
De la Văcăreşti pe mine m-au distribuit la fabrica de ciment din Medgidia şi după un an şi jumătate m-au eliberat. Însă purtam uniforma de călugăr în continuare, chiar dacă eram acum în lume. Mănăstirea noastră fusese desfiinţată, dar îl aveam pe Părintele Visarion şi Părintele Calinic; veneau şi ne făceau Sf.Liturghii la Corod, mai mult la mine că aveam casa mai retrasă de la şosea, dar şi la maica Varvara. A fost o pregătire pentru ce avea să urmeze.
Părintele Florea Mureşan
Îmi aduceam mereu aminte de cuvintele părintelui Florea Mureşan: “Măi copii, avem în faţă cea mai înaltă Universitate: Şcoala suferinţei! Intraţi cu toată încrederea, că ne ţine aproape de Dumnezeu!”
El avusese o convertire rapidă, făcută de Părintele Ioan, care i-a fost şi naş de călugărie. A spus atunci printre lacrimi: “Mă văd atat de fericit că am ajuns ucenicul ucenicului meu!” “Fusese profesorul Părintelui Ioan, la Cluj. Era doctor în teologie şi preot adevărat; unul dintre cei mai buni din Ardeal, prieten cu Lucian Blaga.
În 1947 cand a fost dus la muncă silnică la Canal, a promis că dacă scapă cu bine de acolo, va construi o Mănăstire. Acum, era retras la Suciu de Sus în Maramureş şi construia Mănăstirea cu Hramul Sf.Treime, dar îl simţea acolo pe Părintele Ioan, cu toate că era închis la Gherla. De aceea ne-a şi scris de acolo o foarte frumoasă şi întăritoare scrisoare către soborul risipit din Moldova:
“Dacă vin, vin în apropierea locului unde s-a revărsat darul Mantuitorului. Sunteţi săraci de bucurii duhovniceşti! Dar cum aţi fi putut altfel fi scoşi la propovăduire, împanzind ţara şi temniţele?
Domnul şi Doamna Şi-au arătat dragostea şi noi să ne-o arătăm! Aveţi grijă, păstraţi Vedeniile şi poruncile, chiar şi pe acelea care nu le înţelegeţi; ziua de maine le va arăta mai lămurite – căci mesajul primit de la Părintele Ioan, ne spune că e mai fericit ca oricand.
Prin Vasul Sfant – Măicuţa Veronica, care a atins de buzele noastre jăratecul dragostei din cuptorul Sf.Potir – aţi primit atatea daruri duhovniceşti!
E noapte, e tarziu, nu ştiu ce să vă mai scriu, decat:
Mi-e dor de Sion, de harfele lui,
mi-e dor de Măicuţa, mi-e dor de Părintele Ioan
mi-e dor de voi toţi!
Măicuţa Domnului potoleşte acest dor!”
A fost condamnat la 45 de ani de închisoare: 25 de ani pentru Vladimireşti şi 20 de ani ca scriitor. Cand l-au arestat, l-au pus să ducă în spate vreo 20 km. doi saci încărcaţi cu cărţi. O credincioasă din parohia aceea săracă, de munte, în care era, văzandu-l, i-a zis:
- Domn Părinte, sunteţi fericit ! Acum duceţi în spate cuvantul lui Dumnezeu !
(P ărintele profesor doctor Florea Mureşan a decedat în închisoare la Aiud, alăturandu-se sutelor de mii de martiri, pentru a căror jertfă a supravieţuit Biserica noastră - n.ed .).

SUNTEM PRIBEGI
Cantec de Maica Teodosia

Suntem pribegi, suntem pribegi,
N-avem nici casă, nici cămin
Şi tot Pămantul ni-e străin
Noi în hotarul Lumii întregi
Suntem pribegi!

Suntem pribegi, suntem pribegi,
Şi alungaţi de oameni răi,
Cu Domnul şi cu Sfinţii Săi
Ne-au osandit nedrepte legi,
Suntem pribegi!

Nădăjduim, nădăjduim,
Ca Sfinţii toate să răbdăm,
Cu danşii să ne-ncununăm,
Cu Sfinţii Sus în Cer să fim,
Nădăjduim!

Suntem pribegi, suntem pribegi,
Ne-alungă toţi şi ne hulesc,
Părinţii chiar ne prigonesc,
Şi printre-atatea fărădelegi,
Suntem pribegi!

Suntem pribegi, suntem pribegi,
Căci noi din Ceruri L-am adus
Şi L-am gustat des pe Iisus,
Mai fericiţi ca nişte regi,
Suntem pribegi!

Nădăjduim, nădăjduim,
Răbdand ocări şi pălmuiri,
Prigoane grele şi huliri,
Noi neamul să ni-l mantuim
Nădăjduim!
A treia arestare
După cum am mai amintit, cei 20 de fraţi necălugăriţi de la Mănăstire, fuseseră deportaţi pe Bărăgan, la Schei, acolo avand domiciliu obligatoriu. Eu îi întreţineam cu scrisori, cu poeziile Maicii Teodosia, cu Vedeniile şi Viaţa Măicuţei Veronica – bineînţeles, Memoriul şi Predicile Părintelui Ioan. Tot în acest prim material aveam “Gandirile Măicuţei”. La arestarea lor, le-au găsit pe toate şi m-au implicat în aceeaşi cauză. Dar deja eram în planul lor să mă aresteze; mă chemau des la Securitate unde mă duceam cu bagajul făcut. Îmi ziceau:
- Te luăm nu cand vrei mata, cand vrem noi!
Şi m-au ridicat după un an jumătate de libertate. Era în anul 1958.
Cand m-au arestat, au venit douăzeci de securişti, s-au năpustit peste mine în camera mea. M-au ţinut de la 2.00 ziua pană la 10 seara cu mainile în sus! Pană nu au înlăturat toată lumea care se stransese, nu m-au scos afară. Aveam într-o cameră un Altar, printre care şi o icoană cu Sf.Arhanghel Mihail, cu balanţa şi Ochiul lui Dumnezeu. Cand au văzut-o securiştii au spus că e legionară. Dar eu eram copil pe timpul Mişcării Legionare, însă ei spuneau că sunt născut în timpul lor, al legionarilor şi sunt mult mai periculos, că ceilalţi au cedat.
Au adus-o şi pe mama, care nu ştia că eu eram venit acasă. În faţa ei m-au lovit cu pistolul în dreptul inimii de m-au dat pe spate. Îi aud glasul:
- Vreţi să mi-l omoraţi?
Atunci i-au pus ei pistolul în piept, dar ea – cu cat curaj – le-a zis:
- Trage! Vreau să mor, căci cu o moarte sunt datoare!
Glasul ei l-am auzit şi prin anchete şi peste tot unde am fost dus; o mamă darză, martiră.
Parcă veniseră la un mare criminal. Ei de fapt trebuiau să vină noaptea, dar băuseră la preşedinte de Sf.Gheorghe şi au venit beţi. Pană la Securitate m-au dus în şuturi patru maiori. Îmi acopeream faţa cu mainile, iar în spate am avut noroc cu un cojoc de blană.
Nu au ştiut părinţii de mine 6 ani, dacă mai sunt în viaţă sau nu. Dar legătura între mamă şi copil este foarte puternică!
Doi ani de zile îmi apărea starea mamei în fiecare noapte, cum plangea. După 2 ani, mai rar, că ea simţea totuşi că sunt în viaţă. În anul eliberării deja îmi apărea veselă.
Penitenciarul din Galaţi
După arestare m-au dus la Galaţi, în Penitenciarul de pe strada Traian care fusese Mănăstire catolică. Era sub formă de potcoavă, cu celularul format din 90 de celule – dispuse pe două nivele iar în mijloc Biserica.
În 1956 cand am fost prima dată acolo, în Biserică era atelier de rogojini; se vedeau încă Sfinţii ca o pictură vie. În Altar făcuseră cabine de W.C. Cand am venit acum, în 1958, Biserica o transformaseră în dormitoare.
Pentru mine începeau aici cei şase ani şi jumătate de cruntă închisoare stalinistă ca deţinut politic.
După un timp am învăţat alfabetul Morse. Şeful de secţie auzind zgomote, a început să mă supravegheze mai atent. Însă i-au trebuit patru zile pană m-a dibuit. Aveam o pietricică cu care băteam în calorifer; cand a deschis vizeta, m-a văzut. Eu am aruncat-o şi s-a dus de-a dura chiar în golul de la piciorul patului de fier. Vă daţi seama tocmai unde s-a dus pietricica! A căutat-o înnebunit; o căuta şi îmi dădea pe sub coaste:
- Unde e? Spune Hristoase, unde?
Voia să-mi găsească corpul delict.
Tot la Galaţi a fost şi o grevă a deţinuţilor. Prin Morse am prins doar atat: “ora 9.00″. Oare ce-o fi la ora 9.00? Ceasul îl citeam după umbra soarelui cu 10 minute aproximaţie în plus sau în minus. Se simţea în tot Penitenciarul o tensiune.
La ora 9.00 se aude de la etajul doi – primul glas al unui student:
- Să vină Procuratura! Să vină să vadă mana criminală, să vină!
Altul:
- Vrem legături cu familia!
Apoi altul:
- Asistenţă medicală!
- Vrem aer!
Bineînţeles că auzind oamenii din oraş, s-au alarmat în jurul închisorii. Studentul avea un glas puternic; ceilalţi au răguşit, dar el nu. A venit batalionul de intervenţie de la Bucureşti şi la fiecare celulă au pus un securist cu pistolul, obligandu-ne să stăm toţi cu burta pe ciment.
Eu eram cu băieţii care fuseseră deportaţi pe Bărăgan, deoarece m-au considerat şef de lot. Înainte de grevă, băieţii mai avuseseră mici certuri între ei. Acum îşi cereau toţi iertare unul altuia şi făceau ultima rugăciune. Credeam că ne execută. Ne-au ţinut patru ore aşa: cu pistolul la vizetă şi cu burta pe ciment, pană i-au cules pe cei care au început greva. I-au coborat jos într-o cameră izolată, adică în dreapta şi în stanga celulele erau goale, ca să nu luăm legătura cu ei, apoi i-au dus la Securitate şi i-au condamnat din nou 25 de ani dar după ce au fost puşi la torturi.
Însă după această grevă datorită sacrificiului lor s-au îmbunătăţit condiţiile.
În aceeaşi zi şi la aceeaşi oră a fost grevă şi în Gherla, dar a fost cu totul altfel.
Gherla
Aici începuse greva chiar din camera de la etajul 2, unde m-au dus şi pe mine apoi, de la Galaţi. Holul avea nişte geamuri în afară dar toate astupate. Deţinuţii au spart geamurile cu picioarele de la pat, le-au dăramat şi au început să strige:
- Vrem!.
Au trimis pompierii cu furtunurile cu apă, dar ei au pus saltelele în geamuri. Atunci au venit gardienii la vizete şi au tras la picioare. Aşa au oprit greva, după care pe capi i-au blindat în lanţuri şi i-au băgat în fiecare celulă cate unul, pentru a intimida şi a băga groaza în toată închisoarea.
Cand m-au dus la Gherla, eu am căzut chiar în camera unde fusese începută atunci greva. Eram 180 de persoane şi ne făcuseră program de bătaie – cate unul în fiecare zi era scos la bătaie. Dacă deschideau vizeta şi te uitai din instinct, gata, te nota pentru bătaie!
Noi încercam să mai destindem atmosfera. Un profesor de matematici din Făgăraş ne descreţea mereu frunţile cu diferite glume, despre cum veneau din afară cei arestaţi.
Spunea că a venit unul care se afla în gară la Constanţa. Cum erau în jurul ziarului şi citeau despre retragerea trupelor sovietice din 1958, el a făcut ochii mari şi a zis: “Hmm!.”
Agentul l-a văzut şi i-a dat zece ani; i-au zis: “Mult ai vorbit prin felul cum te-ai uitat!” Dar profesorul acesta îi zice:
- Domnule, mare noroc ai avut, puteai să iei 15 ani!
Apoi alt arestat:
-M-am întalnit cu preşedintele Sfatului şi m-a întrebat: “Ce mai aştepţi?” I-am răspuns: “Un răsărit de soare!” Domnule, atat i-am spus, nu mai mult. Mi-au dat 15 ani!
Profesorul iar:
- Mare noroc ai avut, puteau să-ţi dea 20!

[Adrian Pop]

Altul spuse şi el:
- Domnule, la o petrecere, i-am tras o înjurătură activistului de partid.
- Şi cat ai primit?
- 20 de ani!
- Mare noroc ai avut, puteai 25 sau mai mult!
Altul, tot la o petrecere:
- O înjurătură şi i-am dat şi un şut!
- Cat ai primit domnule?
- 25 de ani!
Mare noroc ai avut, puteai fi pe viaţă!
Acum vine ultimul:
- Domnule, la o petrecere am cantat “Trăiască regele!”
- Şi cat ai primit?
- Pe viaţă!
- Mare noroc ai avut, puteau să te execute!
Dar mai tarziu, chiar profesorul acesta a căzut el victimă. S-a întamplat după o perioadă cand ne-au ţinut o săptămană întreagă, noapte de noapte, cu burta pe ciment. Ziua nu aveai voie să te atingi de pat, numai în picioare – mergand prin celulă.
Era într-o duminică dimineaţa. Un avocat din Timişoara care îmi era prieten, cum erau în cameră – unde a fost holul – trei paturi care nu se vedeau de la vizetă şi unul de jos era al acestui avocat, îmi zice:
- Părinte Dediu, patul este liber!
Obosit după o săptămană întreagă de chin, m-am aşezat în pat. La un moment dat, simt o lovitură în picior. Cand am sărit, nu era nimeni. Dar nu am spus nimic celorlalţi, ca să nu creadă că nu mai sunt normal. Am rămas în picioare. Profesorul de matematică din Făgăraş care ne descreţea frunţile, s-a culcat în locul meu.
N-au trecut cinci-zece minute şi a venit gardianul, a tras zăvorul uşor, a deschis rapid uşa ca un leu şi l-a prins. Dacă venea cu cinci minute mai devreme mă prindea pe mine, dar lovitura aceea la picior m-a salvat. A fost îngerul păzitor!
Au mai luat încă doi care li s-au părut că se sprijineau de paturi şi i-au dus în camera de tortură care se afla în faţa celulei noastre.
Atunci am văzut firea omenească în situaţii limite, cat este de slabă. Luand acest profesor – în locul meu – m-a luat un tremur. Mă gandeam: “În Mănăstire eram citeţul de bază la Trapeză şi am citit atatea Vieţi de Sfinţi!” Apoi, cauza aceasta a Vladimireştiului; de multe ori mimam gratiile – în joacă – mai ales după ce citeam “Memoriul Părintelui Ioan”, care ne spunea:
- Ieşirea din tranşee! La atac! Cine nu este în stare, să se dea la o parte, să nu-i împiedice pe ceilalţi!
Însă acum, la momentul acesta.
A durat tortura cam o oră. I-au adus cu degetele făramate, dantura dată jos, spatele negru; au leşinat toţi, după care au venit plantoanele şi i-au luat cu păturile, ca să aud după trei zile că au decedat!
Altădată, tot aşa ne-au pus cu burta la ciment şi dacă nu executai, te nota. Mai era acolo un deţinut cam la anii mei care avea o căciulă ce semăna cu a mea, tot aşa cu petice. Şi în loc să-l noteze pe el, m-a notat pe mine seara, pentru a doua zi.
A doua zi, care cum îl striga, ieşea şi trecea în faţă. Eu fiind la ultima celulă – 83, am ajuns să fiu primul în şir. Dar zicand gardianul: “Înainte marş!” am trecut de camera de tortură. A trebuit să dea comanda: “La stanga împrejur!” , iar eu am ajuns astfel din primul, ultimul.
Mai rămăsesem doi din tot randul; urmam să intru şi eu la camera de tortură, cand se uită gardianul la ceas şi a văzut că se terminase timpul de bătaie care ţinea pană la ora 12.00. Ne-a lovit el cu o bucată de cauciuc peste ceafă. Şi acum mai simt dureri cand este rece afară. Eu credeam că după pauză or să continue. Dar vechii deţinuţi mi-au explicat:
-Ăsta a fost programul pentru astăzi! Maine urmează alţii!
Tot la Gherla, un student a compus după o percheziţie din noaptea de “Înviere”, o poezie, pe care eu am scris-o pe talpa bocancului, prescurtat, cu praf de pe perete şi cu un beţişor ascuţit; la control mi-au găsit bocancul. M-au notat iar pentru bătaie. Acum însă ne scoteau pe fiecare din celulă pentru a ne duce la camera de tortură. Mai era încă o celulă şi urmam eu. Cei mai vechi mă învăţau de-acum, cum să mă apăr, să-mi acopăr capul. Eu mă rugam intens la Maica Domnului şi numai bine că s-au oprit! Mi-au spus ceilalţi:
- Părinte, gata ai scăpat, că programul de bătaie pană acum a fost!
Nu au mai putut să cuprindă şi aceste două celule. Astfel am scăpat şi de data aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu.
Dar lucruri îngrozitoare ne povesteau deţinuţii aduşi de la Piteşti, despre cat au putut ei suferi acolo.
Dar şi aici, în noaptea de 17 spre 18 februarie, au adus de la Făgăraş partizanii din munţi, 240 de persoane. Deja o stare apăsătoare domina închisoarea. Erau doi fraţi pe nume Şomlea; pur şi simplu i-au omorat pe partizanii care au sosit atunci la Gherla. După ce îi aruncau din maşină, îi loveau cu capul de ciment fără milă. Din 240 au rămas în viaţă numai o sută şi ceva. Pe ceilalţi i-au stivuit morţi, cei doi călăi setoşi de sange.
Au fost două nopţi de groază pentru toată închisoarea, cu toate că ne obişnuisem cumva cu starea aceea. Mai ales că între noi, deţinuţii politici, exista un respect şi un bun simţ. Ne formasem un grup de băieţi, printre care şi studenţi, ortodocşi dar şi catolici şi greco-catolici. Unul dintre ei cu darul vorbirii, ne-a prezentat cartea “Cămaşa lui Hristos”; dar în aşa fel încat aducea prezente, acele frumoase momente din carte. Ne rugam apoi împreună; făcuse acel student chiar şi un rozariu (metanii) din pătură. Eu ziceam Acatistul Bunei Vestiri şi ei “Bucură-Te.” Mai aveam la programul de rugăciune “Psalma Maicii Domnului” cu 18 icoane, care începea aşa:
“Iată casa Părinţilor Ioachim şi Ana,
pustiită de jalea singurătăţii.
Ajută-mă Prea Sfantă Stăpană de Dumnezeu Născătoare!”- în pustietatea aceasta sufletească; apoi în a 7-a icoană, cu Sinodul Apostolic, O numeşte: “Maică a bunului sfat.” După care ultima icoană:
“Ajută-ne să ducem această luptă universală
între forţele binele şi ale răului
cu flacăra credinţei!”
O auzise şi Părintele Ioan – mi-a spus cand s-a eliberat. La Gherla mă despărţea o celulă de Sfinţia-Sa. Eu eram la 83 şi Părintele la 81 – langă camera şefului de secţie care îl supraveghea în permanenţă. Părintele Ioan avea la Pravilă “Rugăciunea metaniilor” cu 5 icoase: Naşterea, Răstignirea, Învierea, Înălţarea şi Pogorarea Duhului Sfant – în 5 stări, şi cate 10 “Născătoare”.
Învierea din Gherla
Închisoarea avea capacitatea de 3 000 de persoane, însă noi eram peste 11 000 de deţinuţi. În noaptea de Înviere, la fiecare cameră s-au organizat coruri, pentru că aveam şi profesori de muzică printre noi.
La ora 12.00 noaptea, cand s-a auzit bătand limba ceasului din oraş, cineva cu voce puternică a zis: “Hristos a înviat!” şi imediat a început corul. Am ieşit nu numai din ziduri, ci şi din trupuri.
Al doilea an de Înviere au organizat percheziţie. După ce au intrat ca hunii, ne-au pus cu mainile la ceafă, cu faţa la perete şi ne-au dat la toţi cu ciocanele în cap. A durat cam vreo 3 ore, timp în care au răscolit totul.
După această percheziţie, un inginer ne-a făcut o surpriză: o poezie, din care se desprinde în primul rand un puternic romanism şi o credinţă adevărată.

ÎNVIEREA DIN GHERLA
Eu ştiu că versul meu
Nu este o poezie pură
Că acesta-i lucru rar şi greu;
Dar gandul ce mi-l fură
Al ritmului măsură
Sunt rime ce-mi răsună în urechi mereu.
*
În nopţile de veghe, în orele tarzii
Cand istovit de muncă, pe prici de puşcării
Stau liniştit de vorbă doar cu sufletul meu
Avand un singur martor, pe bunul Dumnezeu

Sub bolta minunată a Cerului creştin
Ce dulce-I suferinţa, e ca un dar divin!
Credinţa a dat sens vieţii şi morţii deodată
E o comoară scumpă, e piatră nestemată

Care a fost ascunsă sub tainele firii
Şi s-a călit de veacuri la flacăra iubirii.
Iubiţi a zis Divinul şi s-a împlinit credinţa
Atunci s-a deschis Cerul, s-a luminat fiinţa

Inimile împietrite au început să bată
Şi-un val de bucurie cuprinse lumea toată.
Nu “dinte pentru dinte” ci paine-n loc de piatră
Afară cămătarii din temple că nu-i şatră!

Averi de vreţi să strangeţi, nu pe acest Pămant
Ci colo Sus la Ceruri, la Tatăl vostru Sfant!
Averile sunt vrajbă, nelinişte şi ură
Căci vremea le destramă, vin furii şi le fură.

Fiţi fericiţi voi oameni, cu toţi fiţi fericiţi
C-acesta-i scopul vieţii ca voi să-l împliniţi!
Căci bunurile toate ce sunt în omenire
Doar vouă v-au fost date spre-a voastră folosire.

Candva veţi fi cu toţii Păstorului o turmă
La fel cu cei dintai vor fi şi cei din urmă.
S-au supărat leviţii, pontifii, cămătarii
Cei ce simţiră biciul: zarafii, cărturarii

Strigau în gura mare la colţuri fariseii:
“Ne strică randuiala, se vrea rege-al Iudeii!”
“La moarte, da, la moarte impostorul
Ne strică randuiala, va răzvrăti poporul!”

*

Şi a urcat Golgota ducandu-Şi crucea-n spate
Căci toţi Îl părăsiră, doar un singur frate
A urmat pe Christul osandit!

Pe faţa istovită curgeau broboane mari de sange
Iar la piciorul Crucii, o Mamă care plange.
Tarziu spre seară Şi-a dat Christos sfarşitul:
Din plin catapeteasma s-a zguduit pămantul
Cu lespedea de piatră I-au astupat mormantul,

Şi îndoiră paza căci aveau o temere
Le spuse proorocii de “Sfanta Înviere”!
Şi a-nviat aevea precum spune Scriptura:
Iisus Christos învinge moartea precum iubirea ura!

*

E mult de-atunci, nu-i mult ci-s două mii de ani;
Cei ce-au ucis iubirea îi sunt şi azi duşmani.
Iar steaua în cinci colţuri e roşie de sange
Şi-n fiecare casă un suflet care plange.

De ce-s atatea lacrimi şi-atata suferinţă,
Doar noi ne-am iubit ţara şi neamul cu credinţă?!
Am aruncat în ei cu paine pană ne-au sărăcit
Cand ne-am strigat durerea în lanţuri ne-au robit.

Căci biblicele fiare
Au pătruns pană la Sf.Altare
Să-ncalece-omenirea
Din creştet de Carpaţi
Pană la ţărmul mării;

De s-ar scula din groapa lor strămoşii
Să-şi vadă-nchişi nepoţii în ţarcurile roşii
Ar spune-n glas tare cu toţii:
Mai bine jos în groapă, copii
Decat pe Lume vii!

Materia e oarbă,
Doar spiritu-I Lumină
Toate-mpletite cu credinţă
Dau marea biruinţă!

*
Pe-aici îmi era gandul
Cum stam culcat pe spate
Cu pleoape ostenite,
Închise jumătate
Tarziu spre miezul nopţii
Era noaptea de Înviere
Deodată sare clanţa
Şi-n fugă temnicerii:

Hei, sus, drepţi cu toţii:
E noaptea de percheziţie!
Aici, ca-n toată ţara,
Acolo unde e o puşcărie
La fel răcneşte fiara.

În timp ce-n uşi de-Altare preoţii împart lumină
Începe răscoleala cu inimă haină
În loc de mirodenii, smirnă şi tămaie
Şi-n colţuri de celulă Iisus Christos Învie!

S-a terminat isprava şi zbirii au plecat
Răsună un glas puternic: “ Hristos a Înviat !”
Suntem din neamul celor ce cred în Înviere
Şi neamul e puternic şi-n veci de veci nu piere!

Cum eram despărţiţi numai de o celulă, în fiecare dimineaţă, Părintele Ioan ne transmitea prin perete Dezlegarea cea Mare pentru împărtăşit. Iar cu o sfoară i se trimitea de către un grup de tineri din “Lotul tanchiştilor”, painea pe care o transforma în “Trupul Domnului.”
Ne mai transmitea Sf.Taine şi prin doctori sau bucătari. Acestea se întamplau în perioada de izolare. Eu am observat, cand ne-au scos să ne cerceteze dacă suntem apţi de muncă. Era chiar de Paşte; au venit doi doctori. Am observat cum, de la doctorii aceia s-a transmis ceva din unul în altul.
Tot atunci, un tanăr din Făgăraş – ucenic de-al Părintelui Arsenie Boca – văzandu-mă retras, mă întreabă din ce cauză sunt arestat. I-am răspuns că sunt din randul ţăranilor închişi cu colectivizarea, din Moldova – revoltat pentru pămant. Dar el îmi zice:
- Nu arătaţi din randul ţăranilor, vă văd undeva în cadrul bisericesc.
Eu nu am recunoscut. Mă întreabă de unde sunt şi i-am spus.
- Unde-i Mănăstirea Vladimireşti ! Înseamnă că poţi să-mi dai situaţia de acolo.
Ştiind că sunt mulţi codaşi, care trădau, sau chiar securişti infiltraţi, eu iarăşi am evitat să-i spun, şi i-am zis:
- Ce pot eu să vă spun, că am fost doar o singură dată pe acolo şi noaptea !
După toate, îmi spune că este ucenicul Părintelui Arsenie Boca şi că a cunoscut-o la Sambăta de Sus pe Măicuţa Veronica. Atunci, m-am dat şi eu pe faţă şi am recunoscut că sunt arestat chiar în cauza Vladimireştiului. Atunci îi spune doctorului care îl trata şi pe Părintele Ioan şi care fusese şi doctorul Mitropoliei din Timişoara. O bucurie pe capul lui ! Cat am stat în carantină, m-a rugat să povestesc istoricul Mănăstirii şi Descoperirile Măicuţei, Minunile şi Vindecările de la Vladimireşti. Am avut tot timpul, deoarece carantina a durat o lună de zile.
În Deltă la Periprava
De la Gherla, pentru scurt timp ne-au dus la Periprava. Era în anul 1959. Am stat din 2 mai pană după Crăciun. Iarna ne-au ţinut pe un bac şi ne duceau la tăiat de stuf. Căutam rădăcini de trestie şi le mancam. Devenisem un fel de expert ; toţi mă întrebau care sunt comestibile.
Vara, am prăşit porumbul încontinuu, pană după ziua Sf.Cruci – 14 septembrie, să distrugem tot stuful ; noi am cules şi recolta. Cand eram la prăşit, însetaţi, ne sileam să ajungem la mijlocul parcelei, unde erau butoaiele cu apă. Dar cand ne apropiam, le luau şi le mutau, apoi iarăşi – tocmai la capăt.
Cu ultimele forţe, trăgeam să terminăm, cu speranţa că vom căpăta măcar o gură de apă, să ne potolim setea provocată de arşiţa dteribilă a soarelui din Dobrogea. Dar cand am terminat şi am ajuns la capătul randurilor de porumb dar şi la capătul puterilor, în faţa noastră au vărsat toate butoaiele cu apă !
Aici l-am întalnit pe colonelul Marian din Braşov; fusese coma ndantul tuturor coloniilor din Insulă şi din Deltă. Îl trantise subalternul – “locţiitorul politic” – care cu toate că era sublocotenent, devenise după uneltire, comandant la Periprava. Acum, ca deţinut, colonelul avea mustrări de conştiinţă; unul dintre cei pe care-i condamnase – de fapt i se dăduse ordin direct de la Moscova să-i dea 25 de ani – a primit pachet. Merge la colonel cu o bucată de paine şi caşcaval şi îi spune:
- Poftim, pentru că mi-ai dat 25 de ani!
Dăramat sufleteşte vroia să-şi facă seama, mustrat de conştiinţă. Dar a fost depistat şi păzit de ceilalţi băieţi. I s-a dat de către ei situaţia mea şi l-au adus la mine. S-a aruncat la picioarele mele cat era de mare. L-am ridicat ca pe un copil şi l-am încurajat. Dar imediat ne-au mutat de la Periprava în Insula Mare a Brăilei.
Îmi mai aduc aminte şi de tragedia unui preot catolic, cu totul deosebit. Era de-acum slab la trup, dar avea faţa luminată şi ochii plini de blandeţe şi bunătate.
Căra snopii grei de stuf şi nu avea voie nimeni să-l ajute.
- Dar mai odihneşte-te! I-am zis noi.
- Mă bate, a răspuns cu glasul stins.
După o săptămană nu a mai rezistat şi a murit. L-au lăsat pe fundul unui bac şi ieşeau şobolanii cu bucăţi de carne din trupul lui. L-au aruncat apoi în Dunăre!
Aceeaşi soartă aş fi putut avea şi eu, dar a intervenit Dumnezeu, pentru misiunea ce urma să o am. Înaintea noastră se spărsese un dig şi apa înghiţise 800 de inşi. O mare suferinţă a fost acolo! Înainte fusese paradisul păsărilor, acum se transformase totul în terenuri agricole.
La coloniile din Insula Mare a Brăilei
Din Deltă – de la Periprava – m-au dus în Insula Mare a Brăilei, pentru 5 ani de zile. Ne-au supus la un regim de exterminare prin muncă şi înfometare, pentru că eram sub M.A.I.(Minesterul Afacerilor Interne - n.ed .) Cei care au fost pe la ferme, la Giurgeni sau în altă parte, erau alimentaţi mai bine. Eu am trecut pe la coloniile de muncă: Salcia, Grădina şi Băndoiu. La Piatra Frecăţei era centrul.
Ne-au băgat 400 de persoane într-o baracă mare, care avea o singură intrare. În plus, se mai dădeau şi alarme dese şi trebuia să ieşim repede.
Aveam pe părintele Agherghinei – catolic. El ne-a făcut pentru prima dată Liturghia. Părintele Ioan mă pusese în temă să-i accept pe catolici atunci cand o să-i întalnesc. Dar acest preot avea şi o blandeţe care te atrăgea. El ne dădea şi binecuvantarea la săpat. Mai era un călugăr greco-catolic, Boaru, care ştia pe de rost Vecerniile, Utreniile şi celelalte slujbe de Mănăstire care erau ca la noi la ortodocşi. În felul acesta: săpam şi ne rugam!
După programul zilnic de rugăciune, făceam prezentare din “Viaţa Măicuţei” – mai ales iarna, cand nu ne scoteau la muncă, fiind pămantul îngheţat de nu-l puteam săpa nici cu tarnăcopul. Noi trebuia să înălţăm digul de la 3m. la 8m. Mergeam cu roabele încărcate pe pămantul moale; un caraleu ne supraveghea la încărcare şi un altul la descărcare. Mi-au dat o roabă care mergea greu, cu roate de fier şi cupa desfăcută, să încapă mult.
La început erau unii care dădeau zvonuri că ne eliberează; aceste zvonuri ne făceau mult rău. Dar ne-au spus:
- Să vă iasă din cap, pană nu va fi Insula îndiguită şi toate canalele desecate, nu veţi fi eliberaţi!
Aşa s-a şi întamplat. Ne-au îmbrăcat în salopete albastre, de muncitori – nu de deţinuţi – ca să ne filmeze. A venit un colonel de la Bucureşti, se vedea după vorbă că este evreu. Atunci, un student s-a suit pe dig şi a strigat:
- Putere este, voinţă este, mancare nu este!
L-au chemat şi i-au dat o gamelă încărcată.
- Azi, că a fost inspecţie, dar maine?
Pentru că în rest ne dădeau să mancăm doar o zeamă goală, iar painea de 2 kg. era împărţită la 20 de inşi, după ce mijlocul era luat de cadrele de la bucătărie.
Un inginer din Cluj, urla ca lupul de foame! Era mai scund ca mine; îi spuneam:
- Domnule inginer, eu am o constituţie mult mai solidă ca dv.
- Părinte, la crizele acelea nu mai ştiu ce fac!
Dar eu fiind de la ţară, apucasem şi vremuri mai grele, apoi viaţa de Mănăstire, de aceea rezistam altfel.
Aici la colonii, eu ştiam de Părintele Ioan, pentru că veneau de la Aiud şi Gherla, dar şi de la noi îi duceau pe cei bolnavi. De aceea Părintele după eliberare, mi-a zis:
- Ştiu tot, Părinte Sebastiene! Îţi mulţumesc că L-ai risipit pe Hristos şi nu L-ai legat cu 99 de noduri!
Inspiraţia aceasta a împărtăşirii pe care am avut-o încă din Mănăstire, mi-a venit şi la Securitate. Acolo am început activitatea mea euharistică şi în detenţie. Aveam ascuns în betelia de la pantalon – praful de Sf.Împărtăşanie. Care cum pleca, la Proces, scoteam şi le dădeam; plecau astfel întăriţi cu curaj! Am văzut efectul, mai întai acolo la Securitate, apoi la colonii. Aici, la coloniile din Insula Mare a Brăilei, am mai avut doi preoţi liturghisitori. Mai ales unul, părintele Spulber Gheorghe, în fiecare noapte se interesa cine este planton schimbul 3 şi făcea el. Astfel putea săvarşi Sf.Liturghie!
Mai era părintele profesor Chiriac Gheorghe, o mare personalitate, care ne ţinea prelegeri de teologie şi filosofie. Eu aveam “Sfinte” de la proces. Îmi trimisese trei pungi – amestecate: “pesmeţi” cu zahăr cubic şi cu biscuiţi; ca alimente le-am putut primi. Şi am avut din ele pană la întalnirea cu părintele Chiriac.
El vedea în fiecare dimineaţă manevra mea cu împărtăşitul. Plecam apoi la punctul de lucru – la îndiguiri – pe jos, încolonaţi, ţinandu-ne de braţ. Dar nu mereu; era un gardian mai bun care după ce ieşeam pe poartă, spunea: “Înainte hai!” în loc de: “Înainte marş!” cu duritate. Ziua aceea era mai uşoară, pentru că ceilalţi făceau şi “culcaturi” cu noi.
Vine părintele Chiriac langă mine şi-mi zice:
- Părinte Sebastiene, am văzut în fiecare dimineaţă o manevră la Sfinţia-Ta! Deţii Sf.Taine!
- Părinte, dar e posibil?
- În orice caz, Părinte, gandeşte-te că am doi ani de la arestare şi sunt neîmpărtăşit. Sunt şi în etate şi bolnav.
Eu iarăşi:
- Dar nu e posibil! Am doar anafură!
- Părinte Sebastiene, deţii Sf.Taine! Eu azi nu mănanc!
- Nu mancaţi!
O bucurie pe capul lui că i-am promis. Seara mi-a venit cu colonelul Marian pe care eu îl cunoscusem la Periprava. Ajuns şi el de la Periprava în Insula Mare a Brăilei, a intrat în legătură cu părintele Chiriac, care mi l-a adus acum la împărtăşire, pentru că deveniseră prieteni. Mi-a zis:
- Părinte Sebastiene, l-am adus la Potir!
Îi făcuse el dezlegarea; l-am avut pe acest părinte Chiriac la fel cum îl aveam pe Părintele Ioan – cu dezlegarea. Mai tarziu, la toţi care-i aveam de împărtăşit în fiecare zi, le făcea dezlegarea seara, iar porţia de paine era transformată în “Domnuţ”.
I-am pus părintelui Chiriac părticica în palmă. L-a izbucnit plansul şi mi-a spus:
- Îi mulţumesc Părintelui nostru Ioan de aceste daruri dumnezeieşti!
Aşa de tare l-au luat emoţiile. Apoi i-am dat şi colonelului, care mai tarziu, mi-a luat apărarea în faţa comandantului.
În fundul dormitorului era patul unui băiat maghiar. Îi luaseră unii bucata de paine şi mă acuzau pe mine. Cand au auzit de un popă, au venit comandantul şi ofiţerul de serviciu. Eram la rugăciune. A ieşit însă colonelul Marian în faţă şi a zis:
- Domnule comandant, cum credeţi că se compromite această personalitate care menţine moralul la două mii de oameni?
Într-adevăr, tot timpul i-am încurajat pe toţi, spunandu-le:
- Nu vă gandiţi că vă aşteaptă o familie acasă? O soţie care plange şi un copil mic? Trebuie să trăiţi pentru ei!
Vedeam adesea o mană mare deasupra coloniei: era ” Mana Lui Dumnezeu”!
Cand ne-au scos afară, dezbrăcaţi complet, pe un ger cumplit şi ne-au lăsat aşa pană seara, cine ne-a ţinut? Cine ne-a salvat?
Dar cum s-a întamplat. Într-o dimineaţă a venit un activist şi ne-a găsit rugandu-ne; eram împreună cu doi studenţi. A adus imediat comandantul şi locţiitorul politic. Cand l-au auzit pe Mihai Rădulescu – unul dintre cei doi cu care mă rugam – că este student, îi zice:
- Dacă v-aţi rugat, v-a dat Dumnezeu paine? Ia rugaţi-vă mie, că eu vă dau!
- Domnule comandant, i-a răspuns Mihai, dacă Dumnezeu nu dădea ploaie, nici dv.nu aveaţi paine!
- Bine te-a mai instruit popa ăsta!
Ne-au scos afară şi ne-au ţinut dezbrăcaţi, în ger, pană spre seară cand ne-au băgat la izolare. Acolo am început din nou Acatistul şi l-am învăţat pe Mihai – Otpustul, adică pomenirea Sfinţilor. Îi mai predam şi din Vedenii, iar seara venea cu ele învăţate. Dar el era acela care era răpit în rugăciune!
Celălalt – Răducu Popescu, după programul de rugăciune se retrăgea şi medita la “Catavasia Naşterii Domnului”:
“Hristos Se naşte, Slăviţi-L!
Hristos din Ceruri, întampinaţi-L!
Hristos pe Pămant, înălţaţi-vă!
Cantaţi Domnului tot Pămantul
Şi cu veselie Îl lăudaţi!”
Medita asupra acestei Catavasii, apoi venea şi-mi spunea cum a pătruns el sensul ei. Vedea în această rugăciune o întreagă filosofie! Eu vedeam aşa: Sufletul, în momentul acela trebuie să se înalţe la fel ca o pasăre, a cărei satisfacţie este zborul şi ea atinge pămantul doar cand culege bobul, ca să reziste şi fizic.
Dar în închisoare şi eu la un moment dat nu mai puteam; m-am îmbolnăvit. La intrarea în iarna anului 1961, a fost o cumplită ploaie cu ninsoare, care m-a udat pană la piele şi ne-au ţinut aşa în ger toată ziua, cu bocancii de asemenea uzi. Patru zile m-au dus de braţ, dar a cincea nu m-am mai putut ridica şi am rămas bolnav la pat.
De acum mă gandeam că voi merge şi eu la Maica Domnului, alături de maicile (vreo 20) care plecaseră dincolo. Cum stăteam în pat, între trezie şi adormire, îl văd pe Părintele Ioan în cameră, cum se roagă, în genunchi! Mi-a zis să rezist că are nevoie de mine! Cand am deschis ochii, l-am mai văzut pe Părintele mult timp în încăpere. Ca după eliberare, să-mi confirme, spunandu-mi că ştie că am fost bolnav şi s-a rugat special pentru mine, simţind că am nevoie de rugăciune mai mult ca ceilalţi.
După anii de închisoare stalinişti, le-am spus alor mei: “-Să nu vă mai interesaţi de alte minuni, că cea mai mare minune este că v-am venit acasă ! Că puteam să fiu lut de oale de zeci de ori !”
Munca peste putere, înfometarea, bătăile … Dar eu eram în mod deosebit bifat pentru exterminare. Veneau comisii de examinare, dar pe mine mă treceau cu vederea. Prietenii mei mă întrebau :
-Părinte, mai poţi ?
-De putut nu mai pot de mult, dar prin voinţă !
De aceea am spus, în problema credinţei, peste poate !
Apoi m-am însănătoşit. În Balta Brăilei, fiind multă apă, văd într-o zi nişte pescari cum traversau Dunărea, dar cand pe deasupra cand prin apă, cand prin val cand peste val. Am meditat la acest aspect şi m-am hotărat să rezist şi eu la fel, ca să pot ajunge la “mal” pană se termină închisoarea: şi prin val şi peste val. Astfel am reuşit!
Aşa şi în viaţă. Un sfant era cu ucenicul:
- Dacă aveţi credinţă cat un bob de muştar şi veţi zice: “Munţilor clătinaţi-vă!” ei se vor clătina.
Atunci munţii de alături au început să se clatine. Dar sfantul le zice:
- Nu era vorba de voi. Era vorba de munţii de griji şi de necredinţă!

CANTECUL POTIRULUI
de Nichifor Crainic

Cand holda tăiată de seceri fu gata,
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipind mătăsos
Păreau că-i barba lui Domnul Hristos.

Cand painea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Iar painea aburind un dulce miros,
Părea că e faţa lui Domnul Hristos.

Şi iată Potirul la gură se duce,
Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe Cruce
Hrăneşte-mă mană de Sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate-s prin Tine,
Tu, Painea de-a pururi a Neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
- Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La caznele Domnului nostru Hristos.

Apoi, cand culesul de struguri fu gata
Bunicul şi tata
În joc de călcaie zdrobind nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
- Băiete, grăiră, şuvoaiele-acestea de vin spumos
Sunt Sangele Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi iată Potirul la gură se duce
Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe Cruce,
Adapă-mă, sange de Sfant Dumnezeu
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate-s prin Tine,
Tu, Vinul de-a pururi al Neamului meu !

Podgorii întinse şi lanuri mănoase,
Pămantul acesta, Iisuse Hristoase,
E Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grane
Eşti totul în toate şi toate-s prin Tine,
Tu, Viaţa de-a pururi a Neamului meu !

Se ştia, toţi, în pachete, cereau să li se pună struguri. Băieţii stăteau în jurul meu şi cand zdrobeam strugurii în gamelă, recitam tocmai versurile din poezie:
“Strivind nestemate,
Curgeau şuvoaie de vin înspumate !”
Trăiam şi noi acele momente. Apoi, painea acelor băieţi era transformată în Domnuţ, de către cei trei preoţi care săvarşeau Sf.Liturghie. De aceea, cand voi da o situaţie, voi spune: “Care este adevărata preoţie ?”
În Insula Mare a Brăilei, la colonia Grădina, l-am avut la Sfintele Taine pe profesorul Gh.Precupescu – de la Oastea Domnului, care actual este redactor la revista “Iisus Biruitorul” şi cel care însufleţeşte întreaga Mişcare prin predicile sale.
De asemenea tot aici l-am avut la Sf.Taine pe monahul Ioanichie, actualul secretar al Mănăstirii Frăsinei; am dormit şi cu el în pat, fiind mai mic.
De asemenea Gavril Burzo – actualmente arhimandrit; deoarece a fost ucenicul părintelui Florea Mureşan, i-a continuat Lucrarea şi a construit Mănăstirea de la Suciu de Sus din Maramureş, devenind în prezent duhovnicul acesteia.
Profesorul Langa de la Cluj, devenit o personalitate a Bisericii greco-Catolice, ca preot-profesor la Facultatea de teologie.
Îmi mai aduc aminte de părintele Moşic, fost protopop în Valea Jiului, cat de frumos ne vorbea. Cum era mai înalt, nu-i veneau niciodată pantalonii; eu îi lungeam, apoi îi spălam, avand grijă să le fac dungă sub pătură. Ne-a predat o iarnă întreagă, seară de seară.
Mai era Părintele Costel, de la Mitropolia Iaşului. Îmi zicea: “Monahe, ajută-mă!” Dacă lucram la grădină, îi aduceam suc de roşii; era ca un fel de petrecere. El îmi făcea în schimb cate-o urare cu ocazia acestui eveniment, dar lungă de vreo oră!
Pe Părintele Benedict Ghiuş – tot la Salcia l-am cunoscut. Împreună cu alţi deţinuţi i-au adus de la Aiud şi le făcuseră o închisoare aparte, de sarmă. Însă mai puteam lua legătura cu ei. Mai tarziu, pe Părintele Ghiuş îl duceam de braţ la infirmerie. I-aduceam apoi de la grădină cate o ceapă – care era lucru mare!
Era deosebit acest Părinte. Îmi spuneau catolicii – care îl apreciau foarte tare, că trebuia să fi fost episcop cu 20 de ani în urmă. A fost dus la Gherla odată cu Lotul “Rugului Aprins”, din care făcea parte.
Tot din acest Lot al “Rugului Aprins” făcea parte şi GEORGE (Gigel) VĂSII. Şi ortodocşii dar şi catolicii erau uimiţi de pregătirea lui, de felul cum prezenta el diverse probleme teologice. A făcut şi un cor, pe care îl şi dirija.
L-am cunoscut şi pe doctorul Dabija, care de asemenea avea “Rugăciunea inimii” şi făcea parte din “Rugul Aprins”. Era “moaşte vii” acest doctor, aşa scund cum era. Ne vorbea seara; el făcea numai planton, pentru că nu era apt de muncă.
Tocmai cand am stabilit cu Părintele Chiriac să îmi facă Sf.Liturghie, mi s-a tăiat porţia de paine. Atunci doctorul Dabija a luat în cursul zilei legătura cu unul dintre brutarii soldaţilor şi seara i-a dat o paine dublă, caldă, pe care mi-a transformat-o Părintele Chiriac. L-am întrebat înainte:
- Părinte, sunteţi documentat ca profesor, în situaţiile acestea se poate săvarşi Sf.Liturghie?
- Părinte Sebastiene, dacă sunt cele trei elemente: painea, vinul şi preoţia, se poate! Înainte Biserica nu era aşa organizată cu veşminte şi celelalte obiecte de cult. Se făceau slujbele în camp, apoi în armată la fel.
Atunci, doctorul Dabija a procurat painea şi astfel Părintele Chiriac mi-a făcut prima Liturghie.
Eu îmi făcusem operaţie de apendicită – prin anul 1960; cand a aflat doctorul Dabija, mi-a zis că dacă ştia dinainte, nu mă lăsa. Spunea că, scoţand apendicele acela, ceva lipseşte din organism şi se putea menţine sănătos prin meditaţie şi rugăciune. Nu era de acord cu operaţia şi doar era doctor!
Au fost şi alte personalităţi pe care le-am întalnit în închisoare, dar eu venind din Mănăstire, nu aveam cum să le ştiu.
Îmi aduc aminte de doctorul şi poetul Vasile Voiculescu – se uita la mine ca la o minune: mă studia, mă examina. Dar ne-au mutat de la o colonie la alta, în raport cu îndiguirea şi nu am mai ştiut de el.
Pe Mihai Rădulescu – cunoscutul scriitor de astăzi şi profesor la Facultatea de teologie ortodoxă din Bucureşti, l-am avut la programul de rugăciune la Salcia pentru scurt timp, însă cu efect. M-a mutat apoi la colonia Grădina, pentru că Salcia a rămas un fel de spital.
M-a mai impresionat mult atitudinea darză a unui elev – Olteanu Mihăiţă – care iniţiase o Mişcare de protest în liceu contra limbii ruse. Cu toate că părinţii lucrau în Ministerul Transporturilor, l-au arestat împreună cu alţi 80 de elevi.
Ştia vreo 7 limbi străine şi era informat în toate problemele de drepturi şi libertăţi ale omului din străinătate. Nimeni nu reuşea să-I ţină piept în anchete. Au venit de la Bucureşti special pentru el. Acum, la colonie, muncea ca nimeni altul, dar nici nu tăcea. Îl băgau mereu la carceră. Cand ieşea, colegii lui îi dădeau cate o lingură de mancare de la ei, ca să-l refacă, aşa erau de solidari şi de uniţi. Dar suflul era el, acest elev darz şi curajos.
Nu a reuşit conducerea coloniei să-l domine cu nici un preţ. Au apelat la părinţi, mari ştabi în Minister. M-am nimerit la curăţenie în momentul cand au venit acei părinţi să-l convingă să meargă la Facultate şi să renunţe la ideile sale. I-a refuzat categoric, spunandu-le că nu pleacă singur fără colegii lui. Mamă-sa era foarte nervoasă şi se agita, dar el a rămas în continuare pe poziţia lui, alături de fraţii de suferinţă !

Întalnind aici şi membri ai Mişcării < Rugul Aprins al Maicii Domnului >, am putut cunoaşte astfel toate cele patru mari Mişcări spirituale ale creştinismului pur ortodox :
Mişcarea < Oastea Domnului >, iniţiată de preotul Iosif Trifa,
Mişcarea Legionară – condusă de Corneliu Zelea Codreanu
Mişcarea “Rugul Aprins” – iniţiată de Părintele Daniil, şi
Încununarea tuturora în planul spiritual:
Mişcarea Vladimireştiului, realizată de Dumnezeu prin Măicuţa Veronica.
Toţi cei amintiţi au fost ucişi mişeleşte.
Pe langă ortodocşi, greco-catolici şi catolici, se aflau deţinuţi şi din celelalte culte religioase. Unii dintre aceştia erau foarte darzi în credinţa lor. Adventiştii – de exemplu – sub nici o formă nu acceptau să lucreze sambăta. Îi chinuiau crunt! Pe unul l-au legat cu mainile de manerele roabei din metal şi l-au ţinut aşa o zi întreagă, pe un ger năprasnic. Seara l-au dus la colonie numai alergand, aproape 10 km. Ne-am mirat cu toţii cum a rezistat. Aşa ceva numai în “Vieţile Sfinţilor” mai întalneşti.
Eu am avut discuţii cu iehoviştii. Cand am ieşit odată din baracă, m-au înconjurat toţi cei 40 caţi erau ei, pregătiţi cu texte din Biblie. Credeau că le cad pradă, ţinand cont şi de cauza arestării noastre, datorată implicării Vlădicilor noştri care ne-au dat pe mana Securităţii.
Predicatorul a venit cu slăbiciunile preoţilor; dar el lua cu două ţigări painea pe o zi de la deţinuţii care aveau, săracii, patima fumatului. Le mai lua şi odihna: două ţigări plantonul.
- Măi, i-am zis, tu eşti băutor de sange!
Cand m-am ambalat, s-a adunat toată colonia:
- Părinte Sebastiene, noi cu toţii nu am fi reuşit!
Înainte de mine, îl “doboraseră” pe un protopop din Vrancea, care, tanăr cum era el şi nepregătit, cand l-au înconjurat, îi vedeam ca nişte dulăi, iar el ca un biet caine de odaie. După ce s-a terminat toată scena, zice protopopul:
- Am să mănanc Biblia!
După aceea am urmat eu. Şi le-am explicat Parabola celui căzut între talhari. Coborat din Ierihon, a trecut preotul pe alături, a trecut levitul şi al treilea a trecut samarineanul, care i-a uns rănile cu untdelemn şi cu vin, l-a urcat pe asin şi l-a dus la han, dandu-l hangiului în primire. I-a dat doi dinari şi i-a spus: “Ce vei mai cheltui, la întoarcere îţi voi mai da.”
Acum, cine-i căzutul? Orice păcătos, orice suflet. Era vorba apoi de preotul Legii vechi. Levitul, tot din aceeaşi tagmă. Samarineanul este Mantuitorul, adică “Legea iubirii”. Hanul – Biserica, hangiul – preotul, tratamentul – Sf.Taine şi Învăţătura Sf.Părinţi.
Şi nu am căzut pradă iehoviştilor, pentru că Vladimireştiul are darul şi menirea de a-i aduce şi pe adversari la credinţă. Cum spune Măicuţa: “ O, Iisuse, Tu, cu căldura gurii Tale, poţi să-i aduci pe toţi: şi care vor, şi care nu vor, şi care te iubesc şi care te lovesc, pe toţi! ” Mai adaugă Măicuţa, tot în “Gandiri”(este vorba de cartea “De vorbă cu Cerul şi cu mine însumi” - n.ed .): “ Şi cred că se va întampla ca într-o bună zi să ne trezim cu toţii ca într-o baie, avand aceleaşi simţiri .”

Eliberarea
În urma decretului de amnistiere generală din 1964, dat de conducerea statului sub anumite presiuni internaţionale, am fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor politici din închisori.
Cand am ajuns acasă, nu puteam să ridic un sac cu două baniţe de jos. Părinţii tocmai îi colectivizaseră; fiind săraci, mi-a cusut pe datorie un croitor ceva îmbrăcăminte. Neavand nici o sursă de venit, am mers la fabrica de conserve din Tecuci.
Eu am ieşit cu două săptămani înaintea Părintelui Ioan. Sfinţia Sa se afla la Aiud. Cu toate că refuzase categoric reeducarea, l-au tuns “zero”, în bătaie de joc, după care, peste o jumătate de oră l-au pus totuşi în libertate. Slab, decalcifiiat, arăta cu un cap mai mic.
Ieşit Părintele Ioan s-a zvonit că va trece prin Tecuci. Dar Sfinţia Sa de la Iaşi – unde s-a închinat la moaştele Sfintei Parascheva – a mers direct la Galaţi, pentru a se întalni cu Măicuţa să meargă împreună la Poiana Ţapului. Măicuţa VERONICA făcuse şase ani de închisoare, inclusiv la Jilava, dar prigonită şi acum de Securitate la Galaţi, se retrăsese cu două maici la Poiana Ţapului, în jud. Prahova.
Profitand de faptul că la fabrică mi-a căzut o ladă pe picior, am putut lua scutire trei zile şi astfel am plecat la Poiana Ţapului. Pentru mine era o mare bucurie ca după ieşirea din închisoare să-i văd pe amandoi deodată: şi pe Măicuţa Veronica şi pe Părintele Ioan.
M-am dus la Ploieşti, urmand ca apoi să urc spre Sinaia. În gară la Ploieşti, Maica Tomaida, singură cu ditamai valizoiul Părintelui Ioan, cu tot ce avea din închisoare. Cand m-a văzut, nu-i venea să creadă!
- Dumnezeu te-a trimis, că eu nu mă descurcam cu geamantanul ăsta, aşa de mare!
Îl iau în spinare şi urc în tren. Am ajuns apoi şi la vila de la Poiana Ţapului. Părintele şi Măicuţa nu ajunseseră, în schimb vreo douăzeci de maici îi aşteptau.
Dar iată că apare şi Măicuţa împreună cu Părintele Ioan, urcand spre vilă. Noi, ascunşi pe un hol, îi priveam. Părintele Ioan slab, cu capul parcă micşorat, îi ieşeau mai mult urechile mari în evidenţă. Cand au intrat pe hol, m-am repezit la picioarele Sfinţiei Sale fără să mă vadă şi i le-am îmbrăţişat.
- Cine-i, cine-i ? Atunci m-am arătat:
- Păi da! Cine altul putea să fie , decat Sebastian ?!
Am cantat cu toţii Axionul Maicii Domnului, după care ne-a împărţit tot conţinutul geamantanului; mi-a dat cate ceva pentru toţi băieţii de la Sihastru. Cum ţineam aceste daruri în braţe, o aud pe Măicuţa:
- Dar eu am fete de patru ori mai multe şi lui i-ai dat mai multe daruri!
Şi-a început să tragă. Eu, ţineam mai strans . S-a creat o atmosferă de mare bucurie!
La etajul doi, Măicuţa avea amenajat un Paraclis cu zveră şi potir.
- O surpriză! Îi zice Măicuţa.
Părintele a intrat şi a făcut metanie, după care Măicuţa i-a arătat Sfantul Potir. A avut loc o prezentare:
- Măicuţă, m-am convins desăvarşit că: “Ţi l-am dat pentru viaţa de necaz.” (N.Ed. – în Vedenia din 1 Septembrie 1948, Maica Domnului i-a spus Măicuţei Veronica: “Să nu păstrezi gandul de a te depărta de Silviu (Părintele Ioan) cu inima, că Eu ţi l-am dat pentru viaţa de necaz !”).
Iată-mă Măicuţă, nu numai cu duhul, iată-mă şi cu trupul!
Imediat a îngenuncheat Măicuţa pentru dezlegare. Eu am îngenuncheat chiar în faţa Sfinţiei Sale la picioare şi cum ţineam capul sub al Măicuţei, pe creştetul căreia ţinea Părintele mainile, toate lacrimile Măicuţei mi-au curs pe creştetul capului meu, udandu-mi părul. Ce am simţit atunci, nu pot spune în cuvinte, doar că m-a sfredelit în creştet exact ca pe Părintele Ioan la călugărie.
Mai tarziu la masă, cand Măicuţa a cantat un cantec din Mănăstire compus de Maica Teodosia, atunci cand a ajuns la “Liturghia din fiecare zi”, a fost randul Părintelui să plangă. S-a creat iarăşi o atmosferă nemaipomenită, de înaltă trăire.
Tot atunci, eu am considerat, după ce s-au retras maicile, că trebuie să dau un “raport”, cu privire la activitatea mea de la intrarea în închisoare şipană atunci. Dar Părintele Ioan, îmi zice:
-Ştiu tot, Părinte Sebastiene. Îţi mulţumesc că L-ai “risipit ” pe Hristos şi nu L-ai legat cu nouăzecişinouă de noduri!
Trecerea prin puşcării, nu a fost o arestare. Aproape de eliberare, un student pe care l-am avut la rugăciuni, chiar mi-a zis:
- Părinte Sebastiene, ăştia vor să ne “aresteze”!
Acolo era libertatea de conştiinţă şi adevărata trăire cu Dumnezeu. Sau cum spunea un altul:
- Măicuţa şi Părintele nu-s arestaţi, sunt duşi “acolo”!
Să întărească miile de romani care au luptat pană la sfarşit, pentru a-şi apăra credinţa şi neamul, fiind acum torturaţi trupeşte şi sufleteşte.
- Părintele Ioan a fost trimis de Dumnezeu tocmai atunci cand noi ne aflam în mlaştina deznădejdii! – mi-a spus un şef din Bucureşti, pe care l-am întalnit în închisoare.
Alt deţinut condamnat pe viaţă, a auzit vorbindu-se de Măicuţa Veronica, dar nu ştia că este în viaţă. El credea că e vorba de o Sfantă. S-a îmbolnăvit grav şi s-a rugat la Măicuţa Veronica să-l ajute. A apărut Măicuţa, i-a atins fruntea, iar el s-a vindecat!
Am mai întalnit în închisoare doi fraţi, care mi-au povestit că după ce se acuzaseră unul pe altul la proces, se încăierau mereu. Chiar îi declaraseră ceilalţi deţinuţi “şerpi înveninaţi”.
Dar iată că într-o zi de vineri, îl mută pe Părintele Ioan tocmai în celula unde erau aceşti doi fraţi. Vinerea Sfinţia Sa avea program de rugăciune de dimineaţa pană seara. În momentul cand Părintele era în miezul rugăciunilor, cei doi s-au trezit îmbrăţişaţi şi în lacrimi îşi cereau iertare!
Şi-au dat seama toţi cei 80 caţi erau cine este Părintele Ioan şi cată putere a avut să-i împace! Ca să realizaţi cat efect avea Părintele Ioan în toată închisoarea, şefii de cameră anunţau : < Domnilor, în momentul acesta Părintele Ioan liturghiseşte ! Vă rog, meditaţi ! > Toată închisoarea.
Amintiri din pribegie

Au urmat multe întalniri cu PĂRINTELE IOAN. Odată, eram la o gazdă care fusese la Mănăstire pană la desfiinţare. Cum eram noi stranşi, apare Părintele Ioan. Ea nu l-a recunoscut; a început, provocată fiind, să povestească chiar despre Părintele.
- Şi ce mai făcea Părintele Ioan ? o întreba chiar Sfinţia Sa.
- Făcea Dezlegarea cea Mare !
- Eu sunt Părintele Ioan !
Pană aici a putut rezista. Avand gazda aceea un salon mare, am mers cu toţii la Dezlegare. Cum era icoana Maicii Domnului în spatele Părintelui, deasupra, a ieşit din ea o mireasmă puternică, deosebită de-a Sfintei Parascheva. A Cuvioasei era puternică, dar a Maicii Domnului era dulce ! Părintele, transfigurat – nu L-am mai recunoscut – a zis:
- Acum suntem o şedere împreună cu Dumnezeu !
A urmat Dezlegarea celor prezenţi. Erau multe maici, dar îmbrăcate colorat. Măicuţa cand a venit, parcă văd, le spune celor peste 50 de maici şi surori:
- Pestriţele Mamei, pestriţe !.
După care, a continuat:
- Nu am fost mamă să ştiu durerile trupeşti, dar cunosc durerile sufleteşti !
Deasemenea, acasă la maici făceam multe adunări cu Părintele Ioan. Odată la Maica Daniela, trecuse de ora 12 noaptea şi Părintele nu mai venea. Eu cu Valerian aveam camera noastră şi ne-am culcat. La fel au făcut şi o parte din maici, iar altele au rămas treze. Dar pe la ora 1.00 intră deodată Părintele în camera noastră, cantand:
“La miezul nopţii va veni
Iisus cu pas domol,
Şi vai de cei ce-i va găsi
Dormind cu suflet gol!”
Arăta spre pat, dar noi stăteam cu capetele sub plapumă şi nu îndrăzneam să ne arătăm. S-au adunat toate maicile, iar noi – călugări – ascunşi sub plapumă. A fost mare haz!
Altădată la sora Tiţa, nu era nimeni din rude acasă, aşa că ne-am strans mulţi la Domnuţul, a doua zi. Nici nu ştiu cum a rezistat paharul care-l avea în mană! Apoi Părintele a luat o bicicletă şi se făcea că dă peste noi; glumea, pentru a crea într-adevăr o atmosferă familiară şi destinsă.
La Brăila, acasă la sora Marioara Gherman, de Sărbători, Gherghiniţa s-a îmbrăcat în Moş Crăciun, făcandu-i o surpriză Părintelui Ioan. Eram adunaţi peste o sută de persoane în două camere.
Seara a mers la Tichileşti, să-l slobozească din trup pe moş Marin, bunicul Gherghiniţei; el fusese gospodarul Mănăstirii Vladimireşti. Parcă îl văd: purta barbă şi plete. Mereu era cu o secure în mană; aducea stuf să facă ocol la oi. Îşi făcuse loc pe unde să treacă Siretul la Mănăstire. Să se jertfească şi el, zicea.
Acum Părintele Ioan s-a dus şi l-a slobozit din trup. Cand a intrat în Tichileşti, la radio tocmai dădea ora exactă: “Aici Bucureşti!” Dar Părintele: “Pardon, aici Tichileşti!” Ne-a povestit Părintele:
- Moş Marin mă privea din orbite, cu ochii duşi, din Veşnicie, ca un Patriarh!
I-a făcut dezlegarea şi l-a slobozit. Noi îl aşteptam în acest timp la Marioara Lazăr, langă Tecuci. Mă dusesem înainte de la Brăila, să anunţ venirea Părintelui Ioan. Am aşteptat la toate trenurile, însă Sfinţia Sa nu sosea. Maicile, nemancate, şi cum nu prea erau obişnuite, deveniseră agitate şi s-au ridicat asupra mea. Ultimul tren era la 11 noaptea, dar Părintele nu a venit nici atunci. Cum să le potolesc? Ce să fac?
Am început să le povestesc cum a venit Tito din U.R.S.S. şi a trecut prin Romania. Trenul avea vagoanele pluşate în alb, iar el cu soţia călătoreau într-un vagon special.
Eu mergeam la Iaşi. Cand am ajuns la Barlad, au oprit toate trenurile. Cum eram îmbrăcat într-o reverendă şi pălărie bleumarin, Securitatea şi toţi de acolo au crezut că sunt reprezentantul Bisericii Ortodoxe. Aşa păream! M-am dus unde erau pionierii cu flori. Le zic maicilor:
- Cine credeţi că a dat mana cu Tito? Eu! Am reprezentat B.O.R -ul. Aşa că, daţi-vă seama cine este în mijlocul sfinţiilor-voastre: reprezentantul B.O.R.!
Le-am făcut pe toate să radă. Dar Părintele nu a venit nici a doua zi, ci tocmai în ziua următoare. După ce şi-a terminat Pravila, ne-a făcut Dezlegarea. Cand eram îngenuncheat, mi-a zis:
- Părinte Sebastiene, bagă mreaja la adanc!
Vasilica de la Piscu, adusese un băiat din Vameş. Acum, dacă Părintele îmi dăduse pinteni, l-am dus în faţa Sfinţiei Sale. A îngenuncheat băiatul acela şi Părintele i-a pus haina Sfinţiei Sale pe umeri; el s-a topit, vă daţi seama! Zic:
- Părinte, acest băiat a fost respins de trei ori la Tecuci!
- De unde-i băiatul?
- Din Vameş.
- Şi cine l-a respins, farisoaicele?
Aşa făcea Părintele Ioan mereu: glumea, făcand jocuri de cuvinte cu subînţelesuri şi aluzii fine. S-a ridicat şi la încheiere iar a glumit:
- Unde eşti “soră” gripă?
Îmi aduc aminte cu drag de aceste momente. De la Sfinţia Sa m-am molipsit şi eu!
La Barcea, cu ocazia înmormantării unei surori – Elena, au mers iarăşi toate fetele la priveghi. Eu am ajuns a doua zi, la fix, pentru a duce Crucea. Am mers în faţă, iar în jurul meu zece copii cu steaguri; lume, puhoi!
După înmormantare, le vorbeam fetelor şi s-au adunat şi alţii. Le zic în glumă:
- Fraţilor, mergem să ocupăm Gurgueta!
Au crezut; ce era pe capul lor! Dar la drumul care ducea la gară, le zic:
Măi fraţilor, pană aici, deocamdată! Va veni şi ziua aceea, cand vom merge şi acolo.

“Bomba”

Însă după eliberare, Părintele Ioan m-a pus şi la probe. Apoi, ce ofensă la mine! Dorea să vadă în ce ape mă scald. I-am spus:
- Părinte, v-aţi ispitit! Cum vine asta: eu sunt convins de Sfinţia Voastră şi Sfinţia Voastră de mine nu?
Îmi spunea să pătrund la Altar şi să obţin preoţia, care o tratează Sf.Ioan Gură de Aur, şi altele. L-am ascultat, că mi-a vorbit vreo două ore, după care îmi zice:
- Îţi dau rand, ai cuvantul!
- Părinte, eu cand am fugit de două ori de-acasă, am făcut-o pentru mantuire.
- Măi Părinte Sebastiene, nu mă lua de la început!
- Adică cum, eu am fost ordonat, v-am ascultat şi acum mi-aţi dat cuvantul, mi-aţi dat rand şi.
- Bine măi Părinte Sebastiene. Îmi dai o “bombă”!
Aici era vorba ca Părintele să vadă poziţia mea.
- Da Părinte, mă prind la “bombă”!
Şi “bomba” cum am dat-o? Am plecat în circuit de la Bucureşti pe la băieţii ce-i aveam prin Manăstiri, chiar stareţi. Teoctist de exemplu era la Manăstirea Turnu şi-mi oferea şi mie post acolo; auzise stareţul de activitatea mea. Am dat “bomba” că merg să caut încadrare şi nu găseam post – post de stat, nu să stau din milă. Am ajuns şi la Manăstirea Nicula, unde era Artemie. Îmi zice:
- Dar n-ai Postul Paştelui destul de lung?
- Da, îţi convine, îi zic, aici în liniştea Manăstirii! El era cu pictura. Să fii colo în valtoarea lumii.
El iar:
- Păi aşa am zis că Postul Paştelui este destul de însemnat şi de mare.
- Îmi repeţi?
De-acum ei mă luau în ras, pentru că se “aranjaseră” bine, faţă de mine. Dar mie îmi răsunau în urechi cuvintele Părintelui Ioan:
“Cine se descură – se încurcă, iar cine (se pare că) se încurcă – se descurcă!” Aşa au păţit din randurile noastre, călugării care chipurile s-au descurcat (în funcţii, lux); de fapt, s-au împotmolit.
Eu, am încercat să-l am model pe Sf.Vasile cel Mare; cand l-a întrebat Împăratul care-i sunt averile, erau cărţile!
Un alt Sfant auzea în urechi mereu: “Vindeţi averile!” Tot auzea şi aşa a făcut: şi-a dat rasa, ponosită cum era. Dar auzea în continuare acelaşi îndemn. Mai avea doar o Biblie; cand a dat şi Sf.Scriptură, cu adevărat a dat totul şi nu a mai auzit acel îndemn.
Cand am dat “bomba” asta, aveam prima serie de fete şi plangeau că răman aşa, fără să le mai întreţin. Le spuneam:
- Dacă eu nu-mi ascult duhovnicul meu, care este Alesul lui Dumnezeu, voi ştiţi ce-nseamnă neascultarea faţă de un Ales? Adică din cauza voastră să nu mă pot eu mantui? Fiecare vă mantuiţi cum puteţi! V-am arătat calea!
Dar ele aveau nevoie de mine. Atunci le-am zis:
- Nu voi avea nici tihnă, nici odihnă, pană nu vă voi vedea, nu la casele voastre, ci pe Gurgueta!
Pentru că, dacă primul mandat al Măicuţei a fost de a zidi Manăstirea de zid, al doilea mandat era de a zidi Biserici vii; o Lucrare mult mai grea, dar i s-a zis: “Vei avea ajutoare!” De aceea şi eu m-am angajat în zidirea Manăstirii vii.
După ce am ieşit din închisoarea stalinistă, cea mai lungă, am găsit Manăstirea desfiinţată. M-am apucat împreună cu Pr.Valerian, consătean şi coleg de Manăstire, să construim case. Am construit nu numai case de zid, ci şi case sufleteşti; noua activitate era un bun prilej de a le vorbi oamenilor şi în special fetelor pe care le-am pregătit. Au fost momente cu totul deosebite la această fază de “cucerire”, cum o numesc eu. Noaptea mă întalneam de fiecare dată cu un hoţ vestit de butelii: el la furat, eu la fete!
Lucram odată trei persoane la construcţia unei case; acest al treilea manca cu carne, noi doi am luat pulpanele şi le-am băgat în batistă. După aceea ne-au adus cartofi, crezand că noi am mancat carnea. Cand am ieşit, era cainele:
- Măi Grivei, ţie îţi aparţine!
Dar al treilea s-a zburlit:
- S-a chinuit femeia de a crescut pasărea şi voi aţi dat-o cainelui?
- Da, ai milă de pasărea femeii, nu de călugăria noastră?
După care am transmis că noi nu mancăm carne şi nu bem vin. Îi mai întalneam pe aceia care ne spuneau că au mers prin Manăstiri şi au mancat carne şi au băut vin.
- Măi fraţilor, nu este o lege, este o abţinere a noastră a călugărilor, nu a mirenilor. Nu aţi auzit în Biserică? Dezlegare la călugări pentru branză, lapte, ouă, iar la mireni şi la carne. Este o randuială pe care o ţinem şi noi.
Despre vin le spuneam:
- Dacă este vorba să bem şi noi, nu mai aveţi dvs.că noi dacă ne apucăm de băut, apoi ne ţinem!
Ajunsesem să fim foarte căutaţi pentru lucrul nostru de calitate, mai ales că nu eram nici pretenţioşi la mancare.
“MĂNĂSTIREA VIE”
Cand Măicuţei I-a spus Mantuitorul: “Să faceţi o Mănăstire numai de fecioare!” – a zis şi s-a făcut. N-a fost numai spirituală, ci şi materială.
Eu, din 1958 de la Gherla, pe baza “Vedeniei” Măicuţei: “Voi împodobi acest Locaş cum tu nu ai gandit vreodată!”, cand se dăduse un zvon că Măicuţa nu mai este în viaţă şi Părintele Ioan la fel, nu am crezut – datorită acestei Vedenii. Am ştiut de atunci, din 1958 din Gherla, că cea mai mare minune care va întrece toate minunile de la Mantuitorul pană acum în vremurile de pe urmă, este revenirea Măicuţei Veronica pe Gurgueta şi redeschiderea Mănăstirii Vladimireşti.
De atunci am gandit: “Acolo trebuie tineret!” Că Măicuţa ne-a spus de o pribegie lungă şi de o “scuturare” a soborului, care va îmbătrani şi se va uza, maicile fiind aruncate în lume, iar ele intraseră în Mănăstire copile de 10-11 ani, fără să cunoască lumea cu toate hăţişurile ei.
Astfel, cand am ieşit din închisoare, am început Apostolatul cu Părintele Ioan; am cucerit tineret, pe care îl duceam apoi la Sfinţia-Sa, pentru a pune “aprobarea”. Dar le-am dus pe fete în spate şi la propriu – la ţară fiind noroi. Aşa ceva n-am mai întalnit!
Am construit, deci, mai întai Mănăstirea “vie”! Pentru că mi-a fost dat; dacă nu îmi era dat, stricam totul, cum au făcut alţii. Comuniştii cand au văzut că cineva zideşte, ei au venit repede cu “dăramatul”. Au fost şi la mine aceste încercări de “dăramare”, dar am reuşit să “zidesc” Mănăstirea “vie”, care a construit apoi Mănăstirea materială, concretă. Pe langă zecile de fete pregătite de mine pană în 1989 – care au populat Vladimireştiul la redeschidere, am pregătit şi în jur de 26 de băieţi, care au lucrat cu elan la reconstrucţia Mănăstirii de zid.
Le spuneam la “cucerire”:
- Aveţi grijă, dragii şi dragele mele, că influenţele sunt aşa de puternice şi cand te-au prins e greu să scapi. De trup sunt conştienţi şi cei din lume, cand este vorba de o fecioară, dar e vorba de duh – cand te-a prins influenţa străină şi te învecheşti în ea. “A greşi este omeneşte, a te ridica este îngereşte şi a persista este drăceşte”, sau greşeala repetată nu mai este greşeală, devine păcat. Le-am citit şi în Mănăstire, dar viaţa mi le-a confirmat.
Tot haosul acesta de acum a apărut din cauza lipsei de rugăciune sau cum scrie în cartea “Nunţile necesare”: “Întreita preocupare de cele materiale şi neglijarea totală a celor spirituale”. De la revoluţie încoace această stare se trăieşte. Sfinţenia nu-ţi vine singură. Către ea trebuie să urci!
Rugăciunea lui IISUS
Vrand să populez Bisericile şi Mănăstirile, am fost prigonit şi alergat!
M-au băgat din nou în închisoare între ţigani, vagabonzi şi mai ales – la Însurăţei – între cei ai Brăilei, care erau vestiţi pe ţară, fiind numiţi “balauri” – şeful lor chiar avea şi figura. M-a băgat acel colonel de Securitate – care se ocupa de mine – ca să mă demoralizeze. Cand mă înconjurau – era ca o distracţie a lor – îmi dădeau numai la cap. Însă la fiecare lovitură eu ziceam: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”
De aceea am recomandat-o şi o recomand, că are atata putere această rugăciune. Pentru că Sf.Părinţi au lucrat-o şi ne-o recomandă şi nouă. Iar Măicuţa Veronica are la Vladimireşti, în trei “Vedenii” sfaturi despre această Rugăciune.
În prima, spune Maica Domnului: “Rugăciunea Părinţilor de demult s-o aveţi!”
În altă Vedenie: “Numele dulce al lui Iisus să fie pe buzele voastre şi în inimile voastre!”
Iar cand Măicuţa a întrebat: “Ne vom mantui noi, oare?” Maica Domnului i-a răspuns: “Totuşi, cu Numele lui Iisus vă veţi mantui!” Aveam în faţă pribegia şi celelalte închisori.
De aceea, dragii mei, ne-au recomandat-o Sf.Părinţi şi Maica Domnului în trei Descoperiri, apoi am lucrat-o în diferite situaţii şi am văzut puterea acestei Rugăciuni a lui Iisus! Am recomandat-o tuturor, mai ales celor care trec prin stări grele. Această rugăciune, scurtă dar puternică, te scoate din orice situaţie dificilă!
Îmi spunea un călugăr de la Sambăta: “Părinte Sebastiene, nu am ajuns încă să ne rugăm. Noi citim; şi la chilie şi la Biserică.” De aceea şi eu spuneam în perioada de pregătire: “Măi, dacă e vorba să intrăm în chilie la rugăciune, trebuie să fim pregătiţi, că altfel bolborosim, cum spune Mantuitorul: “Iară voi cand vă rugaţi, nu spuneţi multe cuvinte ca fariseii care cred că în mulţimea vorbelor eşti bine plăcut lui Dumnezeu.”
Tot la Însurăţei, seara, după oboseala din timpul zilei, mă retrăgeam şi ziceam : < Doamne, eu vreau să mă mantui ! Maica Domnului, cred că tu m-ajuţi ! Nu m-ai lăsat şi n-o să mă laşi ! >
Dar nu mă rugam numai pentru mine, ci pentru toţi ai mei.
Am ajuns aici cand fiecare să ia măsuri cu el însuşi, că acelea sunt valabile şi să-şi facă o judecată dreaptă, dar dreaptă, şi atunci ne vom trezi cu toţii în Lumină! Să mai avem totdeauna în minte şi aceste Cuvintele ale Mantuitorului: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” Şi eu m-am gandit încă de la început: “Cum adică? Datorită nesincerităţii, Îngerul meu să nu vadă faţa lui Dumnezeu? Eu să fiu piedica?”
Cat putem să facem voia lui Dumnezeu, căci timpul este scurt. Să ne pregătim pentru “Ziua cea Mare”, de a da răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos. Iar eu cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Aleşilor aceştia de pe urmă – care sunt mult mai străluciţi! De ce?
Pentru că Părintele Ioan – în 1955 – a fost cel care a ridicat steagul împotriva Antichristului ; parcă îl văd în faţa celor 30 000 de oameni, printre care şi securişti, zicand:
- Am dat cortina la o parte, vă spun sub cerul liber ce înseamnă Antichrist: contra lui Hristos! Nu ne vom închina Dumnezeului din Moscova, ci Dumnezeului Cel adevărat, Care a făcut Cerul şi Pămantul şi a coborat pe acest loc, sfant şi sfinţitor. Acela care vă opreşte de a merge la Biserică şi de a veni la Mănăstire, spune-i în faţă că-i Antichrist – de-i mirean, preot sau arhiereu, înger din Cer!
Iar mai tarziu:
- Cei care aţi băut din Potirul Vladimireştiului, veţi bea şi din paharul suferinţei şi spurcăciunilor; şi-l veţi bea pană la fund şi drojdiile. Va începe cu noi – Cetatea Vladimireştiului – şi va continua cu dv. Nu veţi scăpa. Cei dornici de jertfă, încolonaţi-vă!
Apoi către noi:
- Să nu credeţi că veţi îmbătrani în Mănăstire.Toate se vor petrece prin voi şi cu voi!
După cum a şi urmat! Unii credeau că Părintele vroia să ne atragă atenţia să fim mai atenţi cu noi înşine, cu călugăria. Cand Părintele a împlinit 30 de ani s-a cunoscut începutul propovăduirii celor 3 ani. Pană atunci era vorba de acei 3 Sfinţi: Enoh, Ilie şi Ioan Evanghelistul şi Părintele Ioan spunea:
- Îi aşteptăm să vină în mijlocul nostru, să ne încurajeze şi să ne întărească în lupta cu Antichrist!
De aceea sunt mai străluciţi Aleşii lui Dumnezeu din vremurile acestea de pe urmă ale Apocalipsei.
Multe lacrimi am vărsat la “Gandirile Măicuţei Veronica”, mai ales cand spune:
“O, Iisuse, ai aşezat pe colina Vladimireşteană o vază şi în această vază o floare – cea mai scumpă floare, atat pe Pămant cat şi în Cer şi deţine un parfum atat de puternic, de parfumează întreaga ţară şi se numeşte Iisus Euharistic. Şi cred că într-o bună zi ne vom trezi cu toţii ca într-o baie primăvăratecă a Potirului Euharistic, avand aceleaşi simţiri.”
Aceste cuvinte eu le-am spus mereu fetelor care le-am pregătit şi nu am lipsit o Liturghie de la Biserică.

[Adrian Pop]

Ca prim material aveam “Vedeniile” şi “Viaţa Măicuţei Veronica”, “Gandirile”, “Memoriul” şi “Predicile” Părintelui Ioan, “Memoriul” soborului, şi “Poeziile” Maicii Teodosia. Celălalt material, am fost primul căruia mi l-a dat Măicuţa Veronica în 1977, sub formă de foi volante. Mi-a zis:
- Voi scoate nişte Cărţi, care pe unii îi vor face îngeri şi pe unii draci!
Părintele IOAN la Corod
A venit Părintele Ioan şi la Corod. Mama era încă în putere şi făcea covoare; am aşternut unul la intrare! Le-am spus să se îmbrace cu ce au mai frumos, ca de Paşti, şi m-au ascultat.
Cand a ajuns, Părintele s-a aruncat la picioarele mele, iar eu peste Sfinţia-Lui. De ce? Pentru că l-am urmat în închisori: Jilava, Gherla, Văcăreşti. Primele cuvinte au fost:
- Măi Părinte Sebastiene, te rog să mă scuzi că ţi-am stricat viitorul ăsta pămantesc!
Se adresează apoi părinţilor, familiei şi celor adunaţi; veniseră şi din rude. Le-a zis:
- Părintele Sebastian se va prezenta în faţa lui Hristos cu preoţia spirituală, cu misiunea de a pregăti sufletele şi a le duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Să-l ascultaţi!
Rudele fetelor vroiau de-acum să-mi pună capăt şi Părintele a simţit că sunt în pericol şi de aceea a venit la Corod. Dintre părinţii fetelor ziceau că o să-mi dea cu toporul în cap. Primul zicea că de împuşcat nu mă poate împuşca, dar o să înfigă furca de fier în mine; altul, să-mi taie limba. Un altul. fire electrice – să fiu electrocutat.
Tata s-a speriat oarecum, auzind toate acestea şi mi-a zis întocmai ca Petru cand a vrut să-L “salveze” pe Mantuitorul, însă Domnul i-a spus: “Înapoia Mea satană!” Cam în felul acesta l-am respins şi eu. I-am zis că merg cum îmi este scris!
Altădată un verişor a vrut să-mi uşureze situaţia care se agravase cu reclamele părinţilor fetelor. Aranjase cu tatăl meu să vină şi să-mi spună:
- Părinte, te rog linişteşte-te!
- Cum măi? Să mă liniştesc?! Dar diavolul se linişteşte – ca eu să mă liniştesc?
- Atunci, eu mă retrag!
I-am răspuns:
Eu o am pe Maica Domnului! Îl am pe Mantuitorul – nu pe tine!
Aşadar, Părintele Ioan ajunsese deja la stadiul rugăciunii clarvăzătoare şi ne “urmărea” pe toţi care eram la rugăciunile Sfinţiei Sale.
La un moment dat, una dintre fete a fost acuzată că a furat nişte lucruri de la un preot din Barlad. Eram şi eu implicat, fiind vorba de o fată de-a mea. Nu credeam că poate fi adevărat, pentru că ea a fost nesinceră cu mine şi eu am crezut-o. A venit Părintele Ioan de urgenţă, iar fata a recunoscut.
- Măi Părinte Sebastian, credeai că Pravila mă minte? Părintelui îi apărea pată la Pravilă în dreptul fetei.
- E în supravegherea mea, am zis. Nu vroiam să cred!
După toate, a reuşit şi a mărturisit, zmulgandu-şi părul cu regret. Părintele Ioan a spus că are uşile deschise să vină la Sfinţia-Sa. Dar eu i-am zis iarăşi:
- Părinte, o iertare prea rapidă! Hai s-o mai ţinem în canon!
- Părinte, dacă eu îi deschid uşa, Sfinţia-Ta de ce te opui?
- Totuşi, totuşi prea repede!
- Măi, dacă eu îi deschid!
După ce am mers la fată şi i-am dus vestea, ea a venit la Părintele. Dar cum a ajuns a început să tremure. Cum altfel, în faţa Părintelui?
Dragostea nelimitată
Am avut activitate nu numai în randul fecioarelor ci şi în familii, deoarece sunt două Taine: “Taina călugăriei” şi “Taina căsătoriei”. Am fost şi pentru unii şi pentru alţii.
De exemplu, cand au fost probleme într-o familie, m-am dus personal. I-am întrebat:
- Vreau să ştiu, v-aţi luat din dragoste?
- Din dragoste! a răspuns el.
O întreb şi pe ea; la fel îmi răspunde:
- Din dragoste, Părinte!
- Atunci, dacă e dragostea, aceasta este un zid puternic pe care nimeni nu-l poate sparge!
Totuşi vrăjmaşul a fost puternic şi a avut loc despărţirea, din cauza influenţelor celor din familia băiatului.
Eu nu am trecut prin aşa ceva, dar fiind în mijlocul lumii, m-am pus în dreptul fiecăruia şi mi-am dat seama că dragostea trebuie să fie nelimitată. Dacă la început îndrăgostiţii sunt ca doi porumbei, mai tarziu ca doi îngeri şi nu mai pot sta unul fără altul. Cand apar defectele însă, se ajunge şi la despărţire, deoarece au căzut din starea de îngeri. Cand e vorba de înţelegere şi armonie este Raiul, neînţelegerea este iadul.
Dar dacă dragostea este nelimitată, duce şi dincolo de mormant. Am întalnit un caz în Vieţile Sfinţilor, cand au fost înmormantaţi în locuri diferite şi la dezgroparea lor i-au găsit alături. Dragostea dintre ei a continuat şi dincolo de mormant!
Cealaltă dragoste – limitată, nici nu ar trebui să se numească dragoste!

Ce-i dragostea?
de Maica Teodosia

Ce-i dragostea? E sfanta legătură
Ce leagă cu un nod nedezlegat
Pe Făcător de umila făptură,
De omul cel căzut şi întinat,
E ochiul Celui Veşnic, plin de milă
Ce caută duios şi înlăcrimat
Spre ţărana cea născută doar în silă
Spre lumea care zace în păcat.

Ce-i dragostea? E limba – înflăcărată
Chemarea aspră a vechilor profeţi,
E jertfa Crucii cea însangerată
De cate ori cu rugă o repeţi,
E propovăduirea apostolească,
E moartea miilor de mucenici
E toată randuiala pustnicească
A Sfinţilor, în viaţa de aici.

Ce-i dragostea? Slujire lungă şi tăcută
Prinos al bietei inimi omeneşti,
E tămaiere în veci neabătută
Spre Scaunul Măririlor Cereşti.
E îndemnul de a-ţi înălţa privirea
Spre chipul bland al veşnicei dureri
Şi-mpărtăşind cu Domnul răstignirea
Să nu cauţi alinări, nici mangaieri.

Ce-i dragostea? Un munte de trăire
Zidit pe al smereniei ocean,
A Harurilor floare şi rodire
Şi moarte pentru şarpele viclean.
Dar vorbele, oricat ar fi de-alese
Şi oricat ar fi de dulce versul meu,
Nu-i pe potriva Tainei ne-nţelese,
Căci dragostea E Însuşi Dumnezeu!
În plină activitate duhovnicească
O odihnă normală prindeam rar, la cateva luni de zile. Şi atunci săream repede:
- Hopa! Acum eu am căzut în lene!
De îmbuibare nu mai vorbesc! Sfinţii Părinţi ne-au lăsat Posturile: miercurea şi vinerea, iar la Vladimireşti s-a descoperit şi lunea – zi de post. Dar bunicul meu, înainte de Vladimireşti, ţinea şi lunea. De ce? Pentru că luni s-a făcut sfat după “Intrarea în Ierusalim”, să fie prins Domnul Iisus şi de aceea ţinem post: în cinstea Mantuitorului. Îmi aduc aminte, cand un unchi din Primărie mi-a zis: “Nepoate, s-a pus la cale să-ţi răpească libertatea”, nu am mai avut poftă de mancare.
Sunt suficiente celelalte patru zile, cand mancăm “de dulce”. Pe timpul lui Ceauşescu, cand s-au golit Alimentarele, spuneam:
- Măi fraţilor, sunteţi nedumeriţi; nu s-au putut respecta Posturile aşa cum le-au lăsat înaintaşii noştri. Acum a intervenit Dumnezeu!
Se găseau numai produse călugăreşti: ghiveci, spanac şi soia.
- Dumnezeu vrea să ne facă fără voia noastră, călugări!
Pentru că şi lipsa de rugăciune vine datorită neînfranării. Însă pentru toate e necesar de cele mai multe ori un antrenament!
Eram în Insula Mare a Brăilei. În drumul nostru spre punctul de lucru, se afla într-o salcie un cuib de barză. Cand treceam se vedeau puişorii şi pentru noi era un lucru mare.
De-acum puii creşteau şi noi îi urmăream; ajunseseră de nu mai încăpeau în cuib nicicum. Exact luni la ora 8.00, amandoi părinţii au început antrenamentul cu ei. Au luat primul pui şi l-au împins. Şi a reuşit chiar atunci, în prima luni. Tatăl, vanjos, cand i-a făcut un vant – gata! Apoi puiul şi-a căpătat curajul şi a început să zboare.
Al doilea: marţi, miercuri, joi, vineri şi tocmai sambătă a reuşit să zboare. Cat de greoi a fost la antrenament! Părinţii deveniseră nervoşi; dar după aceea am văzut amandoi puii pe sus încadraţi de părinţi.
Eu de la ei am luat: “Şi noi trebuie să facem acest antrenament!”
I-am spus şi episcopului Casian:
- Nu ascultătorii, nu propovăduitorii, ci îndeplinitorii! În categoria aceasta vreau să mă încadrez!
Pentru că la mine este experienţa şi de aceea mi-am permis să-i spun; el nici nu era născut cand am început eu închisorile. Am continuat:
- Preasfinţite, persoana mea este comentată şi răstălmăcită, lovită – dar să ştiţi: E vorba de o stancă! Cine se loveşte, se dă de-a tumba şi eu răman şi merg mai departe!
După aceea i-am dat proverbul din popor: “Apa trece, pietrele răman!”
Atunci el mi-a zis:
- Măi Părinte Sebastiene, am nevoie de ajutor, am nevoie de orientare! Şi m-a invitat la Episcopie.
Pe toate le-am parcurs: nu citite, nu povestite. Mai ales faza aceea stalinistă, apoi faza ceauşistă. Cand m-am eliberat, le-am spus părinţilor:
- Dacă e vorba de minuni, minunea cea mai mare este că v-am sosit acasă!
Însă faza de după revoluţie a fost cea mai cumplită. În perioada stalinistă am avut o activitate puternică; am ridicat moralul la zeci de mii, în special tineri. Era puterea aceea de a evoca Duhul Sfant, ajungand să trăim în Paradis. Simţeam revărsandu-se curenţii Duhului Sfant, torenţial şi toţi eram în lacrimi – transfiguraţi şi avea loc extazul.
Apoi am avut de cand mă ştiu, un romanism care mi s-a transmis din bunici, din moşi strămoşi.
Eram depus la Penitenciar şi spuneau că am origine sănătoasă – fiu de ţărani – şi au început să-mi spună în limbaj mănăstiresc:
- Părinte Sebastiene – dand mana cu mine – ai totuşi o portiţă de ieşire.
- Nu ştiu ce fel de portiţă, odată ce sunt judecat şi arestat!
- Depinde de noi!
- Nu ştiu ce înseamnă acest “depinde”!
Dar a dat lucrurile pe faţă:
- Fiindcă ai origine sănătoasă, ai un spirit dezvoltat, vrem să-ţi dăm material, să ne ajuţi pe noi în muncă: îţi dăm 9 Mănăstiri, maşină la scară, salariu de 6 000 de lei – erau bani în 1956! – bacşiş 3 000 şi comandă pe bază de bon în orice restaurant. Ne dai notă informativă în fiecare sambătă!
- Domnilor, mai presus de călugăr şi creştin sunt ROMAN! Nu-mi vand familia, neamul şi credinţa pentru nimic în lume!
Cand mi-a văzut poziţia, mi-a zis:
- Din momentul de faţă n-ai să mai vezi lumina zilei! O să-ţi rămană oasele aici!
- Asta vă este părerea dv. Dar credinţa mea este cu totul alta! Scris este în Scriptură: “Veţi trece prin umbra morţii şi veţi rămane vii!” Voi trece şi ne vom întalni!
După 8 ani de zile ne-am întalnit în Tecuci; executasem cei 6 ani jumătate de închisoare stalinistă. Cand i-am amintit, a zis:
- Domnule, atunci “bătea un vant, acum bate alt fel de vant!”
De aceea, din 1970, Lucrarea a fost pusă pe umerii mei, pentru că Măicuţa era supravegheată în permanenţă ; avea agentul acolo : urmărea orice mişcare, orice persoană … Chiar ne-a arătat Măicuţa geamul unde stătea agentul Securităţii; era o femeie.
Părintele la fel, şi am rămas eu. Aşadar, la mine nu s-au putut orienta. Nu am avut funcţii, nu mi-au dat nimic şi nu aveau ce-mi lua : caterisiri şi altele, pe care dacă le acceptam, acum m-ar fi putut compromite. De ce eu am respins ? Am vrut un Vladimireşti pur ! Nici prin vis nu acceptam o slujire numai a formelor, după cum spunea şi Părintele în predicile acelea apocaliptice, din 1955, cand vremurile corespundeau cu proorocirile şi începeau a se vedea toate relele lui Antihrist. De aceea ne spunea Părintele Ioan : 1955 este an de jertfelnicie. După cum a şi fost !
Procesul Părintelui Ioan de la Iaşi
În timpul anilor grei de închisoare, Părintele Ioan şi-a desăvarsit darul preoţiei, dar acum avea în faţă o nouă experienţă spirituală: desfăşurarea misiunii de preot fără aprobarea Conducerii Bisericii şi a securităţii!
Aşadar, după prima eliberare şi-a continuat firul activităţii de preot, liturghisind şi catehizand nu numai în zonele: Tecuci, Galaţi şi Brăila, unde se aflau în pribegie maicile de la Mănăstirea Vladimireşti – acum desfiinţată – ci şi în alte părţi ale ţării, în special în Bucovina. Peste tot este urmărit de securişti. Părintele, cu darul Sfinţiei Sale, îi recunoştea.
În 1966 i se înscenează un proces, judecat în stare de libertate, pentru abuz de funcţie, respectiv de oficierea Sfintelor taine – spovedanie şi împărtăşanie. Este chemat la Iasi unde L-am însoţit şi eu împreună cu sora Vasilica şi alte surori.
În tren, am depănat minunate amintiri de la Mănăstire. Sfinţia Sa parcă nici nu mergea la judecată, aşa era de senin!
L-a luat şi pe “tatica”, cum îi spunea. Mi-a rămas întipărit cată prestanţă avea bătranul preot Gavril Iovan, la cei aproape 90 de ani ai săi. Părintele le-a spus judecătorilor:
- În timpul închisorii, am pierdut pe “mamica”. Acum vreţi să-l pierd şi pe “tatica”?
Instanţa însă nici nu a ţinut cont. Atunci Părintele, le-a răspuns la acuzaţii, astfel:
- Domnilor judecători, eu am considerat că preoţia mea, după har, este valabilă! I-au zis:
- Domnule, noi nu te judecăm in Cer. Noi te judecăm pe pămant. Eşti arestat şi te judecăm!
- Mă judecati, că aveţi puterea! Le-a răspuns Sfinţia-Sa, exact în felul Mantuitorului.
Imediat avocaţii, care îl respectau pe Părintele Ioan, au tras dosarul de la condamnaţi, căci trebuia poliţia să-l ia. Au amanat astfel cateva ore încarcerarea. Avand încredere în Părintele, i-au mai dat posibilitatea să meargă şi să se închine la Sf. Parascheva.
Am mers cu toţii la Cuvioasa. Nici nu ziceai că peste puţin timp urma să fie închis. Chiar glumea. În maşină, îmi aduc aminte cum şoferul povestea de Gagarin, primul om care ajunsese pe lună:
- Părinte, noi nu suntem siguri aici, pe pămant, dar acolo? La care Părintele Ioan răspunde:
- Păi acolo merg lunatecii!
Ajunşi la racla cu moaştele Sfintei, m-a binecuvantat de şapte ori. Ne-am întors apoi la gazdă; urma despărţirea, dar nu ştiu ce fel de despărţire, căci Sfinţia Sa a zis:
- În momentul cand s-a închis uşa, sunteţi cu mine în celulă, la toate Liturghiile, dezlegările, împărtăşirile.
Cam în felul acesta. aşa vedea Părintele Ioan lucrurile. Să ştiţi dragii mei, că acolo în celulă, în “plimbările” acelea de-a lungul şi de-a latul celulei, ai posibilitatea celor mai profunde rugăciuni şi meditaţii.
Noi cand am ieşit din închisoare, am ieşit cu totul altfel. A fost de fapt o trecere printr-o cur ă ţire : înfometare, muncă peste putere, dar şi programul pe care-l aveam acolo. Ne rugam în lacrimi! Am ieşit, după cum discutam şi cu Maica Teodosia (care făcuse un an jumătate de închisoare), care mi-a zis:
- Părinte Sebastiene, pană cand Maica Domnului nu ne va face ca untul, nu ne va lăsa!
De aceea, noi am ieşit din închisoare “unt”, nu cei care am intrat. Cum şi Părintele Ioan a dovedit. Era acuzat de mandrie; era acuzat că nu are călugărie, că în călugărie trebuie smerenie. A mers împreună cu Măicuţa VERONICA la toţi membrii sinodului, la iertare, în genunchi.
- Da măi, zice, să le arăt că într-adevăr am şi smerenie. Deşi eram tot Ioan, dar le-am dovedit smerenie!
Şi eu la fel, am intrat în închisoare cu duhul Memoriului , al predicilor acelea inflăcărate, dar am ieşit ca untul. Repede m-am gandit: Măicuţa ne-a spus de-o pribegie lungă şi dacă-i vorba de-o scuturare, cum spune Maica Domnului în Vedenie , e vorba de sobor mai întai! “Grea va fi judecata, ca multe vi s-au spus!” Pentru că maicile au văzut pe Maica Domnului mişcand în icoană, au auzit-o plangand, cu urechile lor. Călugăriile erau anunţate de Sf.Ioan Evanghelistul; el era curierul Maicii Domnului şi anunţa pe cine să treacă Măicuţa în cinul monahicesc. Cand Mantuitorul I-a arătat Măicuţei locul adevăratului Altar, ce spun cele două surori:
-Noi am auzit cum ţi-a spus Mantuitorul să faci o Mănăstire numai de fecioare! Şi în loc de îngeraşi, au văzut fluturaşi.
- Ce frumoşi sunt, soră Lica!-au zis ele.
- Îi vedeţi, frăţiile voastre?
- Am şi auzit tot ce-a spus Mantuitorul!
Deci, încă de la prima Vedenie. De aceea este vorba în primul rand de soborul din care şi eu fac parte.
Părintele Ioan era pregătit să zboare la Cer! Dar noi de unde să fim pregătiţi? Şi ce ne spune Măicuţa, celor 20 care eram călugăriţi:
- Bocceaua sub cap, că avem în faţă o pribegie lungă şi o cernere cu o sită deasă; cine va rămane: adevărat călugăr, călugăriţă şi adevărat creştin!
Va urma o perioadă de robie, dar nu atat de lungă ca pribegia (care a fost lungă de 35 de ani). După care, se va naşte o nouă preoţie şi un nou monahism.
Iar în încheiere, ne-a spus Măicuţa:
- Nu poţi să fii mai fericit, mulţumit şi împăcat cu conştiinţa, decat atunci cand te laşi în voia lui Dumnezeu şi în braţele Lui!
Dragii mei, eu am trecut prin atatea şi cuvintele Măicuţei le-am luat de bază tot timpul! Şi am mers cu Dumnezeu înainte, pentru că era o lume necunoscută în care păşeam, începand cu închisoarea. Dar am văzut că Vedeniile se îndeplinesc milimetric. Am spus multora, după Revoluţie:
Măi, nu puteţi opri împlinirea Vedeniilor, care spun că “trebuie să treacă ţara şi poporul prin mari necazuri!”
Îngenuncherea acestui popor numai plăgile apocaliptice o poate face. A fost Vladimireştiul, a mai fost Maglavitul, şi oamenii nu au primit. Dar Domnul a zis: “Spune-le celor ce cred; care nu, am Eu grijă!”
Apoi: “O, poporul Meu ales, nu ştiţi ce vă aşteaptă!”
După cum spune şi Scriptura: “Bate-voi o cetate, ca să le trezesc pe celelalte”. Dacă noi nu ne trezim, ne va bate şi pe noi, nu scăpăm!
“Mă simt ca o lepădătură, că am prigonit Biserica lui Hristos!” – la această mărturisire a devenit Pavel – Marele Apostol. Şi-a uşurat conştiinţa şi convertit de Domnul Iisus Hristos, a devenit cel mai mare dintre neamurile păgane. Aşa şi acum, se va face această mărturisire! Avem în faţă noua preoţie şi noul monahism. Răbdarea Aleşilor va avea un răspuns mare, după cum s-a spus: “Prin răbdarea voastră veţi dobandi Cerul!”
Vladimireştiul cuprinde totul, inundă Globul ! cum spune Măicuţa în “Gandiri”.
“O, Iisuse, Te rog să mă faci o conductă prin care să curgă Harul Duhului Sfant, dar Te rog, prin această măreaţă conductă să se ude tot Globul.
Iar dacă se va ivi vreun ispititor să oprească această inundaţie de iubire Dumnezeaiscă, Tu Prea Bunule poţi să-l înfrangi, iar conducta să o solidarizezi, căci credinţa mea îmi spune că iubirea solidă care trăieşte prin jertfă, pentru caştigarea şi sfinţirea aproapelui, nu cade, deoarece temelia iubirii este mereu jertfa pentru Tine, Iisuse, Cel ce Te-ai jertfit pe Cruce !”
Şi îmi aduc aminte, la o onomastică, Părintele Ioan a zis:
- Măicuţă, se va sparge acest “vad” şi va inunda !
Tot atunci mie mi-a spus:
- Să nu crezi Părinte Sebastiene că nu te pompez la timp !
Procesul de la Tecuci
După ce a fost condamnat la Iaşi, Părintele Ioan a executat detenţia la Luciu – Giurgeni, prin muncă brută, istovitoare şi umilitoare.
Eliberat din închisoare s-a reîntors în Bucureşti şi s-a mutat în cartierul Balta Albă, la sora Maicii Marionila unde a locuit pană în 1969, sub stricta supraveghere a Securităţii. Pentru a nu face rău familiei ce îl găzduia, Părintele s-a mutat la un alt creştin, pe Strada Globului, tot în acelaşi cartier.
În august 1970, a venit la Tecuci, unde ne-am strans peste o sută de persoane, călugări şi mireni. Evenimentul nu a trecut neobservat şi în timp ce Părintele predica în acea locuinţă, am fost arestaţi împreună cu Sfinţia-Sa, alţi trei călugări şi patru maici.
Ne-au judecat la Tecuci pe toţi; dar dacă nouă ne-au dat “la urgenţă” cate 6 luni, Părintelui vroiau să-i dea 15 ani şi i-au amanat procesul.
Ca să ne ducă la Galaţi, trebuiau două maşini, căci eram patru călugări şi patru maici. Dar comandantul zice:
- Ce să-i mai despărţim, cand e vorba de Popa Ioan, el e cu familia!
În dubă pană la Galaţi, Părintele ne-a făcut Dezlegarea şi ne-a spus:
- Nu merg nici pentru tatica, nici pentru mamica! Şi nici numai pentru cei care sunteţi aici! Toţi cei care au făcut ce le-am spus, sunt cu noi!
Ajunşi la Penitenciar, pe noi ne-au băgat la “drept comun”, iar pe Părintele la “temniţă grea.” Dar recunoscandu-l doctorul închisorii, care fusese şi el deţinut politic, a intervenit şi după 15 zile l-au mutat la infirmerie.
Toţi ţiganii mergeau acum pentru tratament, să-şi facă ocazie la Părintele, să-i binecuvanteze. Radea şi doctorul, că ştia de ce vin ei.
Noi am stat şase luni, timp în care ne-au dus la diverse munci. Însă îl ştiam pe Părintele aproape de noi! Am primit pachete chiar în acelaşi timp: eu cu Maica Varvara – de la Corod, şi Părintele – de la Bucureşti. Cand le-am desfăcut, ne-au năpădit un puternic miros de smirnă.
Pe noi ne-au eliberat iar pe Părintele l-au ţinut în continuare. A avut loc apoi şi procesul, la Tecuci, unde fusese arestat.
O femeie, funcţionară la poştă, silită de Securitate a depus mărturie contra Părintelui, deoarece avea o fată studentă şi îi era frică să nu o dea afară din facultate. Aşa o ameninţaseră! Ea a fost şi primul martor al acuzării, la procesul care s-a judecat în octombrie.
- Cand a intrat acea femeie în sala de judecată, a dat cu ochii de Părintele Ioan: cu barba crescută, în cămaşă albă, ce se murdărise de-acum la guler, cum sta în boxa acuzaţilor; părea Iisus înainte de Răstignire! Atunci ea speriată, nu a mai putut zice decat : “Mi-e frică! Mi-e frică!”. Şi a ţinut-o aşa, pană cand au renunţat judecătorii s- o mai audieze.
Al doilea martor al acuzării, a fost un individ, care, citind “ Urmarea lui Hristos”, de-acuma săracul auzea tropotul cailor apocaliptici şi cu o cruce ridicată, spunea tuturor cum a avut el “videnii”. Au renunţat şi la acesta, pentru că era de balamuc!
Au urmat martorii apărării, chemaţi de Părintele Ioan. Şi cine erau aceştia? Eu, Maica Varvara şi Părintele Valerian. Tot Corodul era venit la Judecatoria din Tecuci; nu putuseră jandarmii nici cu furcile să-i izgonească! Cand a intrat completul de judecată în sală, s-au ridicat în picioare cateva persoane din primele randuri. Dar cand a intrat Părintele Ioan s-a ridicat toată sala!
Avocatul a venit special de la Bucureşti să-l apere pe Părintele – cand a auzit că a fost arestat. Şi-a început pledoaria astfel:
- Sunt trei categorii de oameni care au dreptul şi datoria prin lege să-şi exercite profesiunea în orice condiţii, chiar dacă nu sunt încadraţi în instituţie. Aceştia sunt: avocaţii, care trebuie să apere atunci cand e nevoie, deoarece cunosc legile; apoi doctorii-care au jurat să ajute un om bolnav, şi preoţii-care au datoria să ajute un bolnav sufleteşte şi trupeşte, chiar dacă sunt caterisiţi!
Bineînţeles, pledoaria lui a fost mult mai lungă, după care a urmat cuvantul Părintelui Ioan, axat pe mila de aproapele ca o îndatorire creştină de bază, spunand judecătorilor că a fost la Corod pentru a le face rugăciuni unor bolnavi de cancer – conştiinţa de preot îndemnandu-l să-i ajute în aceste momente de grele suferinţi. Apoi noi, martorii Părintelui Ioan, am confirmat ce spusese Sfinţia Sa.
A fost însă condamnat la un an de închisoare şi eliberat în 14 august 1971, timp în care am făcut şi eu 6 luni închisoare, avand prilejul să-l întalnesc pe Părintele.
Mai tarziu, mi-a arătat Părintele o listă cu 400 de persoane (mulţi preoţi şi călugări) care l-au vandut. Printre ei şi foşti fraţi de la Sihastru. Mulţi dintre aceştia, fac acum din compromisul lor un merit.
Bineînţeles că am avut şi eu probleme de acest fel. O credincioasă de-a mea, a mers la un preot la spovedit şi acolo a început să o întrebe de mine. Atunci, ea i-a spus:
- Părinte, trebuie să scoatem de-aici icoanele, crucile, Evangheliile şi veşmintele de preot!
- De ce? a întrebat el mirat.
- Păi văd că am venit la anchetă, nu la spovedanie!
Acum, el:
- Vasilica, fii liniştită, calmează-te te rog!
Nu vroia să se audă şi nu a mai înaintat. Femeile de afară se gandeau: “Măi, ce păcate o fi avand?” Cand colo, înăuntru era răfuială.
Dar nu le găseau motive fetelor, pentru că ele erau întotdeauna la Liturghie şi la spovedanie. Însă alt preot a spus:
- Partidul, nu priveşte cu ochi buni!
Maica Teodosia
În 1957 mergea în cadrul soborului pe la maici, ducand misiunea Măicuţei şi a Părintelui. A venit şi la Corod o săptămană – la Maica Porfiria.
Spunea tinerilor cum să ducă viaţa de familie, împletită cu post şi rugăciune, iar dacă apar stări grele, să punem fotografiile Măicuţei şi ale Părintelui şi să le spunem necazurile.
Apoi, maicilor în mod special, le mai spunea să nu stea cu copiii, să nu îi ia în braţe, chiar dacă erau ai fraţilor şi ai rudelor. Zicea Maica:
- Dacă nu eraţi frăţiile-voastre, ei rămaneau necrescuţi?Le sfătuia să nu ajungă robite familiştilor.
Ne mai povestea apoi din cadrul anchetelor cum le zicea procurorilor:
-Nu sunteţi dv. în măsură să judecaţi Vladimireştiul!
-Dar nici Forul Bisericesc – Sinodul? ziceau ei.
- Nu!
- Cum aşa?
- Un Sinod să fie sfant, trebuie ca sinodalii să fie sfinţi!
Ea ajunsese la Securitate numai cu un papuc. Glumea:
- În genunchi, pe papuc!
O întrebau:
- Acum pentru cine te rogi?
- Mă rog pentru mine!
O găseau iarăşi rugandu-se.
- Acum pentru cine te mai rogi?
- Mă rog pentru familia mea!
Iar o găsesc; o întrebau:
- Dar acum?
- Pentru dumneavoastră! Apoi:
- Pentru familia dumneavoastră!
Îi aduceau mancare, dar nu manca:
- Ce Măicuţă, la Mănăstire nu mancaţi tot un borş?
- Da, dar era cu “blagoslovenie”! Şi acum ei căutau de zor, să găsească “blagoslovenie”.
Eu eram odata -în Mănăstire – la Trapeză şi le vorbeam închinătorilor despre cat este de gustoasă mancarea la Mănăstire, că totul este făcut cu blagoslovenie. Pe cand în familie, mulţi dau răilor pasărea şi apoi o gătesc.
Văzand că mă ascultă şi nu mancau, iarăşi am început să le predic înfocat să le spună şi celor de acasă, în familii, la rude despre ce au văzut la Mănăstire şi mai ales cat este de gustoasă mancarea. Atunci, unul dintre ei, care îmi era şi prieten, se apropie şi îmi zice la ureche:
- Părinte, nu avem linguri !
De atunci, puneam întai lingurile, se ştia. Aşa şi în viaţa duhovnicească, este necesară mai întai blagoslovenia, apoi Hrana spirituală dar şi tacamurile cu care să o “mănanci”!
Spunea Maica Teodosia că, Dumnezeu – Cel mai iscusit Pedagog – ne face mai multe chemări:
Prima – prin glasul Evangheliilor;
A doua – prin boală, dar omul se face bine şi uită;
A treia – prin moartea cuiva drag;
A patra – prin diverse calamităţi;
A cincea – chemarea supranaturală, ca cea de la Vladimireşti;
A şasea – cand va ieşi Vladimireştiul: noua preoţie şi noul monahism;
Ultima – Judecata cea Mare!
Avocatul Traian Corodeanu, care o însoţea pe Măicuţa Veronica, spunea că este ultima “trambiţă apocaliptică” şi cine nu se trezeşte la această “trambiţă”, se va prezenta la Judecată.
Pentru că mai întai a spus Sf. Ioan Evanghelistul: “Pocăiţi-vă! Împărăţia lui Dumnezeu este aproape!” În continuare, Mantuitorul urmat de Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Iar acum în vremurile de pe urmă, Dumnezeu prin Veronica: “Să spui la lume să se pocăiască!”
LA FINAL
Dragii mei, mă recunosc în voi, mă recunosc în tine; în fiecare în parte, cu toţi laolaltă. Aşa cum prima fată pe care am pregătit-o, depărtată de Corod, mi-a scris: “Mă privesc în oglindă şi te văd pe Sfinţia-ta şi mă recunosc !”Astfel am vrut întotdeauna să fim, unul pentru altul, ca într-o familie, să ne recunoaştem şi cu prezenţa şi cu neprezenţa; aşa e cel mai plăcut.
Nu am vrut niciodată să impresionez! La început, avand un consătean pustnic pe la Sihăstria, părintele Dionisie îl chema, mi-a apărut dorinţa de a merge la el. Voiam să urc acolo cele treizeci de trepte ale Sf.Ioan Scăraru. Deveneam un pustnic, poate printre cei mai vestiţi. Ar fi venit lumea, o impresionam, dar se întorceau tot la fel. “Nu vreau să văd în Rai numai ochi şi urechi şi sufletele în iad” – spunea Părintele Ioan.
La Vladimireşti nu a mai fost vorba de trepte, ci de ZBOR!
Continuand în timp predica aceea înflăcărată, tot Părintele scrie într-o Epistolă de la Văcăreşti: “Ales şi povăţuit de Sus, Lăcaşul sfant şi sfinţitor al Maicii Domnului de la Vladimireşti, prin chemarea Maicii Veronica, a urmat pe Domnul, începand cu Naşterea din peştera bordeiului, continuand cu Intrarea triumfală în Ierusalim, prin pocăinţa şi împărtăşirea sufletelor a mii de închinători mai ales în ultimii trei ani de propovăduire a mantuirii şi sfarşind cu ce era şi firesc, pe varful Golgotei neamurilor, după ce mai întai i-a fost dat să treacă poarta stramtă din Ghetsimani şi mai pe urmă judecat şi osandit la moartea desfiinţării, de Ana şi Caiafa zilelor noastre, precum şi de Pilatul roman comunist al anilor lui Antichrist.
Dar să nu uităm şi să credem cu stăruinţă că după Vinerea Patimilor de acum, va veni şi ÎNVIEREA neamului de maine şi în Veşnicie. Să ne aducem aminte că Domnul spune: “Cel ce va răbda pană la sfarşit, acela se va mantui.” Şi iarăşi în alt loc, unde vorbind Domnul de rostul mantuirii, spune: “Bobul de grau, de nu va cădea şi de nu va putrezi în pămant, roadă nu va da !”
Bobul mantuirii de neam de la Vladimireşti, iată-l căzut; va putrezi în ochii oamenilor, dar va caştiga Ţara Romanească prin rugăciuni, chinuri şi jertfă. Cerul şi Pămantul vor trece, dar cuvintele Domnului şi ale Maicii Sale din Sfintele Descoperiri nu vor trece pană nu se vor împlini toate. Cu acest gand trebuie să trăim noi, cei şi cele de la Vladimireşti şi toţi cei credincioşi din sanul neamului nostru scump.”
Aşadar la Vladimireşti nu a mai fost vorba de trepte, ci de ZBOR ! La fel cum Maica Domnului, la “Intrarea în Biserică”, Pruncă de 3 ani, cand a ajuns la cele 15 trepte ale templului unde se rosteau cei 15 Psalmi, S-a smuls din braţele părinţilor şi a zburat, nu a atins treptele, a zburat direct în braţele Sf.Zaharia, uimindu-i pe preoţi. A fost dusă direct în Sfanta Sfintelor!
Unii s-au retras în pustie, pentru a deveni cuvioşi. Dar, s-a dovedit de fapt o retragere. Cum îmi spuneau şi mie securiştii:
-Roagă-te la tine în casă, zi şi noapte ! Dar nu mai propovădui şi altora !
Spun însă Sfinţii Părinţi că: Jertfa este un concentrat de asceză.
Cand noi trăgeam în închisorile comuniste, cuvioşii părinţi, unii stătuseră în pustie, mergeau prin toată Europa şi la Muntele Athos.
Dragii mei, am dorit să merg şi am mers pe dara de lumină a Părintelui Ioan: Văcăreşti, Jilava, Gherla, Colonii. De asemenea, am avut ocazia unor momente cu totul deosebite cu Măicuţa Veronica. Am mai spus de acel torent de Har revărsat asupra mea, cand la Dezlegarea mare făcută de Părintele Ioan, am aplecat capul sub faţa Măicuţei şi mi-a udat părul cu lacrimile Sfinţiei-Sale; s-a întamplat în mai multe randuri. Acele lacrimi trebuiau să-şi facă efectul. Am momente, în chilia mea, cand mă gandesc la Măicuţa şi la Părintele, lacrimile îmi curg şuvoi. Dar caut să fiu atent, ca să nu fiu considerat de lume că nu mai sunt normal. Vladimireştiul te face “anormal” în faţa oamenilor lumeşti. Chiar l-am întrebat odată pe Părintele Ioan:
- De ce este considerat Vladimireştiul exagerat ?
- Nu, Părinte Sebastiene, acesta e normalul ! Dar e atat de fix, încat puţini îl încap.
Şi vedem lucrul acesta şi acum. Dar dacă facem parte dintre cei puţini, să preţuim, ca să putem rămane pană la sfarşit.
Îmi aduc aminte, începand cu prima serie de fete, cand ajungeam la Slavoslovie, le ziceam:
- Gata, trebuie să ieşim din ziduri, că sunt reci şi ne poate şi pe noi răci. Hai să ieşim şi să intrăm în Liturghia din Vedenie, acolo unde spune că “se cutremură Îngerii” !
Lacrimile ce le-am avut din abundenţă au fost de recunoştinţă, în primul rand. Sunt sărac în cuvinte, după cum spune şi Sf.Apostol Pavel: “Nu poate limba spune despre cele văzute”, iar la noi şi despre cele simţite, aşa cum spunea Măicuţa soborului: “Fetelor, să nu doriţi cu ochii aceştia de carne pe Maica Domnului să O vedeţi. Să o simţiţi !”
Doamne, dacă aşa a fost voia lui Dumnezeu, să facă parte la unii, mi-a făcut parte şi mie să O simt pe Maica Domnului şi să trăiesc aşa zisa suferinţă, dar nu a fost suferinţă. A fost bucurie, a fost fericire; numai bucurie, numai fericire !
Îmi aduc aminte de acea dorinţă a Măicuţei, din Paraclis, după ce a dat situaţia că avem în faţă o pribegie lungă şi o cernere puternică, a spus că cei care vor rămane, cu adevărat călugări se vor numi !
Am reuşit să răman cu acel ajutor de la călugărie, cand am spus: “Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu !” Cu ajutorul Lui am răbdat temniţa, foamea, frigul, bătaia şi toate celelalte.
În 1957 cand mi-a ordonat să dezbrac “chipul îngeresc”, m-am opus. Le-am zis celor patru securişti:
- Cei care m-au îmbrăcat, aceia să mă dezbrace !
Atunci, trei dintre ei mi-au sfaşiat dulama; le-am spus:
- Eu răman îmbrăcat şi voi rămane îmbrăcat pană la sfarşit !
Dar Dumnezeu a îngăduit această perioadă proorocită de Măicuţa, ca să nu se compromită “chipul îngeresc”, să nu fie pangărită haina aceasta.
Din 1955 am rămas acelaşi. Însă m-am pus şi eu alături de cel neputincios, pentru a-l ridica. Căci “nimic spurcat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu !” Şi tot El a spus: “Fiţi desăvarşiţi.”. Pe de altă parte: “Mulţi chemaţi, puţini aleşi !” Şi dintre cei aleşi, oare caţi vor mai rămane ? – se întreba Măicuţa.
M-a impresionat faza aceea de pregătire, trăirea aceea înaltă; dar am văzut că şi ispitele sunt înalte. Acum însă, trebuie ca împreună să ne dăm seama, să luăm aminte şi să ne hotăram pentru totdeauna, după cum ne scrie Părintele Ioan în aceeaşi Scrisoare, cuvintele Mantuitorului: “Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie, că cel ce va căuta să-şi caştige sufletul său în Lumea aceasta, pierde-l-va pe el în Veşnicie, iar cel ce-şi va pierde sufletul său în Lumea aceasta pentru Mine, îl va caştiga pe el în Veşnicie !”
Să ştiţi că va trece şi această fază a nedesăvarşirii; şi vremurile şi lăuntricul nostru ne impun, ne obligă să tindem spre desăvarşire. Dar vorba vine că ne impun, totul trebuie să vină de la sine. “Ce aduce ceasul, nu aduce anul !” sau cum scrie în Scriptură: “Babilonul într-un ceas va cade !”
Acum 40 de ani spuneam închinătorilor:
- Nu ne-am lămurit cu Pămantul ăsta ? Hai, din cand în cand să-l mai părăsim !
Şi cum eram noi 40 de băieţi, toţi cu voce, făceam nişte privegheri nemaipomenite. Luam totul în serios, aşa tineri cum eram. La fel cum Sf.Atanasie cel Mare, copil fiind, se juca cu ceilalţi copii ai păganilor de-a botezul, langă apa Nilului. Un Episcop privea din castel jocul acesta de-a botezul. A văzut cum Atanasie i-a botezat pe toţi copiii şi l-a chemat la el pe acest Episcop al copiilor, confirmand că botezul a fost real.
La fel şi în cazul nostru, deoarece spunea Părintele Ioan:
- Suntem acuzaţi că ne jucăm cu sfinţenia. Dar decat cu păcatul mai bine cu sfinţenia !
Am căutat să-i încurajez pe toţi, căci spune Mantuitorul: “În Casa Tatălui Meu, multe locaşuri sunt”. Dar le-am mai zis şi că atunci cand vom ajunge acolo, vor apare regretele că am avut ocazia în acest “locaş” al Vladimireştiului şi nu am avut voinţă.
Să ne amintim deci că avem Vladimireştiul, locul unde “nicăieri nu s-a mai revărsat atata Har”, datorită Măicuţei Veronica << Naşa Renaşterii în Duh a neamului nostru romanesc, cea care prin Darul său sfant, ne-a îndreptat şi pe noi pe calea mantuirii. Ne-a arătat cu fapta Drumul ce duce la Ierusalimul Ceresc şi ne-a împodobit “Biserica cea vie a inimii, pe care nimeni nu o poate dărama decat cel ce o are, adică omul” (Vedenia Măicuţei din 1 Septembrie 1948) >>
Cand împăratul Constantin cel Mare, socotit întocmai cu Apostolii, s-a coborat în Vedenie la Sf.Paisie, care se ruga pe o stancă, i-a zis:
- Paisie, ferice de voi !
- Cum, ferice de noi, că suntem în trup, suntem păcătoşi ?!
- Nu, dacă aş fi ştiut cată trecere au călugării.
Aici, stanca este cu talc. La fel cum într-o carte a Pr.Iosif Trifa am văzut o stancă în mijlocul mării şi o fecioară pe stancă, salvată. Stanca este Hristos!
Această “stancă” mi-am construit-o din 1948, tainic, cu ajutorul acestor doi Sfinţi Părinţi. De aceea să-i preţuim! Eu acum nu pot decat cu duhul; aceasta este situaţia. Dar le-aş săruta şi le-aş spăla picioarele, întocmai ca Maria Magdalena, de nenumărate ori, cu lacrimi. Din inimă vă spun – din străfundul inimii!
CANTECUL SFANTULUI POTIR
de Maica Teodosia
Iată Domnul iar S-a răstignit,
Iată Mielul iarăşi S-a jertfit,
Trup şi Sange se amestecă-n pahar
E Golgota, Masa – Sfantului Altar!

Din Potirul bineuvantat,
Şi din Trupul cel însuliţat
Curge scumpul Sange, Har mantuitor
Viaţă dăruind întregului popor.

Voi, cei care sunteţi însetaţi,
Şi izvor de apă nu aflaţi,
Haideţi toţi şi setea voastr-o potoliţi
Scumpul Sange-al jertfei astăzi îl primiţi!

Voi, cei care mult aţi flămanzit,
Cei ce-n Lume hrană n-aţi găsit,
Pentru voi azi Se jertfeşte Mielul Sfant
Painea vieţii astăzi pentru voi S-a frant.

Din Potirul sfant şi luminos
Cand primim în taină pe Hristos,
Înşişi Sfinţii cei din slavă jinduiesc
Fericirea celor ce se-mpărtăşesc!
Septembrie 2007
JURNAL DE CĂLĂTORIE
consemnat de I.B.
Ciolanu, Frăsinei, Cernica sunt Mănăstiri cu care Părintele Sebastian are o legătură duhovnicească, prin ucenicii pe care îi are în aceste locuri.
La Mănăstirea Ciolanu ne-am hotărat în ultimul moment să mergem, pentru a-l întalni, pe cine credeţi? – pe părintele Chesarie, cel care s-a suit în momentul arestării pe acoperişul Mănăstirii şi a început să le strige securiştilor: “Neîmpărtăşiţilor! Nu vă cunosc eu pe voi?” şi altele, povestite dealtfel de Părintele.
Nici nu ştiam dacă mai trăieşte.
Am ajuns într-o zonă superbă din munţii Buzăului, cu mulţi arbuşti de măceş şi păducel, cu fructele lor şiraguri roşii pe crengile aplecate de minunata “povară”. Vremea era superbă; de fapt soarele bland de toamnă ne-a însoţit tot timpul circuitului, între 25 şi 30 septembrie.
Iată şi Mănăstirea! Intrăm, dar nici o mişcare; doar Biserica şi clădirile, multe la număr, m-au impresionat, pentru că nu mă aşteptam să văd o aşa de mare Mănăstire. Părintele ne-a spus că în alte vremuri număra sute de vieţuitori. Mai recent, aici a fost Seminar teologic, dar s-a mutat la Galaţi. Mănăstirea Ciolanu a fost întemeiată de Sf.Vasile de la Poiana Mărului. O simplă amintire astăzi, pentru că duhul Sfantului lipseşte cu desăvarşire – am constatat ulterior.
Vieţuitorii Mănăstirii – mai tineri, erau în plină campanie de cules fructe (prune şi mere), aşa că erau toţi plecaţi în livadă, în frunte cu stareţul, care supraveghea oamenii plătiţi cu ziua.
După vreun sfert de oră, în care Părintele ne-a povestit din timpurile cand tanăr fiind, a venit pentru prima dată la Ciolanu, am înaintat spre Biserică, unde am găsit totuşi un călugăr, pe care l-am întrebat dacă mai trăieşte părintele Chesarie Roncea şi unde îl putem găsi. Ne-a spus unde şi am pornit nerăbdători spre chilia lui, undeva în spatele clădirilor principale. Am nimerit însă la un alt călugăr bătran, care locuia într-un fel de.magazie. Din cate am văzut, mai erau cateva chilii acolo, tot a unor călugări bătrani. Clădirile noi erau doar pentru protocol şi pentru. turişti!
În sfarşit, călugărul pe care l-am găsit noi, s-a oferit să ne ducă la părintele Chesarie, care locuia într-o casă mai veche, din apropiere. Grădina era bine întreţinută, cu mulţi trandafiri albi şi viţă de vie.
I-a anunţat vizita noastră, fără să-i spună cine suntem. Intrăm şi noi. Apare în prag un călugăr bătran, încă frumos aş putea spune, cu ochii albaştri, senini şi blanzi, care s-au luminat brusc, văzandu-l pe Părintele Sebastian. Faţa a început să-i radieze cand a spus:
- Iată-l pe primul meu stareţ de chilie! – şi s-au îmbrăţişat, moment în care i-a apărut o lacrimă în colţul ochiului. I-a spus Părintelui Sebastian:
- Şi eu am vrut să vin la Sfinţia Ta la Corod. Ţi-am trimis şi o scrisoare, ai primit-o?
- Da, am primit-o împreună cu o frumoasă iconiţă cu Sf.Sebastian.
Şi-au reamintit apoi de momentele arestării de la Mănăstirea Sihastru, în urmă cu 47 de ani şi de procesul în care au fost apăraţi de avocatul Petrică Pandrea – după cum îi spune părintele Chesarie autorului cărţii “Călugărul alb”. El nu a citit cartea, nici măcar nu a ştiut că a apărut, dar ne-a povestit cum la primul proces, după ce a coborat din maşina Patriarhiei şi toţi credeau că a venit pentru acuzarea călugărilor, din contră, Petre Pandrea a spus:
“- Din momentul de faţă, mă declar călugăr şi apăr cauza sihaştrilor!”
Judecătorii s-au uitat speriaţi unul la altul:
“- Noi am crezut că sunteţi de partea noastră!”
“- Nu numai de partea dvs.ci şi a călugărilor şi a Statului! Uitaţi, aceea e maşina patriarhului! Am stat de vorbă împreună pană la 1.00 noaptea, după care am venit aici.”
Părintele Chesarie:
- A vorbit în trei limbi. Preşedinta completului de judecată era o evreică cu patru clase. I-a tradus şi ei pledoaria făcută în favoarea călugărilor, înfierbantat şi de minciuna pe care o găsise la dosar că “se transformă Mănăstirea Sihastru din Mănăstire de călugări în Mănăstire de maici, din lipsă de vieţuitori, de la doi la patru” şi noi eram 40 de călugări în Mănăstire!
După proces, chiar Episcopia a cerut să fie pedepsit. I s-a luat dreptul de a profesa. A mai avut voie să apere în doar două procese pe lună. (De aceea recursul s-a judecat în lipsa distinsului avocat şi în lipsa călugărilor - n.ed .)
Am fost condamnaţi un an jumătate pentru “refuz de evacuare”, 6 luni pentru “port ilegal de uniformă” şi un an pentru “nerespectarea hotărarii judecătoreşti – ordonanţă prezidenţială”.
Petre Pandrea a venit de multe ori la Sihastru. Îl conducea Nectarie Cristişor, care era curierul Mănăstirii. Era tare iute de picior, ca scanteia. Odată, părintele stareţ Teoctist, vroia să-i mai spună ceva. I-am zis:
“- Părinte, cred că a trecut deja şi Siretul!”
Altădată, am auzit un securist zicand că la Mănăstirea Sihastru este un asemenea pelerinaj, că dacă arunci un ban de sus, nu are unde să cadă. I-am răspuns: ” Aşa este!” De aceea, înainte de Paşti, îi zic părintelui Nectarie:
” – Părinte, are să vină cineva “mare” aici. Dacă oboseşti, sau nu poţi să mai stai, mă scoli imediat – toată noaptea eu stăteam mai mult la cancelarie. Îi ceri buletinul, dar dacă e îmbrăcat în uniformă, cere-i şi legitimaţia care-i dă dreptul să poarte uniforma.”
El aşa a făcut. Comandantul Securităţii din Barlad a zis după aceea:
” – Am vizitat multe Mănăstiri, dar ca să mă legitimeze cineva în felul acesta, n-a îndrăznit!”
Întorcandu-se în prezent, îl întreabă pe Părintele Sebastian:
- Mai ţii minte cand ne-am despărţit în 1957, pe Bărăgan?
- Ai fost pe Bărăgan cu băieţii? – întreabă Părintele Sebastian.
Nu mai ştia exact ce s-a întamplat după arestare cu fostul său coleg de chilie:
- Ştiu că toţi cei călugăriţi am fost băgaţi sub cheie.
- Eu nu am fost ţinut sub cheie. Se spune că numai ce e de valoare se ţine sub cheie! – a adăugat bătranul călugăr Chesarie, razand.
Şi a continuat să ne spună povestea sa:
- Datorită bolii, am scăpat mai uşor. Cand m-am dat jos de pe acoperiş, m-au ţinut două ore în birou. Comandantul fusese protopop şi apoi a intrat în Securitate, pentru că ştia treburile din Biserică şi din Mănăstiri. Le-am spus că mă dau jos de pe acopriş cu o condiţie: să nu se atingă nimeni de mine şi să mă lase să mă închin în Biserică. M-au lăsat, dar strigau la mine:
” – Ai mancat pană acum un kilogram de anaforă, mai ne ţii mult?”
Eu trăgeam de timp. Unul dintre ei îşi dăduse cuvantul că nu se atinge nimeni de mine, dar acum securiştii ziceau că măcar un bot de cizmă să-mi dea fiecare. Numai că a venit cel care îmi promisese şi nu m-au mai atins cu un deget. Au urmat discuţii de tot felul. Mi-au zis:
” – Nu aţi făcut ascultare !”
Cum nu-mi făcuseră percheziţie, aveam la mine Noul Testament. L-am deschis la cap.16 din Evanghelia de la Ioan şi i-am citit comandantului:
- “Va veni vremea cand vă vor scoate pe voi din Biserici, crezand că aduc slujbă lui Dumnezeu!” Asta aţi făcut dvs., călcand în picioare toate Legile statului. Ce-aţi găsit la noi?
A citit tot capitolul acesta. Langă el era un locotenent-colonel evreu. A luat şi a citit şi el acest capitol. Zice:
” – Frumos scrie!”
Pe acest locotenent-colonel, l-a găsit mai tarziu într-o colonie la Borzeşti, părintele Teoctist; fusese băgat acolo, chipurile ca deţinut, dar ca să spioneze. Ştia deci şi el teologie, ca şi comandantul, de altfel, care fusese protopop. Dar şi în armată, şase luni de zile, numai împotriva Bisericii.
- De aceea strigai de pe acoperiş: “Nu vă cunosc eu pe voi, mă?” – din armată, intervine Părintele Sebastian. “Aţi înconjurat Biserica lui Hristos în miez de noapte? De ce nu veniţi mă, ziua?”
- Da, aşa le-am zis: “De ce nu aţi venit ziua, să stăm de vorbă?” Îmi spunea Teofil că întrebau toţi cine sunt şi ce pregătire am.
- Iar noi, ca să-ţi uşurăm situaţia, am dat declaraţie că nu eşti sănătos! – adaugă Părintele Sebastian.
- Nu au putut lua de la nimeni un cuvant de condamnare împotriva mea.
Părintele Chesarie îşi continuă povestea vieţii sale.
- Pe langă închisoarea-spital de la Tg.Ocna unde m-au dus de la Barlad, trecusem de mii de ori, dar nu mă gandisem vreodată că voi ajunge acolo. Acum, cu toate că eram la un kilometru de casa părinţilor mei, cateva luni de zile nu au putut să mă viziteze.
Acolo era şi spital şi închisoare. Doctoriţa fusese colegă cu fratele meu şi fiind mai sufletistă, m-a ajutat foarte mult. Nu m-au băgat cu deţinuţii politici. Eu eram călugăr, dar toţi credeau că sunt preot. Le-am spus, în prima seară:
- Nu sunt preot. Sunt un fel de soldat pe viaţă, fără salariu. Asta înseamnă MONAH!
Tot în prima seară le-am povestit din viaţa de Mănăstire şi despre Vladimireşti. La un moment dat, a intrat militarul în termen. Vroia şi el, săracul, să asculte; ne făcuse semn doar să vorbim mai încet. De-acum terminasem şi apare poliţaiul furios:
- Ştiu tot! Spune-mi ce aţi vorbit! Te încalţ cu sandale de fier!
- Păi dacă ştii, de ce mă mai întrebi, domnule?
Cei vechi mă instruiseră şi m-au învăţat ca să spun: Amintiri din copilărie. Pentru asta nu aveau voie să te pedepsească. A doua zi a venit doctorul şi-mi zice: “Mata trebuie să pleci.” Era doctorul care fusese la ridicarea noastră. Apoi a continuat: “Luaţi toată painea, Părinte, că acolo unde vei merge, nu o să primiţi decat 200 gr.”
După un an jumătate m-am eliberat şi m-au dat cu domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, la Schei. Tot timpul am negat şi nu le-am zis nimic. Mi-au spus:
” – Dar ştii să minţi!”
” – Nu cred că v-am întrecut!”
Pe Bărăgan am stat o perioadă, după care, miliţianul care ştia că se pregătesc noi arestări, mi-a spus:
” – Fă-te nevăzut, că vei fi arestat!”
Eu aveam domiciliul pe buletin în comuna Ploscuţeni, de care aparţinea Mănăstirea Sihastru. Am plecat la Tg.Ocna, în zona unde mă născusem şi m-am angajat la o Rafinărie. Dar după caţiva ani, am simţit dorul de Mănăstire. Aici la Ciolanu am găsit locul cel mai frumos, dar şi stareţ era un părinte care îl cunoşteam, provenit de la Sihastru, dintre cei care fuseseră duşi la Seminar la Neamţ şi nu li s-a mai dat voie să se întoarcă la noi. Cand au venit securiştii şi l-au întrebat cine sunt, cum umblam eu civil, cu un halat, le-au spus:
“- E venit de la catolici, aveţi grijă cum vorbiţi cu el, să nu-l pierdem!”
Şi m-au lăsat. Apoi lucrurile s-au reglat, că am ajuns la chelărie, iar stareţul, care le făcea şi lor favoruri, m-a protejat şi aşa am scăpat – fără să fiu închis. Acum, de curand, m-au solicitat să le povestesc din închisoare, pentru a mă trece în cartea cu cei care au fost închişi pentru credinţă. Le-am zis:
“- Păi, să vă povestesc ce am pătimit şi după ce am ieşit din închisoare, în Mănăstire!”
Acum e libertate, dar ce folos?! Stareţul strigă după mine: “Puşcăriaşule!” Are o inteligenţă., nimic de zis, dar ce folos dacă nu are inimă?!
Mulţumesc lui Dumnezeu că le-am trecut pe toate! Nu am cerut noi aşa, să fim martiri?
Trebuie să ştim să cerem. Pentru că Mantuitorul spune în Evanghelie:
“Nu împliniţi – că nu ştiţi să cereţi!”

Aceasta a fost întalnirea cu părintele Chesarie. Doream să-l întalnesc pe cel care a avut curajul să-i înfrunte pe securişti în urmă cu zeci de ani – la Sihastru.
Cu ajutorul imaginaţiei l-am văzut mai întai atunci tanăr pe acoperiş, iar acum bătran, şi cum îl priveam stand în strană, bătran şi garbovit, am realizat vremelnicia vieţii în trup şi importanţa faptului de a avea mulţumirea sufletească şi conştiinţa împăcată că tinereţea nu ţi-a trecut în zadar şi că la bătraneţe ajuns, nu ai de ce să-ţi fie ruşine, din contră, să dovedeşti cu viaţa ta că ai făcut tot ce ai putut pentru a pune umărul la făurirea unei vieţi pe Pămant mai dreaptă, mai frumoasă şi mai aproape de Dumnezeu.
A venit şi momentul despărţirii. Ne-a adus pere, struguri şi nuci din grădina lui, să avem pe drum. Ne-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi, gandindu-se probabil că ne vom revedea, poate, doar în. Cer!
Reuşind, în sfarşit, să ne despărţim, pornim spre Mănăstirea Frăsinei, un alt obiectiv al circuitului nostru. Iarăşi o zi călduroasă de toamnă. Şi noi, bucuroşi că suntem cu Părintele Sebastian; ne minunam fiecare în sinea noastră că a randuit Dumnezeu să putem însoţi un Părinte cu adevărat Sfant! Îl priveam şi nu îmi venea să cred! Pur şi simplu radia sfinţenie în toate mişcările şi gesturile! Cand nu ne mai povestea, ne canta, din cantecele de pribegie şi din cele de la Oastea Domnului, sau “Apostolul” din Sf.Apostol Pavel, despre Dragoste şi Evanghelia preferată, a celor 5 Fecioare înţelepte.
Ne simţeam puternici şi în siguranţă deplină langă Sfinţia Sa. Vedeam cum toate se leagă şi ajungem acolo unde trebuie şi cand trebuie. Astfel am ajuns în Valcea, la Mănăstirea Muiereasca, anexa Mănăstirii Frăsinei. De aici, femeile nu mai au voie să înainteze, pentru că există un “legămant” lăsat de Sf.Calinic de la Cernica, întemeietorul Mănăstirii Frăsinei, ca partea feminină să nu calce în spaţiul mănăstiresc, care este un fel de Athos romanesc. Aşa că următorii caţiva km. am înaintat numai bărbaţii.
Tocmai începuse Vecernia cand am ajuns noi, aşa că am intrat direct în Biserică. Atmosfera era plăcută, se simţea duhul de rugăciune şi trăire isihastă. Am avut timp în Biserică să meditez la o serie de aspecte legate de acest loc, şi de credinţă, în general. Aici a trăit Părintele Ghelasie – “un isihast autentic” – mi-a spus odată Părintele George.
Călugării cantau cu suflet, iar preotul cu o voce frumoasă, trăia slujba.
La un moment dat, un domn între două varste a început să scoată nişte sunete ciudate; era un duh rătăcitor, care îl chinuia, probabil.
Am putut găsi aici o atmosferă mult diferită de cea de la Ciolanu. Şi aici trebuia să ne întalnim cu un apropiat al Părintelui, dar de data aceasta din închisoare, tanărul de atunci Ionel Popescu, devenit acum secretarul Mănăstirii Frăsinei, preotul Ioanichie Popescu.
În sfarşit, se termină slujba şi înaintăm spre Sf.Altar. Un călugăr tanăr ne întampină, cerandu-i Părintelui Sebastian binecuvantare.
- Sunteţi preot, nu?
- Călugăr! I-a răspuns Părintele. Îl căutăm pe Părintele Ioanichie.
- Veniţi cu mine! – ne-a spus zambind, de parcă ne cunoştea de cand lumea.
I-am spus în cateva cuvinte că este vorba de un coleg şi prieten de închisoare de-al duhovnicului lor. A rămas impresionat. Ajungand la Altar, îi spune cuiva:
- Părinte Ioanichie, aveţi musafiri!
Cand a dat cu ochii de Părintele Sebastian, un zambet plăcut i-a inundat toată faţa, dar nu a spus nimic. Fiind şi semi-întuneric, probabil nu era sigur cine este.
- Părinte, vă mai aduceţi aminte de vremurile de demult, din coloniile de muncă.
- Sebastian! a exclamat deodată.
- Da, chiar el!
S-au îmbrăţişat şi ne-a rugat să-l aşteptăm, pentru a merge împreună la masă, după care să discutăm. Călugărul tanăr care asistase, era şi el emoţionat:
- S-a bucurat, l-am văzut! – spunea, în timp ce ne-a condus la Trapeză.
Dar şi eu eram emoţionat, chiar şi pentru faptul că eram de-abia acum pentru prima dată aici. Cand i-am spus călugărului tanăr, mi-a zis că: “Orice lucru are un început.”
Mancarea a fost uşoară: ciorbă şi lapte fiert cu mămăligă caldă. Am fost cazaţi în camera din spatele Altarului, în clădirea unde doarme şi Episcopul. În scurt timp a venit şi Părintele Ioanichie. Discuţia a început cu evocarea vremurilor de demult, care le-au marcat întreaga viaţă.
Părintele Sebastian:
- Eliberarea din închisoare a fost în familie. Mănăstirea Sihastru fusese desfiinţată, dar nici nu am fi avut voie să ne mai întoarcem, mai ales că eu eram bifat încă din detenţie pentru activitatea pe care am dus-o şi acolo, după cum ştiţi, acel program de rugăciune, apoi activitatea celor Sfinte, dusă cu Pr.Chiriac şi Pr.Spulber.
Această activitate eu am continuat-o şi după închisoare şi mai ales cu tineretul. Am pregătit 100 de fecioare, pentru viaţa de Mănăstire. Securitatea fiind informată, m-au închis încă de trei ori – după 1964. Am fost băgat cu ţigani, cu borfaşi. pe motiv de corupere de tineret şi suciri de minţi. Dar i-am spus comandantului: “În materie de credinţă este vorba de convingere!”
După 1989 am avut mai multe operaţii. Prima a fost o fractură periculoasă, însă pe masa de operaţie m-am concentrat la Mantuitorul. Am zis: “La mine este vorba de un picior, dar la Mantuitorul, picioarele, palmele, coroane de spini.”
Părintele Ioanichie:
- La Gherla aţi fost?
- Da, în 1958; de acolo ne-au dus la Periprava şi apoi la colonii, în Insula Mare a Brăilei, unde ne-am şi întalnit.
Părintele Ioanichie:
- În 1957 eram la Gherla. Părintele Ioan se afla jos la parter, iar noi la etajul III. Noi aflasem şi ce făceam? Strangeam painea care ne-o dădeau dimineaţa la ceai şi o trimiteam noaptea – cu sfoară – jos, la Părintele. El o binecuvanta şi noi o luam ca anaforă.
În lotul nostru – “al tanchiştilor”, cum eram numiţi – a fost unul din Bucureşti, de prin Pantelimon; acesta avea mereu un coşmar cand să adoarmă: visa că-l mănancă porcii mistreţi şi-l chinuia un duh groaznic. L-am pus să se spovedească la Părintele Ioan prin ţeava de la calorifer, prin Morse. Părintele a recepţionat şi i-a dat dezlegarea prin ţeavă şi s-a făcut sănătos! Nu a mai avut nimic.
I-am amintit Părintelui cand am fost pe la dansul, la Recea. Stareţa nu prea te lasă, dar l-am prins cand a slujit şi i-am amintit.
Altădată, tot la Gherla, învăţam Psalmul 50 şi l-am scris pe o cană roşie. M-au prins: “Dumnezei, bandit.!” Şi mi-au luat cana. De-acum mă aşteptam să mă cheme la bătaie. Aşteptam, aşteptam. dar a făcut Dumnezeu minune şi nu m-au chemat! S-a schimbat caraleul şi cand a venit altul, mi-a adus cana din nou, scrisă cu Psalmul 50!
Noi eram tineri atunci, aveam 22 de ani. Dar a adus şi un bătran din Suceava cu fiul său; găzduiseră fugarii din munţi. El nu ştia nimic, nici măcar “Împărate Ceresc”. L-am învăţat toate rugăciunile acestea, cu răbdare. Cate două cuvinte pe zi, le adăuga. învăţa greu săracul, dar pană la urmă a reuşit.
Aveam un preot, unul Ghiurco, greco-catolic. Noi ceilalţi eram ortodocşi. Făcea Sf.Liturghie cu vin tonic şi cu paine, iar noi îi ţineam strana, în timp ce unul privea la vizetă. Deşi era foametea cea mare, noi ne simţeam bine.
Au venit apoi studenţi – arestaţi – care erau greco-catolici. Ce le-am zis: “Noi ne retragem şi daţi voi răspunsurile.” Părintelui i-ar fi plăcut să-i răspundă ei, studenţii. A început Liturghia, răspundeau ei, dar la un moment dat, cand s-au încurcat, am început şi noi şi a fost o unire generală!
Eu trecusem prin momente grele. Ştiţi că la Gherla mai este o închisoare sub pămant. Am fost acolo! Să vă povestesc.
După ancheta de la Cluj, m-au condamnat la moarte. Pe şeful Lotului – Mărgineanu – chiar l-au ucis. Ce se întamplase? Fusese Revoluţia din Ungaria. Noi, eram în armată şi din 10 în 10 minute, alarmă de război. Ce însemna? Să fii gata în cinci minute, şi plecat! Ne gandeam: “Măi, pentru ce luptăm noi acum?” Şi ne-am vorbit: “Acum e momentul şi la noi, să întoarcem armele contra ruşilor. Ce stau ei în ţara noastră?” Şi cum acolo era regimentul, exista un mare depozit de armament. Eu eram şef de pază. Ne-am gandit noi şi am zis: “Acum e momentul să se dea drumul la deţinuţii politici! Intrăm înarmaţi pe tancuri şi îi eliberăm.”
Deja terminasem armata cand m-au arestat, în urma trădărilor. Luasem şi servici – contabil. Dar pe 2 februarie 1957 m-a luat Poliţia. Eu mai posteam pe atunci cate o zi – vinerea – şi chiar dacă nu mi-au dat nimic să mănanc pană seara, am rezistat. Nu mi-au spus nimic. Dar mă gandeam: “Nu cumva mi se trage din armată?” Au venit şi au început să mă înjure, percheziţie la pielea goală şi dimineaţa m-au dus la Piteşti. Acolo iar. M-au ţinut cinci zile nemancat şi fără apă. Îmi aduceau ziare. Eu nu spuneam nimic, decat: “Nu!” şi “Nu!”
De aici m-au dus la Cluj, unde fusesem în armată. Am avut aceeaşi atitudine de negare. Dar ce s-a întamplat? Securitatea mi-a băgat un turnător! Era îmbrăcat tot în haine de deţinut şi a început să-mi povestească de o Organizaţie a profesorilor şi cate a păţit. Eu nu l-am crezut prima dată. Dacă au văzut aşa, au făcut un şiretlic. Au venit caraleii şi s-au făcut că-l bat. L-au bătut în faţa mea, apoi l-au aruncat peste patul de fier, să-şi rupă coastele. M-am gandit eu că nu este omul lor dacă l-au bătut aşa şi mi-am scăpat gura puţin şi gata! A doua sau a treia zi: “Spune!” Eu, nimic. M-au făcut morişcă: spanzurat în aer cu picioarele în sus. Mi-au dat şase lovituri la tălpi cu o bară groasă, de am zis că s-au făcut creierii praf. Toată durerea s-a dus la cap. A fost groaznic! S-au făcut creierii praf. La a şaptea lovitură m-au lăsat jos, crezand că am leşinat. Erau pregătiţi şi cu injecţii, dar nu a fost nevoie, că mi-am revenit.
Am recunoscut tot ce au scris ei. Cand m-au dus la Tribunal, nu puteai să vorbeşti unul cu altul, dar cu şeful de Lot am putut vorbi prin alfabetul acela, pe palmă. I-am spus: “Măi, să nu recunoşti toate prostiile lor. Cu cat recunoşti, cu atat te înfierezi!”
Aşa că la proces am dat toată ancheta peste cap: nu am recunoscut nimic. Judecătorul m-a întrebat că de ce declaraţia este altfel. I-am răspuns:
” – Datorită bătăilor date de Securitate.”
Atunci m-au scos din art.”condamnat la moarte” şi m-au băgat în art. “de la 3 la 10 ani T.G.(temniţă grea)”. Dar după aceea, iar m-a luat Securitatea la bătaie. Am scăpat însă, cand un profesor i-a dat în cap unui caraleu mai moale! Garda a tras cu arma şi pe un deţinut l-a împuşcat mortal, pe unul l-a rănit, iar pe el l-a prins viu. L-au chinuit groaznic: i-au smuls unghiile şi l-au bătut.
Atunci eu am scăpat şi m-au trimis la Gherla. Dar acolo m-au luat cu legionarismul, pentru că tatăl meu fusese legionar şi a fost închis în timpul războiului din 1944, dar a scăpat. De aceea m-au băgat la “neagra” – sub pămant. Era întuneric, nu vedeai nimic, nu aveai nici W.C-uri. vai de noi! Am stat vreo trei săptămani. Am trecut prin toate.
Cum programul Mănăstirii Frăsinei este mai special, Pr.Ioanichie trebuia de acum să se retragă, deoarece la 1.00 noaptea începea o altă slujbă. Subiectele însă nu se epuizaseră nici pe departe, de aceea îl întreabă pe Părintele Sebastian:
- Dar ce s-a întamplat, că Părintele Ioan nu o mai recunoaşte pe Maica Veronica?
- Chiar mă gandeam că l-a derutat şi pe Părintele Ioanichie!- zambeşte Părintele Sebastian. Ce se întamplă: Părintele Ioan trebuie să “vaslească”. Stareţa a fost cu Elena Ceauşescu şi îl urmăreşte şi acum. La Plumbuita încă mai putea să vorbească liber. Ne spunea: “Măi Părinte Sebastiene, va veni timpul cand nu o să mai pot vorbi!” Părintele Ioan are “MEMORIUL”. De acolo să trageţi concluziile. A fost făcut acel “Memoriu” şi către cei ai Bisericii şi către cei ai Statului. Este singurul care a avut acest curaj. Atat Măicuţa Veronica cat şi Părintele Ioan, au zdruncinat chiar şi Moscova! Doream să discutăm şi problema aceasta.
Urmăream cu viu interes discuţia dintre cei doi înţelepţi şi spun asta pentru că m-a uimit felul cum, în cuvinte puţine, Părintele Sebastian i-a explicat şi i-a transmis esenţa lucrurilor, iar Pr.Ioanichie la fel de repede a înţeles, ca şi în urmă cu zeci de ani, în colonia Salcia din Insula Mare a Brăilei, la programul de rugăciuni şi catehizări la Vedeniile Măicuţei Veronica.
Am mers la slujba de noapte, care a început la ora 1.00. Nici nu ştiu cand au trecut patru ore. Pur şi simplu nu-mi venea să cred cand m-am uitat la ceas! Reîntorşi în cameră, nu mai ne era somn, dar un călugăr ne-a sugerat să mai dormim puţin, să ne putem trezi la ora 8.00, cand începea Liturghia. Un bărbat ne-a povestit cate ceva despre Părintele Ghelasie, un adevărat Sfant. A ştiut data trecerii în Lumea de Dincolo; dar în ultimele luni de zile a stat numai cu faţa la perete, fără să vorbească cu nimeni, nici măcar cu călugării. Ziua, i-am vizitat şi eu mormantul.
După Liturghie, au făcut Maslu. După aceea, cu toate că ne-au rugat, noi nu am mers la masă, pentru că ne-am grăbit să coboram jos la Muiereasca, unde făcea Slujba Sf.Maslu, Pr.Ioanichie. Am prins astfel şi rugăciunile de dezlegare ale Sf.Vasile cel Mare.
Ne-am despărţit cu promisiunea Pr.Ioanichie de a-l susţine pe Părintele Sebastian, dand mărturie despre activitatea din închisoare.
Plănuisem să ajungem la Tg.Jiu pe ziuă, dar nu ştiam că vom trece pe langă cele mai importante Mănăstiri din Oltenia. Prima întalnită a fost Mănăstirea Govora, cea mai veche din zonă, mi-a spus Părintele, întemeiată de Sf.Nicodim. Cu toate că era o Mănăstire “turistică”, totuşi se simţea o atmosferă plăcută. Am vizitat-o rapid.
- Pe vremea noastră nu se întampla aşa ceva! Nu venea nimeni la Mănăstire ca turist. Toţi care veneau, vărsau lacrimi de pocăinţă! Acum suntem şi noi turişti – a spus Părintele.
Ne-am abătut caţiva km. din şoseaua principală, la Mănăstirea Bistriţa olteană, pentru a ne închina la moaştele Sf.Grigore Decapolitul. Aici era la pangar o maică plăcută, căreia Părintele i-a povestit ceva din închisoare, venind vorba de Părintele Ioanichie, care era şi duhovnicul maicilor de aici.
A urmat Mănăstirea Horezu şi iată-ne ajunşi în oraşul lui Brancuşi – Tg.Jiu. Ne aştepta o masă copioasă şi o odihnă plăcută după trei zile de circuit. A doua zi dimineaţa am mers în parc să vizităm “Poarta sărutului” şi “Masa tăcerii”. Ne-a întampinat un spaţiu cu adevărat sacru din toate punctele de vedere. Puteai pur şi simplu să respiri pace şi linişte sufletească. I-am simţit prezenţa marelui Brancuşi!
Plănuisem doar cateva minute şi am stat cateva ore. Ne-am încărcat cu adevărat bateriile şi aveam să ne hrănim din ceea ce am acumulat aici toată ziua, pentru că seara am ajuns la. Bucureşti.
Următorul nostru obiectiv era Mănăstirea Cernica. Aici mai fusesem cu Părintele, la secretarul Mănăstirii, părintele Ignatie, de loc din Corod. Nu m-am aşteptat să găsesc un adevărat călugăr, erudit şi trăitor. Ne-a primit şi acum cu aceeaşi amabilitate în chilia lui modestă, apoi fiind ora mesei, de unde nu putea lipsi, a insistat să mergem şi noi. După aceea, am vorbit mult timp langă maşină, unde erau şi ceilalţi din grupul nostru din Bucureşti, care veniseră la Cernica special să-l întalnească pe Părintele Sebastian.
S-a pus problema înfiinţării unei Mănăstiri de către Părintele Sebastian şi necesitatea unei aprobări din partea Episcopiei. Călugărul Ignatie a spus că îl cunoaşte pe P.S.Casian Gălăţeanul şi-i va aminti de această situaţie, dar l-a rugat pe Părintele Sebastian că dacă îl va întalni pe episcop mai înainte, să-i spună şi de el, secretarul Mănăstirii Cernica, cum fiind din Corod, cand era mic, Părintele Sebastian a fost acela care l-a îndrumat către Biserică şi către viaţa monahală şi acest lucru nu l-a uitat pană astăzi.
Cand a venit un preot din Corod şi a început să-i critice pe cei doi călugări: Sebastian şi Valerian, el le-a luat apărarea, zicandu-i aceluia:
- Să ne gandim că au făcut ataţia ani de închisoare grea şi să-i preţuim. Eu îi iubesc şi îi preţuiesc !
De fapt, era interesat şi de necesitatea primordială a B.O.R. de a recunoaşte oficial martirii închisorilor comuniste, deoarece numai pentru suferinţa lor suntem noi astăzi. Acum, era preocupat de amenajarea chiliei unde a locuit Părintele Benedict Ghiuş, mare duhovnic roman, închis mai mulţi ani ca membru al Rugului Aprins al Maicii Domnului.
A fost o întalnire plăcută şi ne-am despărţit cu prietenie, promiţandu-ne şi el că îl va susţine pe Părintele cand va fi nevoie.
Cu aceasta s-a încheiat şi Circuitul nostru.

[Adrian Pop]

Părintele Mina Dobzeu
“Subsemnatul, Arhimandrit Mina Dobzeu din Mănăstirea Sf.Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, fost consilier misionar al Eparhiei Huşilor, iar în prezent pensionar, declar că:
Pe monahul Sebastian, l-am cunoscut în anii de detenţie, la coloniile de muncă din Insula Mare a Brăilei, între anii 1960-1964.
Eram un grup de preoţi, călugări dar şi credincioşi, printre care şi dumnealui era alături de mine, ca cei care cunoşteau pe deasupra “Cele 7 Laude”, Sfanta Liturghie, Acatistul Domnului Iisus, Acatistul Maicii Domnului, citate din Sf.Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor.
Împreună, cat am fost la colonia de muncă, am dus o activitate misionară, în consensul învăţăturilor de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Aveam posibilitatea, eu ca preot în special, cu acest grup, precum şi alţi deţinuţi şi mai ales cei din Oastea Domnului, să-i sfătuim pe ceilalţi deţinuţi, să-i spovedim şi să-i împărtăşim.
Cu referire directă la persoana monahului Sebastian, menţionez că acolo unde se afla, oriunde în randul deţinuţilor, era un bun îndrumător, de a da un cuvant al evlaviei creştine şi al moralei, prin îndemnul de a avea în rugăciune speranţa că Bunul Dumnezeu ne va izbăvi din temniţă şi din robie.”
Acelaşi călugăr darz, l-am regăsit pe Părintele Mina şi după Revoluţie. A fost propus pentru Episcop, fiind cel mai înduhovnicit din zonă. M-am dus la el şi am făcut împreună planul de a deschide o Mănăstire în care să mă retrag şi eu cu ucenicii mei. Stabilisem şi locul: “Casa Ralea”.
Bineînţeles că Părintele Mina nu a mai fost numit Episcop şi planul a căzut, deoarece noul ierarh nu a mai fost de acord, influenţat de alţii.
Însă în zona Vasluiului, pentru toţi creştinii, adevăratul Episcop rămane tot Părintele Mina, care reprezintă simbolul credinţei luptătoare, deoarece el a făcut 7 Memorii lui Ceauşescu – ca 7 strigări!
Bineînţeles, a fost luat de Securitate şi închis de mai multe ori. Dar şi în prima închisoare cand l-am întalnit eu, ajunsese tot datorită unor Memorii şi scrisori făcute membrilor Sinodului, în care le transmitea ce i se poruncise în urma unor Vedenii foarte interesante. Iată ce mi-a povestit atunci:
“Eram langă poarte Bisericii şi deodată, în mijlocul curţii Îl văd pe Dumnezeu. Un bătran mai înalt decat turlele Bisericii, îmbrăcat într-o haină lungă. L-am văzut desluşit. Mi-am plecat genunchii şi Domnul mă umbrea cu poala hainei Lui. Îi vedeam picioarele rănite. Oamenii din spatele meu nu pricepeau de ce m-am oprit şi îngenuncheam în faţa Cerului gol. Le-am zis:
- Închinaţi-vă, că Domnul este!
În dreapta mea era o cerşetoare bătrană, bolnavă, iar Domnul mi-a spus cu tristeţe:
- Ajut-o pe bătrana aceasta căci ea e Biserica noastră, sărmana, îmbătranita şi uraţita noastră Biserică!”
Cand l-am vizitat ultima dată, pe 24 noiembrie 2006, mi-a spus că are şi acum Vedenii. Le-a scris pe toate într-o carte şi i-a dat-o mitropolitului Teofanie, să o publice după moartea lui. Un alt lucru interesant, mi-a zis că el are o jumătate de oră zilnic de tăcere deplină a minţii, cand nu se gandeşte la nimic.
Făcandu-se seară, nu mai aveam cum să plec din Huşi. Dar nemaifiind Mănăstire la Episcopie, nu aveam unde dormi. Părintele s-a oferit să-mi pună o saltea în camera lui, spoi s-a gandit că aş putea merge în apropiere, la o Mănăstire de călugări nou înfiinţată. Am mers acolo şi i-am spus stareţului Tiomotei, care însă mi-a zis că numai cu aprobarea Episcopului mă poate primi.
- Dar vin din partea Părintelui Mina!
- Părintele Mina, acolo, cu treaba lui, aici noi cu treaba noastră! Nu ne interesează pe noi de Părintele Mina!
M-am mirat tare, căci îl ştiam că la început fusese alături de Părintele Mina. Am plecat la ocazie şi am găsit imediat o maşină care m-a dus la Tecuci.
Am revenit după două zile cu un ucenic de-al meu, pentru a nota o referinţă despre mine, din partea Părintelui Mina. Am găsit acolo o ziaristă, care scrisese un articol, unde îl considera pe Părintele Mina Dobzeu – Sfantul locului, aspect ce Părintele îl considera o laudă, ce pentru un călugăr nu este bună.
- Sunt invidioşi alţii pe Sfinţia Voastră! Noi ne cerem iertare dacă v-am greşit şi trebuie să ne iertaţi! a spus ziarista.
- Bine, ne iertăm reciproc!
Ne-a povestit apoi cum a mai avut necazuri în urma unui articol din “Evenimentul zilei”, cand ziaristul (Florian Bichir, n.ed. ) a adăugat în continuare la ce a spus Părintele: “Aceiaşi comunişti sunt la Conducere” , afirmaţia: “şi la Conducerea Bisericii”.
Cateva luni, Mitropolitul a fost supărat pe el şi nu vroia să-l ierte. Atunci, Părintele Mina i-a spus:
- Nicolae Ceauşescu după 7 Memorii tot m-a iertat, iar I.P.S.Voastră nu vreţi?
Şi atunci l-a iertat.
I-a dictat ucenicului referinţa despre mine, dar cum a semnat-o numai pe cea care a scris-o atunci pe biroul lui, i-a spus că pe cea bătută la calculator să o semneze el, cu semnătura Sf.Sale, că-i dă dezlegare – doar nu e nici o fraudă!
A împărţit apoi cu noi mancarea pe care i-a adus-o maica de la bucătărie. Înainte de plecare am făcut iarăşi o rugăciune, ca şi la începutul vizitei de altfel şi ne-a dăruit cateva cărţi, dar cu greu a semnat una, la rugămintea ucenicului, spunand: “Eu sunt DOBZEU nu Dumnezeu!”
Amintiri despre Părintele Sebastian, ale d-lui prof. Mihai Rădulescu, într-o scisoare adresată episcopului Casian Gălăţeanu.
Prea SfinţiaVoastră,
Doresc să vă împărtăşesc nişte amănunte din viaţa mea de tanăr. Nu este lucru obişnuit ca un fost profesor, astăzi în varstă de şaptezeci de ani, să încredinţeze unui fost student astfel de amănunte, însă situaţia sănătăţii mele, ca şi anii înaintaţi, mă scuză. Iar vechea noastră relaţie sufletească, dintre dascăl şi învăţăcelul său preferat, cu atat mai mult mă îndeamnă să continui ceea ce am început.
Odinioară, pe cand aveam şaisprezece ani, am avut imensa bucurie de a-l cunoaşte pe Părintele Daniel, stareţul schitului Rarău. Am hotărat să-l însoţesc pe Ceahlău şi să mă călugăresc. Prea cruda tinereţe mă împiedica s-o fac imediat. Legea nu-ţi îngăduia depunerea voturilor pană la optsprezece ani. Anumite împrejurări defavorabile m-au determinat să mă răsgandesc după vreun an de pregătire şi purificare lăuntrică.
Deoarece am hotărat să cunosc lumea, înainte de a face acel pas fără întoarcere, lumea mi-a dăruit ceea ce avea mai bun. Adică alăturarea mea la destinul celor mai curaţi romani, aceia din temniţele pentru politici. Nu mai suportam să vieţuiesc în minciună. Şi, la douăzeci de ani, am fost condamnat la patru ani închisoare corecţională, pentru a fi organizat în cadrul Filologiei participarea la o manifestaţie studenţească la care eram chemaţi de către studenţii de la Medicină.
Acestea sunt premizele căderii mele în haosul viermuitor al diavolilor ce ne-au condus existenţa. După nouă luni de singurătate, parţial petrecute în anchete, parţial în boală, după mai bine de parcurgerea unui an jumătate tarat prin muceda Jilavă, în condiţii anevoie de imaginat, cu un ocol prin Gherla, unde gardianul Todea era hotărat să ne distrugă, obligandu-ne să ne scoatem hainele şi se ne culcăm în apă, o zi cu pieptul în jos, a doua zi cu spatele pe ciment, iar a trei zi, în şezut, cu braţele după cap, am ajuns în lagărele de exterminare din Deltă şi, ulterior, Balta Brăilei. Cel dintai lagăr, pe care, pentru mai multă culoare a înţelesului, îl numesc ,al foamei’ (Periprava), unde comandantul tăbăra peste deţinut cu calul, a izbutit să golescă pieptul meu de ultimile sclipiri de încredere în viitor sau de bucurie din trecut. Nu mi-a zdrobit curajul, dar nici om nu mai eram, ci o masă inertă de lut. În următorul lagăr, numit în temeiul aceleiaşi patimi după sens ,al setei’, Salcia, am avut norocul ca, de la bun început să întalnesc un călugăr (Părintele Sebastian, n.n .), însoţit de un frate de la aceeaşi mănăstire cu el. Întamplarea (numai întamplare nu este, ci mila lui Dumnezeu) a venit în întampinarea iubirii mele de monahism, de pe timpuri, şi răspunse eforturilor mele de a mă ruga şi de a căuta prezenţa lui Dumnezeu pană şi în cele mai negre momente ale anchetei zdrobitoare care durase şase luni.
A început o perioadă de fericită regăsire de mine şi a blandului Iisus. Dumnezeu era cu noi trei. Pe aripile fiecărui cuvant rostit în cadrul rugăciunii. În pacea reinstaurată în inimi. În dragostea ce răspundea din nou indiferenţei (sau urei) celor din jurul nostru. Nu vreau să insist asupra unor lucruri de negrăit. Aveţi o vastă experienţă a trăirilor duhovniceşti, deci cunoaşteţi prea bine că mangaierea lor nu poate coborî în cuvinte.
Totuşi, sunt dator să pomenesc o anumită zi de neuitat, petrecută împreună cu cei doi fraţi de suferinţă. Am scris despre ea cand eram cu aproape douăzeci de ani mai tanăr, pentru a întări credinţa cititorilor că minuni se mai petrec şi în zilele noastre.
Ne canonea o iarnă atat de cumplită că nici nu am mai fost scoşi la ridicarea digului. Izbeai pămantul cu tarnăcopul şi acesta sărea în sus, ca din cauciuc. Întreruperea muncii nu a avut loc din omenie. Nimănui nu-i era milă de noi. Dimpotrivă, consemnul fiind să murim cat mai mulţi, am fi fost scoşi în continuare mai ales pe acea vreme, numai că se plangeau caraliii şi ostaşii MAI din gardă. De dragul acestora furăm reţinuţi în colonie, reducandu-se calitatea hranei cat era cu putinţă pentru ca să nu se cheltuiască inutil în vederea hrănirii unor vite neproducătoare.
Brigada noastră, dimpreună cu altele, era adăpostită într-un dormitor scund şi lung, din paiantă, alcătuind o construcţie unică. Cred că, între fereastra din capătul ei şi uşa, din celălalt capăt, măsurai o distanţă de peste treizeci de metri. După masa de dimineaţă, luată pe la patru jumătate-cinci, cei trei prieteni, aşezaţi pe patul unuia dintre noi, în dreptul ferestrei menţionate, ne rugam împreună. Turnaţi de o iudă, ne-am pomenit, cand eram mai adanciţi în inimi, cu scundul şi înfiptul sergent major proţăpindu-se langă noi, ranjind şi maraind: “Vă rugaţi?! Las’ că vă dau eu rugăciune! Dezechiparea!” Ordinul ne-a cam nedumerit. Deobicei el suna: ,Echiparea!’, cu alte cuvinte să ne îmbrăcăm. Dar ,dezechiparea’ ce o fi vrut să spună? “Dezechiparea, bă, bandiţilor, sunteţi surzi?! Mă mai ţineţi mult langă voi?! Aţi înţepenit?!” Uitandu-ne unul la celălalt, am scos cu încetinitorul mantăile zebrate cu care ne înfăşuram şi între cei patru pereţi, pentru a ne păzi cat de cat de frigul permanent. Le-am împăturit frumos şi le-am depus la capătul patului. “Scoateţi zeghile!” urlă în continuare. Iar ne-am aruncat unul altuia priviri disperate, fără să înţelegem ce voia stăpanul de la noi. După ce am efectuat şi aceasta nouă dezbrăcare, ne-a manat în pas alergător în curte şi ne-a cerut să lepădăm pantalonii vărgaţi, bocancii şi obielele. Rămăsesem în indipensabilii mai mult sau mai puţin răriţi, deoarece erau vechi de ani de zile. Ne-a cerut să ne aşezăm pe glodul uscat şi să nu vorbim între noi. După care, s-a îndreptat către bucătărie, unde exista o ferestruică ce bătea spre cei aduşi ,la odihnă’. S-a lăsat moleşit de căldură îndărătul acesteia, să ne supravegheze, şi, probabil, cu vreo fripturică în sange, din carnea destinată robilor săi. Nu ştiam exact ce făcea, că doar nu era să ne irosim mantuirea zgaindu-ne la otreapa aceea umană, ci ne-am apucat voiniceşte de rugăciunea întreruptă, făcută, de data aceasta, în tăcerea duhurilor. Am fost ţinuţi în aceste condiţii pană la pranz, cand a ieşit ghiftuit, ca să strige la noi: “Echiparea! În dormitor fuga marş!” Nu am mai tras pantalonii pe noi, să nu pierdem un timp preţios cand s-ar fi putut călăul răzgandi pentru a ne mai ţine afară, în gerul acela de iad. Cu betelia stransă între degetele cramponate, cu bocancii şi cu obielele atarnand în cealaltă mană, ne poticnirăm în fugă şi ne făcurăm nevăzuţi în spatele uşii ce se deschidea spre raiul unde rămăseseră netulburaţi colegii noştri.
Care este minunea? mă veţi întreba.
Minunea este că nici unul dintre noi nu a strănutat, nu a tuşit, n-a început nici unuia să-i curgă nasul. Nimeni n-a răcit, nu a căpătat dublă pneumonie, nici tuberculoză galopantă, asta de parcă am fi fost de fier.
Părintele la care mă refer, pe care, din păcate nu l-am mai putut revedea pană ce m-am eliberat, fiindcă mereu eram mutaţi dintr-un lagăr în altul, a lăsat în sufletul meu o amprentă inimitabilă, timp de patruzeci şi şapte ani. La el am găsit căldura, grija pentru tanărul ce eram, dorinţa de aşezare a mea în făgaşul cel mai autentic creştinesc. În sfarşit, marele meu duhovnic din adolescenţă, pe care nici astăzi nu-l pot uita, la patruzeci şi doi ani după ce a fost ucis prin lipsa de ajutor medical, în bolgiile Aiudului, Părintele Daniel, găsise un înlocuitor care să-mi bucure nefericirile aduse de lume. Nu un scriitor ca el, nici un ziarist de mare răsunet, nu un creator de acatiste, nici un savant teolog, nu un hagiu la muntele Athos, nici un om de mare cultură, nici unul de mare succes între intelectuali, nu un ieroschimonah renumit, ci un necunoscut călugăraş de vreo douăzeci şi patru de ani, niciodată smintit de la linia dreaptă adoptată la aceeaşi varstă cand voisem eu însumi să mă dedic lui Dumnezeu într-o mănăstire.
Această nesmintire a dovedit-o în anii ulteriori: a mai fost condamnat în trei randuri. În altele trei a fost zvarlit în gherle. Procesele sale erau mincinoase, ca tot ce născocea securitatea. Nemaiintenţionand să-i hrănească aureola de martir, caştigată prin suferirea exemplară a confruntării cu duşmanii Bisericii, ele s-au desfăşurat sub acuzaţia infamă a imoralităţii. Cum să distrugă ateii renumele bun al unui monah, dacă nu pe calea aceasta, atribuindu-i propriile vicii?! Procurorul meu, după acelaşi tipic, pentru că fusesem student la limba şi literatura engleză a lăsat să plutească asupra mea, la proces, bănuiala că aş fi fost spion britanic!!!
Dar ce avea cu Părintele meu securitatea?
De cum a ieşit din închisoare, s-a agăţat cu toată nădejdea de biserică, a format coruri de strană, i-a învăţat pe tineri să aibă încredere în Hristos, să-l iubească, să nu mai păcătuiască, să slujească adevărului şi numai adevărului.
S-a străduit a fi mana dreaptă a preotului şi stalpul credinţei în satul natal. Şi tot aşa a rămas, în pofida vicisitudinilor acelor vremuri blestemate. Deşi, securitatea s-a străduit să arunce asupră-i blamul şi să-l manjească cu zoaiele scurse din minţile bolnave ale lucrătorilor săi. Deşi a fost închis cu ţigani analfabeţi, hoţi, curvari, pungaşi, mizerabili ucigaşi.
Metoda nu este nouă. Prea Sfinţia Voastră, cu siguranţă a citit piesa mea ,Baumarchais la Saint-Lazare’. Prea Sfinţia Voastră îşi aminteşte că regele se manie pe limba prea ascuţită a imensului dramaturg Louis Caron de Baumarchais, pe cand juca o partidă de cărţi. La repetarea de către careva a unei replici picante a supusului său, îşi întoarse asul pe dos şi scrise acolo: ,Acest băiat a devenit prea obraznic. Să fie dus la Saint Lazare’. Era o temniţă pentru calugării fustari, pentru pedepsirea prostituţiei, pentru tot ce putea conţine Franţa mai josnic. Din norocire, opinia publică, în timpurile acelea, constituia o adevărată forţă. Baumarchais fu eliberat după şapte zile. El fu bărbatul care, mai tarziu, a pus stăpanire pe Bastilia, pe locul ruinelor căreia şi-a înălţat locuinţa.
Poate că vă amintiţi a vă fi vorbit candva despre cazul acestui curat Părinte, murdărit de securitate cu tot ce poate inventa mai scarnav mintea îndrăciţilor. Asta atunci cand el a pregătit pentru monahism în jur de o sută de tinere şi tineri pentru Mănăstirea Vladimireşti. Vă rugam să-l ascultaţi numai şi după ce vă veţi fi făcut o impresie personală asupra sa să judecaţi cererea lui smerită de fi primit în mănăstire iarăşi. Mi-aţi cerut să particip la întrevedere. Bineînţeles că pentru mine a fost poruncă dragă. Dar nu v-am putut nicicand găsi la telefon, pentru a stabili întalnirea.
Dar Prea Sfinţia Voastră nu uitase convorbirea ce am avut-o. La sfinţirea troiţei din parcul Tecuciului, l-aţi întalnit pe supusul Sfinţiei Voastre credincios, Părintele Sebastian Dediu, din Corod, şi i-aţi spus că v-am vorbit despre cazul său. A avut loc o conversaţie generală, cu accentul pus asupra sectanţilor, pe care aţi încheiat-o cu admirabilele cuvinte: ,Să ne înfrăţim, Părinte’, cuvinte vrednice de acela pe care l-am preţuit atat de mult în tinereţea sa şi continui a-l iubi din suflet. Treburile grave ce aveţi, v-au împiedicat a-l vedea şi pe dansul, cand v-a căutat plin de speranţe, după această întalnire încurajatoare, după cum vă împiedicaseră sa mă primiţi, în urma invitaţiei făcute.
După cum Înalt Prea Sfinţitul Antim Nica se pare că ar fi dorit să folosească setea de muncă pentru Biserică a acestui Părinte, în lagăre ştiu că admirabilul preot Gheorghe Chiriac, doctor şi în Filosofie din Germania, şi Părinţii pe care-i cunoaşteţi, Benedict Ghiuş, Mina Dobzeu, secretarul Mănăstirii Frăsinei, Părintele Ioanichie Popescu, ori dnul profesor Precupescu, i-au stat alături, cu multă încredere şi s-au bizuit pe ravna sa duhovnicească.
Prea Sfinţia Voastră, vă întrebaţi desigur: Ce vrea de la mine fostul meu profesor şi de ce nu vine personal să stăm de vorbă?
Iată răspunsul împărţit în două, după numărul întrebărilor.
Aş veni, nu pentru această chestiune, ci pentru bucuria de a vă revedea, pentru că ştiu că m-aţi primi cu aceeaşi dragoste cu care m-aţi condus pe timpuri la Înalt Prea Sfinţitul Antonie, la Sibiu, cand m-aţi zărit. Cu acel prilej, am fost aduşi la un loc, Înaltul către care v-am îndemnat paşii, atunci cand trebuia să decideţi asupra soartei viitoare a Prea Sfinţiei Voastre, student în preajma absolviriii Institutului Teologic, am fost adunaţi, spuneam, Înalt Prea Sfinţitul, Prea Sfinţia Voastră, pe atunci Duhovnic al Institutului Teologic din Sibiu, şi cu subsemnatul, care am făcut legătura dintre cei mai vrednici oameni pe care-i cunoşteam. Va să zică, aş veni să stăm de vorbă. Dar nu mă pot deplasa.
Am suferit două internări, din pricina unei boli de inimă ce a fost pe punctul de a-mi lua zilele. Acum sunt legat de un aparat producător de oxigen. Nu am voie să mă despart de el 17 ore din 24. Cat priveşte cealaltă întrebare, iată răspunsul. Voi expedia şi Părintelui o copie a acestei scrisori, chiar cu rugămintea de a o expedia el (locuiesc acum departe de aerul viciat al Bucureştilor, pe malul lacului Fundeni, unde sunt departe şi de civilizaţie, deci mi-e greu s-o plasez în cutia poştală). I-o voi da şi lui pentru a afla din ea că vă solicit, cu toată dragostea şi conştinţa că v-ar putea deveni om de toată încrederea, să îl primiţi pentru a sta de vorbă cu dansul şi a-l cunoaşte cu adevărat, nu după spusele unuia şi altuia, ori după cine ştie ce dosar ce ascunde adevărul. Părintele Sebastian doreşte din suflet de a reintra în mănăstire şi să se încheie odată pentru totdeauna suspectarea sa din timpurile odioase deloc apuse.
Prea Sfinţia Voastră, un om are nevoie să fie înţeles de părintele său. Ascultaţi-l. Nu vă rog nimic mai mult.
Cu fiiasca plecăciune a propriului părinte de suflet al Prea Sfinţiei Voastre,
Lectorul Mihai Rădulescu