Onisifor Ghibu - Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?






Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945):






[COLOR=rgba(153, 51, 0, 0.3)][/COLOR]







„Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor: Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi? Vrei să mai trăiești şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?
Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei.
Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: ‘noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor’ (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională.
De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.
Savantul Onisifor Ghibu a contribuit la punerea bazelor învăţământului superior românesc din Transilvania şi Basarabia.
Doctor, din 1909, al Universităţii din Jena, Onisifor Ghibu, născut în 1883 în Săliştea Sibiului, localitate care a dat şase academicieni, a lăsat în urmă o operă copleşitoare: a tipărit în timpul vieţii peste 100 de titluri de cărţi şi broşuri, pe teme de pedagogie, educaţie, religie.
S-a ocupat de organizarea şi susţinerea a peste 3.000 de şcoli româneşti din Ardeal, înainte de Marea Unire.
În 1919 a preluat reorganizarea Universității din Cluj, al cărei profesor a devenit.
A avut un rol hotărâtor şi în modernizarea vieţii culturale, de învăţământ şi a celei politice din Basarabia, pe atunci provincie românească, de care răspundea în conducerea Astra. A înfiinţat, în anii 1926-1927, «Astra Basarabeană» şi i-a expus primului ministru de atunci, Alexandru Averescu, problemele Basarabiei. Este „părintele” Universităţii din Chişinău. Onisifor Ghibu a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecând de la constatarea că institutul de profil din Iaşi era frecventat în proporție de 95% de studenți din Basarabia. Demersul a venit în contextul în care autorităţile locale din Chişinău insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă. Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pe planul doi al priorităţilor. În pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău a adus şi un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.
De altfel, este semnificativ cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române: „profesor la universitatea din Cluj, comisar general al Astrei pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”. Asta nu din vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat. Şi tot el este omul care a dus la Chişinău şi prima tipografie românească care a permis trecerea, treptată, la grafia latină. De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă şi au pus bazele unei biblioteci publice româneşti. La care, după 1989, prin conlucrarea bibliotecilor judeţene din Cluj, Bistriţa, Târgu-Mureş şi Alba Iulia, s-a adăugat înfiinţarea celei de a doua mari biblioteci publică donată de români, numită „Transilvania”, la inauguarea căreia a fost de faţă şi semnatarul acestui text.
Onisifor Ghibu a înfiinţat şi Partidul Naţional Moldovenesc, înainte de anul 1918, partid care a jucat un rol hotărâtor în procesul de unire cu regatul României. Pentru toate acestea şi alte fapte mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian. La 31 mai 1998 au dezvelit un monument închinat amintirii lor.
După 1944, comuniştii şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul Onisifor Ghibu. L-au internat timp de peste opt luni în lagărul de la Caracal. Apoi l-au dat afară din universitate, în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat apoi pensia şi altele.
La memoriile adresate de Onisifor Ghibu „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României, acesta nu i-a răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.
Dar cum Onisifor Ghibu nu era omul care să se lase cu una cu două, a trimis o scrisoare, în 1956, liderilor sovietici N.S. Hruşciov şi N.I Bulganin, cărora le-a cerut să revizuiască problema Basarabiei. Asta i-a adus cinci ani de închisoare efectuată la Făgăraş, cunoscută prin regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii.
Pe patul de moarte, Petru Groza, care avea, probabil, mustrări de conştiinţă, l-a amnistiat pe Onisifor Ghibu.
A murit la 31 octombrie 1972.