By Patrick Matis
Posted 23/06/2020 In Articole


0

0














Memoriul depus la Tribunalul Poporului de către Mareșalul Ion Antonescu








[COLOR=rgba(153, 51, 0, 0.3)]







„Sunt fericit să cobor și să mă așez, cu un minut mai devreme, alături de martirii și luptătorii noștri de peste veacuri.”
Domnule Președinte și onorat Tribunal,
Eu nu am să fac o apărare. Un om care a pornit de la cea mai de jos bază a piramidei sociale, fără nume și fără protecție și a urcat în Stat fără bani și fără partid, pe vârful culminant al edificiului politic, nu mai are dreptul să se apere de faptele sale. El are numai datoria să se justifice, iar poporul și istoria au dreptul să-l judece. Am să încerc astăzi să expun din memorie faptele și să le justific înaintea Domniei voastre, ca reprezentanți ai poporului român.
Acțiunea mea politică, economică, socială și militară din cei patru ani de guvernare. Pe baza acestei justificări, care nu poate fi completă, fiindcă nu am avut timp și nici putința să studiez documentele necesare, poporul, prin Domnia Voastră, își va da verdictul, rămânând ca istoria să și-l dea mâine pe al ei. De aceea, onorate Dle Președinte și onorat Tribunal, vă rog să-mi îngăduiți să expun în fața Domniilor Voastre, toate actele și faptele mele, fiindcă numai astfel poporul, prin D-voastră va putea să ajungă la înțelegerea și acțiunea justă a faptelor mele. Explicația aceasta completă mai este imperios impusă de spiritul de dreptate de care sunteți însuflețiți cât și de datoria sacră pe care orice om politic o are, de a da istoriei putința de a înregistra întegral numai adevărul, iar nu ceea ce interesul egoist îl dictează pentru a corespunde sau a face față unei situații de moment. Voi spune, Dle Președinte și onorat Tribunal, numai adevărul, așa cum onoarea de soldat mi-a impus-o toată viața și așa cum acest moment solemn mi-o impune să o fac.
Vor fi, Dle Președinte, și multe lucruri care-mi vor scăpa, acestea vor ieși la iveală, cândva, din arhive. Sunt și altele pe care le-am uitat. Vă rog dinainte să considerați că aceste scăpări nu sunt datorită încercării de a eși, prin orice mijloc, dintr-o situație grea în care am fost pus. Nu am fost niciodată și nu voi fi, mai ales în acest moment, omul unor astfel de calcule. Dar nu am avut nici timpul să văd toate piesele din dosarul meu, cu atât mai puțin pe acela de a cerceta o arhivă de 4 ani, de sute de dosare, în care, la fiecare pas se găsește imprimată gândirea mea reală, sufletul meu adevărat și acțiunea mea de fapt. Voi trece acum, cu îngăduința Domniilor Voastre, la analiza, punct cu punct, a învinuirilor care mi se aduc prin actul de acuzare, cât și acelora care mi-au fost aduse de onorații domni acuzatori publici.
Ne având putința, în timpul desbaterilor, să prezint Tribunalului elementele strict indispensabile pentru aprecierea, la justa valoare a învinuirilor care mă privesc și care sunt cuprinse în actul de acuzare și în afirmările făcute de Dnii acuzatori publici, am onoarea a depune acest memoriu. În el se arată punct cu punct, însă foarte pe scurt, elementele esențiale, pe care aveam intențiunea să le dezvolt, în apărarea mea, în ședință publică.
– Sunt acuzat că am pus la cale venirea legionarilor în România la putere.
Codreanu: a murit în 1938. Cu niciun alt șef sau element marcant legionar nu am pus la cale nimic fiindcă nu am cunoscut și nu am văzut pe nimeni din stat majorul legionar.
Pe Horia Sima l-am văzut o singură dată în Iulie 1940 când era ministru. Frontiera de Est a țării era prăbușită. Simțeam că se vor prăbuși în curând și celelalte, dacă în țară nu ar fi ordine. Scrisesem în același sens o scrisoare Regelui Carol și într-o audiență i-am desvoltat această temere. Tot această temere m-a determinat să accept întrevederea cu Horia Sima. Două zile mai târziu am fost închis la Bistrița, unde nu am mai avut nici o întrevedere politică.
Cu Germanii nu am avut niciodată, nici direct nici indirect, nici o legătură. Fiindcă economic, politic și militar devenisem dependenți total de Germania prin prăbușirea Europei, prin repudierea garanțiilor engleze, prin convențiile economice și de petrol – prin primirea garanțiilor germane și prin chemarea misiunii militare de instrucție, am socotit, pe baza informațiilor ce primisem, că mi se va încredința în curând conducerea, că era în interesul țării să clarific unele principii de bază cu Germania. Prin două note succesive am arătat Legații Germane care sunt principiile economice și politice pe care înțeleg să stau.
În rezumat arătam că:
– în politica internă nu voi admite nicio imixtiune;
– în politica externă înțeleg ca România să aibe toată libertatea;
– în politica economică înțeleg ca România să fie singură stăpână a avuțiilor sale arătând că nu admit penetrația capitalului străin decât până la o limită plafon, care să nu ne îngrădească libertatea nostră de deciziune;
– în politica petrolului arătam dorința mea de a readuce în patrimoniul național fondul acestei bogății și intenția ce aveam de a face totul ca să împiedic epuizarea acestei materii prime indisponsabilă desvolării statului și apărării lui. Deci nicio premeditare cu Col. V-a și susținătorii ei pentru a lua puterea. Nici nu aveam nevoe. Puterea mi se oferise în 1937 și 1938, de acela de care singur avea căderea să o facă: de Rege.
– Sunt acuzat că am făcut primul guvern cu bază legionară.
Am explicat și la instrucție și în ședința publică că nu era în țară la acea epocă altă bază politică. Era de ales între anarhie – cu consecințele ei –, Protectorat și prăbușirea totală a granițelor și încercarea de a liniști, de a canaliza, de a domina sau de a stinge o mișcare al cărui caracter terorist putea prăbuși total neamul românesc. Am ales „încercarea” și în cele cinci luni de guvernare legionară a tratat Țara în bolnav, lăsând poporului posibilitatea ca prin convingere să exterpeze singur virusul care-l contagiase și-i amenința existența.
– Sunt acuzat că am sprijinit România pe Germania, despărțind-o de aliații ei firești.
„Aliații ei firești” de la acea epocă se prăbușiseră. Se prăbușise Franța, se prăbușise Mica Înțelegere, se prăbușise Polonia, țările Baltice și Finlanda, se prăbușise Liga Națiunilor și Securitatea Colectivă. Se prăbușiseră toate granițele noastre. Și procesul nu era terminat. Ungurii pretindeau tot Ardealul, Rusia după cum ne-au declarat-o de mai multe ori Dnii Ribentrop și Hitler, pretindeau Moldova până la Carpați, Delta Dunării și baze strategice în Dobrogea, ceeace însemna și pierderea acestei provincii. În fața acestei perspective și în lipsă de altceva, Regele Carol pentru a salva țara și pe el a dat, pe plan economic, Germaniei, tot ce i s-a pretins : a admis cursul mărcii la 60 și chiar 80; a repudiat public garanțiile britanice, a propus Germaniei un pact de alianță perpetuă militară și politică, a cerut trimiterea unei misiuni militare germane atât pentru instruirea cadrelor noastre, cât mai ales ca un simbol al garanțiilor date, a acceptat la aderarea la Pactul Tripartit, a dat Germaniei monopolul exportului petrolului în schimbul armamentului necesar armatei intrând astfel total și fără putința de eșire din orbita germană.
Aceasta este situația economică și politică internațională pe care am găsit-o în Sept. 1940. Orice altă politică nu era posibilă. Orice gest de eșire făcut ar fi dus la Protectorat, sigur la pierderea Ardealului de Sud și poate la ocuparea Moldovei, a Deltei și a Dobrogei de către Ruși. Propunerile făcute Rusiei, de înțelegere, în noiembrie 1940 au rămas fără răspuns. Raporturile între noi și Ruși au fost între Iulie 1940 și Iunie 1941 foarte încordate. În arhiva Marelui Stat Major și a Cabinetului Militar se găsește o documentare completă. Stâlpii graniței provizorii stabilite după acceptarea ultimatului erau zilnic deplasați, se schimbau zilnic focuri, de pe urma lor cădeau morți și răniți, avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până la Carpați. Dl Lavrentiev mi-a cerut condominium pe Dunărea Maritimă și dreptul pentru vasele de războiu ruse de a pătrunde până la Brăila. Tot d-sa mi-a cerut să dau din vasele și materialul rulant și locomotive corespunzătoare suprafeței teritoriului ocupat ceeace nu era prevăzut în condițiile ultimatumului; s-a ocupat cu forța insulele din brațul Chilia – Decembrie 1940 – și s-a încercat să se pătrundă cu forță în canalul Sulina la 2 Ianuarie. Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniștrii Marii Britanii și Americii.
În concluzie, am mers cu Germania fiindcă am găsit Țara angajată în această politică și nu putea nimeni atunci, oricine ar fi fost el să-i dea altă orientare fără riscul de a prăbuși total Țara. Trebue deci făcută o politică de moment pentru a evita protectoratul cu toate consecințele lui cunoscute.
– Sunt acuzat că am adus misiunea militară germană.
Am arătat realitatea. S-a arătat că scopul era de ocupație „a punctelor strategice, economice și militare” și că efectivele ei depăpșeau necesarul pentru instrucție. Aveam 1.200.000 soldați mobilizabili și misiunea germană avea 19.000. Cu aceste efective nu se putea ocupa „pozițiile cheie strategice și militare și economice”. Documentarea existerntă la Marele Stat Major și Cabinetul Militar fac dovada că instructorii germani au fost repartizați numai la centrele de instrucție. Aveau o atitudine foarte corectă și nu a făcut niciun act de imixtiune în problemele economice. Convenția semnată în Ianuarie 1941 între Ministrul Economiei Naționale și Neubacher prevedea să se dea lunar acestei misiuni pentru nevoile de hrană: 14 vagoane mazăre, 7 vagoane linte, 3 vagoane săpun, 100 vagoane orz și ovăz, 50 vagoane paie. Acuzarea a vorbit de 7 corpuri de armată. A făcut confuzie între această misiune și armata germană, care a trecut pe la noi în Balcani în Februarie și Martie 1941, pe care nu am avut nici o obligație de hrănire. Tot ce a luat această armată cât și misiunea a fost prin intendența română și numai în cadrul contingentelor ce trebuia să dăm germanilor pe baza convențiilor economice anuale. Ceva mai mult, am pretins ca prețul alimentelor livrate să fie sporite cu costul transporturilor pe care l-ar fi încasat căile ferate dacă contingentele mergeau în Germania.
Misiunea militară germană trebuia să stea în țară numai 3-4 luni, după care lăsa material la dispoziția noastră : tancuri, avioane, tunuri anteaeriene, etc. Era plătită cu 100.000.000 lei lunar. Însă suma era recuperată fiindcă benzina necesară tancurilor și avioanelor costă mai mult. Instruiam ofițerii și piloții noștri pe socoteala germanilor. În ce privește trecerea armatei germane prin România în Balcani nu aveam de ales. Când ni s-a pus această problemă în Ianuarie 1941, legionarii organizau rebeliunea la noi în Țară și la București se înarmau și ocupau militărește toate autoritățile dela Primărie până la Prefecturi. Stațiile de radio și depozitele „Distribuții” erau în mâna lor, trupele germane se găseau cu capul de coloană pe linia Cluj-Oradea-Arad-Timișoara; Ungaria și Bulgaria acceptase. Dacă refuzam ar fi trecut cu forța cum au trecut și forțele ruse Prutul în 1877-78, forțând pe Domnitor, guvernul și armata să se retragă în Oltenia și să lase restul țării la discreția ocupantului. De data aceasta perspectiva era mai gravă fiindcă dacă respingeam propunerea Horia Sima ar fi învins, cu concurs german, la 21 Ianuarie 1941. Consecințele se pot deduce. Regim Horia Sima sau ocupație cu forța a teritoriului nostru, ar fi însemnat: omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniștilor, a tuturor cadrelor politice și intelectuale, ar fi însemnat jefuirea până la secure și fără nicio contra valoare a avuțiilor și muncii românești. Am fi avut din 1941 soarta Serbiei.
– S-a spus la acuzare că, cu această ocazie, toată Țara a fost ocupată.
Nu este exact. Trupele germane s-au concentrat în lungul Dunării între Giurgiu și Bechet (exact cum au făcut trupele ruse în 1877-78) și la sfârșitul lunei Martie nu mai era niciun soldat din această armată în România. Cum însă am refuzat să mobilizez pentru a nu provoca Rusia – cu care mi s-a spus, că erau înțeleși – Germanii au trimis prin Galiția 2 Divizii în Moldova nu 7 cât s-a afirmat. Prezența acolo avea numai un caracter simbolic.
– Am fost acuzat că am premeditat războiul în contra U.R.S.S.
S-a sprijinit această afirmație cu planurile găsite la M. St. Major și cu crâmpeie de discuții extrase din conversațiile pe care Generalul Ioanițiu le avea cu Generalul Hansen, șeful misiunii militare. Am explicat în ședință publică că planurile se încadrau în lucrările cu caracter tehnic al ipotezelor de război defensiv sau ofensiv, pe care orice armată din lume le întocmește anual pentru apărarea granițelor Țării în eventualitatea războiului. Ar fi o crimă de trădare dacă nu s-ar face. Franța a fost zdrobită în 1870 pentrucă nu a avut pregătite aceste planuri. Discuțiile cu Hansen erau o consecință a cadrului politic internațional în care eram situați. Primisem garanțiile germane. Germania trebuia să lupte, conform acestor garanții, alături de noi în caz de violarea granițelor. Aveam astfel de planuri militare și în cadrul micei înțelegeri balcanice și cu Polonia. Pentru ca să ajungi la planuri trebuie să ai discuții. Dar Germanii afirmau întotdeauna că au înțelegere amicală cu Rusia și la graba și dorința ofițerilor noștri de a spăla onoarea armatei și a înlătura nedreptatea din 1940 ei răspundeau că: „Nu vor ataca Rusia și planurile să fie numai de apărare.” Eu însumi după întoarcerea de la Berlin și în alte ocazii, până în Aprilie 1941 am declarat textual în Consiliile de Miniștri, când se analiza politica externă: „Problema granițelor de Est este mai complicată, nu o putem soluționa noi. Se va rezolva la Pacea generală pe plan European și în cadrul politicei mondiale.”
Pentru problema Ardealului am repetat în Consiliul de Miniștri ceiace îi spusesem lui Hitler: „O vom soluționa singuri când va veni momentul potrivit”, făcând afirmațiunea că „dacă 16 milioane de români nu vor fi în stare să scoată din sclavia ugurească 1.300.000 de români să piară cei 16 milioane”. Iată poziția luată de mine față de soluționarea problemelor pe care le puneau Românii, [în] „arbitrajul” dela Viena și „ultimatumul” rus.
Deci nici o premeditare.
– Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor.
Am arătat mai sus cari erau raporturile cu Rusia în 1940 și 1941. Adaog că pe când Rusia a ținut în lungul noui linii circa 35 divizii, eu demobilizasem toată armata și nu lăsasem în Moldova decât 4 divizii de infanterie cu efective sporite, 3 divizii cavalerie și 2 vânători munte nemobilizate. (valoare 1 1/2 divizie). Am fost pus la curent de hotărârea luată de a se ataca Rusia numai în Mai 1941 și de data atacului la 10 Iunie 1941. Dovadă că nu am avut intenția să particip la operațiuni decât până la limita revendicărilor și drepturilor noastre o face faptul că nu am mobilizat decât o treime din forțe și nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 Iunie când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din Iulie 1940 până în Aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. Am arătat aceasta mai sus. Deci în 1941 Iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În Iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor decât numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune.
– Am trecut Nistrul la început numai cu Cavaleria și 3 Divizii de Vânători de Munte fiindcă mi s-a cerut scris de Hitler, după dispoziția ce luasem ca trupele române să nu treacă Nistrul. Ulterior situațiile militare succesive au impus modificarea hotărârii inițiale ce luasem de a nu mă angaja în nici un fel. Dovada o face faptul că nu am mobilizat întreaga armată decât când forțele ruse de la Odessa, rămase în coasta armatei germane, care ajunsese la Bug și în poarta Basarabiei mi-au impus-o. După Odessa am adus întreaga armată care participase la aceste operațiuni în Țară și le-am demobilizat. Nu am remobilizat decât în Iunie 1942, tot la cererea scrisă a lui Hitler. După dezastrul suferit de noi pe Don le-am demobilizat în Decembrie 1942 pentru a-i remobiliza în Martie 1944 când Rușii pătrunsese[ră] în Basarabia și Moldova de Nord. Sunt fapte care dovedesc lupta continuă pe care o duceam ca să menajez forțele noastre militare. Dar oricum ar fi interpretate aceste acțiuni până în Crimeea, Caucaz și Stalingrad ele nu pot fi încadrate în crime de război, fiindcă sunt impuse de legile războiului care cer imperios când începi o acțiune s-o duci până la sfârșit urmărind forțele inamicului până la distrugerea lui totală. Aceste legi au dus pe Scipione dela Roma până la Cartagina, pe Napoleon I până la Moscova, pe Alexandru I până la Paris, pe Americani până la Tokio și Berlin.
Ocuparea și administrarea Transnistriei.

Nu a fost premeditată. Dovada o face Legea de bază a instituirii guvernământului a fost făcută pe front, în tren, în Tighina unde era cartierul meu. Acolo am văzut pentru prima dată pe dl. Alexianu I. Personalul necesar pentru administrație a fost căutat cu începere de la această dată. Dece am acceptat, la propunerea ce mi s-a făcut să ocup și să administrez teritoriul rus până la Nipru și nu numai Transnistria? Am făcut-o în primul rând în interes economic. În toate timpurile armatele s-au alimentat din teritoriile ocupate. Altă posibilitate nu este. Principiul este ca războiul să se întrețină singur. Nu puteam ca țară mică și săracă să derog de la acest principiu. De altfel lungimea căilor de comunicație și criza care era încă în Țară în vara 1941 nu ar fi îngăduit alimentarea trupelor în bune condiții.
Din punct de vedere politic, Transnistria era un gaj și o prevedere politică pentru cazul unei victorii germane.
Se știu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către țelurile asiatice germane. Una pe dâra de populații germane care din Bosnia până în Banat duce la Salonic și Constantinopol, alta pe dâra populației germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi strangulat-o economicește și politicește. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa. Nu am făcut nici un gest public sau oficial în această privință. Din contra am declarat la Berlin când, la cererile noastre de a se reveni la arbitrajul de la Viena și se răspundea, luați la Est cât vreți, la care eu am răspuns: „România nu se maghiarizează la Vest și nu se slavizează la Est”. Iar la o notă diplomatică scrisă prin care dl. Ribentrop ne întreba în 1942 care sunt pretențiile noastre la Est, Dl. Mihai Antonescu ca răspuns după instrucțiunile mele: „Atâta timp cât nu cunoaștem statutul politic european de mâine nu putem răspunde”. Nicio declarație publică nu cuprinde intențiile noastre în privința anexării Transnistriei. Citațiile făcute de acuzare constituie simple discuții teoretice care totdeauna au loc pentru găsirea unei soluții definitive după cum au loc în cadrul oricărei acțiuni omenești individuale sau colective. Nu contează însă decât manifestările oficiale.
– Sunt acuzat de jafurile și ororile din Transnistria.
Jafuri propriu zis organizate n-au fost. Transnistria a fost model de administrație. Au constatat-o miniștrii străini, ziariștii noștri și străini, Nunțiul Papal, șeful Crucii Roșii Internaționale. În Transnistria era o stare economică mai înfloritoare ca la noi. Acolo se putea cumpăra orice fără cartele. Mareșalul Petain a spus D-lui Cantacuzino în fața ministrului nostru la Vichy: „Cea mai mare glorie a Dvoastră e aceea că totdeauna va fi modul civilizat în care administrați Transnistria”. Documentul se găsește în arhiva Statului. Lucrurile ridicate din Tr. în 1943-44 s-a făcut în scopul de a se pune la adăpost de răspunderi. Era și rezultatul muncii și investițiilor noastre. Balanța noastră de schimburi cu Transnistria era în dezavantajul nostru. Dacă lăsam bogățiile rezultate, erau să fie ridicate de nemți sau distruse din cauza luptelor și tot noi răspundeam. Au fost ridicate din ordinul meu. Obiectele de artă deasemenea. Însă a fost ordin scris: „să fie înregistrate și păstrate în bune condiții pentru a putea fi restituite Rușilor la Pace”. Acesta este adevărul.
Ororile.

Nu-mi însușesc crimele. Nici aceia îngrozitoare de la Odessa. Am dat ordin de represalii. Era în cadrul drepturilor internaționale să autorizăm represaliile când adversarul întrebuințează mijloace nepermise: înarmarea și lupta populației; partizani; mașini infernale etc. Era cazul din plin. Am ordonat represaliile și am indicat câți să fie omorâți. Nu știam cine căzuse victimă mașinii infernale. Știam că comandamentul unei divizii are 7-8 ofițeri și 15-20 secretari. Dar când operația s-a transformat în masacru, Comandantul Armatei și Șeful lui de Stat Major care erau prezenți trebuiau să intervină și să avertizeze. Nu au făcut nici una nici alta. Ceva mai mult nu au raportat ce s-a întâmplat. Totul mi s-a ținut ascuns.
Onor Tribunal, a constatat în ședințe, că nu a fost nici un caz în care mi s-a cerut clemență, iertare sau renunțare la o dispoziție cu caracter penal fără să dau curs imediat și fără ezitare cererii. Eu am crezut atunci că căzuse victime: 5-6 ofițeri și 10-15 soldați. Eram și într-o stare sufletească grea. Dimineața văzusem la un spital un ofițer și 4 soldați orbi și cu toate membrele amputate de la bază. Erau toți victima unei mașini infernale, atașată de clanța unei uși, care când s-a apăsat pe clanță de ofițer a exploadat. Primisem în acea zi un raport, prin care guvernatorul Basarabiei raporta să se deporteze în 1940, 50.000 de țărani din cei mai vrednici și bogați și nimeni nu știa de ei. Îmi trimitea în acelaș timp fotografiile cadavrelor găsite în pivnițele localurilor în care funcționa poliția rusă. Mai menționez că dacă am pus atâta timp și am sacrificat atâția oameni ca să iau Odessa – operațiune cu caracter strategic, imperios impusă de siguranța militară a României – a fost mai ales din cauză că lucrătorii și lucrătoarele din Odessa în număr de 300.000 au luptat din ordinul comandantului suprem rus în rândurile soldaților. Dintre acești lucrători s-au recrutat continuu partizanii din catacombe. Acești partizani au omorât în 2 ani câteva mii de soldați români în Odessa. (Declarație făcută de însuși șeful partizanilor din Odessa într-o broșură care a apărut la Moscova).
Realitatea în privința masacrelor de la Odessa.

În broșura rusă care a apărut la Stokholm în Iulie 1944 s-a afirmat că au fost omorâți 27.000. La Moscova mi s-a impus să semnez în Iunie 1945 un protocol în care se afirma că au fost omorâți 225.000 de ruși. Tot la Moscova mi s-a impus în Ianuarie 1946 să semnez un protocol în care se afirma că au fost masacrați 100.000. Dl. acuzator public a afirmat în ședință că au fost omorâți 20.000, adăugând că au fost încolonați până la 4 barăci de 25 m pe 16 aflate pe drumul Dalnicului. Dalnicul se află la 4-5 km de Odessa. 20.000 de soldați încolonați militărește se întind pe șosea pe 20 km. Patru barăci a căror dimensiune erau 25/16 reprezintă 1.200 mp. Socotind 2 sau chiar 3 oameni pe metru pătrat, ceeace este o imposibilitate, nu depășea cifra de 3.000 de oameni. Iată Dle Președinte ce am de subliniat pt. Dstră și pentru onoratul Tribunal în această privință. Ca să facă dovada criminalității mele Dsa a citit dintr-o stenogramă o conversație pe care am avut-o cu Dl Alecsianu 2-3 luni mai târziu pentru evacuarea evreilor din Odessa. Conversația a avut loc în Noembrie 1941 când Sevastopolul nu căzuse și întreaga flotă de războiu și transport rusă erau acolo.
Informațiile date de germani și de serviciile lor de spionaj ne avertizau că Rușii pregăteau o debarcare la Odessa. Nu aveam acolo decât 20.000 de soldați răspândiți pe o mare lungime de-a lungul coastei. În oraș se găseau peste 100.000 de evrei comuniști. Nu puteam risca o debarcare cu comuniștii în spate și în față. S-ar fi întâmplat un masacru general de pe urma căruia ar fi căzut multe victime și în oraș și printre soldații noștri. Aveam datoria să evit această eventualitate. Acesta este rostul conversației cu Alecsianu, din care dl. acuzator public nu a citit decât pasajul în care, recunosc, era un lucru neserios și sinistru: „să-i arunci în mare, să faci ce știi numai să mă scapi de ei mai repede de acolo”. Dar dl. acuzator public a omis să citească totul. În aceeași conversație spuneam: „Dle Alecsianu, ce s-a întâmplat la Odessa s-a întâmplat, dar să nu se mai întâmple. Te fac răspunzător pe Dta. Du-i într-un loc sigur”. Iată dle Președinte adevărul. Dvoastră știți că Tribunalul revoluționar din Paris în timpul teroarei a condamnat pe un om de știință pentru o frază în care schimbându-se locul virgulei se schimbase și înțelesul frazei. Când s-a observat eroarea, desigur era prea târziu.
S-a pus la dosarul acuzării declarațiile făcute la Consiliul de Miniștri sau în alte ocazii, din care s-a omis, arătându-se cu puncte puncte la unele, la începutul frazei, la altele mijlocul, la altele sfârșitul și la unele și începutul și mijlocul și sfârșitul. Este ușor de închipuit la ce poate duce acest sistem. Citez ca dovadă: răspunsul la memoriul garoflid, exemplul de mai sus și documentul prin care încercându-se să se demonstreze că eram total în serviciul nemților se citează că am afirmat: „…dau până la maximum nemților”, ori începutul frazei este: „După ce se satisface total nevoile noastre economice și ce rămâne dau până la maximum nemților”. Este cu totul altceva. La fel s-a procedat și cu declarația făcută la Cabinetul de instrucție de Colonelul Davidescu. S-a citit în ședință mijlocul și sfârșitul dispoziției care se referă la o conversație avută cu Dl. Ribbentrop, dar nu s-a reprodus în documentul înborderat în dosarul acuzării și nu s-a citit și începutul depoziției.
Profit de ocazie să pun și în această privință lucrurile la punct. Dnii Hitler și Ribbentrop mi-au făcut, la o întrebare, imputarea că la București mai ales și în Țara românească în general unele persoane se manifestă ca antigermani și detestă poporul german pe când soldatul german luptă și moare pentru apărarea noastră. Răspunsul meu a fost: „Nu puteți pretinde ca poporul român să vă iubească când el știe că și-a pierdut granițele datorită consimțământului și sprijinului Dvoastră. Poporul român este loial, luptă camaraderește alături de dvoastră fiindcă are interes să o facă”. Trebue să țineți seama că la 7 Sept. 1940 „fără să întreb poporul – caz unic – am făcut etc. etc. Este ceeace s-a și citit de Dl. acuzator public. Vă reamintiți Dle Președinte că cu acest crâmpei de frază Dl acuzator a încercat să facă dovada că am antrenat poporul în politica germană printr-un gest brutal și dictatorial.”
Revenind la ororile comise în Transnistria vă declar și cu această ocazie că în marea lor majoritate nu mi-au fost comunicate și că tot ce am cunoscut – cum este cazul prefectului de la Ovidiopol – l-am sancționat foarte greu prin justiție. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasinarea a 40 de ruși… Este ușor de închipuit că aș fi procedat la fel pentru orice caz similar dacă mi s-ar fi semnalat. Afirm însă că asasinatele comise în lagărele din lungul Bugului sunt opera sinistră, exclusiv, germană. Administrația românească nu a intrat în funcțiune în județele din lungul Bugului decât târziu în primăvara anului 1942 când asasinatele erau înfăptuite. Prezența unui prefect (pe care nu-l cunosc) în județ, pe când comiteau aceste asasinate nu cred că poate constitui o vină a sa. El nu avea aparatul administrativ instalat în funcțiune când s-au comis crimele.
Îl apăr fiindcă m-am găsit și eu într-o sitiuație similară în 1941 Sept. Fiind instalat în spatele frontului în Tighina m-am plimbat într-una din seri pe stradă. Când am ajuns în apropierea cetății care era ocupată de germani am auzit țipete și împușcături. Trimițând pe col. Elefterscu să vadă ce se petrece mi-a raportat că se împușcă evrei. Am chemat pe generalul Raufe, atașat pe lângă comandamentul nostru pentru a face legătura operativă cu înaltul comandament german și i-am spus: „Dacă nu încetaţi imediat aceste crime comise pe teritoriul românesc în contra unor cetățeni români dau telegramă Führerului și mă retrag din război”. Masacrele au încetat după cum încetase și la Iași în urma demersului personal ce am făcut când s-au omorât evreii de acord cu legionarii.
În ce privește tratamentul la care au fost supuși evreii deportați în Transnistria din Basarabia și Bucovina și din Țară (1944) afirm că se exagerează și se va dovedi aceasta mai târziu în privința morților cât și în privința tratamentului. Afară de cei puși în lagărul de la Vapniarca toți ceilalți au fost liberi în orașele și orășelele în care au fost instalați. Personal am vizitat în 1942 pe cei de la Moghilev. Râbnița și alte diverse localități al căror nume îmi scapă. Lucrau în fabrici de unt, de săpun, de cârnați etc. Erau f. grași, bine îmbrăcați și voioși. Locuiau în case similare cu acelea ce pe care le aveau în Basarabia. Regiunea era sănătoasă, pitorească și foarte bogată. Mulți nu s-ar mai fi întors. Aceeași constatare au făcut-o ziariștii, nunțiul papal, șeful Crucii Roșii internaționale și trimise la Geneva. Declarațiile care ne-au fost făcute, după întoarcerea lor, se găsesc în arhiva statului. Se găsește la Ministerul de Externe și copia unui raport făcut în această privință, de șeful Crucii Roșii internaționale și trimis la Geneva.
Trec la morți. Aici se fac cele mai mari exagerații.

Dl. Filderman a afirmat în fața Tribunalului că s-au întors în țară numai 150.000 și au murit 150.000. Dl. Benvenisti a afirmat că au fost omorâți în Transnistria 270.000. Or statistica din 1930 a stabilit că în Basarabia și Bucovina erau – dau cifre din memorie – 200.000 – 300.000 evrei. Între 1930 şi 1940 mulți evrei au părăsit în special Basarabia și s-au răspândit în Țară în regiunile mai propice comerțului și îmbogățirii; în 1940 mulți s-au refugiat în Țară fugind de ruși; în timpul ocupații ruse mulți evrei au fost deportați odată cu Românii deportați; când am revenit noi f. mulți evrei din cei care ocupase[ră] funcțiuni administrative sub ocupații au urmat trupele sovietice în retragere. În sfârșit la intrarea trupelor noastre în Basarabia mulți evrei profitând de confuziunea care urmează imediat luptelor până la instalarea nouilor autorități s-au strecurat printre trupe în Țară. Nu au fost deportați, după calculele mele, decât maximum 150-170.000. 15.000 au rămas la Cernăuți. Mulți din cei dați pe lista morților sunt în viață. Dau un singur exemplu. S-a prins la București un aparat de emisiune, servit de un căpitan rus și de un evreu din Cernăuți care era pe lista celor morți din Transnistria. Căpitanul s-a împușcat după ce a ars cifrul, iar evreul a fost arestat.
Cum poate Dl Filderman să afirme că s-au întors 150.000, fiindcă numai rușii cari au ocupat provinciile pierdute ar putea ști. Și cum poate afirma Dl. Benvenisti cu certitudine că au murit 270.000? Ce pot să afirm cu certitudine este că dacă nu-i duceam în Transnistria, nu mai era niciunul astăzi în viață. Iată dle Președinte aspectul problemei. Desigur, în vâltoarele luptelor care au avut loc în 1944, când noi părăsisem Transnistria și ținând seama de confuziunea sângeroasă pe care o producea acțiunea foarte violentă a partizanilor au putut cădea multe victime. Regiunea fiind accidentată și foarte păduroasă, cine s-a refugiat în păduri a scăpat. Pentru a termina cu analiza completă a acestei probleme reamintesc că acuzarea a subliniat „măsura care s-a luat în 1943 sau 1944 de a se ridica în masă populația din Transnistria”. Ce a fost cu această problemă? Din 1941 la cererea lor am aprobat să se elibereze din lagăr 75.000 soldați ruși și 5.000 ofițeri prizonieri originari din Transnistria – afirmau ei. Aceștia au fost înarmați prin baloturi lăsate de avioane și s-au transformat cu începere din 1943 în partizani. În fața acestei situații am dat ordin să fie ridicați și retrimiși în lagăre. Iată adevărul și în această privință.
Pentru a termina cu Transnistria este necesar să arăt că din cauza germanilor am luat în stăpânire diferite regiuni ale provinciei. Operațiunea a durat din Sept. 1941 până în April. 1942. Nemții nu îngăduiau autorităților noastre decât după ce ridicau toate depozitele. În al doilea rând toate fabricile și instalațiile au fost distruse chiar din ordinul comandamentului suprem rus de trupele ruse în timpul retragerii. Există un album fotografic în care se arată cum a fost fiecare instituție economică și în ce stare a fost predată nemților. Dl acuzator public voind să dovedească „slugărnicia” cu care „m-am pus în serviciul nemților” a citat în întregime scrisoarea trimisă d-lui Hitler când mi-a cerut să administrez și să ocup ținutul și prin care afirmam că „accept, dar nu pun nicio condiție”. Îmi permiteți dle Președinte să afirm că interpretarea este total greșită. Era un schimb de documente între doi șefi de state. Este evident că prin faptul că am subliniat că „nu pun nicio condiție”, am vrut tocmai să marchez că România nu are nicio pretenție politică asupra Transnistriei fiindcă alte condiții economice sau militare nu se tratează decât prin organe technice, care închee și semnează convențiuni.
Ca o concluzie generală, Transnistria, Dle Președinte, nu a fost „jefuită”.

S-au făcut acolo școli, biserici, șosele, aerogări cum nu avem în țară. S-au reparat toate spitalele care erau un model de ordine și de curățenie; s-a reparat portul Odessa, îndiguirile, s-a pavat cu granit drumul neîmpietruit Odessa-Tiraspol. S-au reparat colhozurile, s-au făcut plantații de pomi fructiferi. Pentru punerea în funcțiune a fabricilor s-au adus mașini și motoare din Elveția și Germania. S-au făcut peste tot cantine pentru copii și săraci. Totul a fost vizitat de mine. Peste 89% din pedepsele cu moartea au fost comutate de mine. Piața dela Odessa era mai abundentă ca aceea din București. Libertățile au fost complete. Cu ocazia primei mele vizite făcute în Aprilie 1942 am declarat în fața guvernatorilor, a generalilor germani și a căpeteniilor ruse rămase în Odessa: „Nu am venit aici în cuceritori. Vom sta cât operațiunile militare ne vor impune. Nu ne amestecăm în ideologia Dvoastră. Crede cine vrea, în cine vrea și în ce vrea. Ne vom strădui să aveți tot ce vă trebuie. Numai din acest punct de vedere să ne ajutați. Vă cerem ordine și muncă în folosul Dvoastră”. Declarația a devenit publică prin publicare și în jurnalele și transmiterea prin radio.
– Sunt acuzat de deportări.
Am deportat evreii din Basarabia și din Bucovina pentru motive de siguranță politică, militară și pentru siguranța lor proprie – siguranța politică și militară. Am arătat mai sus că profitând de confuziune mulți evrei au trecut prin front. Sigurața Statului cerea să nu-i lăsăm să pătrundă în Țară și mai ales în Capitală. Organele de siguranță semnalase[ră] că mulți din ei /ră/ școli speciale de spionaj și erau prevăzuți cu aparate de recepție și emisiune (s-au și găsit). Marele Stat Major cerea internarea pentru motive de siguranță miliară. Am dispus formarea ghetoului de la Chișinău, unde se grămădise[ră] evrei din târgurile arse din jurul orașului, într-un ghetou. Am făcut-o și din cauză că în Chișinău nu rămăsese nears decât cartierul românesc și populația românească nu a acceptat în niciun fel să-i primească. Evreii din regiunea Bălți au fost internați în lagăr într-o pădure din vecinătatea orașului. Bălți era complet ars. Incendiile fusese provocate, după declarațiile locuitorilor români tot de evrei, cari au executat ordinele comandanților militari ruși, pe când românii au refuzat. Românii erau foarte agitați și porniți în contra evreilor din cauza atitudinii pe care aceștia o avusese pe timpul ocupației. Reamintesc că Bucovina, regiunea Bălți, Soroca și Chișinău erau centrele cele mai puternice naziste și antisemite pe care cuziștii și codreaniștii își sprijineau agitațiile lor. De acord cu germanii se punea la cale noaptea Sf. Bartolomeu. Având în vedere ce se petrecuse la Iași, la Tighina și la Florești, peste voința și intențiile noastre, am hotărât să-i scot din zonele de etape pe care se mișcau către front rezervele și coloanele germane și să-i trimit în Nordul Transnistriei.
Operația evacuării lor era cerută și de C-ții militari. Se știe că toate armatele evacuiază populația din spatele frontului pe o adâncime de 30-40 km. Am făcut această operațiune și cu românii. Germanii au cerut să se predea toți evreii pentru lucru în Germania. Eu am refuzat.
Acestea sunt cauzele care au determinat deportările evreilor.

Execuția a fost însă detestabilă, mai ales din cauza stării de spirit care domnea atunci. A mai intervenit și iarna timpurie și extrem de aspră care a făcut multe victime și în rândurile armatelor beligerante și a populației rusești care fugea către Urali din cauza invaziei. Tot aceasta a fost cauza pentru care germanii au pierdut bătălia de la Moscova. Au căzut cu ocazia deplasării din această cauză și evrei surprinși în curs de deplasare. Țăranii nu-i primeau în casele lor. Vina a fost a acelora cari erau însărcinați cu execuția fiindcă nu au oprit coloanele. Am ordonat o anchetă și se știe rezultatul. Un colonel de stat major și un căpitan a fost degradat și trimis pe front ca soldat unde a murit eroic. Au mai fost și alte grave sancțiuni. Cert este că dacă-i lăsam pe loc ar fi fost toți omorâți de germani cu sprijinul unor fanatici teroriști din rândurile populației românești.
Țiganii.

Din cauza camuflajulul populația orașelor era noaptea terorizată de bande sau de indivizi, de multe ori înarmați, care jefuiau și uneori chiar omorau. Autori, țiganii. Toți cereau împușcarea lor. Am pus să se studieze facerea unor sate în bărăgan pur țigănești. Transnistria ducea mare lipsă de brațe. Atunci am hotărât, ca țiganii care aveau la activul lor crime sau mai mult de trei furturi să fie deportați în Transnistria.
Evreii comuniști.

Au fost deportați 1.120. În țară aveam nevoie de liniște. Statul Major cerea arestarea tuturor acelora care erau trecuți pe tabelele lor ca comuniști. Cum știam abuzurile care se făceau la întocmirea acestor tabele, abuzuri polițienești și acte de răzbunare, am hotărât să se trimită numai cei condamnați. Nu știam cum se vor desfășura operațiunile. Toată populația evreiască și comuniștii ar fi riscat viața dacă operațiunile germano-ruse s-ar fi desfășurat pe teritoriul nostru.
Aceasta este problema deportărilor. Nu numai noi am recurs la această măsură. Rușii au deportat în 1942 toată populația germană din regiunea Volga și în 45 drept pedeapsă toată populația tătară din Crimeea deși ambele populații erau constituite în republici.
În fine ca să termin capitolul „erorilor” comise în teritoriile desrobite în 1941 îmi îngădui a reaminti că în actul de acuzare să afirmă că „nu este sat cât de mic din Bucovina și Basarabia” în care să nu se fi comis crime și erori. Nu s-a citat niciun singur caz. Am vizitat mare parte din satele acestor provincii, nimeni nu mi-a semnalat din populație nici un caz. Am declarat că țăranii aveau putința să comunice direct cu mine prin intermediul cutiilor de poștă instalate în sate din care corespondența era ridicată de oameni străini de sat. Țăranii se plângeau de cel mai mic abuz. Din această cauză nici jandarmii nici perceptorii nu se mai comportau cu ei ca înainte de 1940.
– Sunt acuzat de crime politice.
Nici un om politic proeminent nu a fost arestat, trimis în lagăr sau în judecată. Toți conducătorii suprimă chiar în timpurile actuale adversarii politici. S-a vorbit de numeroasele lagăre cari erau răspândite pe toată suprafața țării. Când am luat conducerea am găsit lagărul de la Caracal, în care era peste 2.000 comuniști. Am fost în Jilava în Noembrie 1940 unde am găsit 1.000 de internați dezertori, hoți și comuniști. Am vorbit cu fiecare și pe loc am liberat 700, majoritatea învinuiți de comunism. Am fost de 2 ori la Văcărești cu ministrul de justiție, care pe baza instrucțiilor primite dela mine, în urma constatărilor făcute, a întocmit Decrete de amnistie prin care au fost eliberați ca și dela Jilava mii de oameni dintre care unii stăteau de luni de zile nejudecați. Le convenea fiindcă scăpau de război. Mulți comiteau furturi, dezertau, făceau acte de sabotaj economic, se declarau comuniști ca să fie băgați în lagăr sau închiși pentru a scăpa de război.
Pentru toată Țara nu a fost decât lagărul dela Tg. Jiu Capacitatea era de 2.000 de locuri. Nu a fost plin decât în timpul rebeliunei și câtva timp după. După aceia nu au fost decât între 800 și 1.000. Majoritatea pentru sabotaj. Nu au fost mai mult de 19 oameni politici, de a 2-a și a 3-a mână trimiși în lagăr timp de 4 ani. Au fost trimiși în lagăr în 4 ani doi ziariști, unul care a fost audiat și altul, un om cu un trecut detestabil, care a fost surprins redactând un manifest de o trivialitate josnică la adresa unei femei. Era nevasta mea.
S-a afirmat că în lagăr domnea cruzimea și cea mai neagră mizerie. Nu este exact. Se făcea, din ordinul meu, un control riguros. Când s-au găsit nereguli s-au aplicat grave pedepse care au mers până la destituire. S-a făcut un cap de acuzare că prizonierii din lagăr erau puși la muncă. În toate țările și în Rusia, toți cei trimiși în lagăr sunt duși la muncă. Au mai fost în Moldova, în câteva centre, lagăre mici înființate de Marele Stat Major la începutul războiului. Când am aflat de ele – începutul 1942 – le-am desființat.
– Se vorbește de lagăre de prizonieri, afirmându-se că prizonierii erau ținuți în condiții sălbatice, maltratați, nehrăniți, dezbrăcați. Am vizitat personal mai toate lagărele de prizonieri. Am găsit peste tot o altă situație ca aceea arătată. Într-adevăr am semnalat în termeni aspri Ministerului de război că într-un lagăr murise 600 prizonieri și i-am cerut să ia măsuri severe. Dar când și unde nu au murit prizonieri în lagăr? Ei sosesc acolo extenuați de războiu, de marșuri, mulți sunt tuberculoși în ultimul grad. Am afirmat în ședința publică că în Alsacia se găsesc 30.000 de cruci românești. Procentul la noi nu depășește 5%. Ar fi o fericire ca și cu prizonierii români să se fi petrecut la fel. Au fost într-adevăr în zdrențe la început. Era epoca când eram în mare criză. Dar ulterior situația s-a îmbunătățit f. mult fiindcă li s-a găsit haine speciale.
Lagărele au fost vizitate de mai multe ori de mitropoliți în cap cu mitropolitul Bălan, de Nunțiul Papal, de șeful Crucii Roșii Internaționale. Toți mi-au declarat că le-au găsit f. bine. Era o constatare pe care o făcusem personal la Calafat, Corbeni, Timiș, Vădeni, Băneasa, Stoenești și alte 2, care nu-mi amintesc numele localităților.
– În privința legilor penale și execuțiilor capitale am dat explicații în ședința publică. Au fost legi excepționale, asemenea legi sunt consecința stării de război și se fac în toate țările, însă la noi, în marea majoritate, nu s-au aplicat.
– Nu s-a executat și nici judecat nici un evreu intrat clandestin în țară.
– Nu s-a executat și nici judecat nici un evreu fugit din Transnistria.
– Nu s-a executat nici un evreu fugit dela munca de folos obștesc. Cazurile de condamnări la alte pedepse sunt și ele f. puține.
– Nu s-a executat nici un sectant.
– 80% din dezertori condamnați la moarte au fost grațiați.
Am arătat în ședință procedura la care am recurs pentru ca să frâng execuțiile.
Justiția.

Am arătat în ședință instrucțiile date Dlui Lupu după formarea primului meu guvern. Nimeni nu poate afirma și dovedi că m-am amestecat vreodată în justiție, fie în materie de procese fie în materie de numiri. Ca să dau independență și parchetelor am introdus inamovibilitatea lor. Nu cred că se pot aduce critici serioase legii judecătorești, s-a lucrat 2 ani la ea. A fost de 5-6 ori la mine. Nu am promulgat-o decât după ce am luat avizul tuturor magistraților de diferite trepte și a avocaților. Dl Docan a afirmat în fața Dniilor Voastre o inexactitate. Rog luați vol. 27 ședințele Consil. Miniștri din 3 și 17 Febr. singurele în care a participat Dsa ca ministru. Dl Docan mi-a spus cu acea ocazie că „a 2-a zi expiră termenul de lichidarea bunurilor comerciale evreești prevăzute de legea […]”, a afirmat că este de „perfect acord” cu această măsură și a făcut apel la „înțelepciunea” mea pentru a decide dacă nu se poate prelungi termenul. Nu numai că am prelungit termenul, dar nu am aplicat-o niciodată. Dl Docan vroia micșorarea la 57 de ani a vârstei magistraților superiori și aceasta odată pentru totdeauna, pt. „descongestionarea magistraturei”, spunea Dsa. M-am opus. A insistat f. mult. Aceasta este cauza care a determinat eșirea sa din guvern. Vroia să-și deschidă cu orice preț și imediat poarta către postul de Prim Președinte la Înalta Curte.
Românizarea și legile rasiste.

Problema s-a desbătut pe larg în fața onoratului Tribunal. Nu mai insist. Îmi îngădui însă să reamintesc că le-am făcut ca să potolesc strada, dar le-am aplicat cu omenie. Dl Vlădescu avea în pregătire un nou statut care desființa orice era cu caracter rasial în legile existente.
Pierderile războiului.

S-a afirmat că am pierdut peste 600.000 de oameni. Cifrele sunt date de Marele Stat Major la data de Iunie 1945, deci cuprind și pierderile suferite în operațiunile în contra Ungariei. M. St. Major arată că pe categorii cifra aceasta se împarte astfel: morți – 87.000; răniți – 200.000; prizonieri – 290.000. Dau cifrele din memorie. Este de remarcat că 75% din răniți se recuperează, așa că încât numărul morților într-un război crunt și distrugător se reduc la 150.000 oameni la o populație de 17 milioane locuitori. În războiul trecut România mică, la o populație de 7 milioane, a avut 800.000 de morți, într-un război care a durat mai puțin de 2 ani. Dar, pentru a se vedea mai bine realitatea în privința pierderilor avute pe baze de operații până în 1943, după care nu am mai participat la operațiuni pe teritoriul rus, rog a se examina cifrele arătate la pagina 25 în broșura „3 ani de guvernare”.
– Sunt acuzat că am distrus economia națională, am pus totul la dispoziția nemților și am aservit Țara, încheind convenții oneroase.
Onorat Tribunal situația economică a unei țări se judecă după:
– modul cum se echilibrează bugetul;
– modul cum se acoperă cheltuelile extraordinare, investiții de război;
– puterea de cumpărare a monetei;
– funcționarea creditului, dobânzii;
– volumul afacerilor;
– abundența pieții;
– stocurile de materii prime;
– circulația bunurilor;
– volumul depunerilor;
– balanța comercială;
– potențialul industrial și agricol;
– numărul lichidărilor și al falimentelor;
– starea socială: greve, șomaj, sabotaj etc.
Ori care era situația din toate aceste puncte de vedere aș fi fost în măsură să dezvolt întreaga procedură.
Onorat Tribunal, să nu considerăm numai soldații și ofițerii români că au călcat legile războiului și ale umanității. Toți au făcut greșeli în acest război. Sunt greșeli fatale.
– În ce privește aservirea în interesul străinilor a avuțiilor Țării, acuzarea este cu totul nedreaptă. Am dat unele indicații care sunt, cred, suficiente pentru a vedea realitatea. Starea înfloritoare, abundentă în toate domeniile în 42,43 și în primăvara 44, unică în Europa, în acea vreme face cu prisosință dovada contrarie. Realitatea este că dacă nu ar fi fost nemții în țară, ași fi putut, în afară de stofe, bumbac și pielărie, să desființez raționalizarea și cartelele.
– Am făcut mari investițiuni în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicații, telefoane, școală, biserică, armată și opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare și cu creditul de 50 miliarde, acordat de Germania cu dobândă de 3,5 pe 7 și 15 ani și fără a da niciun gaj. În afară de 2 apeluri la subscripția publică, care au dat circa 30 miliarde, nu am făcut niciun împrumut străin. În contra, am cumpărat cu 20-30% – dacă memoria nu mă înșeală – creanțe debitoare românești. Am redus astfel în timp de război, caz unic, nu numai în istoria economică a României, cu 26 miliarde lei stabilizați dintr-o datorie totală de circa 15 miliarde, moștenită.
– Am adus, prin străduințele supraumane ale D-lui M. Antonescu, 7 vagoane de aur. Subliniez că până la 1940, în timp de 25 de ani de pace, B.N. nu reușise să realizeze decât o acoperire decât în devize și aur echivalentă cu 16 vagoane. Pe când noi am adus 7 vagoane în 4 ani de război, așa încât la 23 August 1944, B.N. avea 23 vagoane aur. Datorită acestui fapt și a politicii monetare prudente, practicată de regimul nou, acoperirea leului ajunsese la 27,5%, pe când statutul B.N. prevedea 25%. Iată situația monetară. Din ea și din munca ordonată a poporului român decurge o adevărată situație economică a țării. Am pus accentul, în această privință și pe munca ordonată a muncitorului și țăranului român.
Dle Președinte, în 4 ani de guvernare spre cinstea muncitorului român, care și cu această ocazie a dovedit înțelepciune și patriotism, nu a fost o grevă, nu a fost o manifestație de stradă. Nu am scos în 4 ani niciodată armata în contra mulțimii. Am găsit instalată baioneta de la licee la Universități, de la sate până la toate instituțiile administrative, depe toată suprafața țării. Când regimul legionar a fost lichidat, toate baionetele au fost retrase în cazărmi și niciodată nu au mai fost scoase până în August 1944. Am fost prezentat în fața Dlor voastre drept dictator. Dvoastră, onorat Tribunal, știți că de la cetatea antică și până astăzi dictatorii, toți, fără excepție, au exterminat adversarii lor politici. Care din adversarii mei politici sau militari au fost exterminați?
Se invocă lipsa Constituției, a Parlamentului și a libertății presei. Am suspendat într-adevăr Constituția din 1938. Am făcut-o însă fiindcă era o constituție teroristă, care nu corespundea cu constituția admisă și votată de Consiliul de Miniștri. Tendința mea era să revin la constituția democratică. Dovada o face că am introdus nu numai inamovobilitatea magistraților, dar și a parchetelor. Care dictator până la mine a renunțat la cel mai puternic instrument de constrângere: la justiție? Eu am renunțat. Ceva mai mult, am declarat Dlui Prim Președinte al Înaltei Curți de Casație, după ce am depus jurământul, următoarele: „Dle Prim Președinte, nu am să-mi permit a vă da decât o singură indicațiune, să supravegheați să nu se respecte decât Legea și conștiința judecătorilor, să nu se execute nici ordinile mele”.
În privința Presei mărturisesc că nu a fost complet liberă. Dar în care țară, se lasă, în timp de război Presa să scrie tot ce vrea? Sub guvernarea mea Presa avea latitudinea de a semnala public tot ceeace se referea la administrație, politică și economie internă. Nu avea însă dreptul să comunice faptele semnalate înainte de a fi anchetate de comun acord de reprezentantul Presei. Dar Dvoastră, Dle Președinte, știți că din inițiativa Dlui M. Antonescu se instalase în toate satele cutii speciale de scrisori prin care țăranii puteau să se adreseze direct mie. Toate reclamațiile sau cererile lor erau cercetate și toți au primit răspunsul semnat de mine.
– Nu am avut Parlament. Nici nu puteam avea fiindcă nu puteam face alegeri din cauza mișcării legionare și mai ales din cauză că granițele erau prăbușite și o treime din Țară era cotropită. Nici organizațiile politice nu au fost de acord să se facă alegeri în timpul regimului legionar și mai ales fiindcă sută la sută ar fi învins legionarii. După rebeliune a venit războiul și nimeni nu poate afirma astăzi că s-ar fi putut face alegeri în timp de război. Rusia și Anglia au prorogat parlamentul lor al căror mandat expira în timpul războiului. Se pot invoca legile penale. Ele au fost dictate de nevoile de moment. Dar nu au fost executate. Sunt măsuri impuse de condițiile excepționale pe care le crează peste tot războiul. Dar, onorat Tribunal, pentru a putea judeca sub toate aspectele așa zisă lipsa mea de umanitate, îmi îngădui a vă reaminti că s-a stabilit că am dat ordine scrise și verbale să nu se execute nici ordinile mele dacă nu sunt legale. Am făcut chiar lege în această privință și am făcut publicitate prin presă și prin radio. Pentru condamnații la moarte s-a dispus să se facă fișe în care 4-5 șefi erarhici să-și dea părerea în privința executării sentinței. Niciodată și nicăiri după câte știu nu s-a recurs la această frână. Cu părerea mea toate aceste fișe mergeau la Majestatea Sa care, înainte de a lua o deciziune, cerea pentru fiecare caz, avizul Primului Președinte al Înaltei Curți de casație. Procedura aceasta a făcut ca la marea majoritate a condamnaților li s-a comutat pedeapsa. Când s-a practicat la noi acest sistem sub regimurile democratice?
În sfârșit, onorat Tribunal, cine poate invoca un singur caz că dictatorul Antonescu a scos armata în stradă și a tras în mulțimea agitată de o problemă politică sau economică. Pot guvernele democratice cari n-au procedat să prezinte o pagină curată în această privință? Poate cineva să afirme că cu ocazia plebiscitelor alegătorii au fost aduși cu forța, loviți, amenințați, plătiți, etc? Poate cineva să afirme că conținutul urnelor a fost modificat? Se va spune că votul nu a fost secret. Într-adevăr. Dar am făcut-o și văd că am greșit, pornind de la dorința de a face educație caracterelor. Voiam ca fiecare să aibe curajul opiniei sale. Dar mi-am dat cuvântul de ostaș că nimeni nu va avea de tras consecința votului său și m-am ținut de cuvânt. A suferit cineva cea mai mică consecință, ca sub regimurile cari s-au precedat, fiindcă au votat în contra? Nimeni, onorat Tribunal. Iată Dle Președinte și onorat Tribunal numai câteva fapte capitale care vă îngăduie să apreciați în ce măsură am fost sau nu dictator.
– Dle Președinte și onorat Tribunal, am terminat. Îmi îngădui cu permisiunea Dlor Voastre să vă reamintesc că Scipione Africanul, după ce a bătut pe Hanibal în Italia, l-a urmărit prin Franța meridională, a străbătut toată Spania, a trecut în Africa și după ce l-a sdrobit la Zama, a ras de pe glob pentru totdeauna cea mai puternică și temută cetate a lumii din acele timpuri. Prin această strălucită și unică acțiune Scipione a pus bazele politice, economice și militare, pe care Roma a clădit cel mai vast imperiu care a existat vreodată. Ca și Temistocle și Napoleon, ca și mulți alții cari au servit omenirea într-un fel sau altul dela Socrate și până azi, Scipione, drept răsplată a murit în exil și a terminat testamentul său politic, cu următoarea sentință: „Ingrat popor, nu vei avea nici corpul meu”. Departe Dle Președinte, de a mă situa în istorie pe același plan cu cei patru mari oameni amintiți mai sus, voi spune în testamentul meu politic, dacă voi avea timpul să-l scriu, următoarele: „Scump popor român: sunt mândru că m-am născut și am trăit într-o națiune cu îndoită ascendență imperială și cu un trecut de două ori milenar;
– sunt mândru că am avut în viață, drept far strălucitor și călăuzitor coroana de lauri a marelui Traian și sublimul sacrificiu al Regelui Dac;
– sunt onorat că am putut să lupt în patru războaie pentru onoarea ta, scump popor, pt. drepturile tale, și pt. libertățile tale;
– sunt fericit să cobor și să mă așez, cu un minut mai devreme, atât alături de martirii și luptătorii noștri de peste veacuri cât și de aceia ai adversarilor noștri, fiindcă deși în câmpuri diferite toți am luptat pentru dreptatea și libertatea noastră și pentru înfrățirea și unirea tuturor neamurilor cari ar trebui să vină”.
Domnule Președinte și onorat Tribunal, s-a dat aici, în fața poporului nostru și a conștiinței universale, un penibil și trist spectacol. Majoritatea foștilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor și a neamului să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, onorat Tribunal, declar solemn, în acet ceas, că în afară de crime și de furturi, mă solidarizez și iau asupra mea toate greșelile pe care, eventual, cu știința sau fără știința mea, le-au făcut.
Mareşal Ion Antonescu
Jilava, 15-16 mai 1946







[COLOR=rgba(153, 51, 0, 0.3)][/COLOR]







A.N.R. Fond personal Ion Antonescu. Textul a fost corectat de mareşalul Ion Antonescu, fiecare pagină a fost semnată de el, în partea de jos.
A fost scris în data de 15 mai1946 şi corectat şi semnat în data de 16 mai 1946.











[/COLOR]