Dan Lupescu - reda SPERANTA omenirii pentru ca a inteles cat de cat Realitatea!

[Adrian Pop]

Sistem de autoevaluare !!!


Experienta Vietii mi-a demonstrat ca indiferent ce discutii am purtat cu interlocutorii, acestia s-au comportat in acest mod :

1. - 5 % - au fost autisti. Acestia nu m-au deranjat.

2. - 80 % - au mintit. Nici acestia nu m-au deranjat.

3. - 14,9 % - au stat pe capul meu si n-au inteles mai nimic. Acesti semidocti m-au deranjat. Am gresit, pierzand inutil Energie Vitala si Timp util cu ei, incercand sa-i determin sa nu mai inteleaga totul pe dos. Aproape toti au intins mana, cersind bani. Cat despre Omenie, Bun Simt, Demnitate, Noblete, Iubire de Neam si de Tara...nu cu ei trebuie discutat, pentru ca tot ce intreprind o fac din interes si nu din responsabilitate.

4. - 0,1 % - au meritat o atentie sporita, pentru ca acestia stiu ca stiu. Din pacate, cei mai multi dintre ei, cca 99,99 % ii subjuga pe toti ceilalti. De la acesti se poate invata ca ASA NU trebuie facut. ASA DA se poate invata de la extrem de putini Oameni, din cati mai raman in Gradina lui DUMNEZEU. Doar acestia redau SPERANTA omenirii pentru ca au inteles cat de cat Realitatea, conturandu-si singuri prin supraefort constant, continuu si altruist, pe un fond Sufletesc de exceptie, o logica profunda. Doar cu acesti Oameni poti sa pleci la DRUM NOU, armonizand astfel Spiritul cu Materia, fiind singurul concept necesar Reconstructiei Romaniei din punct de vedere Moral si Economic.

Trebuie stiut bine ca suntem la inceputurile autocunoasterii de sine, indiferent de nivelul de cultura pe care-l avem intr-o anumita Clipa T0 si tot la fel de bine trebuie stiut ca nu trebuie sa uitam asa ceva niciodata.

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

https://www.facebook.com/dan.c.lupescu

[Adrian Pop]

Dan C. Lupescu

12 ianuarie la 22:41 ·












‎Boga Maria‎înÎnvață LDA12 ianuarie la 15:02






Maria Montessori a fost medic și pedagog italian care a descoperit și a perfecționat o metodă de educație a copiilor ce pune accentul pe dezvoltarea independenței și pe intervenția redusă a adulților. Ea a formulat un set de principii pentru părinți, considerate elementele de bază pentr...
[COLOR=rgba(0, 0, 0, 0.15)][/COLOR]



Despre acest site web




RELATII.NET



Cele 19 PORUNCI ale Mariei Montessori - cel mai mare pedagog din istorie!
Maria Montessori a fost medic și pedagog italian care a descoperit și a perfecționat o metodă de educație a copiilor ce pune accentul pe dezvoltarea independenței și pe intervenția redusă a adulților. Ea a formulat un set de principii pentru părinți, considerate elementele de bază pentr...


Maria Montessori a fost medic și pedagog italian care a descoperit și a perfecționat o metodă de educație a copiilor ce pune accentul pe dezvoltarea independenței și pe intervenția redusă a adulților. Ea a formulat un set de principii pentru părinți, considerate elementele de bază pentr...
















4Tu şi alţi 3

5 comentarii2 distribuiri


Ador

[COLOR=var(--primary-text, #FFFFFF)]Îmi place

[COLOR=var(--primary-text, #FFFFFF)]Ador[/COLOR]

[COLOR=var(--primary-text, #FFFFFF)]Haha[/COLOR]

[COLOR=var(--primary-text, #FFFFFF)]Uau![/COLOR]

[COLOR=var(--primary-text, #FFFFFF)]Tristeţe[/COLOR]

[COLOR=var(--primary-text, #FFFFFF)]Furie[/COLOR]

ComenteazăDistribuie


Comentarii

• 
  Adrian Pop http://www.sfatulbatranilor.ro/.../26239-Maria-Montessori...
  
  
  
  Editează sau şterge
  
  
  
  SFATULBATRANILOR.RO
  
  Maria Montessori, femeia care a revoluționat educația în lumea întreagă
  Maria Montessori, femeia care a revoluționat educația în lumea întreagă
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  • Îmi place
    
  • · Răspunde
  • · Şterge previzualizarea
  • · 1 min
  
  
  
  
  
  
  
• 
  Adrian Pop
  
  
  
  Editează sau şterge
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  • Îmi place
    
  • · Răspunde
  • · 1 min
  
  
  
  
  
  
  
• 
  Adrian Pop
  
  
  
  Editează sau şterge
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  • Îmi place
    
  • · Răspunde
  • · 1 min
  
  
  
  
  
  
  
• 
  Adrian Pop
  
  
  
  Editează sau şterge
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  • Îmi place
    
  • · Răspunde
  • · 1m
  
  
  
  
  
  
  
• 
  Adrian Pop
  
  
  
  Editează sau şterge
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  

[/COLOR]

[zamfir_catalin]

Dan Lupescu
De Ziua Înălțării și a Eroilor Neamului,
îndemnuri ferme la iubire de patrie, solidaritate și unitate statală !

MINEL TURBURAN
și
NEVOIA DE ISTORIE !
*De la icoana obârșiilor, la săgeata Învierii și a Înălțării perene
*PATRIA – Catedrala ROMÂNIEI de azi, DACIA de ieri

Bucurie mare îmi provoacă – în preajma sfintelor sărbători de Înălțarea Domnului Iisus Hristos și a Zilei Eroilor Neamului, 2020 – profesorul Minel (Marin) Turburan din Filiași, director, răstimp de patru decenii (1963-2005), al Bibliotecii Raionale Filiași, metamorfozată, din 1968, în Biblioteca Orășenească „Anton Pann”.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, vă propun, stimați cititori, o buclă narativă, menită să vă incite interesul. Precizez însă, din capul locului, că Minel Turburan și cu mine ne-am reîntâlnit, în 2018-2019, la Colegiul „Dimitrie Filișanu” și la Muzeul „EMINESCU” din Florești, comună situată la o aruncătură de băț, adică în proximitatea Filiașului – care au găzduit două manifestări culturale de standard academic dedicate poetului național Mihai EMINESCU.
Ambele manifestări culturale au fost organizate în colaborare cu insolitul club de tip englezesc „Mihai Viteazul” din Bănie, condus de proaspăt nonagenarul Petre Gigea-Gorun, redutabil economist cu veleități umaniste, scriitor polivalent și prolific (55 de volume publicate, cu debut editorial în 1977, printr-un florilegiu de versuri prefațat de cel mai temut critic literar al epocii: Al. Piru), ex-primar al Craiovei (1961-1967) și prim-vicepreședinte al Consiliului Județean Dolj (1968-1979), fost ministru al Finanțelor, în anii achitării datoriei externe, simultan: vice-guvernator din partea statului român la Fondul Monetar Internațional și la Banca Mondială (1980-1985), ambasador plenipotențiar al României în Franța și, concomitent, ambasador la sediul central din Paris al UNESCO (1986-1990).
Punctăm doar prin câteva detalii activitatea diplomatică a Excelenței Sale Petre Gigea-Gorun, născut în sudul Doljului, în proximitatea sitului arheologic al vestitei culturi neolitice de la Cârna, pe Valea Dunării, dar legat prin invizibile și rodnice fire/ fibre spirituale de Filiași – vatră inconfundabilă de eroi:
*155 de întâlniri oficiale cu șefi de stat și de guvern, cu demnitari de cel mai înalt rang din domeniul bancar internațional;
*în timpul mandatului său de ambasador în Capitala Hexagonului, a fost dezvelită o mirifică, impunătoare statuie în bronz a lui Mihai EMINESCU – apreciată de experți drept capodopera sculptorului Ion Vlad (supranumit de unii „Brâncuși de Bărăgan” – se născuse la Fetești), stabilit la Paris în 1975 și ale cărui prime cinci comenzi i-au venit direct de la Pierre Cardin, pentru cinci dintre sediile celebrei sale firme;
*s-a inaugurat Piața urbanistică pariziană BRÂNCUȘI;
*o stație de metrou din Paris a primit numele părintelui sculpturii mondiale, născut la Hobița, în Gorj;
*a avansat cu pași viguroși construirea (re-constituirea) Atelierului BRÂNCUȘI din vecinătatea Centrului Cultural „Georges Pompidou”;
*praguri record au atins numărul spectatorilor la Teatrul „Elvira Popescu” din Capitala Franței și al palmaresului reprezentațiilor neîntrerupte, de 63 de ani, într-o altă sală celebră din centrul Parisului, La Huchette, cu piesele șocante Cântăreața cheală și Lecția de Eugen Ionescu (Ionesco).

Meditând cu atenție asupra fiecărui pas, începem domol călătoria noastră sprințară prin istoria acestui punct de străveche istorie și civilizație, precizând că - în urma diligențelor susținute cu ambiție oltenească de Minel Turburan, pe lângă ministrul culturii din acele vremuri: Suzana Gîdea, celebră prin afirmația: „Și ce dacă X știe limbi străine… La ce-i folosesc ?... Eu nu am habar de nici o limbă străină și am ajuns ministru al Culturii !” -, s-a revenit la denumirea oficială care include numele patronului spiritual stabilit încă din 1935 de învățătorul Nicolae Mitea, cel ce avusese inițiativa înființării Bibliotecii pentru popor „Anton Pann”. Mai că ne vine să exclamăm: Doamne, ce frumos suna atunci, sună și acum – „pentru popor”.
Fondul de carte însuma, la înființare, două mii de volume, care – în 1938 avea să urce, conform cotidianului Universul din București, la 2.250 de titluri, plus altele 388 destinate bibliotecii școlii, care funcționa în același local. Dacă în 1935 Biblioteca pentru popor „Anton Pann” din Filiași organiza 15 șezători literare pentru săteni și tineret, în anul 1937 numărul acestora crescuse la 17. Pentru a spori bogăția acestei instituții publice, bravul învățător Nicolae Mitea a mărit, fără tam-tam, zestrea acesteia, dăruindu-i cele mai valoroase cărți din propria sa bibliotecă. Tot el a înființat, în 1937, UNICUL muzeu etnografic din regiune.
Spre o mai ușoară înțelegere a însemnătății zonei – comercială, militară, socială -, se cuvine să menționăm că, foarte aproape de Filiași (atestat documentar la 22 martie 1570, prin hrisovul semnat de domnitorul Alexandru Mircea), spre Craiova, administrația Imperiului Roman a construit, în preajma comunei Răcari, un vestit castru roman – cel mai mare de la sudul Carpaților Meridionali, în care-și făcuseră bivuac 5.000 (cinci mii) de oșteni, cu misiune de patrulare/ poliție rutieră/ supraveghere și filtrare a traficului, spre și dinspre Drobeta Turnu Severin, dar și spre/ dinspre Târgu Jiu. Filiașul era, așadar, încă din antichitate, un important „nod” strategic, din multe puncte de vedere.

Întru amplificarea aurei de interes a cititorilor, iată alte detalii privind istoria acestor locuri, prin care au hălăduit bravii apărători de Regat Dacic ai lui Burebista și Decebal, legiunile romane ale împăratului Traian, oastea de panduri și oșteni ai lui Tudor Vladimirescu, unic în istoria lumii prin faptul că a izbutit să răstoarne o orânduire seculară (domniile fanariote, impuse de la Istanbul), fără vărsare de sânge, ci prin simpla presiune exercitată de încartiruirea amenințătoare a trupelor sale în coasta Capitalei Țării Românești, pe câmpurile de la Cotroceni - București.
Dimitrie Filișanu – al cărui nume îl poartă solarul oraș de astăzi, din nordul Doljului, , mai sus cu 36 de km față de Craiova – a fost un mândru boier oltean al Țării Românești de secol 17-18 și, totodată, un filantrop, care, la anul 1736, a construit un prim Mausoleu al familiei sale, efigie dominantă a zonei răstimp de mai multe veacuri.
După 260 de ani, așadar la distanță în timp de opt-nouă generații, un urmaș al său, care se chema Dumitru Filișanu (1808-1883), a construit mausoleul ce dăinuie și astăzi, supranumit Capela Sixtină a Olteniei – edificiu înscris în Lista Națională a Monumentelor Istorice. Noua construcție a fost înălțată cu meșteri francezi, în anii 1865-1868, conform proiectului realizat de arhitectul Theophil von Hansen, în stil neogotic cu influențe italienești. Arhitectul este una și aceeași personalitate cu aceea care, la Buftea, a coordonat construirea altei superbe Capele, aceea a Familiei Știrbey.
De notat că acest Dumitru Filișanu II a avut o viață și o activitate atât de efervescente încât ar fi putut constitui protagonistul unui roman demn de condeiul lui Victor Hugo ori al lui Honore de Balzac, dacă ar fi avut șansa de a fi contemporani. Înșiruim, telegrafic, pomelnicul / …CV-ul vieții sale:
*serdar și prezident al Magistraturii Craiova (1839) ;
*paharnic (1841);
*participant la revoluția română din 1848, numit prefect de Dolj (în vâltoarea acelor evenimente) ;
*membru în comisia pentru eliberarea robilor țigani din cele cinci județe ale Olteniei ;
*mare agă (1850)
*deputat de Mehedinți (unde avea moșii și alte proprietăți), din 1859 ;
*filantrop: a construit școli, spitalul din Filiași (donat statului prin clauză testamentară) și a înzestrat cu cărți ctitoriile familiei sale din Bâlta, Tatomirești și Filiași.
*
* *
După încheierea celei dintâi dintre acțiunile dedicate Poetului Național: Mihai EMINESCU, Minel Turburan mi-a dăruit un exemplar din incitanta, frumoasa și binevenita sa carte pe care a botezat-o Nevoia de istorie. Te frapează, pe prima copertă, conturul – ca de zimbru încordat în saltul peste epoci învolburate – al hărții României Mari, drapat în roșu, galben și albastru: culorile stindardului de luptă al dacilor – Marele Lup șuierător, cu coadă de Dragon incandescent, tricolorul lui Tudor Vladimirescu, al Regatului României și al Republicii România, din 1947 până în prezent. Discrete, pe fiecare dintre cele trei culori: efigiile voievozilor nepereche Mihai Viteazul, A. I. Cuza, Carol I.
Foaia de gardă cuprinde, pe fața sa primă, legământul-îndemn al lui Petru Rareș: „Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atâta !”. Pe verso, în policromie, este reprodus celebrul tablou al pictorului Constantin D. Rosenthal – ROMÂNIA rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății.
Caseta de pe coperta interioară precizează: Lucrări, imagini și documente despre eroii Filiașului căzuți la datorie în primul și în cel de-al doilea război mondial.
Volumul lui Minel Turburan – veritabil ghid de istorie locală și substanțial capitol din istoria Neamului nostru cel mare: poporul român – se deschide, ca suită de texte, prin cele 11 (unsprezece) strofe din versiunea integrală a poemului Deșteaptă-te, române ! de Andrei Mureșan, adoptat, în 1990, ca Imn de Stat, într-o variantă ușor prescurtată (opt strofe).
Urmează două secvențe, de câte o pagină de carte, adresate direct cititorilor și având rol de notă asupra ediției/ lămurire din partea autorului, care se încheie astfel: „Localitatea noastră n-ar fi ajuns astăzi așa cum o vedeți fără aportul unor oameni plecați dintre noi prin poarta veșniciei, al căror trup s-a contopit cu pământul din care s-au născut. Pe umerii lor, prin jertfa lor, ne-am ridicat noi cei de acum, Filiașul de azi, ca pe umerii unor titani. Lor le dedic, spre neuitare, modesta mea lucrare.”. Semnează Minel Turburan.
Cetind istoria românilor este titlul articolului publicat de savantul Nicolae Iorga, în Neamul Românesc, jurnalul pe care îl realiza și-l edita la Vălenii de Munte încă din anul 1905. Însuflețitoarea tabletă a fost publicată în ediția din 26 iunie 1940 (an XXXV, nr. 186) a publicației menționate. Cităm partea a doua a vibrantei stampe de epocă, reluată de Minel Turburan în noua sa carte. Stampă la fel de valabilă și acum, după 80 de ani de încercări zbuciumate: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac și vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor. Copil al Romei pierdut în pustiul, veșnic înnoit, al barbarilor. Așa de puțini între așa de mulți. Cu frați la celălalt capăt al Europei și cu străini de noi în toate părțile. Apți pentru cea mai înaltă civilizație și siliți de a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alții s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puțin, se părăsesc și cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mâna de strajă la toate zările, iar când s-a frânt o clipă, ca să ne lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și, iată, suntem tot acasă. Voi, ceilalți, treceți la învățătura strămoșilor !”.
Urmează nouă pagini de strălucită sinteză: Momente glorioase din istoria României, studiu întocmit de prof. Silvestru Moraru, ex-director al Colegiului Național Frații Buzești din Craiova, în deceniile șapte-opt din secolul XX, stabilit, după 1989, la Toronto (Canada). Exegeza scrisă de profesorul craiovean este preluată din revista Observatorul, pe care Dumitru (Puiu) Popescu - fiu de excepție al Filiașului, director general al Imprimeriei „Oltenia” în anii 1990-1995, membru în Consiliul de administrație (1990-1993) al celui dintâi cotidian al acestei eclatante provincii istorice: Cuvântul Libertății – o editează, în marea metropolă canadiană, de aproape un sfert de veac.
Găsim de cuviință să spicuim câteva idei din excursul istoric exemplar al regretatului, de acum, profesor Silvestru Moraru: „După obținerea Independenței (1877-1878) și proclamarea Regatului (1881), românii tindeau la unitatea neamului, din care jumătate era sub stăpânire străină, iar două treimi din această jumătate se afla sub stăpânirea Austro-Ungariei. (…) La 14 mai 1915, Nicolae Titulescu ține la Ploiești o memorabilă cuvântare a cărei idee de bază era: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal”. (…) Pierderile României în războiul din 1916-1919 se cifrează la 217.016 soldați și 2.330 ofițeri morți (în total: 3 % din populația țării), 35.717 invalizi, 55.906 văduve de război și 235.115 orfani de război. Prin tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon și Sevres (1919-1920), se stabilesc granițele României Mari.”.
*
* *
Considerăm edificatoare – asupra structurii acestei prime părți a volumului Nevoia de istorie de Minel Turburan, dar și asupra conținutului ca atare – fie și numai simpla enunțare a principalelor secvențe:
*Istoria nu se uită ! – pledoarie plină de patos, încununată cu un citat înflăcărat din Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor. Pentru ca să ne fie o patrie, trebuie mai întâi să fie religia strămoșilor, sfânta cuminecătură a sufletelor, caldă adorație a acelora care au fost și nu mai sunt decât țărână și oase.”, urmată de punctarea fermă a autorului: „Patria sunt eu, ești tu, suntem noi, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visăm și tot ceea ce înfăptuim.”, dar și de afirmații marcate de sigiliul vehemenței: „Piosul omagiu de venerație și recunoștință pe care-l aducem (n.n. Eroilor) este cu atât mai necesar în zilele noastre, cu cât unele valori morale care au asigurat existența și dăinuirea României de-a lungul veacurilor, ca: patriotism, eroism, devotament, vitejie par a fi perimate și chiar desuete în gândirea și comportamentul unora. Tuturor acestora trebuie să le spunem răspicat că „un popor care nu-și respectă trecutul și datina creștină, un popor care-și pierde credința, un popor care nu cultivă iubirea pentru morții și strămoșii săi este un popor condamnat” (citat din Mareșalul Ion Antonescu).” ;
*1 Decembrie 1918: „Areopagul păcii de la Paris, în 1919-1920, a dat învestitura juridică internațională Marii Uniri și statului național român unitar , rezultat al acesteia, precum a dat-o și altor state din centrul și sud-vestul Europei: Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și Austria, construite pe ruinele marilor imperii multinaționale.” ;
*Suveranii României despre Unirea din 1859 și Marea Unire din 1918 ;
*Declarația conducătorului Antonescu în fața lui Mussolini, la banchetul dat în cinstea sa, apoi aceea în fața lui Hitler, tot cu prilejul primei întâlniri, ca și – după revenirea în țară – în fața Adunării de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1940, primul an al mutilării frontierelor Transilvaniei ;
*Gânduri pentru Țară – florilegiu de 15 citate pilduitoare, pentru generațiile de ieri, de astăzi și de mâine, din care spicuim doar câteva fulgurații: „Adevărata Universitate nu este numai școala cărții, ci și școala Neamului.” ;
„Suntem aici un popor care își trage obârșia din veacuri de civilizație și statornicie. Valurile năvălitorilor, vrăjmașilor și deznădejdii nu ne-au putut clinti. Pe civilizația tracă de milenii s-a așezat ordinea imperială romană și a zămislit cel mai vechi popor creștin din această regiune europeană.” ;
„Poporul Românesc n-a lovit niciodată din spate și nu și-a dezlănțuit niciodată cuvântul sau fapta fără măsură. Poporul Românesc n-a cotropit niciodată un pământ străin și n-a atins nici o brazdă fără drept și fără luptă.” ;
„Zidită pe Carpați și Dunăre, România este centrul unei vieți regionale și granița unei civilizații. Insulă etnică autonomă într-o masă slavă, România se întemeiază pe o unitate biologică și o forță de asimilare, care i-au asigurat autenticitatea de-a lungul veacurilor.” ;
„Vreau să ajungem a realiza una din cele mai importante reforme naționale și anume: recrutarea elitelor conducătorilor de mâine, de la glie.” ;
„Pe plan social, la temelia Statului stă familia. Pe plan spiritual, așez credința.” ;
„Toate popoarele, din toate vremurile, s-au înălțat, au devenit mari, când au știut să-și întemeieze școli mari.” ;
„Universitatea este și școala vieții, și școala lumii. Adevăratul profesor dăltuiește sufletele și caracterele, ca sculptorul în piatră. Prindeți dalta, domnilor profesori, și tăiați în piatră caractere și conștiințe!” ;
„Poporul românesc trebuie să aibă tot mai adânc sentimentul mândriei și al rostului său în această regiune europeană. Pentru aceasta însă, Universitatea și Școala Românească trebuie să fie un adevărat for de îndrumare și un amvon de credință și mândrie românească.” ;
*Despre patrie și patriotism – tezaur de citate din Vasile Alecsandri, Romain Rolland, Grigore Vieru, J. J. Rousseau, Paul Verlaine, Horațiu, Corneliu Vadim Tudor .

Dedicată Zilei Eroilor Neamului, cartea Nevoia de istorie de Minel Turburan își încheie prima sa parte prin includerea celor zece strofe ale cântecului de luptă din timpul Războiului de Independență (1877-1878) Treceți, batalioane române, Carpații, urmat de cele patru catrene în vers alexandrin din Imnul Eroilor.
Sub genericul CARTEA DE AUR a Eroilor Neamului din comuna Filiași, județul Doljiu sunt reproduse, prin facsimilare (scanare), cele 18 pagini ale acestui document istoric de onoare, care include – caligrafiate atent, grațios și ferm, de parcă ar fi fost scrise de mâna impecabilă a lui Mihai EMINESCU - numele celor 144 de eroi ai epocii.
Numele lor de familie, înscrise în CARTEA DE AUR, păstrează, parcă, scânteieri cernite de durere din tălăzuirile unui cor de tragedie antică:
Petrescu,
Păunescu,
Negreanu,
Dobroiu,
Gângu,
Goga,
Peia,
Măciucă,
Piele,
Ionescu,
Păun,
Văduva,
Vintilescu,
Amza,
Băloi,
Băltașiu,
Bălă,
Blându,
Conea,
Coman,
Ciurezu,
Cristescu,
Dănescu,
Fratoștițeanu,
Grigorian,
Grejdan,
Ionică,
Jderu,
Moldoveanu,
Munteanu,
Nanu,
Olaru,
Pătrașcu,
Pităroiu,
Popescu,
Racoțeanu…,
până la Vlăduț,
Vamvură,
Voicilă,
Voinea,
Voicu,
Zaharia.

Simpla rostire, cu voce tare, a acestor nume de eroi – ca o frenetică „strigare peste sat”, întru veșnica lor pomenire – te poate boteza în apa vie a demnității, mândriei și conștiinței de român, cu moși și strămoși al căror nume merită a fi sculptat, cu purpură și lumină perlată, pe soclul Monumentului Sufletului Românesc.
Coloratura și aura, nuanțele prismatice și ecourile acestor nume de eroi ilustrează și faptul că Filiașul a fost, dintotdeauna, unul dintre punctele de conștiință și demnitate națională, de iubire incandescentă a gliei străbune, până la jertfa supremă de sine, punct vibrant de pe harta Daciei milenare și a României de mai apoi, în care-și dădeau întâlnire toate magnificele provincii ale Neamului nostru cel mare.
Documentul este acompaniat de nota olografă a lui Minel Turburan, cutremurătoare prin adevărul conținut: „Recuperată în anul 1952, din curtea Primăriei comunei Filiași, unde era îngropată aproape jumătate în pământ (sublinierea noastră). Am păstrat-o până în anul 2018, când am refăcut-o cu sprijinul gratuit al d-lui Florin Preduț, administratorul tipografiei SIM GRAFIC PRESS din Craiova. Restaurarea a fost realizată gratuit de acest om îndrăgostit de carte și bun prieten al meu. Filiași, 10 Mai 2018. Minel Turburan”.
Reverberație peste timp, în volumul Nevoia de istorie urmează două pagini în policromie, cu fotografiile recente și expresive a trei monumente închinate eroilor din Filiași (ridicat la anul 1939), din Răcari și Fratoștița, sate din zona metropolitană.
*
* *
Respiro binevenit și, totodată, îndemn la cugetare adâncă, poate cu ochii închiși, în colțul cărora poate răsări mărgăritarul fierbinte al lacrimilor de recunoștință -, depistăm, în următoarele 15 pagini, un florilegiu liric străjuit de inscripția-frontispiciu: Omagiu eroilor filișeni. Poemele sunt semnate de: Grigore Vieru și Minel Turburan (câte trei poezii), Elis Râpeanu (o poemă răscolitoare și patru catrene, demne de a fi săpate în fibra vie a tot atâtor pietre de hotar/ puncte cardinale), Gheorghe Burdușel, Stelian Ilie-Toronto, Nicușor Constantinescu (câte un poem).
Al șaptelea autor – al litaniei Nu plânge, Maică Românie –este chiar un Erou Necunoscut, cele patru catrene cu adevărat cutremurătoare fiind urmate de precizarea: „Versuri găsite în ranița unui soldat mort în toamna anului 1918, pe Muntele Sorica din curbura Carpaților”. Cităm strofa dintâi:
„Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor ne-mpărtășit !
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…”.

Sub titlul Glontele internaționalist (cu dedicația: „Unora care au cerut să fiu împușcat”), regretatul Grigore Vieru semnează o virulentă satiră politică, valabilă din vremea otomanilor și până acum. Poemul debutează aparent molcom, pentru ca – instantaneu – să se declanșeze lava incendiară:
„Am spus că am avut și noi cultură,
Cultură veche, nu de festival.
Ce rău făcutu-ți-am, lepădătură,
De-ți tot ascuți cuțitul criminal ?!
Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână,
Că Cineva veghează-al meu destin,
Că Eminescu-a scris doar în română,
În alfabetul nostru cel latin.
Am spus că Eminescu ne e scutul
Cel de lumină lină și oțel,
Că este rău să ne uităm trecutul,
Că și mai rău e să ochești în el;
Că-i fapt de josnicie și ocară
Să duci un trai de cârtiță râmând,
Să nu știi ce se-ntâmplă pe afară
În vântul și-n lumină sângerând;
Că nu e bine tot ce se întâmplă
Cu limba, cu istoria, cu noi.
De ce vrei să-mi înfigi un glonț în tâmplă,
Turcitule, prăsit pe vremuri noi?!”.

Finalul poemului are fiori de baladă ontologică strămoșească:
Ci eu mă uit la fiii mei, la casă
Și caut un răspuns în ochii lor.
Și-atâta suferință mă apasă
Și nu de glonte, ci de jale mor.
Noi nu ucidem! Noi prin suferință
Eroi, martiri, profeți și sfinți suntem.
Din ea: din suferință-și ia ființă
Vecia-n care credem și cântăm.”.

Din cele nouă strofe ale poemului exemplare Scrisoare din Basarabia, a lui Grigore Vieru, scrisoare către frații săi de dincoace de Prut, adică din România rămasă (încă) Acasă, decupăm finalul, de o tensiune lirică și o forță înmărmuritoare:
„Aflând că frate-mi ești, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc și arestată
Și dusă-n ocnă la Sibiri.
Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimei
Ocnașii scot și astăzi sare
Și nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci frați de dincolo de Prut,
Vă scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi și vă sărut.”.

*
* *
Sub arcul de lumină al titlului Ziua Înălțării Domnului – Ziua Eroilor. Cinstirea lor la Monumentul eroilor din Filiași, sunt reunite 20 de fotografii cu menire documentară: trei în alb-negru, începând de la reproducerea documentului descoperit de preotul paroh Mihai Croitoru în arhiva Bisericii Sf. Nicolae; este vorba de tabelul cu „Eroii Filiașului morți în războiul sfânt”, caligrafiat cu emoție, la 3 noiembrie 1943, de cuvioasa preoteasă Gheorghița Corlățeanu. Tabelul este încadrat, pe verticala din stânga, de imaginea unei Troițe, la care se roagă o văduvă de război, îngenuncheată și îmbrăcată în haine cernite de durere, și fiica sa, în costum național, în picioare, ridicând spre trupul lui Iisus un buchet de flori -, respectiv imaginea vijelioasă a unui avion militar în picaj… Pe toată lățimea din subsol, ca un veritabil soclu: colajul a cinci scene din linia întâi a frontului… Toată compoziția este încadrată, pe cele patru laturi, de ghirlanda laurilor și a gratitudinii fără de sfârșit… În partea superioară a acestei rame simbolice, în mijlocul frontonului, tronează/ veghează harta României Mari, flancată de drapele tricolore ale Regatului României.
Acest capitol, cu valențe evidente de foto-album documentar, se încheie printr-un veritabil contrapunct: imaginea de ansamblu, imortalizată cu un aparat de fotografiat, în care se regăsesc elevii din toate școlile Filiașului, cadrele didactice, autoritățile locale și o parte din populația acestei comunități, cu ocazia manifestării omagiale organizate de Nicolae Mitea, directorul Școlii nr. 2, la 1 Decembrie 1938, în semn de omagiere, la două decenii de la Unirea cu Țara Mumă a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului.
*
* *
Multe și extrem de semnificative detalii sunt sintetizate de profesorii Felicia Dinu și Dănuț Dinu în exegeza lor: Eroii Filieșeni în conștiința și viața spirituală a comunității. Spicuim, cu sporită rigoare:
*În curtea Școlii Gimnaziale Filiași a fost ridicat un ansamblu monumental dedicat cinstirii memoriei fraților Ion și Constantin Racoțeanu, secerați eroic, la datorie, în cel de-al doilea război mondial,pe fronturile de bătălie militară pentru eliberarea Cehoslovaciei. Autorii precizează că: „Începuturile demersului de valorizare a memoriei celor doi frați-eroi sunt vechi și se datorează unui om de cultură, fiu al orașului, directorul Bibliotecii Orășenești „Anton Pann” – Filiași vreme de peste 40 de ani (1963-2005), Domnul Minel Turburan.” ;
*Un alt moment de excepție s-a petrecut în 1969, când, la Filiași, în prezența a peste 200 de localnici, a fost lansată cartea Frații Racoțeanu – Fii ai neamului românesc, publicată de Editura Militară din București, din inițiativa Bibliotecii Orășenești. Anvergura de excepție a acestei lansări este probată și de participarea la eveniment a doi dintre scriitori de maximă notorietate ai vremii: Laurențiu Fulga (coleg cu cei doi frați) și Nicolae Tăutu, cel ce, la w21 august 1949, publicase un cuprinzător studiu despre Ion și Constantin Racoțeanu, publicat în revista cu profil militar Glasul Armatei. ;
*Cu sprijinul substanțial al Muzeului Militar Central din București - și tot la inițiativa Bibliotecii Orășenești, prin demersurile insistente, marcate de tenacitate și benefică ambiție oltenească ale lui Minel Turburan -, în 1970 a fost vernisată o cuprinzătoare expoziție documentară închinată acelorași doi frați-eroi. Caracterul de expoziție PERMANENTĂ este ilustrat de realitatea că ea a rămas la dispoziția publicului răstimp de șapte ani, până la seismul din 4 martie 1977, dată după care Muzeul Militar Central, vădit afectat de cutremur, și-a recuperat artefactele împrumutate Filiașului (arme, decorații, documente etc).
*Prin hotărârea Consiliului Local, după 1990, principala arteră ce străbate Filiașul de la sud la nord, dinspre Craiova spre Drobeta Turnu Severin-Timișoara și Târgu Jiu-Tismana, a primit numele de Bulevardul Racoțeanu. ;
*Deși a fost promptă în răspunsul oficial – la solicitarea oficială expresă, a Primăriei Filiași și a Bibliotecii Orășenești, de a se realiza un mulaj de pe inscripția pietrei funerare cu numele căpitanului Constantin Racoțeanu, din cimitirul eroilor de la Zvolen (Slovacia), Ambasada noastră de la Bratislava s-a rezumat doar la binevoitorul răspuns scris, din anul 2004, …uitând să urmărească realizarea mulajului cerut. ;
*Tot în 2004, Consiliul Local Filiași a făcut diligențele de rigoare pe lângă Secția Tradiții Militare și Educație Civică, în ideea de a o sprijini în integrarea a două piese de artilerie (arma militară a celor doi frați-eroi)în viitorul ansamblu monumental din curtea Școlii Gimnaziale. ;
*Realizate cu promptitudine exemplară, inspirație și rigoare artistică, încă din 2005, de sculptorița Alina Ilinca Enache (cu obârșii în Fratoștița-Filiași, cu ani de ucenicie pe lângă renumitul Gheorghe D. Anghel, consacrat definitiv prin sculptura în bronz închinată lui EMINESCU în 1963 și amplasată în fața Ateneului Român), busturile celor doi eroi Racoțeanu au fost montate pe actualul amplasament după un răgaz de cinci ani, în 2010, când au fost aduse și cele două tunuri, care complinesc ansamblul acestui monument de for public. El a fost finalizat, însă, abia în 2014, după ce spațiul dintre cele două busturi, lăsat intenționat liber până atunci, a fost completat de Crucea simbolică a ortodoxiei/ creștinismului.

*
* *
De la pag. 63 până la pag. 192, volumul Nevoia de istorie cuprinde ediția revăzută și adăugită de Minel Turburan a reconstituirii narative Frații Racoțeanu, a lui Ion Dulămiță, în care sunt logodite inspirat, în profundă armonie și rezonanță ideatică, următoarele secvențe:
*Pentru nemurirea acestor frați – semnat de scriitorul Laurențiu Fulga, dedicat căpitanului Ion Racoțeanu și locotenent Constantin Racoțeanu, căzuți la datorie pe același front de luptă antifascistă din Slovacia, primul în ziua de 14 ianuarie 1945, celălalt după numai cinci săptămâni, la 25 februarie 1945, înainte cu numai nouă săptămâni față de momentul capitulării necondiționate a Germaniei hitleriste;
*„Soldat necunoscut” – reconstituie a contextului istoric, social și istoric în care tatăl viitorilor frați-eroi din Cehoslovacia, Grigore Racoțeanu, a căzut sub deviza înflăcărat-crâncenă „Pe aici nu se trece!”, în timpul cruntei bătălii de la Mărășești, din august 1917, din primul război mondial;
*O nenorocire nu vine niciodată singură;
*De ce vreau să devin ofițer?;
*La Liceul Militar Craiova – unde cei doi frați-eroi i-au avut profesori pe vestiții scriitori Ion Dongorozi și Constantin D. Papastate, viitor prof. univ. dr. docent, autor a 12 cărți, mai ales de istorie literară, printre care percutantul volum Vasile Alecsandri și Elena Negri, premiat de Academia Română, monografii dedicate lui Traian Demetrescu și Elena Farago, studii de literatură comparată și universală ;
*La Câmpul Cerbului – evocare a excursiei efectuată de elevii Liceului Militar din Craiova la Țânțăreni (unde Tudor Vladimirescu și pandurii săi au făcut un popas, la 11 februarie 1821, și de unde a adresat avertismentul: „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor!”), apoi, mai departe, la Florești, pe urmele lui EMINESCU; intrând în dialog cu un veteran, întâlnit pe uliță, Nelu Racoțeanu îl întreabă dacă a auzit despre șederea lui EMINESCU la Florești; răspunsul vine prompt și categoric: „Cum să nu aud? L-am și văzut după ce m-am întors de la Plevna. În 1878 era la Florești, la conacul lui Nicolae Mandrea. Venea cu trăsura la târg la noi, sâmbăta. Parcă îl văd, cu părul mare și fruntea lată. Mai mult se plimba însă spre Arpadia și spre podul Gilortului. În pădure la Arpadia își făcea veacul.” Un alt martor ocular al vremii le precizează tinerilor excursioniști, însetați de cunoaștere: „Poetul s-a împrietenit repede cu noi. Cel mai mult s-a împrietenit însă cu fata preotului Dumitru Duțescu, Elena. De multe ori se ducea cu ea spre foișorul și lacul din pădurea Arpadiei. Cât a stat aici domnul EMINESCU, au venit să-l vadă și domnii Vasile Conta și Ion Slavici.” Aici, la Florești, poetul nostru național a scris Freamăt de codru, Scrisoarea III, Ce te legeni? și alte poezii, traducând, în aceeași perioadă, primul volum din Fragmente istorice de Eudoxiu Hurmuzachi. ;
*„Să nu uitați!” – capitol din care decupăm doar o secvență: „Mult rău ne-au făcut nemții în primul război mondial. Pe tata l-au ucis la Mărășești, pe tatăl lui Valentin la Jiu, iar pe taică-tău l-au rănit tot la Jiu – a vorbit Costel. Unchiul Deciu sta așezat pe o piatră, la capul podului de la Târgu-Jiu, în apropiere de locul unde se găsește azi Masa Tăcerii a lui BRÂNCUȘI. – Să nu uitați, copii!... Să nu uitați niciodată!... Pe ori unde mergi, la Vladimir, la Târgu-Jiu, la Runc, a Lainici, pământul acesta are atâtea de povestit. Dar el nu poate să povestească. Să ascultați totdeauna ce vă spun bătrânii, că ei știu mai bine cum s-au petrecut lucrurile. Să umblați, să cunoașteți țara, s-o iubiți că este frumoasă, iar pământul nostru a fost scăldat cu sânge și udat cu lacrimi. Și să citiți mult. Seara, de câte ori pot, eu stau și citesc. Sunt un țăran simplu, dar îmi place să citesc…, și să cunosc bine istoria, de la Alexandru Macedon încoace.”.

*
* *
În același stil alert, vioi și captivant, îmbrăcând, după caz, spre final, veșminte dramatice și accente tragice, sunt scrise și celelalte capitole, din partea secundă a cărții: „Visez o căsuță cu pridvor”, La „S.P.O.”, S-a împlinit un vis, Visele se năruiesc, Un erou între eroi, Ultimul Racoțean.
Nu intrăm în detalii pentru a NU spulbera plăcerea cititorilor de a descoperi și de a trăi paginile cele mai emoționante ale volumului Nevoia de istorie, de Minel Turburan.
Este, însă, obligatoriu să menționăm că secvența ultimă Doi frați – doi eroi aparține scriitorului Nicolae Tăutu, fermecător depozitar al spiritului românesc, redactor militar fără pic de spirit cazon, dimpotrivă, de un pitoresc frapant, care te cucerea din prima clipă, afirmă cei ce l-au cunoscut, prin lumina, optimismul și harul său ludic. În preajma lui Nicolae Tăutu nu puteai decât să zâmbești, să izbucnești în rafale de râs, să te lași copleșit de personalitatea sa eclatantă. De astă-dată, însă, în calitate de om al Cetății, purtător al nobilei uniforme a Armatei Române, redactor-căpitan și virtuoz al Limbii Române, el a scris 17 pagini care depășesc cu mult zarea reconstituirii istorice ori a reportajului cu virtuți literare, ci se înalță până la cotele unei povestiri dramatic-tragice răscolitoare, până la piscurile de gheață cufundată în azurul nemuririi, vârfuri cu dor însângerat, de talia unei nuvele înfiorătoare precum capodopera „O făclie de Paști” a lui I. L. Caragiale.
Dintre toate secvențele volumului Nevoia de istorie, de Minel Turburan, se detașează net, subliniem – prin valoarea narativă și expresivă, prin tensiunea dramatică a reconstituirii istorice – acest punct final: Doi frați – doi eroi. Selectăm, întru susținerea afirmațiilor noastre de mai sus, trei secvențe, extrem de grăitoare, din multe puncte de vedere.
Prima:
„Racoțeanu face un salt scurt, cu un pumn de infanteriști, să ocupe un observator mai înaintat. O schijă întinată zbârnâi prin apropiere. În această hărmălaie, soldații șoptesc ceva. Da, Racoțeanu a fost atins de un snop de ucigător de mitralieră. Pentru prima oară, trupul său se clatină. Prin răni, sângele țâșnește. Îl simte în palmă. Își aduce aminte de un alt sânge, cu 20 de ani în urmă, țâșnit din cauza unei pietre repezite hoțește, la scăldătoarea Jiului… El a luptat tocmai ca acea piatră să nu mai vină. Și cei săraci să aibă dreptate.
- Înainte, nu vă ocupați de mine! Înainte! – se adresează soldaților ce încercau să-l ridice.
Auzea parcă foșnind salcâmii de pe ulița cea mare. Parcă o sită deasă se cerne peste ochi.Ciudat cum viața i se perindă toată, ca un film, în câteva clipe.
- Ce plângi, pandurule? Nu-i permis!...
Soldatul se scuză:
- Nu, fulgii dau buzna în ochi, ai naibii…
Erau lacrimi.
Pumnii maiorului se crispară. Parcă departe se scuturau stele dintr-o noapte de Septembrie, pe prispă…
- Ce-am făcut? - întrebă la telefon, pe observatorul înaintat.
- Am învins, să trăiți!...
Maiorul se prăbuși pe tunul doi.
Apoi trupul înțepeni, frânt, pe tun.
Soarele răzbi prin ceață, aninând uriașe flamuri roșiatice, ce se prelungeau departe și peste salcâmii de pe ulița cea mare, departe…
A fost ziua de 14 Ianuarie 1945… Așa mor eroii!
- Ce plângi, pandurule?”

A doua secvență:
„Era o gară mică. După o lună și câteva zile, mai târziu, pe culmile Cehoslovaciei. O gară mică, al cărei nume era format din mai multe consoane. Aici a căzut, și tot lângă tunuri, căpitanul Constantin Racoțeanu. Când a fost desfăcut la manta, i-a căzut un citat dintr-un Ordin de Zi, care amintea de faptele fratelui său, în limbajul laconic al eroilor. Vorbea despre eroul din luptele din satul Dol Strhary, din ziua de 14 Ianuarie 1945.
La fel a căzut și Constantin Racoțeanu.
Cu trupul sângerând lângă un afet de tun, a întrebat pe brancardier, înainte de a muri:
- Nu-ți amintești, este o gară mică înainte de Brașov, o gară mică…
Brancardierul spune în șoaptă:
- Săracul, don căpitan!...?
- Hei, nu-ți amintești, este o gară mică, unde trenul nu stă decât trei minute…
Dar noi ne vom aminti mereu de gara cea mică, unde trenul stă doar trei minute, suficient pentru a se pecetlui în veșnicie jurământul a doi frați.”

A treia secvență:
„…Am trecut peste atâta timp prin Filiași. Jiul curgea mai departe. Salcâmii foșnesc mai departe pe ulița cea mare. Casa cea mică s-a dărăpănat de vremuri. Numai câteva pietre și ierburi. Oamenii ridică alte case, mai trainice.
Aici, în locul celor doi ofițeri, s-au întors două plicuri, două decorații. N-a avut cine să le mai deschidă.
Am întrebat pe un pionier, ce se întorcea de la scăldătoarea Jiului, cine locuiește aici, deși știam că demult nu mai locuiește nimeni.
Tânărul m-a privit mirat și, cu glasul lui Nelu, de-altădată, mi-a răspuns mândru:
- Doi frați – doi eroi!...
Atât.
Numai că, odată cu salcâmii, pe ulița cea mare foșnește imens un steag roșu, vestitor al unei lumi noi, în care și săracii și orfanii vor avea dreptate, drept la dragoste, la viață…
Și în acel steag am întâlnit șuvoind și sângele lui Nelu și Costel, și de acolo, de sus, sângele lor străjuiește ritmul cel nou ce urnește satul în drum spre viitor.
M-am descoperit.
Foșneau salcâmii pe ulița cea mare…
Și steagul de purpură!
Foșnea uriaș, uriaș - spre mâine!”
*
* *
Nutresc speranța, stimați cititori, că veți înțelege rapid că nu pot încheia această caligrafie smerită pe marginea volumului Nevoia de istorie fără a face un popas de taină asupra chipului/ chipurilor autorului acestei cărți: Minel Turburan. Încununat, la finele anului 2019, an în care a rotunjit vârsta octogenară, cu titlul de Cetățean de Onoare al orașului Filiași, Dolj –, Minel Turburan este un autentic Fiu al Luminii. După cum Biblioteca publică pe care a păstorit-o vreme de mai bine de patru decenii, Biblioteca pentru popor „Anton Pann”, este Casa Luminii.
Distinsului Domn Minel Turburan – totdeauna elegant, spilcuit și suplu, aranjat „la patru ace”, de parcă s-ar afla mereu în secunda iminentă a unui eveniment cultural de importanță majoră – i se potrivesc de minune cel puțin două dintre vorbele de duh ale poporului român, cel mai bogat din lume, spun specialiștii, în proverbe (peste 4.000 de tipuri la număr, dar în variante ce totalizează câteva zeci de mii…). Înainte de toate, le am în vedere pe acestea: „Omul sfințește locul”, respectiv, „Pomul se cunoaște după ROADĂ, iar omul după FAPTĂ”.
Din prima tinerețe, de fapt, din adolescență și până acum, când a trecut – atât de plin de energie, de încredere și dinamism, de proiecte mărețe – pe sub Portalul sacru al celor ajunși la vârsta patriarhilor, Minel Turburan s-a dovedit un om al Faptei, dăruită nu sieși, ci comunității în care s-a născut și căreia îi închină, cu consecvență, evenimente de impact civic, cultural și emoțional indiscutabil.
El este un Om al Datoriei. Întreaga sa viață, a fost călăuzit de spiritul datoriei împlinite, spirit căruia i s-a dăruit cu devoțiune, inspirație și încredere că va izbândi, chiar greu, uneori foarte greu, dar va izbândi. Și a izbândit.
Printr-o conexiune-fulgurație, trimisă în dar de Tatăl celest, putem afirma că mărturisirile încredințate, prin epistola din 30 noiembrie 1972, de poetul D. Ciurezu (unul dintre cei șase născuți în Plenița, unica din țară care a dat literaturii române șase scriitori adevărați) profesorului Florea Firan, starostele culturii doljene din acei ani, sunt valabile și în ceea ce-l privește pe Minel Turburan. Se regăsesc în destinul său. Le-ar fi putut scrie chiar domnia sa: „Satul meu a fost piatra pe care s-a ridicat întreaga arhitectură a scrisului meu. (…) De aici, din aceste fecunde răsadnițe, au ieșit: Comoara, Haiducul, Sat fără hrisov, Cununa Soarelui… Și, de aici, imaginea strălucitoare a țării, care îmi stă în întreaga ființă ca o, fără pereche, CATAPETEASMĂ (s.n.). Fiindcă satul este o parte integrantă din acest tot ce se numește Patrie.”.
În cazul lui Minel Turburan, satul obârșiilor sale s-a numit Filiași, declarat oraș după reforma administrativ-teritorială din anul 1968, când s-a revenit la forma consacrată de șapte sute de ani, aceea a județelor.
Pentru autorul volumului Nevoia de istorie sunt la fel de potrivite și cuvintele criticului și istoricului literar Aurel Martin despre un alt scriitor născut în Plenița, Haralambie Grămescu: „Are conștiința că prin sângele lui curge istoria neamului, că simbolul temeliei vieții NU îl constituie vântul, ci grânele, apele, pădurile, stelele, stâncile, munții, formele existențiale prin ele însele nemuritoare”.
La fel cum nemuritoare vor fi, pentru totdeauna, amintirile despre eroi. Mai ales când, îngemănați, sunt Doi frați – doi Eroi… Frații Ion și Constantin Racoțeanu.
Gândurile îmi zboară, apoi, spre motivația Premiului de Excelență în Cultură pe care i l-am acordat, la 30 octombrie 2002, în numele Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Cultural Național: „Profesorului MINEL (Marin) TURBURAN, directorul Bibliotecii Orășenești Filiași – unul dintre profesioniștii autentici ai domeniului respectiv. Competența sa incontestabilă este în permanență dublată de vocația managerială, pasiunea și responsabilitatea cu totul admirabile puse în slujba promovării virtuților culturii scrise și ale lecturii publice. Pentru calitatea și multitudinea inițiativelor privind educația permanentă, Domnul MINEL TURBURAN a fost încununat cu Premiul „Elena Farago” acordat în decembrie 2001 de Direcția Județeană Dolj pentru Cultură și de Revista LAMURA. De atunci și până în prezent, directorul Bibliotecii publice Filiași a continuat și continuă cu perseverență aceeași inspirată activitate cu audiență certă în orașul doljean. Toate acestea constituie doar câteva dintre argumentele care ne îndreptățesc să propunem forurilor în drept să-i acorde calificativul Excepțional pentru rodnica activitate desfășurată.”.
*
* *
Mă întorc la grupajul de versuri inclus de Minel Turburan în volumul său Nevoia de istorie. Și mă opresc, mai întâi, la cel din urmă trei catrene/ basoreliefuri sculptate în piatra eternizării de inconfundabila Doamnă a sclipirilor de spirit românesc: Elis Râpeanu, profesor universitar doctor la Politehnica din București, autoare a zeci de volume, personalitate eclatantă, cu virtuți de unicitate. În sensul (și în sensul) că este, la scară planetară, unica autoare a unei exhaustive teze de doctorat, monografie de standard academic incontestabil, dedicată epigramei – specie lirică definită de G. Călinescu, cu malițiozitatea-i drăgăstoasă, drept „un strănut literar”.
DA, dar ce „strănut” prețios, care NU aduce niciodată vreun virus malefic, ci, dimpotrivă, zvâcniri de înălțare întru spirit dinamic, spirit de argint viu.
Anin, în comentariul meu, aceste trei catrene aidoma unor mărgele policrome, vibrând de semnificații multiple la gâtul mândruței feerice din poveste – România, îmbrăcată în ie de Muscel, precum Regina Maria:
*De 1 Decembrie 2018
„De Centenar se pun la porți
Drapele sfinte-ntru cinstire:
Christos a înviat din morți,
Românii-nvie prin Unire !” ;
*
*Mihai Viteazul și Alba Iulia
„La Alba, cea cu zid înconjurată,
E-o catedrală cu un turn bătrân.
Și-n vârful lui, pe crucea luminată,
Sunt ochii Voievodului Român.”
*
*Mihai Viteazul și Mihai Eminescu
„Zodii sfinte înălțară
Aștrii-acestor doi Mihai:
Unu-ntregitor de Țară,
Altu-ntregitor de grai.”

În același grupaj din volumul Nevoia de istorie, polivalenta scriitoare Elis Râpeanu semnează un poem antologic – veritabil gheizer de lumină cu piscuri crenelate de dor. Poemul este intitulat Ruga românilor rămași dincolo de hotar, are cinci strofe și începe răscolitor:
„Întoarce-ți, Doamne, fața înspre Țară
Și-ajută-ne să ne-adunăm ACASĂ,
Să nu mai fim românii de afară
Împinși ca sluga la un colț de masă!

Fă, Doamne,-n clipa asta o minune,
Presară pe hotare busuioc,
Azi Timpul stă-n genunchi, la rugăciune,
Adună, Doamne, Țara la un loc!”

Paginat „în oglindă” - față în față, chip către chip – cu Scrisoare din Basarabia de Grigore Vieru, poemul distinsei Doamne Elis Râpeanu primește, astfel, prompt ecoul versurilor de foc ale regretatului confrate de la Chișinău:
„Din Basarabia vă scriu,
Dulci frați de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi și vă sărut.


Aflând că frate-mi ești, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc și arestată
Și dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimei
Ocnașii scot și astăzi sare
Și nu mai dau de fundul ei.”.

Înainte de a scrie frazele de final ale acestei fascinante călătorii prin relieful atât de bogat al volumului Nevoia de istorie de Minel Turburan, vă rog să-mi îngăduiți, stimați cititori și fermecătoare cititoare, să citez adnotarea autorului de la pag. 19, plasată imediat după articolul foarte concentrat al profesorului Silvestru Moraru. Precizarea sună așa: „Material apărut în publicația „OBSERVATORUL” (an XIII, 11 Decembrie 2003) – realizată la TORONTO, CANADA, sub direcția d-lui Dumitru (Puiu) Popescu, un filișan de excepție, care nu și-a uitat obârșiile. Lui îi mulțumesc și pe această cale, pentru faptul că, în aceeași ediție, apare comentariul privitor la cartea d-nei Dora Petrilă Dincolo de limită – convorbiri cu chirurgul IRINEL POPESCU, filișanul nostru de renume mondial.”.

Înainte de Cuprins, Minel Turburan caligrafiază o reverență, în semn de mulțumire, primarului orașului Filiași: Gheorghe Ilie COSTELUȘ, directorului Școlii Gimnaziale: Alin MONDESCU, președintelui Asociației „Frații Racoțeanu”: prof. Dănuț DINU, pentru sprijinul acordat la apariția acestui volum: Nevoia de istorie.

*
* *

Câteva fulgurații din TESTAMENT MORAL pentru tinerii mileniului al treilea – interviul pe care i l-am luat, în ianuarie 1997, profesorului universitar doctor docent Ion Zamfirescu, și pe care l-am publicat într-o cărticică de sine stătătoare, în ianuarie 2001 - se potrivesc de minune, consună cu reverberațiile/ tălăzuirile stârnite în sufletele noastre de volumul lui Minel Turburan, cu al cărui destin rimează inclusiv secvențe din acel dialog exemplar cu titluri precum: Capitol de viață – BIBLIOTECA…, Sensul împlinirii, al armoniei, Tinere, NU te banaliza, NU te vinde !...
Transcriem Profesiunea de credință, căreia i-a dat viață, finalmente, Profesorul Ion Zamfirescu, deoarece ea se situează pe aceeași lungime de undă identitară cu aceea a volumului Nevoia de istorie al lui Minel Turburan:
„Trebuie să avem încredere în noi,
în soartă, în imanențe.

Cele două milenii de istorie,
prin care figurăm pe harta vie a lumii europene,
sunt o garanție.

Trebuie să învățăm a ne cunoaște,
într-un mod mai adânc
și mai pregnant decât
o facem în mod curent.

Aceasta este și condiția –
condiție fundamentală –
pentru ca străinătatea să ajungă
a ne cunoaște cu adevărat.

Poporul nostru deține în el virtuți
menite a-l înscrie
pe treptele de sus ale civilizației umane.

Destinul nostru continuă.
Ceva, din Marele Necunoscut,
Ne cheamă.”.

*
* *
Dar, pentru a înțelege cum se cuvine/ și mai bine consonanța cu adevărurile esențiale concentrate de Profesorul nostru Ion Zamfirescu în nestematele din versetele citate mai înainte -, este necesar să decupăm câteva frânturele și din inscripția, de pe ultima copertă a volumului Nevoia de istorie, dăltuite în lava cuvintelor incandescente de însuși Minel Turburan, autorul tomului abia numit mai înainte: „Numele tuturor acestor viteji căzuți pe câmpul de luptă au reînviat pentru vecie în cartea noastră, cea mai de seamă – ISTORIA -, ca și în amintirea poporului român.”
Fervoarea dezlănțuită – care urmează – este pe deplin de înțeles și de acceptat, fără nici un pic de cenzură interioară: „Întru slava celor ce și-au jertfit viața pentru zdrobirea dușmanilor țării, s-au înălțat monumente, obeliscuri și plăci comemorative. În jurul lor au fost sădite covoare de flori multicolore. Potrivit legilor firii, și piatra, și metalul din care au fost durate monumentele sunt supuse îmbătrânirii, transformării. Florile din jurul lor răsar, strălucesc o bucată de vreme, apoi se usucă și pier. Dar, ceea ce rămâne și NU are moarte, este FAPTA EROICĂ. Ea se transmite din generație în generație, ca o stafetă, până ce urcă la aura supremă a legendei.”.
Fără pic de teamă față de unii cârtitori de serviciu - NEiubiori de români, românitate, spirit românesc, altfel spus: care NU au nici un pic de tangență cu identitatea noastră unică, rătăciți pe drumurile pierzaniei, apatrizi înghețați în solda cine mai știe cui, (pseudo)îngeri decăzuți până la talpa celui mai de jos iad -, ținem să afirmăm că, și prin noua sa apariție editorială, FAPTĂ irefragabilă, Minel Turburan tinde să adauge o nouă verigă de lumină, o nouă zare strălucitoare, în urcușul trudnic, de Sisif, spre „aura supremă a legendei”.
Finalul efigiei sale în piatră, de pe coperta a patra a volumului Nevoia de istorie, poate fi considerat un soclu de granit al tuturor înfăptuirilor sale de până acum: „Soldații, subofițerii și ofițerii români căzuți vitejește pe front, în sunetele de orgă ale tunurilor, brandurilor și mitralierelor, vor fi de-a pururi vii în memoria poporului nostru, vor fi mereu slăviți în cântece și în balade. Sunt toate acestea o dovadă că, din sufletul poporului român, n-a pierit și nu poate pieri sentimentul demnității naționale, sentimentul respectului datorat EROILOR săi.”.


În ianuarie 1997, Profesorul Ion Zamfirescu se pregătea să împlinească, la 7 august, vârsta de 90 de ani. Și avea să mai trăiască încă patru, trecând la cele veșnice în ultima zi din 2001. Deși întrebarea din urmă, pe care i-am adresat-o în ianuarie 1997 - în prezența prof. Nicolae (Nucu) Marinescu, consilier teritorial șef la Inspectoratul pentru Cultură Dolj -, era cât se poate de firească: „Ideal moral, ideal uman… Ce ați dori să rețină de la dumneavoastră tinerii care se pregătesc să traverseze pragului mileniului al treilea?”, răspunsul i-a stârnit reverberații de-a dreptul epopeice. A început direct, mai mult decât tranșant. Aidoma unui astronom-filosof din antichitate. Sau unui duhovnic atoatevăzător: „Eu cred că IDEEA DE OM este un privilegiu pe care Creațiunea ni l-a rezervat nouă, oamenilor. Pe scara Creației, omului îi sunt rezervate acele calități pe care le are numai Divinitatea. Omul poate să facă infinitul. El vede eternitatea. Omul este în stare să păstreze totul, orice act din istorie în care a existat o vibrație umană. Această capacitate nu o are decât omul.”.
Deschizând o foarte mică paranteză, este obligatoriu să reliefăm că – prin volumul Nevoia de istorie – admirabilul Minel Turburan exact asta face: reînvie acte/ fapte din istoria Filiașului în care „a existat o vibrație umană”.
Cu o voce caldă, învăluitoare și cuceritoare, Profesorul Ion Zamfirescu a ridicat încă un văl străveziu, dar greu de misterii, de pe viziunea sa pilduitoare: „E cert că, în om, Creațiunea a pus ceva din aspirațiile, din planurile ei superioare. Încât a fi om nu înseamnă numai a avea o anume anatomie și fiziologie, a ocupa un loc pe scara animală, ci și a avea o misiune, o învestire. Ești adus pe lume ca om pentru a gândi, pentru a simți, pentru a crea – deci pentru a aduce eternitate.”.
Prin recenta sa apariție editorială, Nevoia de istorie, Minel Turburan demonstrează din plin că a fost și este conștient de misiunea, de învestirea sa, de obligația de a-i aduce în prezent și de a-i proiecta în eternitate pe cei 144 de eroi ai Filiașului din primele două conflagrații planetare.
Cu daltă măiastră, străluminând de harul Duhului, Ion Zamfirescu decupează încă un chip de efigie ancestrală îndemnului său vizionar: „Constituie o mare răspundere a fi om, deși e greu a fi om. Nimic în viața omului nu trebuie să fie instinctual. Totul trebuie făcut cu multă răspundere, cu îngrijorare. Ca om, trebuie să ai înălțime. Deci, tinere, nu te banaliza, nu te vinde pe prețuri mărunte, nu te rezuma la lucruri exterioare!... Gândește-te că ai o minte, o sensibilitate, o menire. Ce faci cu ele ?!?... Nu intra cu ele în pământ !”…
Tânărul, foarte tânărul director de bibliotecă raională, din 1963, Minel Turburan, a ilustrat și încă ilustrează - și acum, la vârstă octogenară – că are înălțime, că și-a asumat menirea de luminător al comunității tuturor celor din Filiași. Și tocmai de aceea s-a bătut, se bate cu strășnicie pentru a da viață la noi și noi proiecte – cu impact educațional, formativ, civic -, astfel încât noile generații să fie conștiente și mândre de înaintașii lor.
Oficiind sacerdotal, Ion Zamfirescu – care i-a fost profesor de filozofie adolescentului prinț Mihai, cel ce avea să devină Rege al României - și-a încheiat apoteotic pledoaria sa: „Nu uita inscripția de la Delfi: Omule, cunoaște-te pe tine însuți ! De ce ? Pentru că tu ești un univers. Pentru că tu ești o infinitate. Pentru că tu porți în tine un mister. Porți în tine resurse cât nu poate cuprinde Pământul. Nu uita că ai o mare răspundere. Dumnezeu te-a delegat să-L reprezinți pe Pământ. Nu e o formulă mistică, nici una romantică sau un idealism gratuit.”.
Ca un veritabil discipol al profesorului universitar doctor docent Ion Zamfirescu -, Minel Turburan a răspuns, cu multă răbdare, echilibru și armonie lăuntrică – tuturor acestor îndemnuri-comandamente.
*
* *
Multe, foarte multe ar mai fi de afirmat. Ne rezumăm la a preciza că – prin volumul Nevoia de istorie -, Minel Turburan își rotunjește inspirat și își încununează activitatea și creația de o viață: aceea de manager, răstimp de 43 de ani al Bibliotecii pentru popor „Anton Pann” din inima Olteniei, conjugată/ înfrățită cu aceea de stâlp de pridvor al comunității minunaților săi concetățeni din Filiași, de Fiu al Luminii, Fiu al Spiritului Oltenesc – adică al Spiritului Românesc la modul absolut, cum l-a definit, întru vecie, Adrian Păunescu, „măduva latinității noastre”, după Nicolae Iorga, „epicentrul spiritului românesc, conform acad. Dan Simonescu.
Scriind Nevoia de istorie, Minel Turburan a sculptat încă o treaptă trainică, de marmură imaculată, între trecut-prezent și viitor, adevărată Cale către sinele său cel mai profund și către Sinea confraților săi, iubitori de patrie și patriotism, devotați idealurilor intangibile de conștiință civică și demnitate națională.
Asemenea titanului moldo-valah al artei narative: Mihail Sadoveanu – autor al capodoperelor Creanga de aur, Baltagul, Frații Jderi -, Minel Turburan se dovedește, prin Nevoia de istorie, un adevărat hermeneut al misterului vieții eroilor din Filiași, conferind, totodată, sens seniorial, voievodal, existențelor umane din acest străvechi picior de plai panduresc din proximitatea castrului roman de la Răcari, de două ori milenar.
Lecturând cu atenție această carte, puteți trăi, stimați cititori și încântătoare cititoare, fiorii celor mai nobile sentimente românești – care i-au ocrotit, le-au dat tărie, temeritate și dârzenie, i-au străluminat, până în cea din urmă clipă, pe toți cei 144 de eroi filieșeni, din primul și din cel de-al doilea război mondial.
Tuturor fiilor Filiașului de ieri, de azi și de mâine,
ca și tuturor prietenilor ori afinilor Filiașului, urarea străveche, însă mereu tânără:
Vivat, crescat, floreat !

..//..
DAN LUPESCU
Craiova,
9 Mai – 9 Iunie 2020