Fernando Pessoa
Nu ştiu cāte suflete am
Nu ştiu cāte suflete am.
Le-am schimbat īn fiecare moment.
Mă simt īntotdeauna un străin.
Niciodată nu m-am văzut şi nici īntālnit.
Fiindcă am fost atāt de mult, sunt numai suflet.
Un om care are suflet nu are linişte.
Un om care vede e doar ceea ce vede.
Un om care simte nu este el cel care este.
Atent la ceea ce sunt şi văd,
Am devenit ei şi-am īncetat să fiu eu.
Fiecare din visele sau dorinţele mele
Apaţin celui care le-a avut, nu mie.
Eu sunt propriul meu peisaj,
Īmi supraveghez călătoria –
Diferit, mobil şi singur.
Aici unde sunt nu mă pot simţi pe mine īnsumi.
De aceea īmi citesc, ca un străin,
Fiinţa, de parcă-ar fi o o carte.
Neştiind ce va veni
Şi uitānd ce-a trecut,
Notez pe marginea paginilor
Ceea ce cred că simt.
Mă mir, recitind,:" Acesta am fost eu?"
Doar Dumnezeu ştie, pentru că El a scris.
Sunt obosit
Sunt obosit, asta-i clar,
Īntr-o zi, fiecare om ajunge să fie obosit.
De ce-s obosit, habar n-am:
Oricum, dac-aş şti, asta nu m-ar ajuta cu nimic
De vreme ce oboseala e mereu, mereu aceeaşi.
Rana doare cum doare,
Fără nicio legătură cu cauza care a produs-o.
Da, sunt obosit,
Şi-īntotdeauna surāzānd abia perceptibil
Acestei oboselii care nu e decāt:
Īn trup – o nevoie de-a dormi,
Īn suflet – o dorinţă de-a nu gāndi
Şi, ca o īncununare, luxul de-a nu avea speranţe.
Sunt inteligent, iar asta-i totul.
Am văzut multe şi-am īnţeles multe
Din cele ce-am văzut.
Şi mai există-o anumită plăcere pe care oboseala
ne-o oferă,
Cum şi sentimentul că, la urma urmei, capul foloseşte la
ceva.
***
M-am aşezat pe un scaun pe puntea de sus a navei şi am
īnchis ochii,
Iar destinul mi-a apărut ca o prăpastie.
Viaţa mea din trecut s-a amestecat cu cea viitoare,
Īntre cele două se auzea o gălăgie ca din salonul de fumători
Īn care, spre auzul urechilor mele, se īncheia o partidă de
şah.
Ah, balansat
De senzaţia valurilor,
Ah, legănat
De gāndul atāt de plăcuit că astăzi īncă nu este ziua de māine,
Şi că cel puţin deocamdată nu mi s-a īncredinţat nici un fel
de responsabilitate.
Nici o personalitate propriu-zisă, şi că mă simt aşezat pe
scaun.
Ca o carte uitată acolo de o suedeză.
Ah, scufundat
Īntr-o leneveală a imaginaţiei, evident că uşor somnoroasă,
Neliniştit īntr-un mod atāt de tihnit,
Atāt de mult semănāndu-i copilului care am fost odată
Şi nici de alte algebre cu valori x şi y īn sentimente.
Ah, īmi doresc din tot sufletul
Acele clipe fără de importanţă
Din viaţa mea,
Ah, mi-e dor de acele clipe, ca şi de altele asemănătoare
De pe vremea cānd eu nu aveam nici o importanţă,
Clipele cānd am īnţeles tot vidul existenţei fără să a,
inteligenţa de a-l īnţelege
Pe vremea cānd existau clarul de lună, singurătatea şi marea,
o Alvaro!
Paznicul turmelor (fragment)
Există destulă metafizică īn a nu te gāndi la nimic.
Ce gāndesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gāndesc eu despre lume!
Am să mă gāndesc la asta dacă am să mă īmbolnăvesc.
Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gāndi la toate acestea īnseamnă
A īnchide ochii nu a gāndi. Sau īnseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).
Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gāndesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Īncepe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gāndeşte la multe lucruri pline de căldură.
Īnsă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gāndi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decāt gāndurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.
Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decāt metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gāndim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decāt a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce īnseamnă să nu ştii?
"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu īnseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gāndi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Cānd se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral īncepe treptat să īşi piardă īntunecimea.
A te gāndi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva īn plus, cum te-ai gāndi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fāntānilor.
Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.
Nu cred īn Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred īn el,
Fără īndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine īn casă pe uşă
Spunāndu-mi, Iată-mă!
(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce īnseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l īnţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).
Dar dacă Dumnezeu īnseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred īn el,
Atunci cred şi eu īn fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decāt omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.
Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Īntrucāt dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el īmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Īnseamnă că el doreşte să-l cunosc īn chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.
Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decāt Dumnezeu despre el īnsuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi īl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gāndesc la el,
Şi īl gāndesc văzānd şi auzind,
Şi cu el drumetesc īnsoţindu-l clipă de clipă.
Tutuneria
Eu nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot vrea să fiu nimic.
Asta fiind spus, port īn mine
toate visele lumii.
Ferestre ale camerei mele,
ale camerei mele īn furnicarul uman anonim
(şi de l-ar şti cineva, ce folos?),
unul printre atītea milioane,
voi daţi spre-o stradă tainică
īntr-un continuu du-te - vino,
spre-o stradă inaccesibilă tuturor gīndurilor,
reală, imposibil de reală,
evidentă, incognoscibil de evidentă,
cu misterul ei
ascuns sub pietre şi fiinţe,
cu moartea punīnd igrasie pe ziduri
şi-ncărunţindu-i pe oameni,
cu Destinul diriguitor a toate şi tot
pe drumul nimicului.
Sunt astăzi īnvins, ca şi cum aş şti adevărul.
Lucid, ca şi cum m-aş afla īn ceasul morţii,
şi nemaiavīnd altă fraternitate cu lucrurile,
decīt un adio,
īn timp ce casa şi partea asta a străzii
se prefac īntr-un şir de vagoane, un tren,
semnalul de plecare sunīnd īn capul meu -
o zdruncinare a nervilor,
un scīrţīit al oaselor mele urnindu-se din loc.
Sunt perplex
ca unul care-a reflectat, găsit apoi uitat.
Mă īmpart īntre loialitatea pe care-o datorez
tutungeriei din faţă,
ca ceva real dinafară,
şi senzaţia că totul e vis,
ca ceva real dinăuntru.
Am ratat totul.
Cum n-am avut ţel,
poate ca totul nu era nimic
şi īnvăţătura primită e vană.
Am ieşit pe fereastra din spatele casei,
am fugit pe cīmp, făcīndu-mi alte planuri.
Dar n-am īntīlnit decīt ierburi şi copaci,
iar oamenii, cīţi mai erau, semănau cu restul lumii.
Plec de la geam, mă aşez pe un scaun.
La ce să mă gīndesc?
Ce ştiu eu ce-o să fiu cīnd nu ştiu cine sunt?
Sunt ceea ce cred?
Dar eu mă cred asta şi asta!
Şi-atīţia alţii au aceleaşi convingeri!
Un geniu? Īn clipa de faţă
o sută de mii de creiere
se cred genii, ca mine,
dar istoria nu va recunoaşte, poate,
pe nici unul.
Gunoi, iată ce va rămīne
din toate cuceririle viitoare!
Nu, nu cred īn mine...
Īn cīte mansarde şi nemansarde ale lumii
nebuni se cred genii?
Cīte aspiraţii īnalte, nobile, lucide
şi realizabile, cine ştie,
nu vor vedea niciodată lumina soarelui adevărat,
şi nu vor găsi ureche să le-asculte.
Lumea aparţine
cuceritorilor, iar nu visătorilor,
chiar dac-ar fi drept să le-aparţină.
Eu am visat mai mult decīt Napoleon n-a visat,
am strīns la pieptul meu ipotetic
mai multă omenire decīt Hristos,
am conceput īn secret filozofii
la care nici un Kant nu s-a gīndit.
Dar voi rămīne
pentru totdeauna, poate, individul de la mansardă,
deşi nu locuiesc acolo,
voi fi īntotdeauna cel care nu pentru asta s-a născut,
voi fi īntotdeauna cel care posedă bunuri,
voi fi īntotdeauna cel care aşteaptă
să i se deschidă uşa īn faţa unui perete fără uşă,
cel care. cīntă romanţa infinitului
īn curtea găinilor,
şi-aude vocea lui Dumnezeu īntr-un puţ astupat.
Să cred īn mine? Nu, īn nimic.
Să-şi reverse natura
peste capul meu ardent
soarele ei, ploaia,
vīntul ce-mi răsfiră părul...
Īn rest fie ce-o fi
sau nimic.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
am cucerit lumea
īnainte de-a ne ridica din pat,
dar ne trezim şi iat-o īntunecată,
ne sculăm şi uite că-i străină,
ieşim din casă şi vedem pămīntul īntreg,
sistemul solar,
Calea Lactee şi spaţiul Indefinibil.
(Mănīncă ciocolată, fetiţă
mănīncă ciocolată!
Nu există altă metafizică īn lume decīt ciocolata,
şi toate religiile nu ne īnvaţă mai mult
decīt cofetăria.
Mănīncă, fetiţă murdară, mănīncă!
De-aş putea şi eu mīnca ciocolată
cu aceeaşi naturaleţe ca tine!
Aici cad pe gīnduri,
mototolesc foaia de-argint
care-i, de fapt, de aramă,
o arunc la gunoi unde mi-am aruncat şi viaţa.
Rămīne numai amărăciunea neīmplinirii,
caligrafia rapidă a acestor versuri,
inscripţie şubredă spre Imposibil.
Am pentru mine un dispreţ fără lacrimi, nobil,
cu un gest amplu īmi lepăd veşmīntul slinos,
īl arunc īn vīltoarea lucrurilor, fără chitanţă,
şi rămīn acasă īn toată goliciunea.
Tu, care consolezi,
care nu exişti şi prin asta consolezi,
zeiţă greacă, statuie īnsufleţită,
patriciană romană, nobilă şi nefastă,
sau tu, prinţesă a trubadurilor, amabilă şi prefăcută,
o, tu marchiză din secolul al optsprezecelea,
prea decoltată şi īndepărtată,
o, metresă celebră din timpul părinţilor noştri,
sau nu ştiu ce modern,
greu de imaginat,
voi toate, tu, oricare-ai fi,
dacă poţi inspira, inspiră-mă!
Căci inima mea e o vadră golită.
Precum cei ce invocă duhuri,
mă invoc pe mine īnsumi
şi nu mă găsesc.
Vin iar la fereastră
şi văd strada cu o absolută claritate,
văd magazinele, trotuarul,
maşinile ce trec,
văd fiinţe vii, īmbrăcate, īncrucişīndu-se,
văd cīinii care există şi ei,
şi toate astea mă apasă
ca o sentinţă de deportare,
şi totul mi se pare atīt de străin.)
Am trăit, studiat, iubit, avut credinţă,
şi azi nu-i cerşetor pe care să nu-l invidiez
pentru simpul fapt că el nu este eu.
Mă uit la zdrenţele fiecăruia,
la rănile şi la minciunile lor,
şi mă gīndesc: poate că de fapt n-ai trăit,
n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai avut credinţă
(realitatea poate exista şi fără a face nimic
din toate astea),
poate c-ai fost numai o şopīrlă
căreia i s-a tăiat coada,
poate că eşti o coadă de şopīrlă
care, tăiată, se agită īncă.
Am făcut din mine ce n-am ştiut face
şi ce-aş fi putut face, n-am făcut.
Mi-am pus un domino greşit,
m-au luat drept ceea ce nu sunt,
iar eu n-am dezmiţit
şi iată-mă pierdut.
Cīnd am vrut s-arunc masca,
era lipită de chip.
Cīnd am aruncat-o şi m-am uitat īn oglindă,
eram deja bătrīn.
Beat fiind, nu-mi puteam pune la loc
masca pe care n-am fost aruncat-o.
Am dormit īn vestiar
ca un cīine tolerat de direcţiune
pentru că-i inofensiv,
şi vă povestesc acum istoria de faţă
ca să vă demonstrez că-s sublim.
Esenţa muzicală a versurilor mele inutile
īmi va permite să mă descopăr
ca pe-un lucru de mine creat,
şi nu voi rămīne veşnic
īn faţa tutungeriei din faţă,
călcīnd īn picioare conştiinţa de a exista,
ca pe-un covor īn care se īmpiedică un beţiv,
sau ca pe-o rogojină furată de ţigani
şi care nu face doi bani.
Dar patronul tutungeriei
a ieşit la uşă, stă īn uşă.
Īl privesc cu capul pe jumătate īntors
şi-n suflet cu durerea de-a mă şti neīnţeles.
El va muri şi eu voi muri.
El va lăsa firma, eu voi lăsa versuri.
La un moment dat va muri firma şi versurile.
Apoi va muri strada unde se află firma
şi limba īn care au fost scrise versurile,
va muri apoi planeta rotitoare
unde se află toate acestea.
Şi pe alţi sateliţi, din alte galaxii,
ceva asemănător cu oamenii
va continua să scrie un fel de versuri
şi să locuiască īn nişte tutungerii,
īn spatele unor firme -
īntotdeauna un lucru īn faţa altuia,
īntotdeauna un lucru la fel de inutil ca altul,
īntotdeauna imposibilul la fel de stupid ca realitatea,
īntotdeauna misterul adīncurilor la fel de adevărat
ca somnul misterului de suprafaţă,
una ori alta, īntotdeauna,
sau nici una nici alta.
Dar cineva
a intrat īn tutungerie
(să cumpere tutun?)
şi realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea.
Mă ridic pe jumătate, energic,
convins, uman,
şi mă duc să scriu aceste versuri
unde exprim exact contariul.
Īmi aprind o ţigară şi savurez īn ea
o eliberare de toate gīndurile.
Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,
gust, īntr-un moment sensibil şi competent,
eliberarea de toate speculaţiile,
conştient că metafizica nu-i decīt simptoma unei boli.
Apoi mă īntind pe spătar şi continui să fumez -
voi fuma atīta timp cīt īmi va permite soarta.
(Dacă m-aş fi īnsurat cu fiica spălătoresei,
poate c-aş fi fost fericit.)
Aici mă ridic de pe scaun, mă duc la fereastră.
Omul a ieşit din tutungerie
(punīnd restul īn buzunarul pantalonilor?)
Ah, īl cunosc: e Esteves fără metafizică.
(Patronul tutungeriei apare la uşă.)
Ca purtat de-o inspiraţie divină,
Esteves s-a īntors şi m-a văzut.
Mi-a făcut semn din mīnă iar eu i-am strigat:
Salut, Esteves!
Şi Universul s-a recompus pentru mine
fără idealuri şi fără speranţă,
şi patronul tutungeriei a zīmbit.
(Tradus de Lucia Sotirova)
Trandafirii din grădina lui Adonis īi iubesc,
Volucrul lor īl iubesc, Lidia, roze sunt,
Pentru care ziua naşterii
Este şi ziua morţii lor.
Eternă rămāne pentru ele lumina, īntrucāt
Apar după ce soarele deja s-a ivit, apoi
Sfārşesc īnainte ca Apolo să-şi lase
Vizibilul său parcurs
Tot aşa din viaţa noastră o singură zi să facem,
Neştiutori, Lidia, şi cu bună ştiinţă,
Căci noapte se află şi īnainte, şi după
Acest puţin cāt ne e durata.
Fernando Pessoa
Mare portugheză
O, mare salină, apele tale-s sărate
Şi de lacrimile Portugaliei! Atātea mame-īndurerate
Au plāns, iar mareea ispitea pe fiecare marinar!
Cāţi feciori ţi-au cerut clemenţă, dar īn zadar!?
Cāte fete-au murit fecioare, scrutānd zarea-albastră,
Pentru ca tu să fii, o, mare, marea noastră!
A meritat? A meritat, cum merită orice-īncercare
Atāta timp cāt sufletul e īndrăzneţ şi mare.
Oricine trece dincolo de Capul Bojador
Trebuie s-accepte durerile nepăsător.
Domnul a-īmpānzit cu primejdii şi-abisuri marea
Dar a făcut-o oglinda cerului, i-a-īmprumutat culoarea.
Cădere
Smulge-un fir de iarbă, mestecă-l īn dinţi şi vei īnţelege,
Vei īnţelege complet ceea ce exprim eu acum incomplet.
Tānjesc să fiu o rădăcină,
Urmānd, ca o sevă, doar propriile mele senzaţii....
Mi-ar plăcea să am toate simţurile – inclusiv
Intelectul, imaginaţia şi inhibiţia –
Pe pielea mea, astfel īncāt să mă pot rostogoli pe solul zgrunţuros
Şi să-i simt mai acut asprimea şi denivelările.
Aş fi nespus de mulţumit dacă trupul ar fi sufletul meu,
Pentru că numai atunci aş simţi cu adevărat
Toate adierele de vānt, toţi sorii şi toate ploile.
Aşa ceva este īnsă imposibil, iar eu sunt disperat, furios,
Īmi vine să-mi rup hainele cu dinţii
Şi cu gheare-ascuţite de leu să-mi sfāşii carnea
Pānă cānd va curge sānge, curge, curge...
Sufăr pentru că toate acestea sunt absurde,
Ca şi cum eu aş putea speria pe cineva
Cu sentimentele mele de ostilitate către destin, către Dumnezeu,
Sentimente care apar atunci cānd noi ne confruntăm cu Inefabilul
Şi brusc realizăm cāt suntem de mărunţi şi de vulnerabili.
Bicarbonat de sodiu
Brusc, o nelinişte...
Ah, ce nelinişte, ce greaţă de la stomac răbufnind īn suflet!
Şi ce mai prieteni am avut!
Şi cāt de goale toate oraşele pe care le-am străbătut!
Şi ce gunoi metafizic toate inteţiile mele!
O nelinişte,
O īntristare a epidermei sufletului,
Un fel de a-ţi lăsa braţele să cadă la apusul efortului...
Reneg.
Reneg totul.
Reneg mai mult decāt totul.
Īi reneg prin foc şi sabie pe toţi Zeii şi negaţia lor.
Ce-ar putea să-mi lipsească, de simt că-mi lipseşte ceva īn
stomac şi
īn circulaţia sāngelui?
Ce ameţeală vidă īmi istoveşte creierul?
Ar trebui să iau ceva sau să mă sinucid?
Nu: mai bine să exist. Īnainteeee! Voi continua să exist!
Să--e--xist...
Să-e-xist...
Doamne! Ce fel de budism īmi īngheaţă sāngele!
Să renunţ cānd toate uşile-mi sunt deschise
Spre peisajul tuturor peisajelor,
Lipsit de orice speranţă, de libertate,
Fără rost,
Accident al inconsecvenţei la suprafaţa lucrurilor,
Monoton dar şi somnoros,
Şi ce puternic adie brizele dinspre usile şi ferestrele larg
deschise!
Ce vară plăcută a altora!
Daţi-mi să beau, fiindcă nu mi-e sete!
Răspunde cu citat
Marcaje