Īntīmplări cu Tudor Arghezi
Publicat in Lecturi la lumina ceaiului
Tudor Arghezi avea un prieten evreu, Weissglass, pe care īl preţuia pentru cultura şi inteligenţa sa. Se īntīmpla sub regimul antonescian, cīnd Weissglass se afla īntr-un lagăr de concentrare, sub comandă romānească. La un moment dat, comandantul lagărului a primit ordin de la nemţi să formeze un lot de deţinuţi pe care să-l transporte la o destinaţie necunoscută, probabil la Auschwitz, de unde nu se mai īntorcea nimeni. Din lotul respectiv făcea parte şi Weissglass.
– Ia vino īncoace, mă jidane, s-a răstit la el comandantul lagărului, care īi zărise nişte hīrtii īn buzunar. Ce e cu hīrtiile alea?
– Nişte poezii de Arghezi. M-am apucat să traduc īn germană cīteva dintre ele.
– Tu, admirator al lui Arghezi?, s-a mirat comandantul, care, auzind răspunsul, se mai muiase.
– Da, domnule, īl cunosc şi aş fi vrut să-i trimit o carte poştală, dar văd că nu se mai poate.
Urmarea a fost că deţinutul Weissglass n-a mai părăsit lagărul. Īn schimb, i s-a permis să trimită cartea poştală pe adresa poetului, avīnd scrise, īntr-un colţ, cuvintele ,,Cu stimă”, iar, dedesubt, semnătura comandantului, şi el, un mare admirator al poetului. Se pare că, primind misiva, Arghezi a intervenit, la cel mai īnalt nivel, pentru eliberarea admiratorului său necunoscut, el, care considera filosemitismul şi antisemitismul nişte aberaţii, amīndouă presupunīnd o atitudine de discriminare colectivă. Īnsă, după doar cīţiva ani, Baruţu, fiul poetului, a fost, şi el, arestat. Copleşit de durere, bătrīnul părinte bătu la uşa Ministerului de Interne, dar degeaba. Nici prietenul său, Gala Galaction, deputat īn Marea Adunare Naţională, nu reuşise să facă mai mult. Īn atare situaţie, Arghezi s-a īncumetat şi i-a scris tovarăşei Ana Pauker. Solicitīnd eliberarea fiului său, el nu-şi revendica decīt meritul de a fi dăruit Literaturii Romāne nişte cărţi, nicidecum acela de a fi militant de stīnga şi de a-l fi salvat de la moarte pe Weissglass. Īntr-adevăr, peste cīteva zile, Baruţu Arghezi a fost eliberat, numai fiindcă era fiul marelui poet.
– Dar cīnd mi l-aţi luat, aţi făcut-o tot pentru că era fiul meu?, a replicat Arghezi, oferind un surīs de viperă sacră.
* * *
Īn 1949 se īmplinea aproape o jumătate de secol de cīnd Tudor Arghezi părăsise Mīnăstirea Cernica şi lepădase rasa călugărească. Iar, īn acel an, i se făcuse dor să revadă mīnăstirea şi īmprejurimile. De aceea, odată depuse diligenţele cuvenite, stareţul Urpasian a consimţit să trimită trăsura la Pantelimon. Arghezi venise la īntīlnire, īnsoţit de fiul său. Poetul păstra īn suflet nostalgia vieţii monahale, prin care trecuse ca un meteor… De cum se instalase īn mīnăstire, novicele cīştigase repede simpatia lui Iosif Gheorghian, mitropolitul primat al Ungro-Vlahiei, ierarh cărturar, cu o viaţă foarte curată, căruia Arghezi i-a păstrat, fără umbre, o amintire suavă. Sfinţia-sa i-a dat īn călugărie numele său, pe care, īnsă, tīnărul monah l-a păstrat doar puţină vreme. Dar cīnd a vrut Dumnezeu să i se nască un fiu – e vorba de Baruţu -, l-a botezat Iosif, aşa cum pe Mitzura o botezase Domnica. Făcīnd īnconjurul mīnăstirii, Arghezi recunoştea chiliile foştilor săi fraţi de chinovie.
– Aici şedea vărzarul mīnăstirii, şi-a adus el aminte, şi era persoana cea mai importantă īn Postul Mare, cīnd se mīnca doar o dată pe zi, şi numai varză acră cu mămăligă rece…
Tīrziu, drumul vizitatorilor i-a purtat pe insula unde erau cimitirul şi osuarul de sub Biserica Sf. Lazăr. Printre celelalte oseminte exista şi un craniu, aşezat pe o cărămidă pe care scria numele mortului. Văzīndu-l, Arghezi a strigat, cutremurīndu-se:
– Aoleu, părinte Visarioane, aici te găsii?!…
Se pare că acel călugăr, Visarion, va fi fost o amintire scumpă poetului.
* * *
De Sīmbăta Morţilor, cīnd se īmpart colivă şi cireşe īn vase de lut, pentru pomenirea celor plecaţi īn Lumea de Dincolo, Tudor Arghezi venise īn vizită la tīnărul său prieten, părintele Valeriu Anania, poet şi bibliotecar la Patriarhie. Arghezi era deputat īn Marea Adunare Naţională şi doar trecea drumul dincoace, spre Patriarhie, la o cafea şi o ţigară cu prietenii. El cunoştea clădirea foarte bine, căci, pe vremea călugăriei, īl servise, ca secretar personal, pe Iosif Gheorghian, cel care īl tunsese īn cinul monahal. Acum, Arghezi cutreiera bibliotecile şi cerceta cărţile din alte vremuri, īn speranţa că va găsi cuvinte necunoscute, pline de parfumul arhaic romānesc. La vīrsta lui, Meşterul era īncă un mare scormonitor de grai şi se īmbogăţea pīnă la disperare, pentru că storsese tot ce se putea stoarce din Limba Romānă, īncīt altora aproape că nu le-a mai lăsat nimic. De aceea, ţinea cu tot dinadinsul ca tinerii scriitori să dobīndească noi cuvinte, fie din dicţionare, fie prin viu grai, pīnă cīnd le intrau īn sīnge. Arghezi avea o vorbă: ,,Dacă poezia se isprăveşte odată cu omul, limba creşte odată cu neamul”.
Dar, să revenim la Sīmbăta Morţilor. Patriarhul Justinian, care īşi avea cabinetul de lucru cu ferestrele īndreptate spre bibliotecă, l-a văzut pe poet venind la părintele Anania, īncă de dimineaţă. (Alt motiv al vizitei era portretul lui Iosif Gheorghian, īn faţa căruia Arghezi se oprea, privindu-l ca pe o icoană, nimişcat şi cu pălăria īn mīnă.) Gazda i-a oferit oaspetelui dulceaţă şi cafea, după care cei doi s-au īntins la vorbă. Dar, pe la orele 11, maica Achilinia, cămărăşiţa Palatului Patriarhal, i-a anunţat că Preafericitul Justinian īi aşteaptă īn sufrageria palatului. Patriahul obişnuia să-şi pomenească morţii. Pe masa mare erau īnşirate, pe mai multe rīnduri, farfurioare cu colivă şi tot atītea ulcele de lut, pline cu cireşe. Īn jurul mesei erau deja aşezaţi părinţii Catedralei, secretarul, dactilografa, bucătarul, şoferii, oamenii de serviciu. Noii sosiţi s-au aşezat līngă ceilalţi. Justinian a intrat īn sufragerie şi a īnceput să īmpartă, īnmīnīndu-i fiecăruia ofranda şi rostind numele celui dus dintre cei vii: Miron Patriarhul, Nicodim Patriarhul, Valeriu arhiereul, Vartolomeu episcopul… Cīnd a ajuns īn dreptul lui Arghezi, glasul său aspru s-a mai īndulcit: ,,Iosif mitropolitul…”. După care s-a retras, chemat de alte treburi. Cum de nu uitase vechea legătură dintre marele poet şi mentorul său? Arghezi a fost foarte mişcat de această īntīmplare şi, īntors īn biroul gazdei sale, şi-a aprins o nouă ţigară şi, vreme īndelungată, n-a mai scos nici o vorbă. Dar, īntr-un tīrziu, a exclamat:
– Ehe, aici, la voi, e altă lume!…
Cīnd maica Achilinia a adus linguriţe pentru colivă, Arghezi i-a spus:
– Măicuţă dragă, pe-a mea te rog să mi-o faci pacheţel, să o iau acasă şi să o mănīnc cu Paraschiva.
Maica Achilinia a pregătit pacheţelul, adăugīnd īncă o porţie. Dar cīnd a fost să īmpacheteze şi ulceaua cu cireşe, poetul a oprit-o:
– Nu, măicuţă, pe aceasta să nu mi-o īnveleşti. Am s-o duc īn braţe aşa, că e pomană romānească.
(Redactarea acestui material s-a bazat pe informaţiile cuprinse īn lucrarea ,,Rotonda plopilor aprinşi”, de Valeriu Anania, apărută la Editura Cartea Romānească, īn 1983).
* * *
Īn lunga lui viaţă şi activitate literară, īn loc să primească elogii nesfīrşite pentru tot ceea ce a scris, Tudor Arghezi a primit 3 lovituri din partea autorităţilor. Prima lovitură a primit-o īn 1919, cīnd, īmpreună cu Ioan Slavici şi mai mulţi ziarişti, a fost acuzat de colaboraţionism cu nemţii, īn timpul primului război mondial, şi condamnat la 5 ani de īnchisoare, la Văcăreşti. Instigatorul fusese Nicolae Iorga, atīt de vanitos şi de inflexibil şi cu alţi confraţi. A urmat momentul septembrie 1943. Atunci, Arghezi a publicat īn ziarul ,,Informaţia zilei” pamfletul ,,Baroane”. Pentru această ispravă, era gata-gata să cadă īn ghearele Gestapoului şi, probabil, urma să fie īmpuşcat, căci Hitler nu se prea juca īn astfel de situaţii. Norocul lui a fost că l-au arestat romānii şi l-au ascuns īn Lagărul de la Tg. Jiu. Īn sfīrşit, īn ianuarie 1948, numitul Sorin Toma, un comunist cu o puternică influenţă şi fost combatant īn Armata Roşie, a publicat, īn ziarul ,,Scīnteia”, articolul: ,,Răsfoind volumele lui Arghezi. Poezia putrefacţiei, sau putrefacţia poeziei”. Īn urma apariţiei acestui material, poetului i-a fost interzis, aproape 10 ani, să mai publice vreun rīnd, fiind, astfel, īmpins īn ghearele mizeriei materiale. Mulţi l-au văzut plīngīnd de disperare. Īnsă, īn 1951, Gheorghiu-Dej schimbă macazul şi īncepe să atragă spre Partidul Comunist intelectualitatea artistică şi ştiinţifică. Īn consecinţă, el īi dă lui Iosif Kişinevski sarcina să se ocupe de reabilitarea treptată a lui Arghezi. Astfel, pentru īnceput, i se permite să publice poezii pentru copii şi traduceri din fabuliştii Krīlov şi La Fontaine. Nu mult după moartea lui Stalin, din 1953, mareşalul Tito a făcut o vizită istorică la Bucureşti. La recepţia oferită cu acest prilej, preşedintele iugoslav şi-a manifestat dorinţa să-l cunoască pe Arghezi, pe care īl citise īn traducere sīrbă. După zaiafet, Gheorghiu-Dej l-a condus pe Arghezi cu maşina acasă şi s-a scuzat că, deşi ştia ce se petrece cu el, n-a avut nici o putere să-l ajute, că alţii hotărau, peste capul lui. Arghezi n-a scăpat momentul să i se plīngă demnitarului ce greu o duce, īn continuare, cu īntreaga familie. Imediat, īncepīnd cu a doua zi, viaţa poetului se schimbă: maşină cu şofer la scară; reeditarea integrală a operei; este trimis, cu familia, īn Elveţia, să-şi trateze boala de ochi; i se pune la dispoziţie un cont īn valută; devine academician, membru īn M.A.N.; este aniversat, cu mare pompă, la īmplinirea a 75, 80 şi 85 de ani de viaţă etc. Īn felul acesta, Arghezi a primit, īn sfīrşit, prinosul recunoştinţei binemeritate.
PAUL SUDITU
Sursa:http://romaniamare.info/intimplari-c...slO7l_jF-4m5-o
Marcaje