Casa de la Valenii de munte
Caseta cu scrisori
129 de scrisori! De la versuri naive şi aluzii delicate, la mărturisiri exaltate şi rugi dezarmante: tânărul Nicolae Iorga a scris o operă” întreagă, până să înfrângă temerile feciorelnice ale frumoasei braşovence Catinca Bogdan. 129 de scrisori până la mărturisirea cea dintâi a unei iubiri care a ars până la moartea dramatică a marelui istoric român. 129 de scrisori şi-apoi alte sute, în care Nicolae Iorga, teribilul geniu de la începutul secolul trecut, lasă deoparte stilistica savantă a academicianului şi morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilăros şi tandru, pasional şi fermecător, cum puţini ni l-am fi imaginat.
129 de scrisori, şi-apoi alte câteva sute, în care ni se descoperă, deopotrivă, răspunsul la iubirea sa prin ataşamentul supraomenesc cu care Catinca s-a zidit de vie în viaţa şi în opera geniului Nicolae Iorga.
Glorie şi scrum
La început dispreţ,neglijenţă,tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire…
(Nicolae Iorga, 14 octombrie 1900, scrisoare de la Bucureşti către Catinca Bogdan)
Parcă nicicând nu-i mersese mai prost. Doar în copilărie, după moartea tatălui, când suferea, alături de fratele mai mic, George, văzând cum mama Zulnia se chinuia să-i crească şi să le dea educaţie, dintr-o biată pensie de 60 de lei. De atunci nu mai suferise ca acum, când cerneala se întindea ca pelinul peste scrisoarea pe care i-o trimitea bunului său prieten Ion Bianu. Din urmă cu 10 ani, de când uimise întreaga Românie, absolvind într-un singur an, magna cum laudae”, prestigioasa Facultate de Litere de la Iaşi, cariera şi viaţa personală i se înlănţuiseră într-o perfectă spirală a reuşitei. Ajuns sub influenţa benefică a marilor profesori junimişti, tânărul Nicolae Iorga e încurajat şi ajutat să-şi desăvârşească studiile în străinătate. Călătoreşte mult şi cu folos, are acces la marile biblioteci ale Europei, în care se închide cu lunile citind şi conspectând cu fervoare. La 23 de ani, e deja un veritabil fenomen naţional, o minune de om”, la propriu şi la figurat. Revenit în ţară, preia catedra de Istorie universală a Universităţii din Bucureşti, după ce, în prealabil, devine membru corespondent al Academiei Române!
Căsătoria cu Maria Tasu, cea care îi jurase iubire veşnică, în 1890, pe când amândoi erau foarte tineri, pare să meargă bine. Florica şi Petru, copiii lor, sunt deja mărişori. Nimic nu lasă să se întrevadă marea criză personală din toamna lui 1899. Şi totuşi, în noiembrie, Iorga scrie cât de înfiorător de nenorocit” se simte.
Momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Stilul său polemic la adresa unor nume consacrate ale vremii atrage o întreagă coaliţie împotriva sa. Se propune, nici mai mult, nici mai puţin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor ajung să atingă inclusiv chestiuni de ordin familial. La 28 de ani, viaţa lui Iorga e la răscruce de drumuri…
Frumosul copil” din Braşov
Nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie.
(Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare către Ion Bianu)
Prins sub povara propriilor ambiţii, atacat din toate părţile pe scena publică şi văduvit de tandreţea partenerei de viaţă, tânărul Iorga decide numaidecât să o rupă cu vechea viaţă, care se suprapunea, în bună măsură, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-lea.
Cere divorţul de Maria, invocând traiul rău”, abaterile sale de la datoriile conjugale” şi insultele grave” care i s-au adus, şi se foloseşte de întreaga sa influenţă, pentru a obţine o soluţie cât mai rapidă. Ştie că nu mai poate continua astfel şi ştie şi cum i-ar prii să trăiască pe viitor: într-un mediu cald şi prietenos, alături de o
femeie înţelegătoare şi cultivată, care să-i fie nu doar parteneră de viaţă, ci şi tovarăşă de studiu. Încă din vara anului 1899, Nicolae Iorga frecventa la Braşov, unde studia arhivele oraşului, casa părintească a slavistului Ioan Bogdan. Cunoaşte o parte din membrii familiei, intelectuali rafinaţi, ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. Scrie adesea, de altfel, despre lipsa acelui mediu de care se ataşase foarte mult. Se simte atât de bine în mijlocul acestei frumoase familii ardelene, încât, în 1900 se mută în chirie chiar peste drum de casa lor. Şi astfel, într-o zi, pe neaşteptate, destinul îi zâmbeşte larg lui Iorga, când în casa Bogdanilor apare Ecaterina, mezina familiei, venită de la Budapesta, ca proaspătă absolventă a pretenţiosului Institut Pedagogic Erzsébet”.
Aflat în plin proces de divorţ la Bucureşti, Iorga se îndrăgosteşte până peste cap de sora cea mică a prietenului său Ioan Bogdan. Catinca era o frumuseţe calmă, senină, armonioasă, fără nimic ostentativ. În plus, avea o educaţie solidă, studiase Literele la Berlin (o raritate pentru o femeie la vremea aceea), vorbea la perfecţie maghiara şi germana. Dar idila de-abia dacă are timp să se înfiripe, când, în august 1900, Iorga e obligat să ia drumul Sibiului, unde primise acceptul să cerceteze arhivele. Totul ar fi rămas, probabil, un dulce fior de-o vară dacă, tenace, pasional şi prodigios, întocmai ca în activitatea sa de savant, Nicolae Iorga nu ar fi ţinut aprinsă văpaia fragilă a promisiunii smulse Catincăi la Braşov – cum că se va gândi la el” – cu zeci şi zeci de scrisori şi de cărţi poştale. Orice zi mi se începe prin această spovedanie către tine, prin această rugăciune către iubita mea, care-mi aduce noroc şi mă înseninează”, îi scrie Iorga Catincăi. La început timid, apoi tot mai încrezător şi mai convingător, tânărul istoric reuşeşte, cu multă sinceritate şi emoţie, să spulberetemerile micuţei” şi să-şi facă loc în viaţa ei.
Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă… (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă.
(Nicolae Iorga, 23 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan)
Graziosissima Signorina”
Dragă Catincă,
(…) n-am căpătat încă lămuriri asupra unui punct foarte însemnat:anume dacă eşti tot mică şi n-ai crescut. E foarte interesant să ştiu: dacă ai crescut, e păcat, fiindcă aşa de bine-ţi stătea când erai mică! Dar e şi bine, pentru că atunci, ştii cine-ţi place şi cine nu-ţi place, ceea ce mi-ai spus că nu ştiai, fiindcă erai mică. Dar tot prefer să aflu că nu poţi lega aceste noţiuni: om şi iubire, decât să te văd mare… Deci sunt convins că te voi găsi tot aşa, un fragment frumos de domnişoară blondă. Îmi eşti dragă. (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)
Deci peste două-trei zile, o să ai… neplăcerea de a mă vedea. Eu sunt foarte curios să văd pe cine voi găsi: pe vechea domnişoară Catinca, aceea care râdea aşa de dulce, când îi exprimam ce planuri am faţă de biserica din cetate, ori cealaltă, de la plecare. Dar îmi sunt dragi amândouă: şi cea bună, şi cea rea.
(Nicolae Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)
Departe de Catinca, Iorga e măcinat de dor. Sunt zile în care îi scrie şi de două ori! Cu trecerea săptămânilor, ajunge să îi trimită iubitei sale colecţii întregi de ilustrate dintre cele mai exotice, scene din cultura japoneză sau din cea chineză, apoi din cea
italiană, până ajunge la colecţii de timbre bulgăreşti… Şi, deşi are sprijinul fraţilor tinerei braşovence – Iancu Bogdan îi transmite că ar fi foarte mândru ca cel mai bun prieten şi cel mai distins coleg al său să-i devie cumnat” – Nicu Iorga are de înfruntat răceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca.
Într-unul dintre desele momente de exasperare din exilurile” sale academice, Iorga glumeşte, pe spatele unei ilustrate, imitând stilul foarte scorţos al răspunsurilor Catincăi: Stimată domnişoară Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistolă, cu data de „Braşov, 13 oct. 1900″. Astăzi, 14 octombrie 1900, îmi permit a vă răspunde, asigurându-vă că m-am bucurat sincer aflând că v-au plăcut lucrurile trimese de mine. Găsesc foarte natural ca d-voastră să nu vă fi aşteptat la ele. Vă rog a primi salutările mele. N. Iorga, profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”.
Într-adevăr, Catinca răspunde cu multă răceală scrisorilor de început ale lui Nicolae Iorga. Dar răceala aceasta e, pe undeva, de înţeles, pentru că Iorga era în acea perioadă în plin proces de divorţ. Avizat de această sensibilitate a Catincăi, savantul o ţine mereu la curent cu mersul procesului şi cu eforturile pe care le face pentru ca el să se încheie cât mai curând.
Acest termen e ultimul, şi-mi e permis să sper că la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am dreptul să fii altfel cu mine. Aşa-i? Te sărut mult, mult… Să ştii că de la şedinţă încolo sunt logodnicul tău, că ai să-mi zici tu şi ai să mă laşi să te sărut. Aşa-i? Aşa-i? Să răspunzi, micuţo”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900.
În ciuda temerilor constantem exprimate de savant şi a reticenţei care persistă în rândurile pe care le primeşte de la Braşov, după întâlnirea cu Catinca din septembrie, Nicolae Iorga primeşte promisiunea logodnei pentru începutul anului viitor, după pronunţarea divorţului. Deferentul Dragă Catinca” devine, imediat după acea întâlnire, un efuziv Alla graziosissima signorina Catinca”, iar Îmi eşti dragă” se transformă, peste noapte, în Te sărut dulce” sau Te iubesc!”…
Cumintea şi dulcea mea iubită, am primit cartea ta poştală. Vezi, aşa să-mi scrii, copilule rezervat şi sfios. Şi mai puteai să adaugi, la sfârşit, acolo unde ai şters o literă, alte două: „T. I.”, adecă „te iubesc” (dar tu se chiamă că nu le scrii). Eram supt impresia unor lucruri urâte, şi rândurile tale m-au înseninat. M-am gândit la ce o să fie la vremea când amândoi, iubindu-ne, vom fi departe de locul unde eu am suferit şi sufăr încă atâta. Ce zici, signorina? Când vom fi noi doi, în bella Italia, şi când vo avea voie să te sărut, să te sărut. Dulcele mieu copil blond!
(Nicolae Iorga, 1 noiembrie 1900, scrisoare din Bucureşti către Catinca Bogdan)
Lună de miere prin biblioteci
Aici petrec bine între prieteni, şi nu-mi lipseşte decât dulcea mea logodnică. Ieri am fost la masă la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii şi tu pentru
mine.
(Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan)
La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, într-un cerc foarte restrâns, acum aş zice prea restrâns. Dar cum ar fi fost altfel, când nici invitaţii de nuntă nu am făcut? (…) Nici musică, nici altceva, care să fi dat o notă mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani mai târziu, pe foaia unui caiet. O cununie simplă, grăbită, probabil, de nerăbdarea lui Iorga. Multe rude nici nu apucă să ajungă la nuntă, nici fratele savantului, nici mama sa, nici bunii săi prieteni, Iancu şi Iorgu Bogdan, fraţii Catincăi, susţinători entuziaşti ai relaţiei celor doi tineri. Ca să pară mai tânăr, deşi avea doar 29 de ani, Nicu Iorga îşi tunde barba cea lungă, care avea să devină marcă a imaginii sale.
Într-una din fotografiile de la începutul lui 1901, păstrată la casa memorială de la Vălenii de Munte, Iorga impresionează prin ochii săi hipnotizanţi şi aerul misterios, uşor pierdut, atât de potrivit unui tânăr geniu. Cum nimeni nu s-a gândit să le facă fotografii tinerilor miri din Şcheii Braşovului, portretul de cuplu” a fost completat de editorii biografiilor lui Iorga cu un superb profil al Catincăi, realizat la absolvirea studiilor de la Budapesta. Toate declaraţiile din scrisorile lui Nicolae Iorga prind astfel, sens şi contur, în acest portret luminos al Catincăi…
Imediat după nuntă, Nicolae şi Catinca merg în Italia, la Florenţa. Nu avea să fie însă o lună de miere, căci Iorga şi soţia sa petrec majoritatea timpului în biblioteci, arhive şi muzee. Avea să fie, mai degrabă, începutul unui an de încercare pentru tânărul cuplu. Scrisorile trimise în ţară de Catinca scot în evidenţă destule neînţelegeri între cei doi, precum şi detalii despre cât de greu de suportat sunt capriciile unui soţ total absorbit de munca sa. Atmosfera încinsă din periplul italian dă naştere unor momente savuroase adesea în dramatismul lor, exagerat, de moment. Bunăoară, pe un colţ de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, în august 1901, Pentru că a cumpărat brânză puturoasă şi mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus că vorbesc „tare, tare”; 3) Că nu mai poate suferi; 4) Că o să moară într-un an; 5) Şi că e gata să mântuie tot. 8 ceasuri de sară. Până la 9, cine ştie ce va mai spune”. După mulţi ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a găsit această bucăţică de ziar împăturită cu grijă într-un plic pe care Catinca scrisese: Document de la a şasea lună din căsătoria noastră. Amare zile!”.
Dar spre deosebire de Maria, prima soţie a savantului, Catinca înţelege bine câtă nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei şi se înhamă, cu tenacitate ardelenească, la marea operă pe care Iorga o punea la cale. Îi ţine corespondenţa, îi ordonează lucrările, transcrie manuscrise, îl ajută cu preţioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decât o soţie grijulie, e un adevărat partener de viaţă, e de fapt cea mai importantă colaboratoare a lui Iorga. Exact ceea ce Iorga îşi dorea mai mult, ce remarcase la soţia prietenului A. C. Cuza: cea mai cuminte femeie ce se poate închipui”, care urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei”.
În sfârşit acasă: Vălenii de Munte
Îmi fac sufletul tare, căci şi trebuie. Mă fericesc că vă am pe voi, pentru că altfel n-ar birui în mine gândul că a trăi şi a te ţinea sănătos este o datorie, orice s-ar întâmpla. Eu, pentru mine, pare că nici n-aş mai fi, şi mă dăruiesc vouă, cari, prin datoria de a vă ţinea şi a vă apăra, mă ţineţi la locul mieu. Nu căuta să înţelegi mai mult. Vreau ca această scrisoare să-ţi ajungă. Şi am credinţa că ceva din iubirea noastră îmi va face întotdeauna drum prin viaţă, prin chinuirile şi primejdiile ei.
Te sărut şi vă sărut.
(Nicolae Iorga, 10 noiembrie 1916, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga)
În primii ani de căsnicie, până la naşterea primilor patru copii, Catinca îl însoţeşte peste tot pe Nicolae Iorga, şi la Paris, şi la Budapesta, şi la Cracovia, Cluj, Sofia sau Istanbul, la conferinţe şi în deplasările documentare.
Încântat de devotamentul şi de calităţile de cercetător ale soţiei sale, savantul nu scapă nici un prilej să atragă atenţia în mod public asupra binecuvântării de a o avea pe Catinca alături. În august 1900, Iorga mărturiseşte că e ajutat în arhivele de la Budapesta de soţia mea, care îmi face grelele traduceri din ungureşte”. Apoi, în introducerea volumului despre războaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizează că pentru documentele ungureşti, traducerea mi-a fost făcută de un colaborator pe cât de statornic, pe atât de modest”.
După 1907, cu patru copii deja şi cu multe probleme pe cap, Catinca şi Nicolae Iorga decid să lase la o parte viaţa tumultoasă a Bucureştiului şi să se mute într-un târguşor liniştit, unde savantul însuşi visa să găsească un loc prielnic pentru ambiţioasele sale proiecte culturale. Când află despre Vălenii de Munte, Catinca e în al nouălea cer, chiar dacă nu vizitase niciodată locul! Probabil că ardeleancă ş econoamă de casă cum era ea”, se şi interesase cum se trăia pe acolo. După ani şi ani de peregrinări şi după mutări succesive în case lipsite de orice confort, la Văleni cei doi soţi aveau să găsească, în fine, liniştea şi căldura unui cămin. Viaţa îi va mai despărţi adesea pe Catinca şi pe Nicu Iorga – trec împreună prin războaie, refugii, crize politice, dar şi prin rutina deplasărilor în străinătate sau prin ţară ale savantului -, dar acasă” rămâne, pentru amândoi, Vălenii de Munte. Casa de la Văleni devine, astfel, destinaţia altor sute de scrisori care ţin aprins, peste timp, fiorul poveştii de dragoste din vara lui 1900…
Superba Casă Memorială Iorga din Vălenii de Munte
Conservată întocmai cum era în urmă cu un secol şi transformată în muzeu memorial, casa de la Vălenii de Munte impresionează prin simplitate şi bun gust. Cu
excepţia unor suveniruri sau cadouri primite de la prieteni sau admiratori, totul în Casa Iorga” e fabricat în România, în cel mai pur şi mai clasic stil tradiţional. Mobile trainice, comandate la Câmpulung Moldovenesc, încrustate dichisit cu motive populare tricolore, cuverturi ţesute la ţară, icoane vechi şi, de jur-împrejur, biblioteci ineîncăpătoare chiar şi acum, când zeci de mii de volume de colecţie au luat drumul arhivelor bucureştene. Un fost premier, un mare academician şi un politician de vârf să trăiască atât de modest? Iată ce diferenţă faţă de opulenţa afişată azi de politicieni… Mă mir şi eu, la fel ca miile de turişti care trec pragul casei memoriale din Văleni, să văd că Iorga trăia chiar atât de simplu, ţărăneşte, aproape.
Un hol prelung, mobilat cu lăzile de zestre moldoveneşti, atât de dragi lui Iorga, desparte biroul savantului şi dormitorul cuplului de saloanele din dreapta. Biroul de lucru, masiv, îndeamnă pe dată la lectură. E ticsit de cărţi din toate domeniile ştiinţei,scrise în toate limbile pământului, marcă a geniului poliglot şi pluridisciplinar care a fost Iorga. Dincolo, dormitorul e simplu şi cald, cu perdele de in lăsate peste ferestrele ce dau spre curtea nostalgică, sub bruma toamnei târzii. Un pat mare vegheat de icoane la căpătâi, o oglindă cu lavoar de argint, un mic portret al Catincăi în costum popular şi un birouaş aşteptând, discret, veşti noi şi gânduri bune de la savant, de citit şi răscitit seara, pe el, târziu, la lumina lămpii cu gaz.
N-am să te pot vedea duminecă. Mă voi mângâia întrucâtva cetindu-te. Scrisorile tale sunt o minune de cuminţenie şi bunătate, într-o formă perfectă. Până la revedere, te sărut cu atâta lung şi greu dor.
(Nicolae Iorga, martie 1939, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga)
Salonaşul cu secrete
Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se
mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi – bagă bine de seamă – tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria faţă de iubitorul tău N. Iorga.
(Nicolae Iorga, septembrie 1917, scrisoare către Catinca Iorga)
Salonul Catincăi e mic cât o chilie. O canapea şi un birou cu două fotolii, unde îşi primea prietenele, confidente în rarele clipe de răgaz. Pe un dulăpior, după uşă, stau frumos înrămate fotografii din tinereţe ale copiilor, frumoşi şi zâmbitori, balsam pe suflet la bătrâneţile cele pline de griji. Aici, în acest salon, îşi va fi trăit Catinca, în mare taină, necazurile şi bucuriile simple, ferită de camera de lucru a savantului, de veşnicele şi împovărătoarele sale priorităţi academice sau politice.
Aici îşi va fi plâns, nespus, fiica cea iubită, Titiţa, răpusă de boală în 1912, la numai 8 anişori. Moartea celei despre care toţi vorbeau ca despre a doua Iulia Hasdeu” l-a zdruncinat atât de tare pe Nicolae Iorga, încât Catinca, pentru a-l îmbărbăta, şi-a reprimat mereu, de faţă cu el, cu o voinţă demnă de un mare pustnic, orice urmă de tânguire.
Aici îşi va fi tras Catinca sufletul, după ce, în 1919, va fi trudit zile întregi să repună în ordine casa pe care, în batjocură, trupele germane o transformaseră în grajd pentru cai. Tot aici, în salonaş, îşi va fi căutat cuvinte potrivite pentru a-l împăca pe Iorga după eşecul scurtei sale guvernări, în vara lui ’32. Şi tot aici îl va fi luat deoparte pe iubitul ei soţ în 1937, când l-a sfătuit să-şi ia o pauză de la universitate, unde era în permanenţă şicanat de legionari.
Aici se va fi rugat, smerită, în lunile de grea suferinţă, în care o boală necruţătoare a încercat-o, la finele anilor ’30. Deşi o ştie suferindă şi se bucură de fiecare dată când află veşti bune de la medicii către care o îndrumă, lui Nicolae Iorga nu i se dezvăluie niciodată adevărata boală a Catincăi şi nici gravitatea ei. Într-un moment de mare criză politică şi socială, în care ameninţările şi atacurile la adresa lui Iorga nu mai contenesc, Catinca alege, din prea multă dragoste pentru Nicu, să-şi ducă singură crucea şi să nu-l necăjească şi mai mult…
O sfântă: Ecaterina cea blândă şi iubitoare
Vreau doar atâta să le spun copiilor mei că, fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi fost în stare să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rari excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit nevoia… Doar în rare cazuri, în lipsa lui… Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mai mari… Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de faţă.
(Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, însemnare în jurnalul intim)
Teribilul cutremur din 9 spre 10 noiembrie1940 îi găseşte împreună, la casa din Văleni, pe Nicolae şi Catinca. Lucrurile păreau să se fi liniştit, ultima scrisoare dintre cei doi e plină de optimism, după tomuri întregi în care cei doi soţi deplângeau,
deopotrivă, necazurile personale şi soarta unei ţări aflate în derivă. Dar cutremurul schimbă totul în numai câteva clipite. Casa e zdruncinată din temelii şi nu mai poate fi locuită. Familia îşi strânge la repezeală câteva lucruri şi pleacă la vila pe care o deţinea la Sinaia. Între timp, la Bucureşti continuă campania furibundă de presă care prevestea lichidarea lui Nicolae Iorga – pedeapsă pentru uciderea lui Corneliu Zelea
Codreanu, de care savantul a fost făcut responsabil, în mod abuziv, pe considerentul disensiunilor mai vechi dintre el şi Căpitan.
Apocalipsa
În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, profesorul, în vârstă de 69 de ani, se găseşte la masa de lucru de la etajul casei din Sinaia. Încearcă să lase deoparte gândurile negre şi se pune să lucreze la Istoria Universală”.
Într-o cămeruţă la parter, Ecaterina scrie şi ea, în linişte. Se sperie de moarte când, deodată, şapte bărbaţi dau buzna în casă, blocând apoi uşa cu spatele. Cine sunteţi?, îngaimă, cu răsuflarea tăiată, Catinca. Poliţia legionară a Capitalei! Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogator”, îi răspunde, pe ton cazon, unul dintre agresori. Într-un minut, Nicolae Iorga e deja jos, în hol, flancat de cei şapte.
Deşi bănuia de multă vreme că i se pregăteşte asasinarea, marele istoric ţine să-şi liniştească soţia, în ultimele clipe dinaintea despărţirii. Insistă ca nu cumva să-i umble la masa de scris, căci avea să se întoarcă în grabă. Apoi, cu grijă, ca să vadă Catinca, îşi ia galoşii cei groşi, să nu răcească pe drum… În drum spre maşina lăsată cu motorul pornit, gata să plece în trombă spre Bucureşti, de undeva apare Alina Iorga, fiica cea mică a familiei, care insistă să-şi însoţească tatăl la Bucureşti. E repezită. Nu se poate. În maşină nu mai e loc.
În casă, terorizată de frică, Ecaterina pune mâna pe telefon. Sună la Mircea Iorga, fiul cel mare, de la Bucureşti, care avea bune relaţii în mediul legionar. Sună la prietenii, partizanii şi apropiaţii lui Nicolae Iorga. Sună la politicienii cei mai importanţi la care avea acces, sună la poliţie, la jandarmerie, sună peste tot. Întreaga lume influentă a Capitalei e alarmată în scurt timp. Antonescu însuşi află de asasinatul ce se punea la cale şi dă imediat în urmărire maşina agresorilor. Avertizaţi, probabil, aceştia îl ascund pe Nicolae Iorga în garajul Poliţiei din Ploieşti.
Noaptea, văzând că intrarea spre Bucureşti e în continuare blocată, echipa morţii se abate spre pădurea Strejnic unde, la adăpostul întunericului, îşi execută misiunea criminală. Savantul e găsit mort, străpuns de gloanţe, în dimineaţa zilei de 28
noiembrie, la marginea unui drum.
Vestea asasinatului o ajunge pe Catinca la capătul unei nopţi lungi, de rugă şi nesomn. La fel ca la moartea Titiţei, suferinţa o oţeleşte. În plină teroare legionară, sfidând un regim care ascunde, într-un comunicat lapidar, moartea unei somităţi a culturii româneşti şi universale şi interzice funeralii naţionale la care, măcar ca fost premier, dacă nu ca academician, Nicolae Iorga era îndreptăţit, Catinca reuşeşte să strângă în jurul ei sute de oameni la slujba de înmormântare de la cimitirul Bellu. În vreme ce în lumea întreagă, de la New York la Paris, zeci de mari universităţi arborează drapelul în bernă, iar Turcia declară zi de doliu naţional în memoria celui ce-i lăsase moştenire monumentala Istorie a Imperiului Otoman, la Bucureşti, uciderea lui Iorga e subiect tabu…
Peste Catinca Iorga începe să coboare întunericul. Copleşită de durere, luptă cu boala şi suferinţa pentru a pune în ordine tot ceea ce ţinea de viaţa şi de opera savantului. Contactul cu cărţile şi manuscrisele rămase în bibliotecă, cu ultimele pagini acoperite de scrisul lui, îi dă putere. Dorinţa de-a rândui moştenirea marelui istoric, care îi fusese şi soţ, o ţine în viaţă. Întâi de toate, se îngrijeşte de soarta copiilor, marcaţi puternic de moartea tatălui lor. Desparte, cu mare chibzuinţă, averea familiei de tot ceea ce socotea a fi bun public în ceea ce Nicolae Iorga lăsa în urmă. Apoi, cu sârgul pe care l-a avut decenii la rând ca secretara personală” a lui Iorga, strânge într-o uriaşă arhivă toată corespondenţa profesorului şi toate scrierile sale nepublicate. Câte dureroase aduceri aminte, câte clipe de dor sfâşietor, câte momente de disperare o vor fi încercat pe când recitea rândurile scrise de soţul ei! Dar şi câtă mândrie de a-şi fi împărţit destinul cu un geniu. Vechile rădăcini ale familiei sale de cărturari ardeleni îi dau putere, o ambiţionează să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Se ocupă de soarta aşezămintelor culturale făcute de Iorga la Vălenii de Munte şi se luptă pentru ca marelui savant să i se facă dreptate. Când află numele criminalilor, depune fără preget plângeri penale pe numele lor, fără să ţină seama de ameninţările din jur. Zbaterea durează un an. Suprapusă peste suferinţa pierderii omului a cărui viaţă şi operă devenise, de atâta amar de vreme, raţiunea ei de a fi, boala pe care i-o ascunsese lui Nicu se agravează necruţătoare.
Catinca moare la exact un an după asasinarea lui Nicolae Iorga. Vestea decesului ei apare în presă, în aceeaşi ediţie cu anunţul privind parastasul de 1 an de la moartea istoricului. Moartea Catincăi e comemorată în Curentul”, printr-un editorial de pagina întâi. Momentul politic se schimbase! Sub semnătura influentă a lui Pamfil Şeicaru, o ţară întreagă află, atunci, despre dedicaţia şi jertfa unei femei de excepţie: Catinca Iorga.
Şi despre o poveste de dragoste sfârşită la o margine de pădure, cu un glonţ.Ştia să potolească furtuna cu privirea acelor ochi albaştri, de o infinită bunătate, afla întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, rostit cu acea voce cristalină, de o învăluitoare muzicalitate, spre a înlătura o supărare, înseninând atmosfera. Căuta să rămână în umbră, avea o neobicinuită aristocraţie de a fi soţia unui om de o aşa covârşitoare personalitate.
Toată străvechea şi autentica nobleţe a oamenilor din cuprinsul Transilvaniei o regăseai în ţinuta, în gestul, în această măsurată comunicativitate.
(Pamfil Şeicaru, noiembrie 1941, Curentul”)
Pentru documentarea articolului, autorul a folosit mărturii, texte şi lucrări semnate de Liliana Iorga-Pippidi, Andrei Pippidi, Lucian Nastasă, Paul D. Popescu, Petre Ţurlea, Ion Bocioacă, Haralamb Zincă şi Valeriu Râpeanu.
Mulţumiri speciale distinsei doamne Daniela Moraru, sufletul Muzeului Memorial Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, pentru resursele documentare puse la dispoziţie, şi doamnei Carmen Ionescu, pentru ghidajul atât de calificat.
|
Răspunde cu citat
Marcaje