,,E foarte frumoasă”, i-a spus mama emoţionată.
,,Mă întorc mâine la Bucureşti, nu te supăra, vreau s-o public. Vara pot obţine avizul mai uşor.”
Dimineaţa, în graba plecării a uitat foile cu textul pe noptieră. În tren s-a reîntâlnit cu Fănuş Neagu, care s-a arătat surprins de grabnica lui întoarcere.
,,Ce s-a întâmplat? N-ai zis că stai mai mult acasă?”
,,Am scris o poezie deosebită şi vreau să o public. Să ţi-o arăt”.
Intenţionând să i-o citească, a constatat cu supărare că foile nu erau nici în geanta cu manuscrise, nici prin buzunare. Fănuş ştia întotdeauna să facă haz de necaz: ,,N-ai scris-o tu? Mai scrie-o o dată”. Nici în tren, şi nici la Bucureşti nu a putut reconstitui integral textul poetic.
În aceeaşi zi am găsit poezia uitată şi am citit-o în liniştea camerei de la Mălini. Pentru prima oară mi-am dat seama că fratele meu este un mare poet. I-am expediat-o imediat şi astfel poezia ,,Moartea căprioarei” a fost publicată în revista Viaţa Românească din luna octombrie 1954. Autorul nu împlinise 19 ani.
Şi, la puţin timp după apariţie, primesc un pachet ,,cu valoare” de mărimea a două cutii de chibrituri. Am recunoscut scrisul şi am bănuit că este un dar cu ocazia zilei mele de naştere. Când am desfăcut ambalajul, am zărit sub capacul albastru al cutioarei un strat bine presat de bombonele. Dezamăgită, am aruncat cutia pe pat la întâmplare. ,,Ce glumă!” Dar din interior s-a rostogolit un ceas micuţ de mână, strălucitor, cu cadranul aurit. Fusese înfăşurat într-o mică scrisoare de mulţumire, încheiată scurt cu urarea tradiţională La mulţi ani!. Primul meu ceas era de o frumuseţe aparte. L-am purtat mult timp la mână şi după ce s-a defectat. Îmi amintea de el.
Din toamna acelui an al secetei, 1946, şi până la sfârşitul anului 1951 fratele meu a fost elev la Liceul ,,Nic Gane” din Fălticeni. La limba română l-a avut ca profesor pe Vasile Popa, distins om de cultură, cu studii teologice. Profesorul, iubitor de poezie, i-a descoperit talentul şi l-a popularizat în viaţa şcolii cu statutul de poet. I-a îndrumat lectura, împrumutându-i cărţi şi solicitându-i impresiile în scris.
În anul 1950, este invitat la Iaşi, la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, unde citeşte poezia ,,Fii dârz şi luptă, Nicolae”, publicată peste o lună în revista literară Iaşul Nou. Uimeşte prin cultura sa vastă, prin talent şi prin stăpânirea de sine. Este văzut de literaţii ieşeni ca o ,,minune locală”. Succesul nu-l impresionează. În scrisorile trimise atunci din Iaşi descrie admirativ, cu lux de amănunte, sala Teatrului Naţional şi sala Bibliotecii Centrale, unde s-a desfăşurat Conferinţa Tinerilor Scriitori. Se prezintă ca un ,,observator atent la detaliul cultural, şi nu ca un protagonist în arena literară”.
Prieteniile lui Labiș
,,Continuă colaborarea cu Iaşul Nou cu semnătura N. Mălin. Succesele continuă. În primăvara anului 1951 obţine Premiul 1 (faza pe ţară) la concursul de limba şi literatura română «Mihai Eminescu» clasa a IX-a. Este solicitat să ia cuvântul în numele concurenţilor la festivitatea de premiere şi «vorbeşte fără cea mai mică urmă de emoţie vizibilă». În Scînteia Tineretului, pe prima pagină apare fotografia lui în momentul decernării premiului. Acest fapt a determinat mutarea lui la Iaşi. Scriitorii ieşeni, prin profesorul universitar Constantin Ciopraga, au obţinut acordul părinţilor pentru transferul la Liceul ,,Mihail Sadoveanu”, în clasa a X-a, considerând că talentul lui nativ trebuie îndrumat ,,cu competenţă”. Continuă să citească mult şi să traducă din literatura universală. Îi apar două tălmăciri în Iaşul Nou. Conduce cenaclul literar şi, cu acest prilej, îl cunoaşte mai bine pe George Mărgărit, de a cărui prietenie se va bucura până la sfârşitul vieţii.
Recomandat pentru Şcoala de literatură ,,Mihai Eminescu” din Capitală, devine elevul acestei şcoli în urma unui concurs de admitere, începând cu luna septembrie 1952. Mihail Sadoveanu auzise de talentul lui ieşit din comun şi, cum îi cunoştea bine locurile natale, l-a luat de la început sub aripa lui protectoare. Criticul literar Lucian Raicu, coleg de serie la Şcoala din Şoseaua Kiseleff, mi-a povestit cum la festivitatea de deschidere a cursurilor, înainte de a derula protocolul ,,plicticos, dinainte stabilit”, Sadoveanu ar fi întrebat: ,,Labiş, eşti aici? ”. La răspunsul afirmativ primit din sală, ,,uriaşul” a înclinat capul în semn că se poate începe. Poetul era acolo şi totul căpăta un înţeles. Viitorul critic şi tânărul poet au fost legaţi pe viaţă de o prietenie sinceră, susţinută de talentul lor literar, de orizontul de lectură. Raicu i-a fost sprijin moral în momentele grele, găzduindu-l mult timp în camera lui, cu chirie, din Strada Al. Odobescu. Astfel l-a putut cunoaşte mai bine şi a putut scrie cel mai important studiu monografic despre fratele meu. Un rol deosebit în posteritatea poetului Nicolae Labiş l-a avut poetul Gheorghe Tomozei, care şi-a asumat rolul de editor şi biograf. Colegi de seminar şi de redacţie la revista şcolii, ,,Anii de ucenicie”, secţia poezie, cei doi se duelau în replici polemice pe măsura talentului şi orgoliului adolescentin. De atunci, colegii şi prietenii i-au numit Tom şi Lae.
Un loc aparte în viaţa fratelui meu din timpul mult contestatei Şcoli de literatură l-a ocupat fostul coleg de cameră Imre Portik. Acesta, în ultimii ani de viaţă, a scris o carte memorialistică despre Nicole Labiş intitulată sugestiv ,,Hora morţii”. Cartea, apărută postum, încearcă să dezvăluie misterul morţii prietenului său.
De-a lungul anilor, am observat cu tristeţe că dintre cei care au scris despre moartea fratelui meu, poetul Nicolae Labiş, câţiva, foarte puţini, au făcut-o conjunctural, în necunoştinţă de cauză, reuşind să strecoare propriile refulări şi să dezvăluie propriile limite. Consider că interviul dlui Viorel Ilişoi, realizat cu Cezar Ivănescu în anul 1997, şi publicat în suplimentul din 26.11. 2009 este neconcludent şi aberant, menit să declanşeze digresiune.” (sursa: Jurnalul Național)
Nichita Stănescu – întâlnirea cu Labiș
Marele Nichita Stănescu (1933-1983), mai mare cu doi ani decât Labiş, a povestit, la un moment dat, ce a însemnat pentru el întâlnirea cu Nicolae, într-un amfiteatru al Facultăţii de Filologie din Bucureşti.
”Era în ultima primăvară a lui Labiş. Faima lui era atât de uriaşă încât noi studenţii inodori şi incolori primeam în urechi ca fiind valoroase orice ştiri, oricât de neînsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare şi ambigui despre el. Luase obiceiul să vină la Facultatea de filologie. Din vreo pricină de femeie poate, sau pur şi simplu din dorinţa de a audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu. Nu-l iubeam. Eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica, şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins. Nu era foarte înalt, avea un chip rotund, nasul cârn tronând peste o imensă mustaţă răsucită. Purta bundă, ca o sfidare împotriva oraşului şi a burgheziei în haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai în textele tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade. Aici memoria mi se tulbură şi nu ţin minte ce căutam în amfiteatrul Odobescu plin de studenţi prost îmbrăcaţi, unii dintre ei, printre care mă număram şi eu, mâncând „crep” la porţia în plus pe care o ofereau cantinele studenţeşti.
Deodată, cineva de la catedră care ţinea loc de tribună (nu mai ţin minte cine) s-a ridicat şi cu un glas rituos a zis: „Se află printre noi Nicolae Labiş şi am fi fericiţi dacă el ne-ar citi o poezie”. […] Văd parcă pe Labiş ridicându-se de o gravă nobleţe naturală care lăsa puţin dureros şi distant între el şi noi o barieră a neatingibilului. Nu s-a urcat lângă catedră, ci a rămas în faţă chiar lângă primul şir de bănci, şi într-o tăcere în care nici memoria nu mai funcţiona, brusc a anunţat titlul poeziei Moartea căprioarei, ştiută, adorată, invidiată, negată şi urâtă sufletului meu. Cred că numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării.
Calm şi degajat, bonom şi profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale şi dur totodată, vers de vers, a început să-şi retrăiască poemul (era prea tânăr ca să-l poată recita), începându-şi versurile lin şi tărăgănat şi sfârşindu-şi-le brusc, de parcă vântul ar fi avut ecouri semantice. Mi-aduc aminte cuvântul „nămol” în care se termina un vers. Era atât de scurt zis şi de brutal, încât nămolul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el într-un alt vers… „planetă şi grea”. Se terminau de o rară violenţă, într-un vers în care spunea că-şi şterge mâinile de sânge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui şi la bundă, ca şi cum şi mâinile, şi bunda, ar fi fost pline de sânge.
Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci nu puteam crede că se poate scrie o poezie mai minunată decât Moartea căprioarei, pe care o iubeam şi o uram. Aş fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricare altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea şi foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam să-i prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte. Abia acum ştiu că acea seară în care am avut tristul noroc să-l văd nu ţinuse de noţiune şi deci nu aveam cum s-o înţeleg cu noţiunile, că ea nu ţinea nici de caracterul meu, ci era numai o aspiraţie a mea atât de brusc relevată încât chiar şi resturile de memorie care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decât explozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie. […] Atâta vreme cât el a trăit eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor.” (sursă: www.inventatori.ro)
Nicolae Labiș – ,,buzduganul unei generaţii”
Supranumit de către criticul Eugen Simion Nicolae Labiş a fost o personalitate fulgerătoare şi un talent de excepţie, stins prea devreme, dar care ne-a oferit moştenirea sensibilităţii şi geniului său poetic prin care a încercat recuperarea vechilor valori, a esenţei artistice supuse dezagregării de către noua ideologie. Labiş a simţit cum politicul sugrumă literatura şi a luptat pentru repunerea în drepturi a poeziei ca mesaj al libertăţii şi reînnoirii.
Nicolae Labiş s-a născut la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, jud. Baia, azi Suceava, la 2 decembrie 1935. Mama, Ana-Profira, învățătoare, s-a născut la Topolița, sat vecin cu Humuleștii, iar bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ștefan a Petrii Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Tatăl, Eugen Labiș, fiu de brigadier silvic, ceea ce explică și patima pentru vânătoare, a fost, de asemenea, învățător. În afară de Nicolae, familia mai are două fete, Margareta și Dorina.
Fiind învățători, părinții viitorului poet nu erau nici bogați, dar nici săraci. În vremea aceea, învățătorul era cineva în sat, făcând parte din notabilitățile locale. Copilăria lui Nicolae a fost marcată de mai multe evenimente dureroase, printre care un refugiu și o secetă cumplită ce s-a abătut peste România, cu precădere în Moldova lui natală.
Până la 7 ani, Nicolae Labiș a citit mult, dovedind şi un real talent la desen.
La cincisprezece ani, în 1950, debutează cu poezia ,,Fii dârz și luptă, Nicolae!”, în revista ,,Iașul Nou”, după ce, la consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, unde era cel mai tânăr dintre participanți, a recitat-o la festivitatea finală. Trecea deja, în lumea literară, ca o ,,minune locală”. În mai 1951, a obținut premiul I la concursul de limbă și literatură romană. În iunie, același an, a debutat și în presa națională, în revista ,,Viața romînească”, cu poezia “Gazeta de stradă”.
Mihai Gafiţa şi-l aminteşte astfel: „Negricios, îndesat – copil de munte – îmbrăcat cu un cojocel de piele de oaie, alb cu benzi roşcate, mai late în faţă, la încheietoare şi în dreptul cingătorii, mai înguste la tivuri. E haina îngrijită a muntenilor mălinari şi din jur, pe timp de toamnă şi de iarnă […]. Labiş arăta ca un om de la munte, un pădurean, nu un cioban. Purta şi căciulă, avea şi taşcă. Nu traistă, ci taşcă, adică un fel de tolbă sau geantă cu baieră […]. Labiş era îmbrăcat în armonie cu ce era el, cu ce-i erau tatăl şi mama: lume dintr-un strat de cinste – puţin numeros – al unui sat moldovenesc din munte […] era un copil atunci, fără îndoială. Nu avea şaisprezece ani. Însă era ager, fără panica şi nesiguranţa copilului de ţară picat la oraş, dimpotrivă, ştiind bine ce e cu el şi cu rostul lui.”
Nicolae Labiș, poet deosebit de înzestrat, publică în mai toate revistele vremii și este redactor la revista Anii de ucenicie. În 1954, la banchetul de absolvire, recită spectaculos poemul Vârsta de bronz.
Mihail Petroveanu îl descrie astfel: „[…] Din coama părului des, pletos, de un castaniu bătând în negru, aluneca o şuviţă moale şi lungă pe după ureche. Sub nasul de calmuc atârna o mustaţă neverosimil de abundentă, grea, cu colţurile răsucite ŕ la Taras Bulba. Chipul mic şi rotund, cu pomeţii ieşiţi asiatic, caracter acuzat prin încreţiturile neaşteptat de strânse, ivite ori de câte ori poetul zâmbea, îşi întărise pielea fragedă. Ochii de un verde albastru liniştit ca o apă de iezer, de lac de munte, se intensificau la răstimpuri inegale, în tonuri mai aprige, aproape oţelii, semn de încordare şi chiar de mânie, sau se întunecau până la un verde compact, ca acela al pădurilor întunecate în care versurilor lui le plăceau să se piardă, cuprinse de nostalgii sadoveniene, ori mai înapoi, eminesciene.”
Labiș urmează, un semestru, cursurile Facultăţii de filologie, după care o părăsește se dedică efectiv și cu fervoare scrisului. În 1956 publică prima sa carte, Puiul de cerb, apoi volumul Primele iubiri. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Sunt singurele volume ale sale apărute în timpul vieții, căci, după împlinirea a douazeci și unu de ani, în noaptea de 10 decembrie 1956 poetul este grav accidentat de un tramvai, fiindu-i frântă coloana vertebrală.
Pasărea cu clonț de rubin
După cumplitul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș a fost internat la Spitalul Colțea, apoi la Spitalul de Urgență din București. Sosit printre primii la cel internat, prietenul său bun, Aurel Covaci, a fost rugat de poet să transcrie pe hârtie un epitaf, cu titul ,,Pasărea cu clonț de rubin”, la 10 decembrie, ora 11.00:
,,Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin.Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…”
Sursa foto: www.certitudinea.ro
La 22 decembrie, după o cumplită suferinţă, se stinge din viaţă, la numai 21 de ani. Geo Bogza mărturiseşte: ,,Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale…”.
Anticipându-și parcă moartea, Labiş a scris cu doar câteva luni înaintea accidentului de tramvai care avea să-i curme viaţa, în vara lui 1956, următoarele versuri care astăzi astăzi ne intampină pe peretele casei memoriale din Mălini:
,,Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai,
Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa,
E semn de neastâmpăr şi de noroc să-l ai
Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa”.
Ani mulți din viața mea, numele lui Nicolae Labiș a fost sinonim cu Moartea Căprioarei. Apoi, când am pătruns mai adânc în unversul geniului său, prin intermediul scrierilor lui și a celor despre el, imaginea sa a căpătat noi și noi valențe, multe dintre ele prezente aici, printre aceste rânduri.
Ce simt, totuși, mereu la gândul de Labiș este zâmbet trist. Și mă întreb dacă starea de melancolie este legată de pierderea prematură a ”calului alb călcând neiubirea-n picioare” sau poate doar de moartea căprioarei sau poate de ecoul ce răzbate din fiecare vers al său. Zâmbetul – știu – are de a face cu bucuria pe care o trăiesc când mă uit la el (prin mintea mea) și văd acest tânăr cu bundă și căciulă, în perfectă armonie cu ce este el, știind bine ce este el.
Iar dacă limba română ar fi avut timpul verbal prezent continuu, acum aș fi spus ”el este” la prezent continuu. Pentru mine este. În fiecare zi, în orice zi. Și am certitudinea că nu doar pentru mine.
Surse:
www.jurnalul.ro
www.historia.ro
Răspunde cu citat
.svg)
Marcaje