Papornița Moșului
Rezultate 1 la 3 din 3

Subiect: Adrian Paunescu-Poezii

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.174

  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.174

  3. #3
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.174






    Rugă pentru părinţi
    Enigmatici şi cuminţi,
    Terminându-şi rostul lor,
    Lângă noi se sting şi mor,
    Dragii noştri, dragi părinţi.

    Chiamă-i Doamne înapoi
    Că şi-aşa au dus-o prost,
    Şi fă-i tineri cum au fost,
    Fă-i mai tineri decât noi.

    Pentru cei ce ne-au făcut
    Dă un ordin, dă ceva
    Să-i mai poţi întârzia
    Să o ia de la început.

    Au plătit cu viaţa lor
    Ale fiilor erori,
    Doamne fă-i nemuritori
    Pe părinţii care mor.

    Ia priviţi-i cum se duc,
    Ia priviţi-i cum se sting,
    Lumânări în cuib de cuc,
    Parcă tac, şi parcă ning.

    Plini de boli şi suferind
    Ne întoarcem în pământ,
    Cât mai suntem, cât mai sunt,
    Mângâiaţi-i pe părinţi.

    E pământul tot mai greu,
    Despărţirea-i tot mai grea,
    Sărut-mâna, tatăl meu,
    Sărut-mâna, mama mea.

    Dar de ce priviţi asa,
    Fata mea şi fiul meu,
    Eu sunt cel ce va urma
    Dragii mei mă duc şi eu.

    Sărut-mâna, tatăl meu,
    Sărut-mâna, mama mea.
    Rămas bun, băiatul meu,
    Rămas bun, fetiţa mea,

    Tatăl meu, băiatul meu,
    Mama mea, fetiţa mea.


    Poetul
    Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
    Lovit pieziş de vreme
    Şi-ncet ca un izvor supus
    Ţi-aş murmura poeme.

    Şi patul de sub şira mea,
    Podeaua care-l ţine,
    Cu timpul s-ar dărăpăna
    Şi-n casă-ar fi ruine

    Şi peste molcomul prăpăd
    Peste privirea-mi oarbă
    Cu gura începând să vad
    Eu, năpădit de iarbă,

    Din somnul ca un trist magnet
    Ce ştie doar să cheme,
    Ţi-aş mai încredinţa încet
    Mistere şi poeme.

    Albitul firii mele os,
    Schiloada chipăroasă,
    Lovit de pietre dureros
    Şi mărunţit de-o coasă.

    Ar face gura şi-ar sopti
    Despre ce e şi nu mi-i
    În veacul de schizofrenii
    Pân-la sfârsitul lumii

    Şi dacă varul cel nestins,
    Ce-i una cu folosul,
    Cu cinic urlet dinadins
    Mi-ar înghiţi şi osul,

    Eu, tainic, blând şi tutelar,
    Călcând tăceri postume,
    Din toţi pereţii daţi cu var
    M-aş reîntoarce-n lume,

    Către o casă, unde-acum
    Şi moartea mai aşteaptă,
    Până să-nceapă tristul drum
    De dincolo de şoaptă.

    Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
    Ruina e departe,
    Iar eu cu inima te ştiu
    Pe viaţă şi pe moarte.

    Aş sta aici, pe-acest prundiş
    Pe care-mi este bine,
    Ca vremii, pus hotar pieziş,
    Să-mbătrânesc de tine.

    Să-mi sugă oasele-n pământ
    De parcă oase-aş plânge,
    Să fiu doar calcar şi cuvânt
    Şi-un ultim strop de sânge.


    Totuşi, iubirea
    Şi totuşi există iubire
    Şi totuşi există blestem
    Dau lumii, dau lumii de ştire
    Iubesc, am curaj şi mă tem.

    Şi totuşi e stare de veghe
    Şi totuşi murim repetat
    Şi totuşi mai cred în pereche
    Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

    Pretenţii nici n-am de la lume
    Un pat, întuneric şi tu
    Intrăm în amor fără nume
    Fiorul ca fulger căzu.

    Motoarele lumii sunt stinse
    Reţele pe căi au căzut
    Un mare pustiu pe cuprins e
    Trezeşte-le tu c-un sărut.

    Acum te declar Dumnezee
    Eu însumi mă simt Dumnezeu
    Continuă lumea femeie
    Cu plozi scrişi în numele meu.

    Afară roiesc întunerici
    Aici suntem noi luminoşi
    Se ceartă-ntre ele biserici
    Făcându-şi acelaşi reproş.

    Şi tu şi iubirea există
    Şi moartea există în ea
    Îmi place mai mult când eşti tristă
    Tristeţea, de fapt, e a ta.

    Genunchii mi-i plec pe podele
    Cu capul mă sprijin de cer,
    Tu eşti în puterile mele,
    Deşi închiziţii te cer.

    Ce spun se aude aiurea,
    Mă-ntorc la silaba dintâi,
    Prăval peste tine pădurea:
    Adio, adică rămâi.

    Şi totuşi există iubire
    Şi totuşi există blestem
    Dau lumii, dau lumii de ştire
    Iubesc, am curaj şi mă tem.


    Pastel de toamnă
    Pe muntele negru de frunza de vară
    Te chem cu accent brumariu să te sperii
    Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
    Şi cade lumina şi trage să moară.

    Şi sunt întrebări prin natura puzderii
    Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
    Şi vara ne-nchide în toamna afară
    Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

    Aicea la munte mai poate să spere
    Şi cel care moare că moartea-i departe
    Şi noi să fugim şi să scriem o carte
    În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

    Că suntem în lume pe-acolo prin partea
    Pe unde întârzie poşta şi moartea.

    Dumnezeul salvării
    Închide fereastra, perdeaua o lasă,
    Dă zgomotul mării afară din casă,
    Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec,
    S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

    Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
    Materia-n fierberea ei grosolană,
    Să trecem în moarte din cauze varii,
    Cu marea venind către noi ca barbarii.

    Eu las adevărul acesta să steie,
    Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
    La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
    Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

    Dă marea afară din casă şi vino,
    Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
    Pereche de umbra noptatecă pune
    În contul durerii că eşti slăbiciune,

    Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă,
    Că sufletul meu te consideră mamă,
    Că norii se-adună şi vremea se strică
    Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

    Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
    Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
    Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
    Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

    Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
    Soluţia buna e-n noi şi există
    Şi dacă, iubito, femeie visată,
    Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

    Din dragostea noastră nebună şi bună,
    Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
    Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
    Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

    Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
    În pumni de olar ar surâde argila
    Şi daca nu e Dumnezeu să audă
    Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

    Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
    S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
    Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
    Ar face să cânte prin noi suferinţa.

    Iubito, amână secunda fatală,
    Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
    Copiilor noştri să dăm să învingă
    Prin ei tragedia cu chip de seringă.

    Dă zgomotul mării afară din casă,
    Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
    Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
    Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

    Şi mută din tine în mine durerea,
    Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
    Te-nchină şi crede, în mine te mută,
    Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

    Şi daca se-ngăduie fapta aceasta,
    Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
    Să intre barbara şi tulburea mare
    Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

    Să intre săratele zbateri şi unde
    Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
    Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
    Căci marea e singura lumii pedeapsă,

    Să rupa, în val, şantinele de veghe,
    Căci marea e singura morţii pereche,
    Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii
    Mutarea în mine a dramei şi bolii,

    Să vina să stingă cu tot vicleşugul
    Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
    Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
    Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

    Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
    Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
    Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
    Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,

    Iubito de neguri, iubito de lună,
    Iubito de taină şi jale-mpreună,
    Iubito de carne, iubito de şoapte,
    Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

    Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
    Şint legile care fac vieţi şi morminte,
    Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
    O grijă la mine şi moartea la tine.

    Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
    Să naştem salvarea din dragostea noastră
    Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
    Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

    Să vina să urle ca mama şi tatăl
    Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
    Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
    În ritm fără pauză neomenească,

    Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
    Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
    Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
    Regină prea blândă şi nemuritoare,

    Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
    Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
    Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
    Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

    Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
    Dă zgomotul mării afară din casă
    Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
    Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.



    Leagăn pentru toată copilăria
    Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
    Te-asteaptă vise, prunc adormit,
    În vise viaţa este eternă,
    Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

    Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,
    Nici nu e bine tu să le şti,
    Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
    Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

    Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,
    Tu pâinea asta o muşti firesc,
    Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
    Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

    Trupul tau fraged ca un mesteacăn
    Să se îndoaie galeş în somn,
    Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,
    Copile dulce, prea tinere domn.

    La geam lumina lunii ţi-o scapăr
    Luminii tale să-i dau ecou,
    Dormi, fericitule, că eu te apăr,
    Că eu în tine mă nasc din nou.

    Capu-l pe perna pune-l, copile,
    Totul e bine, ai tai sunt vii
    Şi mai au viaţă şi mai au zile,
    Să crezi că pururea ei vor trăi.

    Mama şi tata ţie-ţi vor face
    Leagăn de stele şi de ninsori,
    Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
    Să ai lumina la ursitori.

    Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
    Dormi şi viseaza bunul tău vis,
    Că-n vise viaţa este eternă,
    Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

    Pat de rachită mirositoare,
    Leagăn albastru şi-ncondeiat,
    Pentru copilul care răsare
    Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

    Mama te leagană, veghează tata,
    Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
    Dormi şi visează că lumea-i gata
    Şi te asteaptă numai să creşti.

    Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
    Poate că mâine îţi va fi greu,
    S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,
    Dar nani-nani, frumosul meu.

    Făt-Frumos

    Oameni, oameni, fraţii mei,
    Disperaţii, fericiţii,
    V-aţi spălat de superstiţii,
    De demoni şi dumnezei.

    Însă-i nu-i destul folos
    Dacă peste tot ce este
    V-aţi spălat şi de poveste,
    L-aţi pierdut pe Făt-Frumos.

    Vin la voi acum plângând,
    Gura-mi sângeră ca rana,
    Unde este Consânzeana,
    În ce bolţi, pe ce pământ?

    Mă ridic plângând de jos,
    Ca la un pierdut examen,
    Unde vă e basmul, oameni.
    Ce-aţi făcut cu Făt-Frumos?

    Făt-Frumos n-a existat,
    N-a stat nimănui în cale,
    Era numai visul moale
    Al vreunui trist băiat.

    Mai visaţi de vreţi să fiţi
    Fericiţi cu capu-n pernă,
    Feriţi epoca modernă
    De rigizi şi scofâlciţi.

    Din prea mult entuziasm
    Să nu spargeţi Voroneţul,
    Daţi-i voi mai mare preţul,
    Oameni, mai râvniţi la basm.

    Voi, care aveţi copii,
    Nu-i lăsati sub gând satanic,
    Să respire sterp, mecanic,
    Ca şi când nu ar fi.

    Doborâţi himera jos,
    Oameni, reveniţi în lume,
    Pe umana noastra culme
    Regăsiţi pe Făt-Frumos.

    Făt-Frumos şi toţi ai lui,
    Fiincă unde nu-i poveste
    Lume nu-i şi om nu este
    Şi, de fapt, nimica nu-i.

    El venea la noi pe jos
    Şi ni l-au răpit piraţii,
    Vameşi vigilenţi, redaţi-i
    Actele lui Făt-Frumos.

    Daţi-i viaţa înapoi,
    Ochii mari, mişcarea buzii,
    Făt-Frumosul din iluzii
    Şi frumos numai prin voi.

    Descântec de viaţă şi moarte
    Să fie de dulce, să fie de vară,
    Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
    Să fie de dragoste ultima oară,
    Să fie de pietre spălate de-un râu.

    Să fie de mine, să fie de tine,
    Să fie cumva şi de noi amândoi,
    Să fie de rău şi să fie de bine,
    Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

    Să fie de cer şi să fie de munte,
    Să fie de mâine, să fie de azi,
    Să fie de tâmplele mele cărunte,
    Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

    Să fie de zi şi să fie de noapte,
    Să fie de clipa când vrei să şi mori,
    Să fie de gustul cireşelor coapte,
    Să fie de drumul spre Malu cu flori.

    Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
    Să pască în voie, s-alerge constrâns,
    Să fie de ziua schimbării la faţă,
    Să fie de purificare prin plâns.

    Să fie de pas şi să fie de pernă,
    Să fie de toată intrarea-n destin,
    Să fie de ţara asta eternă,
    Pe când o femeie îţi iese cu plin.

    Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
    Să fie de brazdă, să fie de spic,
    Să fie de treflă, să fie de verde,
    Să fie de mare, să fie de mic.

    Să fie de viaţă, să fie de moarte,
    Să fie de gustul de măr pădureţ,
    Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
    Să fie de sângele ei fără preţ.

    Să fie de salcia plânsului veşnic,
    Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
    Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
    Să fie de drag, spre a fi de deochi.

    Să fie de toate în devălmăşie,
    Plătind consecvent cel din urmă pariu,
    Să fie, să fie, dar cine să fie?
    O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.

    Ce frumoasă eşti
    Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
    Ninge disperat asupra ta,
    Cerul peste tine se răstoarnă,
    Ţurţurii în plete vor suna.

    Hai să fim doi oameni de zăpadă
    Ridicaţi de braţe de copii,
    Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
    Că se pot iubi, se pot iubi.

    Ce frumoasă eşti în prag de vară,
    Când miroşi a mere ce se coc,
    Cerul în fiinţa ta coboară
    Trupul meu din trupul tău ia foc.

    Focurile noastre se cunună,
    Focurile noastre se-nţeleg,
    Suntem baza lumii împreună
    Suntem vara focului întreg.

    Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
    Ca o zi egală între nopţi,
    Când iubirea noastră te condamnă
    Să ai soarta strugurilor copţi.

    Să înveţi, iubito, să te bucuri
    Că ţi-am dat din jertfă un destin,
    Şi că via asurzând de struguri,
    Va trăi definitiv în vin.

    Ce frumoasă eşti în primăvară,
    Cea mai minunată-ntre femei,
    Iezii pasc năframa ta uşoară,
    Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

    Sigilat de taine nepătrunse
    Cerul bate drumul tău îngust,
    Trupul tău de muguri şi de frunze
    De la cine să învăţ să-l gust?

    Îndrăgostit de Bucureşti
    Nu ştiu de ce, pe cât m-afund în viaţă
    mă simt atras de fleacuri omeneşti,
    şi-mi place-n anotimpul de vacanşă
    să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.

    De el ne-am săturat, dar el ne place,
    el e un prag lovit să vezi alt prag,
    şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic
    mă simt golit şi-mi e deodata drag.

    Pe piatra lui am tot bătut cadenşa
    şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
    spre un Olimp ascuns pe orice stradă
    în cautarea marii poezii.

    Aici m-au sufocat cu dulce teii
    şi au trecut aiurea anii mei
    aici copiii mi-au venit la viaţă
    şi am născut şi-am îngropat idei.

    La Bucureşti, copilăria toată,
    visam s-ajung să pot şi eu vedea
    celebrii câini ce au covrigi în coadă
    şi să-ntâlnesc şi eu pe mama mea.

    Eu vara aş iubi-o pe orbeşte,
    dar simt că toamna-i anotimpul meu,
    când frunze şi lumini pe bulevarde
    mai dau halou părerilor de rău.

    Când pe terase se mai bea o bere
    şi oamenii romanţe triste vor,
    şi-n curţi se face vin din must de struguri
    şi toţi bucureştenii au umor.

    L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
    şi să-l găsesc întodeauna treaz,
    nu este el cel mai frumos din lume,
    dar cel mai drag ne e în orice caz.

    Mă pregătesc să fug din nou în ţară
    şi să ciştig aripi dumnezeieşti,
    să pot gusta melancolia toamnei
    în fiecare colţ de Bucureşti.

    Probă olimpică
    Mintea mea obosită
    nu e mai proastă
    decât mintea voastră odihnită,
    hai să gândim împreună,
    hai gândiţi şi voi,
    încordaţi-vă minţile odihnite
    şi produceţi gânduri.

    Ce cânt acele broboane de sudoare
    de pe frunţile voastre?
    Străduiţi-vă,
    concentraţi-vă,
    gândiţi-vă,
    aveţi minţile odihnite,
    dormiţi de 2.000.000 de ani,
    aţi avut scutire,
    aţi avut permisie,
    aţi avut concediu mental,
    ce dracu!

    Vă depăşeşte în viteză broasca ţestoasă,
    melcul, de-a cărui trecere
    vă ţiuie urechile,
    e un melc mort,
    ariciul v-apare ca un ideal imposibil,
    vă mişcaţi ca prin corpuri solide,
    ca prin undelemn îngheţat
    ca prin ochi de sticlă,
    ce dracu!

    Gândiţi,
    nu mai amânaţi aceasta,
    gândiţi, ar fi trist pentru voi
    şi vaţi fi pus mintea la uscat
    pe gardurile în care închideţi,
    cu depline sentimente
    de posesiune şi protecţie,
    mintea mea obosită.

    Prea târziu, la Paris
    Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
    n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
    unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
    şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

    Nu-i de mine nimic din infernul modern,
    eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
    pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
    orice drum la Paris mi se pare prea greu.

    E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
    ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
    invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
    dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

    Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
    amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
    era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
    de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

    Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
    dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
    îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
    pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

    Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
    noapte bună, oraş al eternei lumini,
    prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
    hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
    e prea scump pentru mine să mor în străini.

    Orfani
    A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
    Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?

    Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
    Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.

    Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
    Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.

    Noi - parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
    Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.

    Poate că, între noi, peste traiul de câine,
    Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.

    Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
    Un popor de orfani, într-o lume orfană.

    Sursa poeziilor:www.romanianvoice.com








Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •