Părintele Alexandru Argatu de la Boroaia, la ceas aniversar
Aproape întotdeauna marile personalităţi academice, iluştrii profesori universitari, academicieni sau critici literari au parte, după o carieră de excepţie, de manifestări ştiinţifice, de volume in honorem, care nu sunt altceva decât palide încercări de a le răsplăti bogata activitate desfăşurată în folosul celorlalţi. Sunt, fireşte, personalităţi care ar fi însă deranjate de o astfel de sărbătoare care le-ar fi „închinată”. Modestia, de obicei, caracterizează personalităţile de seamă ale culturii şi spiritualităţii universale. Din acest motiv, astăzi, când din mila Domnului se împlinesc cinci decenii de neobosită slujire la Altar, gândul de preţuire şi recunoştinţă pentru tot ceea ce realizează se îndreaptă, ca o veritabilă şi pe deplin meritată surpriză, către părintele Alexandru Argatu, fiul marelui duhovnic Ilarion Argatu, cel care la vremea cuvenită îşi va afla locul în sinaxar.Părintele Alexandru s-a născut în satul Ioneasa în luna martie a anului 1945, perioadă dificilă şi cu urmări care au fost resimţite în conştiinţa românilor până de curând. Anul de referinţă însă a fost 1968, când, prin punerea mâinilor vrednicului de pomenire mitropolit Iustin Moisescu, ajuns ulterior pe tronul patriarhal al României, la 30 ianuarie, de Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, a primit darul preoţiei, fiindu-i încredinţată păstorirea credincioşilor din Dobrovăţ. Acolo va sta timp de patru ani povăţuind, îndemnând, mustrând, dar, mai ales, liturghisind spre slava lui Dumnezeu. După această perioadă incipientă, Domnul îi va încredinţa păstorirea credincioşilor din localitatea Băneşti Fântânele, judeţul Suceava. Aici a stat aproape jumătate de an. Întâmplările nefaste care au avut loc în familia mult încercată a părintelui Argatu au făcut ca, începând cu data de 1 ianuarie 1973, să fie adus ca preot paroh în satul Boroaia, acolo unde fusese păstor sufletesc părintele Ilarion care, în urma decesului soţiei, a ales o altă cale pentru a ajunge în Împărăţia cerurilor: itinerarul monahal la cunoscuta Mănăstire Cernica.La Boroaia, talantul încredinţat părintelui Alexandru de Dumnezeu nu numai că a fost înmulţit, dar aici, ca o încununare a jertfelniciei în slujire şi a discernământului duhovnicesc de care dă dovadă în continuare, frumuseţea divină s-a iconizat în capodoperele arhitecturale de aici: a fost finalizată biserica din Boroaia, pictura acesteia şi, ca un element ce îi conferă strălucire locaşului până astăzi, catapeteasma din marmură cu icoane în mozaic, unică în felul ei. În 1977 biserica a fost târnosită, evenimentul adunând în comuniune euharistică, extraordinară ironie a sorţii!, tocmai în plin regim totalitar, clerci, credincioşi, oameni devotaţi lui Hristos şi Bisericii Sale. Lucrurile frumoase nu s-au terminat, din fericire, aici. În anul 2006, la Boroaia, biserica devenită necropolă pentru părintele Ilarion şi prezbitera Georgeta, va funcţiona cu un program de mănăstire care s-a dorit a fi de facto nimic altceva decât intensificarea rugăciunilor într-o societate care trăieşte astăzi după principii străine de învăţătura Sfinţilor Părinţi. Ideea de rugăciune continuă spre slava lui Dumnezeu, gândul de a perpetua pocăinţa şi devotamentul faţă de Hristos străbate veacurile. Deja, în secolul I, Sfântul Ignaţiu/Ignatie de Antiohia († cca. 110) scria: „Nu există decât un singur Medic, care este şi trup şi spirit, născut şi nenăscut, Dumnezeu făcut trup, adevărata viaţă în sânul morţii, născut din Fecioara Maria şi din Dumnezeu, care mai înainte a suferit, dar acum nu mai suferă: Iisus Hristos, Domnul nostru” (Scrisoarea către efeseni, 2, 2). Profund conştient de acest adevăr, ştiind că fiecare persoană suferă sufleteşte, dar şi trupeşte uneori, şi că în Biserică este cea mai eficientă terapie care poate fi administrată tuturor celor care vin şi au nevoie de acest remediu sufletesc, părintele Alexandru se osteneşte mereu să aline aceste suferinţe prin rugăciuni, prin spovedanie şi, mai ales, prin săvârşirea Tainei Sfântului Maslu.Preoţii au fiecare, de obicei, o fizionomie spirituală proprie cu trăsături bine conturate. Sunt preoţi care se jertfesc mereu în posturi şi în privegheri pentru cei de lângă ei, care se întristează cu cei trişti şi se bucură cu cei care sunt fericiţi. Sunt preoţi care construiesc edificii impunătoare, spitale şi aşezăminte filantropice, dar şi care se rezumă la a face caritate sau care sunt neliniştiţi, aidoma proorocului David, până ce nu găsesc resursele necesare pentru frumuseţea spaţiului liturgic.Aici nu am făcut altceva decât să mă străduiesc, gravând în linii mari, generalizând, portretul părintelui Alexandru Argatu astăzi, la cincizeci de ani de slujire a Bisericii lui Hristos. Este totodată un efort de a încerca să răzuiesc ghipsul în care a fost, din nefericire, aşezat de multe ori, pe nedrept şi nejustificat părintele, încercând să arăt, în câteva cuvinte, care au fost cele mai importante etape ale parcursului vieţii sale, umăr la umăr cu Hristos pe care Îl urmează cu devotament. Preocuparea mea a fost aceea de a scrie câteva rânduri în cinstea celui care cu sensibilitatea şi inteligenţa caracteristice face tot ce poate, uneori până la epuizare, în slujba credinţei şi a vestirii Evangheliei.Cunoscând mai în amănunt unele detalii despre părintele Alexandru, înţelegem mai bine contribuţia substanţială pe care o aduce pentru revitalizarea perpetuă a Bisericii. Cred că este justificat să afirm că nimic nu creează mai bine un contact personal cu omul, decât faptele care îi prelungesc existenţa. Dacă noi am fi tăcuţi, dacă am fi isihaşti atunci când totul în jurul nostru este evident, ctitoriile vor prinde glas. Şi sunt zeci de exemple, inutil de pomenit pentru că şirul ar pierde esenţialul, anume: dragostea jertfelnică a părintelui pentru spaţiul ecleziastic în care, aşa cum afirmau marii mistici bizantini, Hristos se mişcă mereu şi îi sensibilizează pe cei a căror credinţă poate să depăşească tot ce ţine de creatural şi să se contopească cu latura spirituală.Mai mult: sunt sute de persoane care s-ar înclina şi se înclină, într-un gest plin de reverenţă, pentru părintele care doreşte să ajute mereu acolo unde este nevoie, să economisească şi să aducă de acolo unde prisoseşte, ca să ofere cu gratitudine tocmai acolo unde lipseşte. Sună idilic cuvintele de mai sus. Ştiu! Dar osteneala şi sudoarea, mâinile bătătorite de muncă, genunchii neobosiţi în privegheri sunt argumentele palpabile pe care le observă cu uşurinţă toţi cei care îl cunosc pe părintele Alexandru. Aşa trebuie să fie orice preot! Devotat, susţinător al valorilor morale, al vieţii de familie, al virtuţilor, dar aspru cu tot ce înseamnă păcat, fărădelege şi nedreptate. Aşa îndemna şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Într-un excelent comentariu al epistolei către Timotei, tâlcuind textul: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (2 Timotei 4, 2), marele dascăl constantinopolitan zicea: „Ce este cu vreme şi fără de vreme? Adică să nu ai nicio vreme hotărâtă, totdeauna să ai vreme, nu numai pe timp de pace şi de linişte şezând în biserică, ci de a fi şi în primejdii, în temniţă purtând lanţuri, şi de vei merge la moarte şi într-acea vreme mustră şi nu te sfii a certa, căci atunci certarea are vreme când mustrarea va înainta”.Din acest motiv, recunoscând în persoana părintelui Alexandru un slujitor devotat al Bisericii lui Hristos, astăzi, la ceas aniversar, îi urăm din toată inima: „Întru mulţi şi fericiţi ani, drag părinte!”.Pr. SILVIU MAXIM
https://www.crainou.ro/2018/01/31/pa...eas-aniversar/
Răspunde cu citat
Marcaje