Părintele Ioanichie de la Frăsinei, despre Părintele Ghelasie

[Adrian Pop]

Alina Bratu

2 ore







Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei
Colecţia "Isihasm"
marți, 4 mai 2010
Părintele Ioanichie de la Frăsinei, despre Părintele Ghelasie
Un dialog cu Avva Ioanichie de la Sf. M-re Frăsinei, despre Avva Ghelasie
(consemnat de Florin Caragiu şi Florin Ganţă, 26 februarie 2005)
Florin Caragiu: Blagosloviţi şi iertaţi.
Pr. Ioanichie: Domnul!
F. C. Ce frumos e, Părinte, astăzi!
Pr. I. Da, aţi văzut? Ca la munte!
F. C. Mai mult ca la munte, ca la Dumnezeu ne simţim aici, la sfânta mănăstire.
Pr. I. Da, e foarte frumos.
F. C. Vă rugăm, dacă se poate, să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Ghelasie.
Pr. I. Părintele Ghelasie era un părinte de o mare asceză. Eu, când îl vedeam aşa slab, îi spuneam: „Mai mănâncă şi tu ceva, ca să te mai îngraşi”. Dar el zicea: „Lasă, bă, sufletul e mai important!”
F. C. L-aţi cunoscut de mult timp pe Părintele Ghelasie?
Pr. I. Da, de mult timp. Păi eu am venit aici prin ’70 şi Părintele Ghelasie în 1973. El a fost mai înainte în Apuseni, ucenic la un Părinte Arsenie, pustnic. Şi de acolo a deprins el asceza asta deosebită. La masă venea, dar mai mult de formă, lua aşa, puţină ciorbă, dar ouă sau peşte nu mânca.
F. C. Eu am înţeles de la dânsul că avea chiar un canon primit de la Părintele său, Arsenie Praja, referitor la hrană, la alimentaţia pustnicească. Un canon pe care i l-a lăsat Părintele lui pentru toată viaţa.
Pr. I. Probabil că da.
F. C. Avea mare bucurie să slujească, nu-i aşa?
Pr. I. Oooo! Da, slujea şi atunci când nu era de rând, împreună cu ceilalţi preoţi slujitori.
F. C. Cum l-aţi cunoscut?
Pr. I. El fusese asistent medical şi făcea injecţii la cei din mănăstire, îi îngrijea pe bolnavi.
F. C. Am auzit că aţi fost odată, împreună cu Părintele Ghelasie, la Părintele Arsenie Boca pentru sfat. Ce i-a spus Părintelui Ghelasie Avva Arsenie?
Pr. I. Da, am fost. I-a zis: „Să ai grijă, bă, că tu întărâţi spiritele cu scrisul tău!”
F. C. Scria deja pe atunci Părintele?
Pr. I. Nu, dar Părintele Arsenie era văzător cu duhul.
F. C. Am înţeles că se ducea şi pe la Techirghiol, pe la cursurile de ghizi.
Pr. I. Da, acolo învăţau mai multe lucruri. Cum să prezinte istoricul mănăstirii, cum să vorbească şi să-i îndrume pe oameni şi alte lucruri. Părintele Ghelasie avea darul acesta deosebit al convingerii. Veneau la el mulţi oameni. Veneau şi securişti şi-i puneau întrebări şi Ghelasie le răspundea şi ei nu aveau ce să mai zică nimic. Cum făcea, cum nu făcea, tot în picioare cădea. Nu aveau ce să-i facă, îi dezarma. Ei încercau să-l prindă în cuvânt, dar le răspundea aşa de bine şi frumos, că-i făcea praf. Le impunea respect, şi îi cucerea. Pe unii dintre ei i-a şi convertit. Unul dintre securişti a zis odată că „dacă îl aveam pe ăsta cu propaganda la noi, eram de neînvins”. Avea o mare putere de convingere. Ştia mai mult decât pregătirea teologică.
F. C. Şi artă, şi filosofie, şi medicină...
Pr. I. Şi multe altele, în multe domenii. Veneau profesori mari, din toate colţurile ţării. Vorbea cu toţi şi-i aducea la credinţă. Au fost şi mulţi yoghini pe care i-a adus la credinţă. Da, avea un dar nemaipomenit al convingerii.
Florin Ganţă: Eu personal am fost unul dintre ei. Mă ocupam cu bioenergia şi numai citindu-i Părintelui Ghelasie cărţile, fără să-l fi cunoscut încă, m-am convins că trebuie să mă las. Ajunsesem să mă simt foarte rău, deşi din punct de vedere metabolic nu mi s-a găsit nimic. Era ceva probabil energetic.
Când am citit din cărţile Părintelui Ghelasie, era scris aşa clar totul, că m-am convins să mă las de practicile bioenergetice. Înainte de a mă desprinde definitiv, în timp ce simţeam efectiv că mă sfârşeam pe picioare, mi-a spus şi duhovnicul meu, Teofil Braşoveanu, că trebuie să fiu eu însumi curat ca să se vindece prin mine şi alţii şi nicidecum să nu încerc aceasta în starea de mizerie în care mă aflu.
Mi-a explicat că energiile tămăduitoare vin de la harul Duhului Sfânt şi nu sunt aşa, manevrabile, cum cred unii. În momentul când mi-a spus Părintele Teofil, în gura bisericii, „te laşi de bioenergii din astea”, şi după ce am răspuns „Da, Părinte!” la întrebarea Părintelui Teofil „Acum?”, mi-a trecut instantaneu starea de rău.
Era o stare morbidă, care mă apropia foarte mult de moarte, şi nimeni nu reuşea să-i dea o explicaţie. Ajunsesem că nu mai puteam să respir normal, orice efort mă apropia parcă de moarte, mă epuiza.
Au mai rămas totuşi nişte urme. Abia după mai multe Sfinte Liturghii problema mi-a trecut definitiv, încât chiar nici nu-mi mai aminteam de starea respectivă, revenisem la normal complet.
Părinte Ioanichie, Acatistele acestea făcute de părintele Ghelasie împreună cu părintele Valerian mi se par extraordinare. M-au ajutat foarte mult. Te ajută să rezolvi probleme de viaţă, să intri în starea aceea de duhovnicie, să fii un adevărat iubitor de Dumnezeu, fără să intenţionezi să fii tu cineva, fără să forţezi. Părintele Ghelasie spunea că acatistele sunt o pregătire pentru rugăciunea inimii.
Pr. I. Da, sunt folositoare. Mă bucur că aţi venit la mănăstire. Eu mă duc acum, că e târziu, dar ne vedem la slujba de noapte.
F. C. Vă mulţumim, Părinte. Ne-aţi făcut o mare bucurie. Blagosloviţi şi iertaţi.
F. G. Iertaţi-ne că v-am reţinut. Blagosloviţi.
Pr. I. Domnul şi Maica Domnului să vă binecuvânteze.
(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 11-13) http://ghelasiegheorghe.blogspot.dk/…/parintele-ioanichie-d…










Ador

[Adrian Pop]

Da, de mult timp. Păi eu am venit aici prin ’70 şi Părintele Ghelasie în 1973. El a fost mai înainte în Apuseni, ucenic la un Părinte Arsenie, pustnic. Şi de acolo a deprins el asceza asta deosebită.

[Adrian Pop]

El fusese asistent medical şi făcea injecţii la cei din mănăstire, îi îngrijea pe bolnavi.

[Adrian Pop]

Am auzit că aţi fost odată, împreună cu Părintele Ghelasie, la Părintele Arsenie Boca pentru sfat. Ce i-a spus Părintelui Ghelasie Avva Arsenie?
Pr. I. Da, am fost. I-a zis: „Să ai grijă, bă, că tu întărâţi spiritele cu scrisul tău!”

[Adrian Pop]

Părintele Ghelasie avea darul acesta deosebit al convingeri

[Adrian Pop]

Da, avea un dar nemaipomenit al convingerii.
Florin Ganţă: Eu personal am fost unul dintre ei. Mă ocupam cu bioenergia şi numai citindu-i Părintelui Ghelasie cărţile, fără să-l fi cunoscut încă, m-am convins că trebuie să mă las. Ajunsesem să mă simt foarte rău, deşi din punct de vedere metabolic nu mi s-a găsit nimic. Era ceva probabil energetic.
Când am citit din cărţile Părintelui Ghelasie, era scris aşa clar totul, că m-am convins să mă las de practicile bioenergetice. Înainte de a mă desprinde definitiv, în timp ce simţeam efectiv că mă sfârşeam pe picioare, mi-a spus şi duhovnicul meu, Teofil Braşoveanu, că trebuie să fiu eu însumi curat ca să se vindece prin mine şi alţii şi nicidecum să nu încerc aceasta în starea de mizerie în care mă aflu.
Mi-a explicat că energiile tămăduitoare vin de la harul Duhului Sfânt şi nu sunt aşa, manevrabile, cum cred unii. În momentul când mi-a spus Părintele Teofil, în gura bisericii, „te laşi de bioenergii din astea”, şi după ce am răspuns „Da, Părinte!” la întrebarea Părintelui Teofil „Acum?”, mi-a trecut instantaneu starea de rău.
Era o stare morbidă, care mă apropia foarte mult de moarte, şi nimeni nu reuşea să-i dea o explicaţie. Ajunsesem că nu mai puteam să respir normal, orice efort mă apropia parcă de moarte, mă epuiza.
Au mai rămas totuşi nişte urme. Abia după mai multe Sfinte Liturghii problema mi-a trecut definitiv, încât chiar nici nu-mi mai aminteam de starea respectivă, revenisem la normal complet.

[Adrian Pop]

Părinte Ioanichie, Acatistele acestea făcute de părintele Ghelasie împreună cu părintele Valerian mi se par extraordinare. M-au ajutat foarte mult. Te ajută să rezolvi probleme de viaţă, să intri în starea aceea de duhovnicie, să fii un adevărat iubitor de Dumnezeu, fără să intenţionezi să fii tu cineva, fără să forţezi. Părintele Ghelasie spunea că acatistele sunt o pregătire pentru rugăciunea inimii.

[Adrian Pop]

Trebuie sa facem rost de acatistele Sfantului Ghelasie.

[admin]

Arhimandritul Ioanichie Popescu.noul staret al Manastirea Frasinei

[admin]

Avva Ioanichie de la Frăsinei
„Calinic cu mila lui Dumnezeu, episcop al Râmnicului Noul‑Severin. Acest sfânt locaş s‑a zidit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă prin parte femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori aicelea, de aceea sub grea legătură s‑a oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte sub nici un chip parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să fie asupra lor precum: sărăcia, gârbovia şi tot felul de pedepse. Şi iarăşi cele ce vor păzi această hotărâre să ia blagosvlovenia lui Dumnezeu şi smereniei noastre şi să vie asupra lor tot fericitul bine. Amin. Calinic, Episcopul Râmnicului Noul‑Severin. 1867‑ian.‑17.” (Legătura de blestem a Sfântului Calinic de la Cernica)
Părintele Ioanichie Popescu, duhovnicul de la Frăsinei care are deja 81 de ani petrecuţi în viaţa aceasta, din care „opt ani, cinci luni şi şase zile” i‑a trăit în temniţele comuniste ca „duşman al orânduirii de clasă” (împreună cu un bun prieten pe care şi‑ar dori să‑l revadă, Părintele Rafail, care aspru se nevoieşte în schitul athonit Lacu), este ieromonahul care coboară cel mai des la „biserica de jos”, ca să se roage pentru păcatele celor ce nu pot urca mai sus, la mânăstire, opriţi fiind de legătura de blestem a Sfântului Calinic. Călugăr cu inimă bună şi suflet curat, el este aidoma unui „copil cu barbă” (după cum bine l‑a descris Alina Avram), întru care Dumnezeu petrece, pentru că şi el întru dragoste şi‑a petrecut toată viaţa.
Eu l‑am cunoscut – întrucâtva – atunci când Părintele Agatanghel mi‑a povestit despre asprimea nevoinţelor sale şi m‑a îndrumat către el ca să‑l ajute pe un prieten ce căzuse în deznădejde după ce soţia – pe care o iubea foarte mult şi alături de care trăise 32 de ani – îl părăsise de câteva luni, plecând în ţinutul Albionului. Mă aşteptam ca părintele să fie ostenit după privegherea de noapte şi Liturghie, dar, spre surprinderea mea, el a fost chiar foarte bucuros să‑l ajute pe necăjitul om ce avusese şi gânduri de suicid din pricina deznădejdii. „Hai să‑l spovedim mai întâi – a zis părintele –, şi pe urmă mai vedem ce‑i de făcut.” Aşa o spovedanie i‑a făcut că i‑a oblojit sufletul şi petrecându‑l, în uşa bisericii i‑a mai spus o dată: „Să nu uiţi să citeşti câte o catismă din Psaltire în fiecare zi şi ea se va întoarce! Să fii sigur de asta!” Prietenul meu a plecat apoi să lucreze într‑o ţară mediteraneană şi mă mai suna din când în când să mă întrebe despre înţelesul unor versete din Psalmi, căci zicea: „Dacă nu înţeleg ce citesc nu pot să mă rog şi nu vreau să fac totul de mântuială!” Odată, după vreo trei săptămâni, m‑a sunat iar, şi eu am început să‑i spun interpretarea Sfântului Ioan Hrisostom la un verset dintr‑un psalm. După ce m‑a ascultat atent mi‑a spus: „Uite, acum ţi‑o dau pe soţia mea la telefon!”…
Părinte, am venit să vă mulţumesc în numele prietenului meu pe care l‑aţi ajutat să‑şi regăsească soţia!
Dar eu nu mai ţin minte despre cine‑i vorba!
Doamna care‑l părăsise după 32 de ani de căsnicie!
Aa! A întors‑o Dumnezeu?
Da, părinte. Şi omul acela vă trimite toate gândurile lui bune şi mi‑a zis c‑o să mai vină negreşit pe la sfinţia voastră când se‑ntoarce acasă. Acum aş vrea să vă cer şi eu un sfat, dacă‑mi îngăduiţi. Părinte, am avut un tânăr care mi‑a spus la şcoală cam aşa ceva: „Domnule profesor, eu ştiu că există Dumnezeu şi nu‑I neg existenţa şi puterea, dar pe mine să mă lase în pace, pentru că nu eu I‑am cerut să mă aducă la existenţă!” Sincer, pe mine m‑a pus în încurcătură pe moment, dar pe urmă am făcut o analogie cu tatăl său şi i‑am spus că e ca şi cum n‑ar mai vrea să ştie de el. Sfinţia ta ce părere ai?
Asta e mândrie draconică! Nu L‑am pus să m‑aducă la viaţă! Ce perfidie! Păi a vorbit cel cu coarne prin gura băiatului acela! Înţelegi?! În loc să te bucuri tu că te‑a adus din dragoste Dumnezeu la viaţa asta şi, după aceea, la una mult mai fericită (pe care nici măcar nu poţi s‑o gândeşti şi pentru care nici măcar nu avem cuvinte care s‑o descrie)… Lucrul ăsta este ca să te întristezi şi asta este de la vrăjmaşul diavol. Dar ideile astea nu pot să apară decât acolo unde nu este dragoste.
Eu am insistat să meargă la spovedanie…
Aici ar trebui vorbit şi cu părinţii lui…
De obicei, părinte, cu părinţii e şi mai greu…
Dacă nu, atunci trebuie câte o catismă de la Psaltire şi rugăciune pentru el: Doamne, ai milă şi de tânărul acesta, şi ştii ce? Dacă el nu este îndrăcit, poţi să‑l aduci iarăşi la starea lui dintâi şi să‑l faci blând şi smerit. Dacă‑l lasă „Nichipercea”. Că Nichipercea îi promite toate desfătările aici, pe pământ, dar după aceea… eşti al lui! Şi pe urmă îl duce din deznădejde în deznădejde până la spânzurătoare. Până îngăduie Dumnezeu să‑l înfricoşeze satana mai e cale de întoarcere, dar după aceea… vai, vai!
Părinte, am citit acum 11 ani o mărturie cutremurătoare a unei femei despre legământul Sfântului Calinic. [Mihaela Marinescu din Râmnicu Vâlcea povestea despre sora ei mai mică – care „era cam nesupusă” – şi cu care a fost la „biserica de jos” a Frăsineiului ca să participe (musai!) la o exorcizare a unei cunoştinţe. „A fost ceva înfiorător… Soră‑mea nu credea nimic. Susţinea că femeia se preface… şi că toate astea sunt prostii menite să sperie oamenii. Şi, ca să ne demonstreze că nu se teme, a plecat singură pe drumul către mânăstire. Noi am crezut ca ne păcăleşte, că doar se preface. Când totuşi am văzut că nu mai apare, a plecat tata după ea. A găsit‑o aşezată pe jos, sprijinită de poarta mânăstirii. Privea în gol şi plângea. Am adus‑o acasă şi şi‑a revenit un timp… Pe urmă… au început coşmarurile. Se trezea peste noapte urlând, acoperită de sudori reci. Prima criză de epilepsie a avut‑o pe stradă, din senin. Au dus‑o pe braţe acasă. Apoi crizele s‑au îndesit. Mama n‑a mai trăit mult. Lumea spune că a murit de inimă rea, din cauza soră‑mii. Eu nu ştiu ce să cred. Sora mea trăieşte, dar e foarte bolnavă. Are zile când nici nu ne recunoaşte. Am umblat cu ea şi pe la medici şi pe la preoţi. Dacă mă întrebaţi pe mine, nici o femeie nu trebuie să calce legământul.” (www.jurnalul.ro, 13 martie 2004, autori Oana Costea şi Ştefan Ribinski)]
Am auzit că şi duminica trecută o femeie a călcat blestemul Sfântului Calinic şi a urcat cu bicicleta mai sus, către mânăstire, iar la înapoiere s‑a izbit de o stâncă şi a murit. Ştiţi ceva despre întâmplarea asta?
Nu ştiu despre asta nimic precis. Am auzit că era cineva din Gura Văii – adică cum treci de Muereasca urmează comuna Gura Văii. Era cu bărbatu‑său şi – zice Poliţia – că ea ar fi rămas fără frâne la bicicletă…
Şi au murit amândoi?
Nu. Doar ea, că numai ea a rămas fără frâne la bicicletă. Au mers fiecare cu bicicleta lui. Eu nu i‑am văzut şi nu ştiu dacă au fost până sus sau nu. Aşa zic oamenii.
Ştiu că Sfântul Calinic a izbăvit de duhuri necurate o fată care a nesocotit legătura lui şi a intrat cu oile pe pământurile mânăstirii. Dar aţi mai avut şi Dvs. cazuri dintr‑acestea, când femeile au încălcat voit blestemul sfântului, nu?
Da. În 1959. Atunci, în anii ’60, au făcut drumurile pentru exploatarea pădurile acestea. Atuncea zice că inginerii aceia au făcut un memoriu către Sfântul Sinod, să le dea voie să exploateze pădurile de aici. Patriarhia le‑a dat încuviinţare, cu condiţia să nu intre femeile în Frăsinei. Alţii spun că le‑ar fi dat voie chiar şi să intre pe teritoriul mânăstirii, dar numai până la ora cinci după‑amiaza! Aici, în Muereasca, era un cetăţean care era şi funcţionar – casier, pare‑mi‑se –, care avea o fată la liceu în ultimul an şi a luat‑o cu el la încărcat lemne, în pădure, aici la Frăsinei. Au încărcat maşina cu lemne, au călcat legământul, iar la întoarcere – după ce a trecut cu bine de toate curbele periculoase din pădure – aproape de ultima staţie de autobuz… n‑a mai mers camionul. S‑au dat jos – în cabină a rămas doar fata (erau trei înăuntru) – să vadă ce are maşina şi, în timpul acesta, camionul a pornit‑o singur, pe loc drept..
Aha! Deci ilogic…
Da. Şi singur s‑a şi răsturnat peste fată şi a omorât‑o.
Extraordinar!
A venit Procuratura… au anchetat. Nimic. Nici o explicaţie. Nici măcar o explozie de cauciuc n‑a avut. Pe urmă, ca la un an, i‑au spus şi oamenii că nu trebuia să treacă peste blestemul sfântului. Era însă prea târziu… Dar ea într‑adevăr a fost şi chiar a vizitat mânăstirea. Zice că era îmbrăcată în straie bărbăteşti.
Părinte, şi acum doi ani s‑a mai întâmplat una ca asta cu mama Monicăi Gabor: Veronica Bulai. Deşi erau 17 persoane în pelerinaj, doar ei i‑a căzut o piatră de vreo şapte kilograme în cap şi a murit pe Cheile Olteţului, la câţiva metri de peştera Polovragi. Cu o zi înainte a nesocotit avatonul de la Frăsinei şi a urcat până mai sus, pe deal, către mânăstire, de unde au întors‑o oamenii care au ţipat la ea.
Am auzit şi eu, dar asta s‑a întâmplat doar dacă a călcat intenţionat dincolo de hotarul sfântului.
Cred că intenţionat, părinte: spun oamenii cu care a fost în pelerinaj că ar fi zis că ea „e catolică” şi din pricina asta „nu se prinde blestemul de ea”.
Ăsta e dracul mândriei care a împins‑o să nesocotească legământul Sfântului Calinic! Dar lucrurile nu stau aşa! Pentru că totuşi Sfântul Calinic e sfânt, nu e om de rând! A fost canonizat de Biserică. Şi ce leagă sfinţii… Îmi povestea Părintele Lavrentie (Şovre, 1923‑2002) că înainte de a face biserica de jos, un doctor tânăr, până‑n treizeci şi ceva de ani, de la Olăneşti a intrat cu mai multe femei tinere în mânăstire. Acelea i‑au spus că nu vor să meargă pe acolo fiindcă n‑au voie, el însă a insistat să se plimbe pe acolo. Călugării erau pe la ascultări, pe lângă cimitir, în livadă. El cu fetele tot pe acolo, printre monahi. „Dar nu ştii că nu au voie femeile aici sus, la mânăstire?”, l‑au întrebat călugării. „Ba da, dar acuma ce să facem? Păcatul meu să fie!”, le‑a răspuns medicul. Monahii şi‑au dat seama că nu ştie ce vorbeşte, dar n‑au mai zis nimic şi i‑au lăsat în pace. S‑au mai plimbat ei încoace şi încolo ceva vreme, că biserica era oricum încuiată, apoi au plecat. În aceeaşi seară, i s‑a făcut rău doctorului din senin; a doua şi a treia zi şi mai rău. Şi‑a dat seama atunci că de la blestemul Sfântului Calinic i se trage boala, dar era prea târziu: a murit în trei zile, fără să fie diagnosticat ca suferind de ceva! Femeile n‑au avut nimic – ele n‑au voit să încalce avatonul –, doctorul însă chiar a cerut ca „păcatul lui să fie!” Dacă s‑ar fi căit şi ar fi făcut pocăinţă, putea să vină la noi la mânăstire şi cerea dezlegare de păcat, se rugau părinţii pentru el şi scăpa de blestem. A fost aşa un caz, când o femeie din Bucureşti a călcat legământul şi a urcat mai sus ca să caute un binoclu uitat de soţul ei. Pe urmă femeia s‑a îmbolnăvit, dar şi‑a dat seama de unde i se trage necazul şi i‑a scris părintelui stareţ (Părintele Neonil Ştefan) cerându‑i iertare. Părintele Neonil a îndrumat‑o către Mânăstirea Cernica, unde un duhovnic a dezlegat‑o de blestemul Sfântului Calinic.
Dar biserica de jos când a fost făcută?
După război. Prin ’44. Aici era o cruce şi stâlpul Sfântului Calinic – piatra pe care a scris legământul – şi Părintele
Pahomie…
Părintele Pahomie care e acum în Athos, pe Valea Aydinului?
Nuuu. Mai bătrân. El a murit prin ’74. Părintelui acesta i s‑a făcut milă de un om care avea o copilă care era surdă, mută şi paralizată. Şi‑a zis el către alţi părinţi să‑i facă masluri fetei, ca să‑l ajute pe omul acela. Şi veneau la crucea aceea, la stâlpul Sfântului Calinic, şi‑i făceau Maslul. Voia Părintele Pahomie să‑i facă patruzeci de masluri, dar la al cincisprezecelea, dintr‑o dată, fata a zvâcnit în braţele mamei, s‑a dat jos şi a şi strigat!
Extraordinar!
Da. Aşa a fost. I‑a dispărut şi paralizia şi n‑a mai fost oloagă fata de atunci!
Deci de la vindecarea asta s‑au gândit părinţii să facă biserică aici, jos, nu?
Da. După aceea a început să vină lumea pentru masluri şi vindecări şi părinţii s‑au gândit să ridice aici, lângă blestemul Sfântului Calinic, o biserică şi un aşezământ unde să poată înnopta şi femeile. Drept îi că şi pe femei le apuca frica când vedeau crucea de lemn pusă în locul unde a murit fata aceea strivită de camion şi n‑au mai prea cutezat să treacă de stâlpul Sfântului Calinic.
Legătură sfântă! Dar ia spuneţi‑mi, vă rog, părinte, cum de i‑aţi dat să facă cinci metanii mari zilnic omului aceluia care a venit în două cârje la sfinţia voastră?
Drept să spun, nu ştiu ce mi‑a venit atunci…
Păi da, că doar „Duhul suflă unde vrea”…
Zic: „Te duci şi începi şi faci metanii. Până la trei metanii pe zi la‑nceput, pe urmă faci patru, ş‑apoi cinci metanii mari în fiecare zi.” „Cum să fac trei metanii mari, părinte, că eu nu pot să fac măcar una?! Nici nu pot să mă las jos!”, mi‑a zis el.
Cred că era stupefiat, săracu’!
„Ei! Te sileşti şi într‑o oră faci aşa, încet, una”, îi zic eu. A stat el şi s‑a gândit şi până la urmă l‑am ajutat şi a făcut o metanie. Pe urmă mai una… şi tot aşa: dăi, dăi, şi le‑a făcut. Zic: „Vezi! Te ajută Dumnezeu şi‑o să le poţi face! Să te ţii de canonul ăsta şi‑o să‑ţi fie bine.” Pe urmă a venit la spovedanie – după vreun an; eu nu l‑am mai cunoscut, dar el zice: „Părinte, eu sunt cel care‑am venit acu’ un an la sfinţia voastră în cârje şi mi‑aţi dat canon să fac câte cinci metanii mari în fiecare zi! M‑a ajutat Dumnezeu şi m‑am făcut bine, lucrez iarăşi toate cele şi acum fac patru sute de metanii mari în fiecare zi!” „Cât, mă?, m‑am speriat eu. „Patru sute, părinte!” „Pfoa! Doar n‑ai schima mare, omule! Şi le mai faci şi de‑acu’ încolo?” „Părinte, le mai fac! În fiecare zi le fac, că mi‑e frică să nu mă‑ntoarcă boala!” „Ei! Lipeşte‑te de Biserică şi poţi să faci şi mai puţine: cincizeci – o sută pe zi şi‑o să fie bine.” Le face, săracu’, şi‑acu, că vine mereu şi se spovedeşte…
Asta e minune, părinte!
Eei! Face Dumnezeu minuni pentru credinţa omului. Era o doamnă din Bucureşti care a venit la mine şi s‑a spovedit pentru că mergea la o operaţie de histerectomie totală fiindcă avea cancer la organele genitale. Şi ce‑mi vine mie în gând să‑i spun să nu se mai opereze, ci să facă canonul care i‑l dau eu, că Dumnezeu poate s‑o vindece dacă are credinţă. Vine la o săptămână şi ceva. Plângea. Eu n‑am cunoscut‑o şi mă gândeam că i‑a murit cineva. Zic: „Dacă ţi‑a murit cineva drag… asta este. Toţi ne ducem. Rând pe rând.” Zice: „Nu, părinte. Nu mă mai cunoaşteţi?” „Nu. Nu‑mi aduc aminte de tine.” Zice: „Eu sunt femeia aceea din Bucureşti, bolnavă de cancer, care urma să se opereze…” „Da, mi‑aduc aminte acum.” „Am ţinut canonul pe care mi l‑aţi dat şi când m‑am dus la control la spital, doctorii m‑au găsit sănătoasă! Nu mai am cancer! De‑asta am venit: ca să vă mulţumesc.” „Lui Dumnezeu trebuie să‑I, mulţumeşti că El te‑a făcut bine. Eu doar ţi‑am dat binecuvântare să faci ce spune El!”
Şi uite‑aşa fac – Dumnezeu împreună cu Părintele Ioanichie – minuni la Frăsinei pentru tot sufletul necăjit şi năpăstuit de potrivnicul vrăjmaş al celor bune…
Interviu realizat de George CRASNEAN
http://www.lumeacredintei.com/…/avva-ioanichie-de-la-frasi…/