„Sfântul desculţ”: Părintele Nil Dorobanțu 25 octombrie 2016 de Claudiu Târziu

Unii îl cinstesc ca sfînt, alții îl consideră un rătăcit. A fost caterisit (1957) și alungat din mănăstire, dar a dus viață pustnicească pînă la sfîrșit. Urmărit, închis, anchetat și maltratat de Securitate, a avut moarte martirică (1977). O jumătate de veac s-a tăcut asupra lui, dar astăzi foștii lui ucenici mărturisesc nenumăratele minuni pe care le-a făcut. Cu fiecare nouă descoperire asupra vieții sale, crește și numărul celor care îl au la mare evlavie. Am pornit şi noi pe urmele părintelui Nil, la Crainici – în Mehedinţi.

Surpriza din mormânt Din grup s-au desprins doi bărbaţi, nu prea înalţi, dar cu braţe groase şi spate lat, de oameni încercaţi cu greul. Şi-au suflecat mânecile, au scuipat în palme şi au apucat câte un hârleţ. Loviturile în pământ au început să se audă sacadat. Ceilalţi tăceau, de parcă ar fi ascultat un neobişnuit cântec al morţii. De-o parte şi de alta a gropii au prins a creşte câte o movilă de pământ. Nu putea dura prea mult, căci doar era un mormânt obişnuit. La un moment dat lopeţile s-au oprit. Ajunseră la o placă de beton.

Au spart-o cu târnăcopul, cu multă sudoare. Au săpat mai departe. Şi, în sfârşit, s-a auzit cum lama hârleţului muşcă lemnul. Cel care îi spuneau Nelu a lăsat cazmaua jos, s-a aplecat şi a încercat să cureţe capacul sicriului cu palmele goale. Dar mâinile i se afundau tot mai mult în pământ. A scos ţărâna cu pumnii până a ajuns la fundul cutiei de lemn. Se aflau în faţa unui sicriu gol, fără capac, umplut cu pământ. Trupul mortului dispăruse!

Vestea s-a răspândit, în aceeaşi zi, până mult dincolo de hotarele judeţului. Întrebări fără răspuns îi măcinau pe toţi, rude, săteni, ucenici, lucrători şi autorităţi. Dintre toate, cea mai presantă era: unde sunt osemintele sfântului?

Căci acum nu mai aveau nici o îndoială: părintele Nil Dorobanţu era sfânt.

Altfel, cum să fi ieşit din mormânt? Sau de ce să-l fi furat cineva, dacă nu ar fi fost sfinte moaşte? Aproape patruzeci de ani fusese îngropat în cimitirul bisericii din Crainici (Bala – Mehedinţi).

Sau aşa crezuseră. Vărul şi nepoatele care i-au supravieţuit, bătrânii satului care fuseseră la înmormântare şi preotul care l-a prohodit spun, cu mâna pe inimă, că părintele Nil a fost înhumat acolo. Şi niciodată dezgropat până în toamna lui 2015, când nu l-au mai găsit. O apariţie neaşteptată Calendarul ne arăta că suntem în miezul iernii, Ianuarie, când am ajuns la Crainici, dar vremea era de primăvară târzie, caldă şi ploioasă. Câmpurile şi colinele, pădurile şi casele înşirate de-o parte şi de alta a drumului erau drapate în ceţuri cernite şi umede.

Atmosfera apăsătoare era accentuată de faptul că foarte multe cămine, bine tocmite şi frumoase cândva, erau în ruină.

Prin curţi sau pe uliţe, nici ţipenie de om. Satul întreg părea venit din altă lume, precum o corabie naufragiată cu sute de ani mai înainte, scoasă deodată din adâncurile mării de o furtună năpraznică. Ceva m-a făcut ca, înainte de toate, să mă opresc la cimitir, să-i caut mormântul părintelui Nil.

Biserica este într-o margine de sat, la o oarecare distanţă de şosea, în buza unei păduri, pe o ridicătură de pământ numită Scaunul Domnesc, căci acolo ar fi avut cândva vodă Radu Cel Frumos un foişor unde-i plăcea să petreacă.

Sfântul lăcaş e înconjurat de stufărişuri înalte şi de armate de adormiţi sub semnul crucii. Când l-am văzut, m-a trecut un fior. O nelinişte fără-nţeles m-a cuprins.

Tot locul avea un aer sumbru, iar biserica, splendidă odinioară, era asemeni unei mirese îngropate de mult. Construită la 1818, de către boierul Ion Burnaz şi fiul său Costache, în stil brâncovenesc, biserica şi-a pierdut strălucirea de altă dată sub efectul timpului şi al lipsei de iubire din partea satului. Pereţii exteriori, pictaţi cu chipurile profeților din Vechiul Testament și apostolilor din Noul Testament, se scorojesc, lăsând să se vadă zidurile de cărămidă pe temelie de piatră. În pridvor se mai păstrează încă, în bună măsură, fresca, ameninţată şi ea de mucegai.

Aici mai rezistă şi o scenă în care Eva este înfățișată ca o țărancă torcând, în timp ce leagănă copilul într-o copaie, cu piciorul. Am luat-o, la întâmplare, printre morminte, căutând locul de odihnă veşnică al părintelui Nil Dorobanţu. Nu aveam nici cel mai mic indiciu despre unde s-ar putea găsi. Şi totuşi o mână nevăzută m-a purtat către el. Este mult mai mare decât groapa unui singur om, pentru că, de fapt, acolo sunt îngropaţi mai mulţi membri ai familiei lui. Câţiva ucenici ai părintelui au placat cu marmură neagră întreg locul şi i-au făcut un mic monument de marmură albă.

Pe atunci, nu ştiau că trupul celui pe care îl cinstesc atât a dispărut.

În timp ce citeam numele răposaţilor, s-a apropiat, cu paşi de pâslă, o femeie mai în vârstă, îmbrăcată ca de lucru la câmp. Era Veronica Boghici, după cum aveam să aflu, una dintre nepoatele părintelui Nil, venită să-i aprindă o lumânare la mormânt, chiar dacă rămăşiţele sale pământeşti nu mai sunt acolo.

“Dar unde altundeva i-aş putea pune o lumânare?”. Nu mă aşteptam să o întâlnesc acolo pe tanti Vica – cum îi spun sătenii –, ba mă temeam că nici acasă nu o voi găsi, deşi îmi propusesem să o caut, ca pe una dintre puţinele rude rămase în sat.

Am aprins amândoi câte o lumânare şi ne-am rugat în gând. Spre odaia de taină Veronica Boghici era toată numai zâmbet, deşi colţurile lăsate ale ochilor şi un abur trist din privire îi trădau suferinţele de-o viaţă.

Nu despre ele însă voia să-mi vorbească, cu patos, ci despre părintele Nil, pe care îl are la mare evlavie. Nu ştie prea multe despre el, căci era tare discret şi a vieţuit puţin pe-aici, dar este sigură că e sfânt

. De ce?

Pentru că n-a văzut un om mai bun ca el.

“Iubea toată făptura lui Dumnezeu: oameni, animale, păsări, gâze, plante…

Nici o fiinţă pe lângă care trecea nu rămânea fără mângâiere, fără o vorbă bună, fără ajutor…

Ajunsese de pomină, căci umbla numai într-o dulamă aspră, legată cu sfoară, dar îşi dădea şi ultima bucată de pâine de la gură unuia mai necăjit.

Pentru copii avea o slăbiciune aparte, iar când venea în sat făcea cumva, deşi era sărac, să aibă în buzunare bomboane şi ceva parale, pe care le împărţea pruncilor pe care-i găsea pe drum.

Şi dacă vedea pe cineva că munceşte singur la câmp, i se alătura imediat, pentru ca omul acela să prindă curaj şi să termine mai repede” – mi-a povestit Veronica Boghici.

Însă, cea mai impresionată a fost când părintele a “participat” la nunta ei. A venit în sat pe ascuns, că era căutat de Securitate şi a urmărit toată nunta din podul unui vecin. Nimeni nu a ştiut că era de faţă. “Dar să ştiţi că i-am simţit binecuvântarea. Nu pot să vă descriu cum anume, dar l-am simţit pe Dumnezeu în tinda casei, ca să zic aşa.

Mai târziu, am aflat că părintele a venit special ca să mă vadă mireasă şi să se roage pentru mine” – m-a asigurat tanti Vica.

Din vorbă în vorbă, am ajuns în sat. Într-o grădină cu arbori trişti şi gard din ţambre, stătea să cadă casa în care s-a născut şi în care a murit părintele Nil.

Odinioară, călugărul se arăta uite-acolo, mai în fundul grădinii, printre pomii încărcaţi de roade, îmbrăcat numai într-o rasă simplă, din pânză tare, purtată direct pe piele şi încinsă cu o sfoară.

Şi păşea uşor, ca o pisică, prin iarba grea de rouă cu picioarel..