Aurel V David-Numele neamului de la capătul și începătura moșilor valah/rumân/get/dac

[zamfir_catalin]

Numele neamului de la capătul și începătura moșilor valah/ rumân/ get/ dac

[admin]

Numele neamului de la capătul și începătura moșilor valah/ rumân/ get/ dac
Conf. Univ. Dr. Aurel V. David

1. Peceţile veşniciei vetrei vechii Europe • Arealul de vieţuire al neamului românesc este EUROPA - un nume izvorât din mitologia vetrei carpato-danubiano-pontice, preluat în vremuri legendare şi transmis peste veacuri de mitologia greacă - străvechiul izvor al înţelepciunii omeneşti, considerată încă temelia explicativă a civilizaţiei antichităţii. De la numele unei prinţese feniciene, răpită de Zeus, „Europa” a devenit în timp numele ţinuturilor din nordul „lumii greceşti”, apoi al întregului continent.1 Toponimul „Europa” a definit din vremuri străvechi un imens spaţiu geografic, delimitat în mod convenţional la răsărit prin munţii Ural, la sud-est prin Marea Caspică şi Munţii Caucaz, la sud prin Marea Neagră şi Marea Mediterană, iar la vest prin Oceanul Atlantic. Geograful grec Strabon, care a trăit în secolul I d.Chr., a consemnat că hotarul de răsărit al Europei era considerat fluvial Don (Tanaïs).

Pentru istoria neamului rumânesc este important spaţiul geografic definit de trei elemente geografice, devenite peceţi-simbol ale vetrei: Munţii Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră. ► Carpaţii - întinşi între bazinul Vienei (care-i separă de lanţul munţilor Alpi) şi culoarul văii Timocului (care-i despart de munţii Haemus, azi Stara Planina, în Peninsula Balcanică) - formează un arc („Corona Montium”) cu o lungime de 1500 km şi o lăţime maximă de 130 km. Din Carpaţi izvorăsc apele Vistula, Nistrul, Tisa, Crişurile, Someşul, Prutul, Siretul, Mureşul, Oltul etc. Toponimul „Carpaţi”, de origine pelasgă, semnifică „piatră”, a fost moştenit de marele neam al tracilor (urmaşii pelasgilor) sub forma „Karpate” (=„stâncării”), a dat numele neamului dacic al carpilor (Karpathos-Horos) şi a fost transmis şi conservat peste veacuri de români, urmaşii direcţi ai geţilor şi dacilor. ► Dunărea - al doilea ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga) -, curge din munţii Pădurea Neagră, de la vest către est, pe o distanţă de aproximativ 2.860 km., până la Marea Neagră, unde formează Delta Dunării. Hidronimul „Dunăre” a fost moştenit de la „pelasgi”, având ca elemente încorporate: Dun (Don=„sfântă casă a celestelor ape/ izvoare“ sau „împărăţie“/ „bun ţinut“/ „tărâm“) + Ares (numele zeului pelasg al războiului - adoptat urmaşii acestora, „arienii” carpato-danubieni). În vechile scrieri greceşti, Dunărea a fost numită Istros / Istru / Hister / Danaistru, iar în cele latino-romane Danubius (=Zeul fluviilor). În timpurile străvechi, fluviul Dunărea/Istrul, numit şi „Fison”,2 a fost considerat primul dintre cele 4 fluvii care străbăteau „Edenul”, adică „Grădina Sfîntă”. Acesta se vărsa în Marea Neagră prin şapte guri, cea mai mare fiind numită „Gura Sacră” (azi Sfîntul Gheorghe). „Istrul” era considerat „apa sfîntă”, fiind pomenit de capetele încoronate spre a înfăţişa mărimea, puterea şi trăinicia regatelor şi imperiilor. Regii cei vechi dădeau poruncă să li se aducă apă din acest fluviu, pe care o conservau în tezaurul lor, ca semn al măririi şi puterii. ► Marea Neagră - întinderea de ape dintre Europa şi Asia - a adăpostit în bazinul său, vreme de multe milenii, un lac de apă dulce, numit de geografi „Lacul Pontic”, iar pe platforma sa continentală au vieţuit primii agricultori europeni. În vremuri legendare, nivelul apelor oceanice şi ale Mediteranei au depăşit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-şi părăsească brusc aşezările. Populaţiile băştinaşe s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Asia Mică şi în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Cei mai vechi locuitori ai ţărmurilor Mării Negre, cunoscuţi din documentele istorice sub numele de „SCIŢI”, au denumit-o « Axaina », adică „Albastru închis”. În vremea colonizării greceşti, aceasta a primit numele de «Pontos Euxeinos», adică „Marea primitoare”), iar romanii au denumit-o «Pontus Euxinus» şi «Mare Scythicum». În vremea împărăţiei bizantine au fost utilizate denumirile «Megali thalassa» sau «Chechias thalassa», adică „Marea crivăţului”. Bulgarii au denumit-o „Marea oarbă” (sau „Închisă”), iar genovezii au denumit-o


1 Vezi, pe larg, George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992.
2 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.11-32.

[admin]

«Mare maggiore». În documentele voievodului Mircea cel Bătrân a fost utilizată denumirea «Marea cea mare», iar „Marea neagră” a însemnat, din vremuri imemoriale, Marea Valahă.3 • Aceste elemente definesc Spaţiul carpato-danubiano-pontic, conturat din vremuri ancestale după forma munţilor Carpaţi, valea Dunării de Mijloc şi de Jos şi ţărmul nord-vestic al Mării Negre. Acest spaţiu geografic, cu centrul în căldarea-adăpost a Munţilor Carpaţi, a constituit leagănul Vechii Europe, adică a Europei mitologice şi legendare. În acest areal, organizarea politico-statală a însoţit istoria de la „capătul şi începătura moşilor”, adică din vremuri în care „a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nici nu s-ar povesti”. În vremuri legendare, la adăpostul sigur al munţilor Carpaţi, în fertila şi liniştita vale a Dunării şi pe întinsul şi ospitalierul ţărm al Mării Negre au fiinţat enigmatica PELASGIA/VALAHIA, apoi au strălucit mitica ATLANTIDA şi legendara HIPERBOREA. Miturile şi legendele îi menţionează pe „pelasgi” („valahi”) - ca fiind primii oameni de pe Pămînt, iar pe atlanţi/giganţi şi hiperborei - ca fiind fiinţe divine, care au domnit peste o lume străveche, creatoare de civilizaţie, formând prototipul organizărilor politice şi sociale.

2. „Pelasgii”/„Valahii” – numele-simbol al băştinaşilor vetrei vechii Europe • Numele-simbol al vetrei de vieţuire a vechii Europe este „PELASGIA”/ „VALAHIA” -, asumat şi apărat de către băştinaşii spaţiului carpato-danubiano-pontic „de la capul şi începătura moşilor”. Acest nume a fost legat organic de numele primilor „titani” rezultaţi din împreunarea Cerului cu Pământul (Geea): Uran (Anu / Montu / Moşu) şi fiul acestuia Saturn (Omu) - supranumit „Dokius, filius Caeli” - adică „DACUL”. În jurul acestor două simboluri ancestrale - Moşul şi Gaeea - s-au definit şi afirmat din vremuri ancestrale identitatea şi pecetea băştinaşilor din vatra vechii Europe. Potrivit legendelor istorice greceşti, cel dintîi OM care a apărut pe Pământ a fost PELASG, născut pe culmile cele mai înalte ale munţilor, din „Pământul cel Negru”, ca să fie „începătoriul genului muritoriu” 4 Oamenii/pământenii peste care a domnit s-au numit „PELASGI” (gr. Πελασγοί, Pelasgoí, singular Πελασγός, Pelasgós), în fapt „VALAHI”,5 cu diferite derivate, precum balasci / belasci / blaci / blahi / blasci / valahi / vlahi, având semnificaţia „Cei născuţi din Pământul negru”. „Pelasgii”/„Valahii” - au fost consideraţi de către învăţaţii antici „neamul omenesc primordial”, precum şi „naţiunea-matcă a vechii Europe”. Primul purtător al numelui „valah”a fost titanul Typhon”, fiul lui Saturn, care a refăcut împărăţia pelagsă după groaznicul război pentru putere dintre titani şi giganţi. Acesta a fost numit BOΛXO-CHO - adică „Volchul” sau „VALAHUL”,6 - cu semnificaţia de „păstor de oi”/„stăpân de turme”/ „păstor de oameni” - străvechii egipteni numindu-i „păstori” pe regii „pelasgi” proveniţi din Carpaţi. Prima confirmare în scris a moştenirii etnonimului „Valah” (Volos) de către băştinaşii vetrei vechii Europe i-a aparţinut poetului şi rapsodului grec legendar Homer în poemul Iliada,7 scrisă în jurul anului 850 î.Chr.), Deci, din străvechime, vatra pelasgă, adică „Ţara pelasgilor”, a fost denumită „VALAHIA” (Vlahia), Havila,8 pomenită astfel în „Cartea Genezei”) 9- adică „Pământul cel Negru” -, iar în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au născut şi au vieţuit, din negura vremurilor, o mulţime de „Valahii” - ca forme de organizare politico-statală specifică „Oamenilor locului”. „Pelasgii”/„valahii” au apărut meteoric în fruntea tradiţiilor istorice în ţinuturile situate în nordul Dunării şi ale Mării Negre, în Elada, în Asia Mică, în Asiria, în Egipt, în Italia şi Spania. Tradiţiile istorice greceşti le-au atribuit epitetul „divini” („dioi“), adică „oameni cu calităţi supranaturale, asemenea zeilor”. Învăţaţii greci au consemnat şi susţinut că „pelasgii”/ „valahii” au fost cei mai vechi oameni de pe Pământ, considerându-i de aceeaşi origine cu zeii,10 iar legendele romane au transmis peste veacuri faptul că „pelasgii” au fost un gen nou de oameni «ieşiţi» pe Pământ, după nimicirea prin Potop a primei rase de oameni. Părinte al zeilor şi tulpina genealogică a neamului pelasg a fost considerat titanul Saturn - venerat şi numit „Moşul” -, iar ca mamă a zeilor a fost recunoscută „Gaea” („Rheea”) -, numită „Mama Mare” -, devenită pămîntul personificat şi principala zeitate a vetrei pelasge.11 „Pelasgii”/„valahii” au adorat Soarele, care l-a generat pe „RAMA”-, adică „Zeul-Soare”, personificat în titanul Apollo, devenit pentru mult timp zeitate supremă. Cultul


3 Idem., p.207.
4 Vezi, pe larg, Eugen Costel Popescu, Descoperirea Atlantidei, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2011.
5 Vezi, pe larg, Gabriel Gheorghe, Valah, Editura „Fundaţia Gândirea”, Bucureşti, 2012.
6 Michaela Orescu, Strămoş al dacilor: Typhon -Volch, în „Bogdania”, Revistă de creaţie şi cultură, anul II, nr.7, decembrie 2014, p.5.
7 Maria Ciornei, Valahii - factor de continuitate în istoria universală, în revista „Dacia Magazin”, nr.23, iulie 2005.
8 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.41.
9 Gheorghe Bârdan-Raine, Paradisul tăinuit, Editura „Printech”, Bucureşti, 2010, p.192.
10 Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I, Editura „Aethicus”, Timişoara, 2001, p.122.
11 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.I, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.51.

[admin]

Soarelui (Rama) a creat pelasgilor o identitate proprie - rami / rumi / ramani / rumîni / rumuni, adică „Cei care se închină lui Rama” (Zeul-Soare). Adevărul-legendă a fost confirmat de către faraonul egiptean Psammeticus, care a trăit cu 700 de ani înainte de Christos. Istoricul grec Herodot a consemnat că acest faraon a afirmat că a făcut multe „cercetări” (experienţe) în viaţa lui ca să afle „care a fost cel mai vechi popor de pe pământ şi ce limbă vorbea acel popor”. Faraonul a ajuns la convingerea că „limba cea mai veche a fost a frigienilor”, adică a „pelasgilor”. Deci, egiptenii, a căror istorie se pierdea în negura vremurilor, recunoşteau că frigienii sau „divinii pelasgi” (cum îi numeau grecii) constituiau „poporul cel mai vechi”, fiind, „cei mai vechi oameni de pe Pământ”. „Pelasgii”/„valahii” au fost redaţi istoriei neamului românesc de istoricul Nicolae Densuşianu, prin cartea sa de referinţă, intitulată „Dacia preistorică”, tipărită în urmă cu un secol. Acesta a argumentat că, în urmă cu peste 6.000 de ani î.Chr., „pelasgii” („valahii”) - naţiunea-matcă a vechii Europei -, au făurit o cultură şi civilizaţie distinctă şi au construit o mare împărăţie, cu centrul politico-administrativ şi religios în zona Munţilor Carpaţi. Spaţiul organizării politico-statale a avut ca elemente fundamentale de definire Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră. Despre existenţa acestei împărăţii există firave relatări antice bazate doar pe tradiţii istorice.12 Pentru localizarea şi descrierea împărăţiei pelasge, istoricul Nicolae Densuşianu a utilizat „două fântâni cronologice” -, una egipteană şi alta romană (probabil de origine „scitică” - adică geto-dacică). Din acestea reiese că neamul „pelasgilor”/„valahilor” s-a întins pe cele trei continente ale Lumii vechi - începând din munţii Europei nordice până în pustiurile Saharei şi de la izvoarele râurilor Araxe şi Oxus pînă la oceanul Atlantic.13 „Lumea pelasgilor” a fost personificată în mitologia greacă de două personaje-simbol: Pelasg („Munteanul” sau „Uranus”) şi Prometeu - titanul care a furat focul de la zei, pentru oameni. • Dintre enigmaticii şi legendarii strămoşi ai „pelasgilor”/„valahilor”, cei mai vechi şi glorioşi au fost „TITANII” („titanes”/„titenes”), numiţi de către învăţaţii antici „oamenii străvechi ai Pământului” („genus antiquum Terrae”) şi „fiii Pământului” („Terrae filli”/„filii Terras”/ „Terrigenae”).14 Poetul-istoric Homer a consemnat că „titanii” au fost „protopărinţii zeilor şi ai oamenilor distinşi”, numele acestora având semnficaţia de „patres”/„progenitores”, adică tată sau părinte (rumâneşte tata sau tătâne, pl.„tatani”). Potrivit tradiţiilor istorice greceşti, „titanii” şi „giganţii” („uriaşii”) au fost prima generaţie zămislită pe Pământ de zei, cu femei pământene. Patria „titanilor” se afla în ţinuturile din nordul Thraciei, lîngă „Oceanos Potamos” (Dunăre, n.ns.). „Titanii”, deveniţi „domni ai pământului”, „domni ai „pelasgilor”/„vlahilor” sau „Zei-Titani”, au format pe lângă regiiîmpăraţi „pelasgi” un consiliu patriarhal de stat, întemeiat, pe de o parte, pe dreptul divin, din care se revendicau, pe de altă parte, pe vechimea familiilor (de aici a decurs „dreptul ginţilor”!). • Învăţaţii greci au consemnat în scrierile lor că „pelasgii” au fost oamenii „cei mai străvechi, care au domnit peste Grecia”, că înainte de sosirea grecilor pe pământul Eladei, acesta era presărat cu „Pelashii” („Valahii”) şi că „pelasgii” au vorbit o „limbă barbară”.15 Istoricul grec Herodot a întărit faptul că primii locuitori ai Greciei şi Italiei au fost „pelasgii”(„valahii”), veniţi din nordul Dunării. El i-a numit „popor de neam barbar”, diferit de „neamul helenilor”, recunoscînd, însă, că grecii au „împrumutat” principalele divinităţi de la „pelasgi”. Însă, grecii şi-au însuşit în folos propriu identitatea „pelasgilor”/ „valahilor”. La început au denumit „pelasgi” grupurile de oameni coborâţi dinspre nord, din Carpaţi şi de la Dunăre, care i-au precedat pe elini şi limba elină în Elada. Apoi i-au considerat „pelasgi” pe toţi locuitorii autohtoni din jurul Mării Egee, iar mai târziu le-au şters identitatea şi iau considerat greci. • Tradiţiunile istorice au consemnat confruntările sîngeroase dintre „titani”, pentru stăpînirea împărăţiei pelasge şi domnia asupra pământenilor. Unii „titani” au fost nimiciţi în marele război civil, care s-a terminat cu catastrofa de la Tartesiu (pe malurile râului Cerna), alţii au fost închişi în peşteri întunecoase („Tartaros”), iar aceia care au putut scăpa de mâna învingătorilor au fost siliţi să-şi caute o nouă ţară. Unii s-au refugiat în Italia sau (Iberia (Hispania) ori prin părţile de nord şi nord-vest ale Europei (Galia, Germania), alţii s-au risipit prin Elada, insulele Mării Egee, Asia Mică şi Asia Centrală.


12 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.25.
13 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa nordică, prefaţă dr. Aurel V. David, postfaţa dr. Geo Stroe, Editura DacoRomână TDC, 2010, p.31-34.
14 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.19.
15 Idem., p.90-103.

[admin]

• Băştinaşii vetrei vechii Europe l-au adorat pe Saturn (Cronos), pe care l-au numit Zalmoxis/Zamolxis.16 Acest fapt a fost confirmat de către scriitorul Diogene Laerţiu, care a susţinut că „Geţii numesc pe Saturn Zamolxis”.17 În condiţii istorice încă neelucidate, „pelasgii”/„valahii” din vatra vechii Europe au migrat („roit”) „în toate direcţiile”,18 au populat întinse zone din Europa (peninsula italică, ţinutul galilor, pământul Hispaniei), din nordul Africii, Asia Mică, Orientul Apropiat (Palestina, peninsula Arabia), Asia centrală (Mesopotamia) şi chiar din India. „Pelasgii”/„valahii” au dus pe pământul Italiei instituţia patriarhală, numită Senat, compusă din reprezentanţii celor mai vechi familii. Constituţia Romei a avut drept izvor Legile „pelasge”/„valahe” din vremea „titanilor” (numite de către istoricul Iordanes în secolul VI d.Chr., „Legile Bellagine”, corect Pellagine, adică Legile Valahe). Acestea au fost „Legile lui Saturn” dacul („Dokius”, fiul Cerului), numite după modificarea lor de către zeiţa Hera, „Legile Bellagine”, constituind un cod de 12 legi, numite de către suedezul Carolus Lundius „Legile lui Zamloxe”.19 Istoria politică a pelasgilor s-a încheiat odată cu căderea cetăţii Troia. După acel eveniment istoric s-au păstrat informaţii doar despre „pelasgii” din jurul Mării Egee, dar şi acestea ca amintiri despre grupuri mici şi împrăştiate, silite de duşmani să emigreze dintr-o ţară în alta, spre a-şi căuta o nouă ţară.

3. Legenda Atlantidei - pedeapsa zeilor şi „împrăştierea pelasgilor” ♦ Mitologia greacă a surprins şi transmis peste milenii o realitate istorică generată de „lumea pelasgilor”, o ţară legendară cunoscută sub numele de „ATLANTIDA” (în greacă =„Insula lui Atlas”), locuită de „atlanţi” -, urmaşii titanilor. Aceasta a fost pomenită pentru prima oară de către filosoful grec Platon (cca. 427 î.Chr. - cca. 347 î.Chr.) în două dialoguri ale sale, numite Timaios şi Critias, la aproximativ 9 milenii după presupusa existenţă a acesteia. • Potrivit informaţiilor furnizate de filosoful grec Platon -, aflate de la preoţii egipteni -, „Atlantida” era o mare insulă (sau continent), „mult mai mare decât Asia şi Libia luate la un loc”, aflată dincolo de „Coloanele lui Hercule”,20 numite de istoricul Nicolae Densuşianu „Columnele lui Hercule” şi localizate „lângă Oceanos Potamos sau Istru”, adică în „Porţile de Fier” ale Dunării. Numele Atlantidei a fost dat de „Atlas” - un „titan” din generaţia a doua, devenit rege-împărat, semnificând, în limba pelasgă, „Tatăl Ceresc” („Tatăl luminos” sau „Scoborâtorul din Cer”). Tradiţia istorică confirmă, astfel, că „atlanţii” - urmaşii direcţi ai zeilor care au venit pe Pământ pe raza Soarelui - se închinau lui Rama („ZeuluiSoare”), deci erau ramani (rumuni). În mitologia greacă, feciorii lui Atlas au fost numiţi atlanţi, iar fetele atlantide. Despre „atlanţi”, informaţiile au fost preluate exclusiv din mitologia greacă, dar despre existenţa Atlantidei, grecii au auzit de la epipteni. Preoţii egipteni le-au spus grecilor că „atlanţii” fuseseră „oameni fericiţi” - bogaţi, buni comercianţi şi navigatori, excelenţi arhitecţi, artişti talentaţi, constructori desăvârşiţi -, dar trufaşi şi războinici neîndurători. • „Atlantida” - împărăţia lui Atlas -, a însemnat „Ţara Sfântă” - adică GEŢIA („GITIA”). Aceasta a avut nucleul politico-statal în zona defileului Dunării de la Porţile de Fier (la „Cazane”), s-a întins din munţii „Atlas” (Carpaţi) până în munţii Alpi, fiind mărginită la miazăzi de valea Dunării şi de Marea Tethys (Marea panonică).21 În ţara „titanilor” şi „atlanţilor” locuiau „ARIMII” - consemnaţi în scrierile greceşti sub numele de „rami”/„ramani” sau „arami”/„aramani”, 22 deci „Cei care se închină lui Rama” - „ramanii”/ „rumânii”/„rumunii”. În „RAMANIA” („RUMUNIA”) - adică în „Ţara ramanilor” („rumunilor”) - au fost concepute primele legi scrise, pe nişte coloane de aramă. Acestea au fost „Legile Pellagine”, adică „Legile valahe”, care au constituit temelia juridică a organizării politico-statale a vechii Europe. „Atlantida” a ajuns putere navală, avântându-se în cucerirea unor ţinuturi întinse din Africa şi Europa. În toiul acelei expansiuni, armata atlanţilor a încercat să cucerească Atena (inima şi simbolul înţelepciunii şi puterii lumii eline!), dar fără sorţi de izbândă. La scurt timp după acel eşec militar, cu aproximativ 9.500 de ani înainte de Christos, asupra „Atlantidei” s-a abătut „pedeapsa zeilor”, care au cutremurat Pămîntul, au scufundat insula Atlantidei în „Ocean”, apoi au adus peste „atlanţi” marele Potop de ape. • Năpraznicele cutremure, urmate de inundaţiile catastrofale din vremea lui Atlas (sau „Troian”) au distrus „insula Atlantidei”, precum şi barajul natural de la „Porţile de Fier” şi palatele de pe munte ale lui Saturn

16 Gheorghe Bârdan-Raine, Paradisul tăinuit, Editura „Printech”, Bucureşti, 2010, p.45.
17 Cristina Pănculescu, Taina Kogaiononului, Muntele Sacru al dacilor, Editura Ştefan, 2008, p.161.
18 dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, Editura „Axa”, Botoşani, 2003, p.33-38.
19 Eugen Costel Popescu, De la Atlantida la calendarul Geto-Dacic, Editura „Craiova”, 2009, p.139.
20 Eugen Costel Popescu, op.cit., p.185-202.
21 Eugen Costel Popescu, Civilizaţia titanilor, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2012, p.53-54.
22 Idem., p. 57-58.

[admin]

(devenit Poseidon). Muntele s-a prăbuşit, rocile dislocate din munte au blocat Dunărea (Istrul) şi au creat înspăimântătoarele „Cazane”(„Porţile de Fier”). Dunărea (Istrul) şi-a creat drum prin „Porţile de Fier”, iar după retragerea apei de sub munţii Carpaţi a rămas în aval de „Cazane” o mare întindere de ape. Aceasta a modificat radical topografia ţinuturilor locuite de „atlanţi”, fiind numită succesiv: „Cornul Oceanului” - în vremea lui Uran (numit şi „Oceanos”), „Marea lui Saturn” (sau Poseidon) - în vremea lui Saturn, „Marea Atlantică” - în vremea lui Troian sau Atlas şi Marea Sarmatică - din vremea lui Sarmis sau Hermes). Ulterior a fost numită de băştinaşi „Marea cea mare”, de greci „Pontos Euxeinios”, iar de egipteni „Marea Siriarh”, iar după multe secole, „Marea Neagră”. Vechii egipteni au susţinut că „insula Atlantidei” s-a scufundat în apele „Mării Siriarh” (Marea Neagră). În urma acestui cataclism a rămas mărturie Insula Albă (gr. „Leuke”, azi Insula Şerpilor), numită de greci „Makaron” (adică „a fericiţilor”). Astfel, din enigmatica Atlantida n-a rămas decât mitul... • „Atlanţii” n-au dispărut în timpul cataclismului, refugiindu-se în locuri şi zone ferite de mari nenorociri. „Pelasgii”/„valahii” care care au supravieţuit mâniei zeilor şi au rămas în vatra carpato-danubiano-pontică, ocrotiţi „GAEEA” (Mama-Mare, Muma Pământ, Mama-Mamelor), s-au numit pe ei înşişi „GEŢI” şi s-au considerat „Preafericiţi”. Aceştia au închinat, de bucurie, altare de recunoştinţă lui Apollo, Zeul-Soare,23 - moştenitorul spiritual al Zeului Rama, numindu-se pe ei înşişi „rami” sau „ramani”. Cei care au „roit” din aria carpatodunăreană îndeosebi spre Răsărit, s-au închinat la o străveche zeitate supremă, numită „Dava” („Deva”) - personificare „pelasgă”/ „valahă”, de esenţă carpatină, a titanuluizeu Saturn (Omu, Dacul).

Aceştia s-au pus sub protecţia zeului „ARES” - fiul lui Zeus, simbolul forţei războinice -, fiind cunoscuţi cu numele de „ARIENI” - cu înţelesul de „oamenii liberi” (boieri / nobili / stăpâni) şi „războinici”. Unele grupuri de „arieni” („pelasgi”/„valahi”) au migrat spre sud, s-au aşezat în vechea Eladă, îndeosebi în Attica. Pe aceştia i-au găsit vechii greci în Elada continentală, i-au atacat şi i-au împrăştiat în insulele Mării Egee, numindu-i „pelasgi”. Alţi „arieni” au migrat spre răsărit, „pe calea Soarelui-Răsare”, trecând prin zona Mării Caspice şi ajungând până în India. • În Asia Centrală, grupuri importante de „pelasgi”/„valahi”, care s-au revendicat din Saturn dacul, au dăinuit sub etnonimul „dahae” / „dahi” („daci”), cu semnificaţia „lup”, adică „cei care se asemnănă cu lupii”.24 Acest nume a fost moştenit de „neamul sciţilor” - din care s-au născut neamurile parţilor şi mezilor, - considerate de grecii antici „neamuri scitice”. În zona Mării Caspice, „dahii”, numiți „dahii regali” sau „massageți” (=geții cei mari),25 pentru că o venerau pe „Gaeea”, adică „Muma Glie/ Pământ”, au construit un regat numit „Dahos” (Dacia) sau „Massageția”. „Geţii”, adică cei care au venerat-o pe Gaeea!, numiţi „massageţii” (=Geţii Mari), şi-au construit propria formaţiune politico-statală între Marea Caspică şi fluviul Amu-Daria.

4. „Hyperboreii” - expresia etno-spirituală a „ramanilor” vetrei vechii Europe ♦ Dispariţia „Atlantidei” a reconfigurat vatra vechii Europe, în care urmaşii atlanţilor, „pelasgii”/„valahii”, şi-au asumat noua identitate, prin închinarea conştientă lui RAMA - Zeul-Soare. Ei şi-au spus „rami” / „ramani” / „rumuni”, au refăcut habitatul în spaţiul carpato-danubiano-pontic ieşit de sub stăpînirea apelor şi au revitalizat propria civilizaţie. În noile condiţii istorice, învăţaţii greci au împărţit Dunărea (Istru) în două părţi, numind Danubiu zona de la izvoare la „Cazane” şi Istru de la „Cazane” la „Pontos Euxeinos” şi au separat arealul lor de vieţuire de cel al spaţiului carpato-danubiano-pontic. • „Ţara ramilor”/ „ramanilor”/ „rumunilor” a devenit pentru greci un tărâm fabulos, plin de divinităţi necunoscute, adesea ostile, protejate de fluviul Istru şi de munţii Atlas (Carpaţi). De aceea, pentru ţinuturile


23 Carolus Lundius, Zamolxis primus getarum legislator, Ediţia a II-a bilinvă, Traducere în română şi engleză de Maria Crişan şi Honorius Crişan, Editura „Paco”, Bucureşti, 2012, p.119.
24 Vezi, discuţia, la Eugen Lozovan, Dacia sacra, Ediţia a II-a, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 2006, p.12-15.
25 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii-dacii-tracii-illirii. Naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2014, p. 151-153.

[admin]

„barbare” situate la miazănoapte de munţii Haemus, adică de „lumea grecească”, învăţaţii greci au folosit numele „HIPERBOREEA”, iar pentru băştinaşii acesteia - „hyperborei”. Acest nume a fost preluat din numele zeului „Boreas” (Boreu) - Zeul vântului rece de nord (aducător de iarnă) -, numit şi „Vântul de Miazănoapte”. Potrivit tradiţiilor greceşti, „Hyperboreu” a fost fiul lui Pelasg - rege şi patriarh al întregului neam al „pelasgilor”), prefăcut de zeii cei răi într-un munte, numit „Atlas” (apoi „Rifei”, iar peste veacuri, „Carpaţi”!). • „Hyperboreii” erau descendenţi ai „titanilor”, care au rămas în ţinuturile din nordul „lumii greceşti”, în vatra carpato-danubiano-pontică. Aceştia au au preluat tradiţiile neamului şi s-au închinat zeului Apollo, Zeul-Soare (Zeul Luminii), ducând cultul acestui zeu în „lumea elinilor”. În „lumea hyperboreilor”, Zeul Luminii (Sol Lomonius), descendent din Saturn dacul, moştenit de Apollo, a primit o nouă identitate -„Zalmoxis”/ „Zamolxis” -, despre care Clement din Alexandria, primul teolog cu renume din Biserica Ortodoxă a Alexandriei (cca.150-215 d.Chr.), a afirmat că era „hyperboreu”. La rândul său, filosoful grec Platon a consemnat că, „în regatul lui Atheas, care domnise peste hyperboreii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”. • Prima menţiune cunoscută despre „hyperborei” datează din secolul VI î.Chr., aparţinând istoricului şi geografului grec Hecateu din Milet, care i-a situat între „Ocean” (Dunăre) şi „Munţii Rifei” (Carpaţi). Geograful grec Strabon a lămurit provenienţa noului nume al „barbarilor” situaţi la nordul „lumii elenilor”, situîndu-i pe „hyperborei” între Marea Neagră, Dunăre şi Marea Adriatică. Acesta a consemnat că: „Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci, de Sciţi sau Celtosciţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numind Hyperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii”. • Potrivit informaţiilor oferite de unii scriitori greci şi romani, „Hyperboreea” a avut centrul în munţii „Atlas” (Carpaţii), s-a extins „dincolo de Boreas”, fiind mărginită de „regiunile udate de Don şi Dunăre”. Istoricii greci au recunoscut că „Hyperboreea” era vatra originară a neamului lor. De aceea, a rămas pentru ei multă vreme ţară a legendelor, miturilor şi a zeilor,26 geograful Strabon afirmînd că „la hyperboreeni s-au născut zeii”. În Grecia, cultul lui Apollo şi al Dianei, adică al Soarelui şi al Lunii, a fost introdus de tinere fecioare care au venit din „Ţara hyperboreilor”.27 Problema identităţii „hyperboreilor” a fost clarificată de scriitorul roman Valerius Flaccus (45-90 d.Chr.). În poemul Argonautice, acesta a scris despre expediţia argonauţilor în ţinutul „hyperboreilor”, precizând că pe porţile templului din cetatea regelui Aetes era scris „cum mai întâi regele Sesostris a dus războaie împotriva geţilor”. Aşadar, „Hyperboreii” au fost urmaşii „pelasgilor”/ „valahilor” - băştinaşii vetrei carpato-danubiano-pontice, deci „Oamenii Pământului” - „GEŢII” - consideraţi de vechii greci „un neam hyperboreu”.28 Numele „GEŢI” - nume etnic -, provine din „GAEEA” (sau Gaia/Glia, Tara / Terra), Zeiţa-Mamă (adică „Mama-Pământ”), din care a fost zămislit cel dintâi pământean.29 În izvoarele antice, „geţii” au mai fost numiţi: getar, gettar, jettar, jottar, gothones, gautar şi gotar (de la rădăcina ga, ge, gau, go, jo, gio, goja -, însemnînd pământ, de la verbul gieta=a da naştere, a zămisli cu largheţe).30 Istoricul Nicolae Densuşianu considera că denumirea „getae”, dată de greci, avea sensul de „proprietari” sau „din ţară”. Astfel, „Pământul Gaeei”, mama zeilor - GETIA (GITIA) - a primit sensul de baştină, patrie, ţară, vatră. Astfel, toponimul „Hyperboreea” a desemnat, în fapt, o parte din „ŢARA GEŢILOR”, întinsă „dincolo de Tracia” până în ţinuturile nordice necunoscute de greci, iar spre răsărit de-a lungul ţărmului nordic al Mării Negre, până în valea Donului. „GEŢII” - „Oamenii Pământului” -, şi-au spus lor înşişi ARIMII / RAMII / RUMII / RUMÂNII /RUMONI/ RUMUNII,31 adică „Oamenii Luminii” - adoratori ai lui Apollo - Zeul-Soare, Zeul Luminii („Zalmoxis”/„Zamolxis”). Din acele vremuri legendare au rămas peste milenii sintagmele „Axis Boreis” şi „Polus Geticus”, semnificând axa ori polul spiritual al Lumii vechi sau locul mirific unde Cerul poate comunica cu Pământul. * •

Deci, la „capătul şi începătura moşilor”, vechea Europă a fost locuită de „pelasgi” („valahi”) şi stăpânită dintru început de „titani”/„giganţi” (uriaşi) şi „atlanţi”. „Pelasgii”/„valahii” au fost „Oamenii Pământului”, care au vieţuit dintru început în vechea Europă. În ţinuturile de la nord de Dunăre şi Marea Neagră,


26 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.87.
27 Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura „Dacica”, 2007, p. 102.
28 Vezi, pe larg, Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti, 1996.
29 Apud, Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
30 Carolus Lundius, Zamolxis primus getarum legislator, Ediţia a II-a bilinvă, traducere în română şi engleză de Maria Crişan şi Honorius Crişan, Editura „Paco”, Bucureşti, 2012, p.6-7.
31 Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ediţia a II-a, vol. VI, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.9.

[admin]

numite de greci „Hyperboreea”, s-a aflat „împărăţia lui Atlas” („Atlantida”), dispărută în mare parte în urma unui cataclism natural. În acest areal au vieţuit „arimii” / „ramii” / „ramanii” / „rumunii” / „rumânii”, menţionaţi pentru prima oară de către Homer, odată cu „ŢARA ARIMILOR”32 sau „Ţara cea Neagră”, existentă în vremea titanului Typhon valahul. Aceştia au moştenit şi transmis peste milenii numele neamului vechii Europe, asumat şi păstrat „de la capătul şi începătura moşilor”.

5. SCIŢI, TRACI şi SARMAŢI: nume date de greci „ramanilor hyperborei” ♦ În expansiunea spre ţărmurile Mării Negre, vizând ţinuturile hyperboree, în scop de colonizare, grecii au întâlnit o „lume barbară”, necunoscută, paşnică, dar şi războinică, a ramanilor hyperborei („arimii”/„ramii”). Aceştia practicau cultul Soarelui şi-l proslăveau pe Zeul-Soare, numit „Armunus” sau „Zeus Dakin”. În procesul de apropiere de aceste neamuri, cu perioade de convieţuire sau de confruntare, grecii i-au numit sciţi, traci şi sarmaţi. • Arealul din nordul Mării Negre, întins de la gurile Dunării până în nordul Munţilor Caucaz şi în estul Mării Caspice, locuit intens în secolul VIII î.Chr., a fost numit SCIŢIA („Skvthia”). Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirma că „Sciţia” începea din acea parte de loc unde ţărmul Mării „formează un golf şi unde se varsă Istrul, cu gura întoarsă spre răsărit”. Istoricul Ephoros (născut în anul 363 î.Chr.), i-a împărţit pe locuitorii universului în indieni, ethiopi, sciţi şi celţi, afirmând că „sciţii” (consideraţi „barbari”) erau mai vechi în Europa decât elinii”, deci erau autohtoni în vechea Europă şi că „mai înainte de toată lumea, au inventat cele trebuitoare spre comoditatea vieţii”.33 Dezbaterile privind originea sciţilor s-au extins şi în „lumea romană”, durând mai multe secole. Istoricul roman Trogus Pompeius, în lucrarea Istorie universală, publicată în anul 28 î.Chr., a consemnat că „Neamul sciţilor a fost întotdeauna considerat cel mai vechi, deşi între sciţi şi egipteni a existat multă vreme o dispută cu privire la vechimea neamului”.34 Problema identităţii sciţilor a fost clarificată de geograful grec Strabon, care, în opera sa „Geografia”, a consemnat că numele „scyth” a fost dat „întregii mase latine, ca nume geografic”. Deci, sciţii (gr. Skytai, lat. Scythae) n-au fost un neam deosebit, ci o ramură a neamului pelasg, hiperboreu (pentru greci, „masa latină”!). Istoricul Nicolae Densuşianu afirma că numele „scit” însemna „scutaşi” în cadrul organizării militare pelasge. Numele „Sciţia” (Skytha/getha=săgeată),35 a semnificat spaţiul geografic de la nord de Istru şi Marea Neagră, locuit de „Oamenii Pământului” - „GEŢII” -, urmaşii străvechilor „pelasgi”/„valahi” şi a simbolurilor etno-spirituale ale acestora - „atlanţii” şi „hyperboreii”. • Urmaşii direcţi ai „pelasgilor”/„valahilor” hyperborei, care au vieţuit atât în „Hiperboreea” („Pelasgia”/„Valahia”) nord-dunăreană, până la răsărit de Bug, cât şi în cea sud-dunăreană, precum şi peste Hellespont, au fost numiţi „TRACI”, cu sensul de „bun, frumos, plăcut” („trax, threkes”) şi „cutezător”(„thrakios”). „Tracia” - ca ţară -, a însemnat pentru greci, în esenţă, doar teritoriul situat la sud de Dunăre, între Pontul Euxin (Marea Neagră), Propontida (Marea Marmara), Marea Egee, râul Mesta (Nestus) şi râul Morava (Margus). Însă, geograful grec Strabon a enumerat Olimpul (panteonul zeilor!) printre munţii care aparţineau tracilor.36 Prima ştire cunoscută, referitoare la „traci”, a fost inserată de poetul grec Homer în poemul Iliada, care i-a menţionat ca aliaţi ai „troienilor”, iar primii istorici care s-au referit în mod expres la „traci” au fost Xenofan (570-475 î.Chr.) şi Herodot (484-425 î.Chr.). Aceştia i-au mai numit şi „GEŢI” („Getae”), adică „Oamenii Pământului” - băştinaşii vetrei. Deci, numele „traci” a fost o poreclă pe care grecii au pus-o neamului „ramilor”/ „ramanilor”/„rumunilor”. Astfel s-a născut sintagma „marele neam al tracilor”, în care au fost încorporate peste 100 de neamuri, numite în istoriografia românească „triburi”. După ce romanii au pus stăpânire pe teritoriul de la nord de munţii Haemus au creat o provincie cu acest nume. Istoricul roman Titus Flavius Josephus (37-100 d.Chr.) a consemnat că întemeietor al neamului tracilor a fost Tiras - fiul lui Iaphet (fiul lui Noe). Acel Tiras „i-a numit tirasieni pe cei pe care i-a condus; dar grecii le-au schimbat numele în traci”. Despre aceştia, grecii afirmau că erau oameni cu părul deschis la culoare (roscaţi şi blonzi) şi cu ochii albaştri (deci erau arieni!). În secolul al V-lea î.Chr., „tracii” (geţii!) au fost consideraţi de către greci neamul cel mai numeros, după indieni, însă erau dezbinaţi, nu se înţelegeau între ei. Grecii au împrumutat de la „traci” multe dintre figurile lor mitologice, precum zeul Dionis, prinţesa Europa şi eroul Orfeu.


32 Idem., vol. VI, p. 19.
33 A. Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura „Dacica”, 2007, p.56.
34 Idem., p.51-52.
35 Carolus Lundius, op.cit., p.7.
36 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.257.

[admin]

• În alt timp istoric, grecii au denumit toate neamurile „scitice” cu numele de „SARMAŢI” (lat. sarmatae). Primele consemnări despre aceştia au fost făcute de grecii Herodot şi Hipocrate (cca. 460- cca. 370 î.Chr.), fiind localizaţi la răsărit de fluviul Don (Tanais). Numele „sarmaţi” (gr. Sauromatioi) a fost altă poreclă pusă de greci neamului geţilor, semnificînd „ochi de şopârlă”. Acolo au vieţuit statornic „Massageţii” (Geţii cei Mari), care s-au opus cu folos, cu armele, imperiului persan. „SARMAŢIA” n-a fost o ţară, un stat, ci o parte a „Hyperboreei”, mărginită la vest de fluviul Vistula, la est de fluviul Volga, la nord de Marea Baltică şi la sud de Marea Neagră. Potrivit afirmaţiilor geografului grec Ptolemeu, „Sarmaţia” era arealul împărţit arbitrar în două părţi: Sarmaţia europeană37 - care ţinea din Germania şi Dacia până la fluviul Don (deci, între Vistula şi Don, n.ns.) -, şi Sarmaţia asiatică - de la fluviul Don până la fluviul Volga.38 În timpul împăratului roman Octavian Augustus, „sarmaţii” au apărut la gurile Dunării, apoi vreme de peste un secol au fost implicaţi în evenimentele militare din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Poetul roman Ovidiu, exilat la Tomis între anii 8-17 d.Chr., a sesizat că „Geţii şi Sarmaţii apar ca popoare înrudite şi vorbesc aceeaşi limbă latină”. Prin anii 50 d.Chr., în vremea împăratului Tiberius, o parte dintre „sarmaţi” au fost colonizaţi de romani în Câmpia Tisei, aceştia fiind numiţi iazigi (=strămutaţi). Iazigii care au rămas în zona Dunării de Jos s-au numit roxolani, iar altă ramură, care s-a oprit în teritoriile de la răsărit de Prut şi Nistru s-au numit alani. Geograful grec Ptolemeu a prezentat „Sarmaţia” ca pe un conglomerat de neamuri, care se aflau în relaţii de prietenie sau de duşmănie unele cu altele. Aceasta era o entitate geografică, diferită de Dacia, dar locuită de „neamuri dacice”, dintre care a menţionat: arsieţi, saboci, piengiţi, biesi, costoboci (şi transmontani), carpiani, tagri, tyrageţi, care vieţuiau în aria geografică a muntelui „Carpatos” (Carpaţi).

6. „GEŢII” – „ramii”/ „ramanii”/ „rumunii” vechii Europe • De la facerea lumii pelasge”/„valahe” până la menţiunile scrise ale istoriei vetrei vechii Europe s-au scurs aproape zece milenii de istorie, care au rămas, în cea mai mare parte, învăluite în legende, mituri şi mistere. În izvoarele scrise greceşti, băştinaşii vechii Europe au fost numiţi, în funcţie de conjuncturi geopolitice şi de interese, „pelasgi”/ „hiperborei”/ „sciţi”/ „traci”/ „sarmaţi” - de regulă nume geografice sau porecle. În vremea marilor colonizări ale ţărmului pontic, desfăşurată între secolele VIII-VI î.Chr., grecii au intrat statornic în contact cu băştinaşii, numindu-i „GEŢI”, adică „Oamenii Pământului” -, aşa cum îşi spuneau aceştia. Numindu-i „geţi”, grecii i-au recunoscut ca autohtoni, adică băştinaşi ai spaţiului carpato-danubiano-pontic. Însă, suedezul Carolus Lundius afirma că „Cei care în Tracia erau numiţi Geţi au fost numiţi pe vremea lui Procopius (istoric grec mort în anul 562 d.Chr.) Goţi şi în vremurile vechi fuseseră numiţi Sciţi.39 • Numele „GEŢI” (gr.getai, lat getae), a fost consemnat în izvoarele istorice greceşti scrise pe la sfîrşitul secolului al VI-lea î.Chr., pentru a-i desemna pe „tracii” care vieţuiau pe ambele maluri ale Dunării de Jos. Cu toate acestea, grecii şi, ulterior, romanii, n-au utilizat numele „Geţia” pentru „ţara geţilor”, ci „Scythia” şi, uneori, „Dacia”. Istoricul Nicolae Densuşianu afirma că în Dacia „Getae nu a fost o numire etnică naţională”, că în limba grecească, getes sau geites însemna „lucrători de pământ” („agricola”, „rusticus”), deci ţărani, şi că în vremurile vechi, un neam din Tracia purta numele de zerani.40 „GEŢII” - ca „Oamenii Pămîntului”/„Oamenii Locului” -, îşi spuneau „RUMUNI”/ „RUMÂNI”, însemnându-şi identitatea de neam cu cuvintele rumun/ riomion/ ruomuon/ rumuno/ romuno. Prima lor afirmare în plan politico-militar s-a petrecut în anul 513 î.Chr., cu prilejul expediţiei întreprinse de oastea impresionantă a regelui Persiei împotriva „sciţilor” nord-pontici. Ei au fost înfrânţi şi supuşi, împreună cu alte neamuri tracice din dreapta Dunării, trecând, apoi prin diferite stăpâniri străine; greacă, macedoneană, apoi romană.41 Istoricul grec Tucidide (460-400 î.Chr.) observa că grecii dădeau peste „geţi” după ce treceau munţii Haemus,42 iar istoricul grec Herodot constata că aceştia „se credeau nemuritori”43 (se revendicau din titani şi hyperborei!). Poetul dramatic grec Menandru, care a trăit pe la anul 342 î.Chr., afirma că „geţii” erau de „neam trac”,


37 Marcianus din Heracleea Pontică, Periplu, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae), vol. II. Bucureşti, 1970, p.171.
38 Ptolemeu, Îndreptar geografic, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae, vol. I. Bucureşti, 1964, p. 535-557.
39 Carolus Lundius, op.cit., p.25.
40 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.130.
41 Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p.52-91.
42 Tucidide, Istorii, II/96, 1, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae-Daco-Romaniae), vol.I, Bucureşti, 1964, p.75.
43 Herodot, Istorii, în Izvoarele istoriei românilor (Fontes historiae Daco-Romanie), vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 93.

[admin]

numindu-i „geţii traci”.44 Sub conducerea regelui Dromihete, „geţii” nord-dunăreni s-au unit, reuşind să se opună tendinţelor expansioniste ale grecilor şi macedonenilor.45 • Vatra neamului „getic” a cunoscut o perioadă de înflorire în vremea regelui Burebista (82-44 î.Chr.), contemporanul lui Iulius Caezar. Acesta a unificat neamurile „getice” şi a construit o „împărăţie” întinsă în vest şi nord - de la Dunărea de mijloc şi Morava, până la Carpaţii Păduroşi -, spre est până la Bug şi Marea Neagră, iar spre sud - peste Dunăre, până în munţii Haemus (Balcani).46 Însă, referitor la epoca regelui Burebista se cunoaşte, la ora actuală, un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, precum şi câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi nefiind contemporani cu evenimentele descrise. Cel mai aproape de „timpul lui Burebista” a fost geograful grec Strabon. În opera, „Geografia”, acesta a descris „pământul geţilor”, întins de la hotarele de sud-est ale Germaniei pînă la răsărit de Boristene (azi, Nipru, n.ns.) El a lăsat importante mărturii referitoare la vatra getică şi la regele Burebista, consemnând că „elinii îi consideră pe geţi traci”, că „geţii” locuiau pe amândouă malurile Istrului şi că Burebista era „bărbat get”. De asemenea, a lămurit în mare măsură semnificaţia şi identitatea „geţilor”, afirmând că în cele mai vechi timpuri a existat „o altă împărţire a teritoriului”, „căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alţii geţi”. „Geţii” erau cei care se întindeau spre Pontul Euxin (Marea Neagră) şi spre Răsărit, iar cei care locuiau în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului se numeau „daci”.47 Deci, numele „dac” a fost unul dintre numele străvechi al „geţilor”. În vremea geografului grec Strabon, neamul „geţilor” pierduse din vigoare, suferind presiunea stăpânirii romane, care a rupt arealul „getic” sud-dunărean în provincii cu numele MOESIA, ILIRIA şi TRACIA. În vremea poetului roman Gaius Valerius Flaccus, din secolul I d.Chr., „geţii” erau unul dintre multele neamuri (triburi) ale Sciţiei, iar istoricul Dio Cassius (164-c.235 d.Chr.) a consemnat că „Mai înainte vreme, moesii şi geţii locuiau întreg ţinutul dintre Haemus şi Istru, dar - cu trecerea vremii - unii îşi schimbară numele”.48 Urmaşii „geţilor traci”, de la sud de Dunăre, au fost denumiţi „mysieni” (moesi) de către stăpânitorii romani, iar „geţi” nord-dunăreni („Oamenii Pământului”, „Oamenii Locului” - adică băştinaşii) au adoptat numele străvechi, de „DACI”, pentru a-şi afirma şi susţine boieria/nobleţea, libertatea şi credinţa în nemurire.

7. „DACII” – mlădiţa geţilor jertfită pe altarul vetrei hyperboree • Vatra vechii „Hyperboreea” a fost refăcută de către „geţii munteni”, care, vreme de două secole s-au războit cu bastarnii germanici, în încercarea acestora de a pătrunde şi a se statornici în marea „vatră getică”. Muntenii hyperborei s-au numit pe ei înşişi „DACI” - nume care, în concepţia istoricului Nicolae Densuşianu înseamnă „munteni”49 (în fapt, „monteni”, adică urmaşii titanului Uranus, numit şi „Montu”). Geograful grec Strabon a constatat că numele străvechi al dacilor, care se pierdea în negura vremurilor, era DAI sau DAVI,50 - cu semnificaţia de „lupi”, sau „Cei care se aseamănă cu lupii”.51 Acest nume a încorporat în el o semnificaţie-simbol, de luptător pentru neam şi vatră. Astfel, au fost deosebiţi „geţii” care trăiau în aşezări fortificate (cetăţi) de cei care locuiau în zone de câmpie, unde se ocupau cu agricultura, numiţi de greci getai, gaitai, adică ţărani (de la Gaeea sau Gaia ori Terra). Istoricul grec Dio Cassius, în Istoria Romei, a întărit faptul că „dacii” locuiau „pe ambele maluri ale Istrului”, că romanii îi numeau daci „pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului”.52 Deci, „geţii” de pe ambele maluri ale Dunării îşi spuneau ei înşişi, „daci”. Acest nume a fost preluat de romani, ca o recunoaştere a semnificaţiei sale, având legătură cu titanii străvechi! Pentru străini, „DAC” (înrudit cu lat. audacia şi audax) avea semnificaţia de „curaj”, „îndrăzneală”, respectiv: „curajos, „încrezător”, „îndrăzneţ,


44 A. Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura „Dacica”, 2007, p.56-57.
45 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.90-92.
46 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 44.
47 Strabon, Geografia, VII/III, 17, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae-Daco-Romaniae), vol.I, Bucureşti, 1964, p. 243.
48 Dio Cassius, Istoria romană, LI/27, 2, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae), vol.I, Bucureşti, 1964, p.677.
49 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.124.
50 Strabon, Geografia, VII, în, Dacia în autori clasici, Ediţie G. Popa-Lisseanu, vol. II, Bucureşti, 1943, p.46.
51 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, Bucureşti, 1980, p. 21.
52 Dio Cassius, Istoria romană, LI/22, 6, în Izvoarele istoriei României - Fontes Historiae Daco-Romaniae, vol.I, Bucureşti, 1964, p.671.