Aurel V David-Numele neamului de la capătul și începătura moșilor valah/rumân/get/dac

[admin]

„temerar, „semeţ”, însă, pentru „geţii traci”, băştinaşii vetrei, avea un sens etno-spiritual, care exprima puterea (tăria) neamului, dar mai ales conştiinţa nemuririi neamului. • În vremea împăratului Octavian Augustus, care a purtat războaie cu „dacii”, a trăit poetul roman Quintus Horatius Flaccus (65-8 î.Chr.), unul dintre cei mai importanţi poeţi romani din „perioada de aur” a literaturii romane. În Odele sale, acest „Flaccus („Valahus”!) l-a celebrat pe împărat, numindu-l „învingător al titanilor şi giganţilor”53 şi a susţinut că dacii vorbeau „o limbă barbară, de idiomă LATINĂ”. Deci, la cumpăna dintre cele două ere, scriitorii latini recunoşteau că dacii erau urmaşii „titanilor şi giganţilor” şi că denumirea generică pentru limba vorbită de daci era „latina”, „latina priscă”, adică „limba cea bătrână”, limba moştenită şi transmisă prin milenii de la „pelasgi” şi „hiperborei” - „tracilor”, „sciţilor”, „sarmaţilor”, „geţilor” şi „dacilor”. • Întreaga simbolistică pe care „dacii” au impus-o lumii antice a fost înţeleasă de contemporani lor „sub semnul lupului”, care a întruchipat fidel o puternică conştiinţă de neam străvechi şi războinic, iubitor de libertate şi încrezător în nemurire. Imaginea şi simbolistica lupului carpatin a coborât pe stindardul de luptă al vitejilor „daci” - exprimat cu rigoare şi culoare prin balaurul zburător cu cap de lup.54 Acest stindard, cu cromatica lui aparte, aleasă din culorile cele mai intense ale curcubeului (roşu, galben şi albastru), l-a întruchipat pe ZeulSoare (Apollo, Zalmoxis/Zamolxis) în mijlocul obştilor însetate de libertate. „Dacii” au trăit, de regulă, în aşezări fortificate, care le-au asigurat statornicia şi continuitatea în marea vatră getică. În numele aşezărilor „dacice” fortificate era încorporată terminaţia „dava”, tradusă prin expresia „oraş întărit” (fortificat),55 având o legătură spirituală încă necunoscută cu numele zeului „Dava/„Deva”. • Numele „DAC” - moştenit de la titanul Saturn dacul -, a avut, de la început, semnificaţia de „om liber” „nobil” - cu atributele: cinstit / demn / luminos / nemuritor / strălucitor / străvechi / viteaz.

Numele « DAC » a fost consemnat pentru prima oară pe la mijlocul secolului I î.Chr. în cartea De bello Gallico, scrisă de Iulius Caesar. Acesta a vorbit despre „Pădurea Hercinică”, ce începea la răsărit de râul Rin, în sudul Germaniei, „de la hotarele helveţilor, nemetilor şi rauracilor” şi se întindea în linie dreaptă”, „paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor şi anarţilor”.56 Istoricul roman Trogus Pompeius (secolul I î.Chr.) a afirmat că „dacii sunt o mlădiţă a geţilor”, a consemnat „creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes” (în interiorul arcului carpatic, în prima jumătate a secolului II î.Chr.) şi a pomenit un moment lipsit de glorie din istoria „dacilor” conduşi de regele Oroles (secolul II î.Chr.).57 Istoricul Tacitus a afirmat că Germania era despărţită de daci „prin munţi şi prin teama unuia faţă de celăllalt”.58 • La începutul secolului I d.Chr., legiunile romane şi trupele auxiliare formate din „barbari” supuşi puterii Romei au rupt în mod sângeros Tracia sud-dunăreană din vatra străvechii Hyperborei. În anul 15 d.Chr., la sud de Dunăre autorităţile imperiale romane au constituit provincia MOESIA (Moësia), botezată astfel după numele „neamului getic al moesilor” (misilor/misienilor), învinşi în războaie şi supuşi Romei. Astfel, au fost încorporate, prin forţă, în „ordinea romană”, neamurile „getice” sud-dunărene. Apoi, acvilele romane au fost îndreptate cu furie la nord de Dunăre, în Hyperboreea, împotriva „dacilor” care se credeau de neînvins, pe care romanii i-au considerat urmaşii „titanilor”/„giganţilor”. • Numele « DACIA » a fost consemnat pentru prima oară în secolul I d.Chr. de către istoricul roman Pliniu cel Bătrân (23-69 d.Chr.). În Istoria naturală, acesta afirma că în vremea sa, în Europa existau, în afara „lumii romane”, trei mari entităţi politico-statale: „DACIA” (Daciae), „SARMAŢIA” (Sarmatiae) şi „SCYTHIA” (Scythiae),59 locuite de popoare diferite: „GEŢI” - cărora romanii le spuneau „DACI”, „SARMAŢI” (alani, roxolani şi iazigi), „BASTARNI” şi alţi germani.


53 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.21.
54 Vezi, pe larg, Aurel V. David, Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză, în Studii şi cercetări de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti, Editura „Tempus Dacormânia Comterra”, Bucureşti, 2006, p. 27-46).
55 Ernst Gamilscheg, Despre originea românilor. Argumente lingvistice, în revista „Noi Tracii”, Anul XX, N. 200, Iunie 1991, p. 20.
56 Caesar, Comentarii de bello Gallico, VI, 25,1, în Izvoarele istoriei României - Fontes Historiae-Daco-Romaniae, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 179.
57 Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Editura „Obiectiv”, Craiova, p. 70-71.
58 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gândirea”, Bucureşti, 2013, p.43.
59 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa nordică, prefaţă dr. Aurel V. David, postfaţa dr. Geo Stroe,

[admin]

Printre neamurile diferite menţionate erau: „geţii, cărora romanii le spun daci” şi „sarmaţii, cărora grecii le spun sauromate”. El arăta că „dacii”, împinşi spre răsărit de „sarmaţii iazygi” din câmpia Tisei, stăpâneau munţii şi codrul de la răsărit de Tisa, iar mai departe de munţii din nord erau „numeroase popoare (dacă este ca să credem!), „care se numesc Hyperboreeni”, „încărcate de ani cu o durată nelimitată, fiind legendare, vestite prin minuni”. Pliniu cel Bătrân spunea că „dacii au marcat pe braţele lor un semn care reprezintă originea lor încă din a patra generaţie...” (semnul continuităţii, demnităţii, nobilităţii şi nemuririi!). • „Dacii”, care au preluat apărarea vetrei hyperboree, au creat un stat puternic - „DACIA” -, cu sensul de „Ţara geţilor daci” şi au creat simboluri etno-spirituale specifice forţei neamului şi autorităţii politico-statale create. Între acestea se numără stema Daciei,60 - simbolul unităţii şi tăriei vetrei neamului, la care băştinaşii carpatini au ţinut cu mare străşnicie. Memoria acelei steme a străbătut mileniile, fiind tăinuită, conservată de către urmaşii geţilor daci şi reliefată cu dârzenie în momente de mărire. Potrivit descrierii istoricului croat, Stema Daciei a fost compusă din: scut roşu mobilat, cu o piramidă de argint - cu partea din stânga umbrită - care porneşte de la baza scutului şi se înalţă pînă în partea superioară a acestuia; de o parte şi de alta a piramidei sunt doi lei de aur rampaţi şi afrontaţi. Piramida semnifica „o perfectiune deosebită şi culmea gloriei”, iar stema respectivă atesta „virtuţile care au stăpînit Dacia pînă la domnia lui Decebal”.


.• Scriitorii romanii i-au privit cu mare admiraţie pe „dacii” norddunăreni, care s-au opus legiunilor romane comandate de împăratul Domitianus. Chiar retragerea acestor trupe din teritoriul „dacilor” a fost considerat de către prietenii împăratului un „triumf asupra giganţilor”.61 În faţa agresiunii repetate a trupelor romane la nord de Dunăre, în anul 87 î.Chr., „dacii” nord-dunăreni s-au unit sub sceptrul regelui Decebal şi au refăcut regatul „DACIA” în jurul nucleului politico-statal şi spiritual protejat de coroana munţilor Carpaţi. Regatul „dacic” a încorporat un teritoriu de dimensiuni mai mici decât cel din vremea regelui Burebista, mărginit la apus de fluviul Tisa, la miazăzi de fluviul Dunărea, la răsărit de râul Siret (sau Prut), iar la miazănoapte de Carpaţii Păduroşi. În vremea regelui Decebal, „dacii” au păstrat şi folosit numele „rumuni” -, numele etnic străvechi, moştenit din vremea „pelasgilor”, pe care l-au încrustat, pentru a-l lăsa moştenire urmaşilor, pe plăcuţe de aur.62 • Precum se cunoaşte, în urma a două războaie sângeroase, regatul „dacic” a fost desfiinţat de împăratul Traian, iar o parte din teritoriu (cea cucerită şi ocupată efectiv!) a fost transformat în „Provincia Dacia”. Noua provincie, contruită la nord de Dunăre, a cuprins cea mai mare parte a Banatului de astăzi, Oltenia şi podişul Transilvaniei, păstrând numele băştinaş DACIA (oficial Dacia Augusti) - după numele „dacilor” supuşi şi integraţi cu forţa în „ordo romano”. Din fragmentele rămase din Getica lui Criton, medicul personal al împăratului Traian, reiese că acesta, când vorbea despre adversarii împăratului Traian, îi numea „GEŢI”, iar când vorbea despre ţara lor, o numea „SCYTHIA”.63 Însă, soldaţilor care au luptat pentru noi stăpântori au fost numiţi „dacisci”.64 Istoricul Italian Carlo Troya (1784-1858) a împărţit istoria „getică” în două părţi: a numit „geto-dacisci pe toţi cei care au intrat sub stăpânirea romanilor” şi „geto-daci pe ceilalţi, care au rămas liberi timp de 170 de ani câţi au trecut de la cucerirea lui Traian până la părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian. Atunci daciscii s-au reunit cu geto-dacii, de acelaşi neam şi toţi s-au numit goţi, ca efect al unei uşoare mutaţii în pronunţie…”.65 Acesta a lăsat scris că scopul lucrării a fost şi acela de a arăta că „geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor”.


Editura Daco Română TDC, 2010, p.37-43.
60 Maria Dogaru, Ion Popovici, Stema Daciei, în „Magazin istoric”, anul XX, nr.11 (236), noiembrie 1986, p.17; Cristina Pănculescu, Taina Kogaiononului, Muntele Sacru al dacilor, Editura „Ştefan”, 2008, p.178. Stema Daciei a fost descrisă în anul 1701 de către istoricul croat Paul Ritter Vitezovic (1652-1713) într-o lucrare cuprinzând o colecţie colecţie de steme, intitulată „Stemmatographia sive armorum illyiricorum delineatio descriptio et reconstitution”.
61 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.21.
62 Vezi discuţia la Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe tăbliţe de plumb? Editura „Alcoor”, Bucureşti, 2005.
63 Vezi, pe larg, Eugen Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980, p.258-264.
64 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gândirea”, Bucureşti, 2013, p.47.
65 Carlo Troya, op.cit., p.49.

[admin]

8. Supravieţuirea identităţii neamului în „ordinea romană” • După cucerirea unei părţi din „Dacia getică” nord-dunăreană de către romani, a fost interzis cultul lui Zamolxe. Mulţi „daci” s-au întors la cultul Zeului-Soare (Apollo), practicat de strămoşii lor „pelasgi”/„valahi”. Astfel, sub stăpînirea romană, în Dacia romană a apărut, în formă oficială, dar sub supravegherera autorităţilor politico-militare, zeiţa pelasgă „Gaea“/„Rheea” sau „Mama Mare”. Aceasta a fost venerată în nordul Dunării de Jos, cu multă precauţie, sub numele de „Dakia”, „Dacia” şi „Terra Dacia” - ca divinitate asumată de „dacii provinciali”, personificare a pământului Daciei.66 • Din acele momente grele, istoria „geţilor daci” a fost strâns legată de instituţii înfrăţite, precum „moşie”„moşnean”-„moştenire”-„moştenitor”, aflate în conexiune organică cu „patrie”-„pământ”-„ţară”-„vatră”. Înstrăinarea sau pierderea pământului a fost considerată de către „dacii” supuşi ca pedeapsă a neamului. De aceea, cea mai importantă „lege valahă” a avut în vedere blestemul aruncat asupra celor care vând sau înstrăinează în orice chip, vatra obştilor, ca dreptul ginţii la viaţă. Obştile au constutit ulterior temelia organizării entităţilor politico-statale în vatra „Daciei getice”, dar mai ales supravieţuirea semninţiei rumâneşti, cu simbolurile sale moţştenite din vremea „titanilor”. • O mică parte dintre „dacii provinciali” au fost folosiţi în administraţia provincială şi în armatele romane, colaborînd de nevoie sau obligaţi cu noii stăpâni. Însă, marea lor masă, în frunte cu nobili şi preoţi iniţiaţi, s-au retras în munţi, unde s-au organizat după „dreptului gintei”, potrivit străvechilor legi „pelasge”/„valahe” - BELAGINES -, care au devenit „Legile Obiceiului Pământului”. „Dacii” supuşi au aplicat legile lor străvechi în grele condiţii de supravieţuire a neamului. Principala formă de organizare a „dacilor provinciali” a devenit „obştea”- unde legile romane n-au avut aplicare. „Obştile” - alcătuite de mai mulţi „moşi” - aveau în spate „un neam” care stăpânea pământul în devălmăşie.67 Fiecare obşte era condusă de „sfatul bătrânilor”, format, de regulă, din bătrâni numiţi şi „înţelepţi”, cunoscători ai legilor străvechi. Legile „valahe” - numite şi „rânduieli” -, erau conservate în memorie de către „solomonari” (înţelepţii neamului!) şi transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, ca în vremea „pelasgilor”/„valahilor”. • Din motive de supravieţuire a neamului, mulţi „daci” au adoptat credinţa creştină - în care l-au regăsit pe zeul lor Zalmolxe, reînviat! -, au tăinuit şi ascuns numele „dac”, devenit periculos pentru stăpînirea romană, au continuat să se revendice din neamul „pelasg”/„valah” prin etnonimul „VALAH” şi s-au apărat prin etnonimul „RUMÂN” / „RUMUN”, purtat de neamul arimilor / ramilor / riminilor / rumunilor / rumânilor vieţuitori în vatra „Daciei getice” cu milenii înainte de fundarea Romei. Etnonimul comun, asumat de către „dacii provinciali” şi utilizat între ei îndeosebi pentru a se recunoaşte şi ajuta la nevoie, deci cu precauţie şi mare băgare de seamă, era RO-MAN -, atestat într-o inscripţie dacică de pe un opaiţ de la Drobeta.68 Acesta semnifica „băştinaş” / „Om fericit”, care se închină „Zeului-Soare”(RAMA) aşa cum odinioară strămoşii lor „pelasgi”/„valahi”, scăpând cu viaţă după încetarea furiei Potopului s-au numit „Preafericiţi”. Etnonimul respectiv, utilizat cu precauţie de către „dacii provinciali” a fost moştenit în „Dacia getică” sub forma „român”/ „rumen”/ „romaniţă”. • În afara provinciei romane nord-dunărene, ruptă de legiunile romane din „Dacia getică”, a rămas o lume a „dacilor” (numiţi convenţional „dacii liberi”), care i-a cuprins pe „GEŢII” din Muntenia, „COSTOBOCII” din Carpaţii nordici, „DACII MARI” din aşa-numita Silvanie (ţinuturile Crişana, Sălaj, Sătmar) şi din Maramureş), precum „CARPII” din Moldova centrală. Aceşti „geţi daci” s-au aflat în diferite raporturi sau sisteme politico-militare de dependenţă faţă de Imperiul Roman, constituind, însă, un permanent şi real pericol pentru „ordinea romană” din provincia Dacia.69

* • În prima jumătate a secolului I d.Chr., imaginea „Daciei” continua să-i preocupe pe învăţaţii greci, care constatau că romanii au distrus doar statul dacic nord-dunăărean, dar neamul dacilor era nepieritor. În anul 138 d.Chr., deci la mai bine de trei decenii de la ocuparea de către romani a unei părţi din Dacia norddunăreană, Dionisie Periegetul a vorbit de „cea mai mare ţară”, „ţara imensă a dacilor”, „care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA”.


66 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.II, Editura „Obiectiv”, Craiova, p. 54-61.
67 Paul Stahl, Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive, în H. H. Stahl, Satele devălmaşe, vol. I, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1998, p.I-XLV.
68 Adrian Bucurescu, Dacia secretă, p. 226-227.
69 Mihail Macrea, Dacii liberi în epoca romană, în „Apulum”, VII/1, 1964, p.171-200.

[admin]

• Prin la anul 150 d.Chr. - deci, la aproape un jumătate de secol de la cucerirea unei părţi din Dacia norddunăreană de către romani -, geograful grec Ptolemeu (circa 100 - circa 170 d.Cr.) a descris ţinuturile „Hyperboreei”, folosind pentru aceasta sintagma: „DACIA GETICĂ”. Acesta a inserat următoarele entităţi geografice şi politico-statale: SARMAŢIA, MOESIA (Superior şi Iinferior) şi TRACIA, definind astfel mărginirea „Daciei getice”:


„la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene ce se întinde de la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras; la apus cu Iazigii Metanaşti, de pe lângă râul Tibiscos, iar la miazăzi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos până la Axiopolis, de unde, până la Pont, şi la gurile sale, Danubios se numeşte Istros”.70 Geograful Ptolemeu a indicat, în fapt, hotarele provinciei romane Dacia, marcate de râul Hierassus (Prut) şi munţii Carpaţi,71 suprapusă de legiunile şi administraţia romană peste „DACIA GETICĂ”. El a scos în evidenţă faptul că după jumătate de secol de la cucerirea de către romani a unei părţi din regatul „dacic” condus de Decebal - exista în afara hotarelor provinciei romane „Lumea geţilor daci”, cu specificul său etno-spiritual şi politico-militar. „DACIIA GETICĂ” a conservat o parte a moştenirii etno-spirituale a „Vechii Europe”, de la „pelasgi”/„valahi”, cu simbolurile lor nepieritoare: titani, giganţi şi atlanţi. Aici locuiau cel puţin 15 neamuri băştinaşe, aflate în stare de dependenţă sau de autonomie relativă faţă de autorităţile provinciale romane: anarţii, teuriscii, cistobocii, prendanvensi, ratacensii, caucoensii, biefii, buridensii, cotensii, albocensii, potulatensii, sensii, saldensii, ciagisii, piefigii.72 De asemenea, supravieţuiră cel puţin 50 de aşezări mai importante, printre care 11 cu terminaţia dava: Docidava, Patridava, Carsidava, Petrodava, Sangidava, Singidava, Cumidava, Ramidava, Zusidava, Argidava, Netindava (ca o recunoaştere de către romani a etno-spiritualităţii neamului). • Arealul inserat în hartă a păstrat urmele străvechi ale „ramilor”/ „rumunilor”: aşezarea „Ramidava” = oraşul ramilor / rumilor / rumunilor, situată probabil pe locul fostului oraş-cetate Helis (=oraşul ZeuluiSoare), capitala regatului „getic” condus Dromihete cu 300 de ani înainte de Christos. În „Dacia getică” sud-carpatină (pe teritoriul de astăzi al satului Reşca, comuna Dobrosloveni, judeţul Olt) se afla „Romula”, la sud de Dunăre, în provincia Dacia Ripensis, nu departe de oraşul Sardica (azi Sofia), era „Romulianum”, iar în Tracia - „Ramlum”. Memoria istorică a ramilor / ramanilor / rumânilor pelasgi a fost păstrată şi apărată vreme de multe veacuri de către neamul „dacic” - numit „RIMDACI” -, aşezat în nordul Mării Negre, în apropierea neamului „colchilor”. Etnonimul respectiv a avut înţelesul de daci arimini / daci rami / daci rimini / daci rumâni / daci rumuni, adică „dacii care-l adoră pe Zeul-Soare”. Geograful Ptolemeu a inserat cu mare rigoare realitatea etnică a ţinuturilor şi neamurilor din zona Mării Baltice şi Mării Nordului. El a împărţit extremitatea nordică a continentului în regiuni geografice care purtau numele neamurilor dominante. Astfel, au ieşit în lumina istoriei „Lumea geţilor daci”,73 neintegrată în „ordinea romană”: - la est de Vistula, în vecinătatea vărsării ei în « Okeanos Germanikos » (Marea Baltică), vieţuiau « GYTONES » sau « GOŢII » (în fapt, GEŢII!); - sub « GYTONES » (GEŢI), Ptolemeu a desenat o regiune pe care a scris între paranteze: « DAKOI » (neamurile dacice din vecinătatea Mării Baltice!); - la sud de « KARPATES » (Carpaţi), a scris, fără paranteze, «DAKOI »; - pe ambele maluri ale Vistulei de Jos (în Polonia actuală) au locuit dacii costoboci, numiţi costoboci şi transmontani, care formau un singur neam (costobocii transmontani=„costobocii de dincolo de munte”, pentru a se deosebi de costobocii din Moldova nordică, aşezaţi între Carpaţi şi Siret); - la sud de costobocii transmontani de pe Vistula de Sus, erau dacii arsieţi (arsietai, cu oraşele Arsenoin şi Arsekvia din Silezia cehă); - între „dacii costoboci” şi „arsieţi”, lângă Vistula erau „anartophracti” - o ramură a anarţilor din partea de nord-vest a Daciei romane;


70 Vezi, pe larg, Ptolemeu, Indreptar Geografic, în Izvoare privind istoria României, vol.I, Bucureşti, 1964.
71 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gândirea”, Bucureşti, 2013, p.47.
72 Idem., p.49.
73 George Pantecan, op.cit., p.55-67.

[admin]

- la sud de arsieţi, până în munţii Beskizi erau „sabocii, piengiţii şi biessii, lângă muntele Carpat”; - între Vistula şi Tyras (Nistru), i-a aşezat pe bastarni (germanici), iar de la aceştia la Carpaţii nordici erau, de la vest la est: întâi carpianii, apoi tagrii şi, în sfârşit, tyrageţii. • Geograful Ptolemeu a inserat neamuri de „daci” lângă Marea Baltică, pe partea dreaptă a fluviului Vistula, imediat sub numele „goţii” (geţii!) care ocupau regiunea din dreapta de la vărsarea Vistulei în Marea Baltică. El a utilizat parantezele pentru a-i numi pe „geţii daci” de lângă Marea Baltică şi a nu fi confundaţi cu cei de la sud de Carpaţi! Astfel, „lumea geţilor daci” ocupa, în fapt, „Sarmaţia europeană”, întinsă de la Munţii Carpaţi, până la Marea Baltică. • În perioada existenţei provinciei romane Dacia, vreme de 165 de ani, „dacii provinciali” s-au răsculat ori de câte ori au avut prilejul. Izvoarele istorice menţionează un şir necurmat de răzmeriţe, combinate cu războaie de dezrobire de sub robia Romei, declanşate de dacii liberi, singuri sau având ca ajutor neamuri aşa-zis „barbare”, care se aciuaseră prin învoială în vatra dacică nord-dunăreană. Izvoarele istorice ale vremii au consemnat un „război dacic”,74 la scurt timp după moartea împăratului Traian şi „nebunia geţilor”,75 în vremea împăratului Antonius Pius (138-161 d.Chr.). Deci, la mijlocul secolului al II-lea d.Chr., numele „DAC” şi „GET” erau folosite în „lumea romană” pentru a defini acelaşi neam, care-şi afirma identitatea prin luptă, adică prin încercări permanente, cu arma în mână, de a ieşi de sub robia Romei imperiale. Împăratul Commodus (180-192 d.Chr.) i-a „învins pe daci” (victi daci), căci voiau să înlăture stăpînirea romană în Dacia.76 Deci, după aproape un secol de stăpânire romană la nord de Dunăre, numele „dac” era folosit cu teamă, dar şi cu respect, de către autorităţile romane.

9. Reprimarea imperială nemiloasă a numelui „GET” şi „DAC”. • Destinul etnonimului „GET” a fost marcat de acţiunea nesăbuită a împăratului Caracalla, care în decembrie 211 d.Chr. şi-a asasinat fratele, pe nume Geta, poruncind ca răzbunarea să-l urmărescă şi dincolo de moarte. Astfel, Geta a fost declarat duşman al Imperiului roman, fiind supus reprimării aplicată în imperiu, denumită « damnatio memoriae ». Pentru că şi-a ucis fratele a fost numit „Geticus Maximus quasi Gothicus”.77 Prin această măsură represivă, numele condamnatului a fost şters de pe toate inscripţiile, statuile care îl înfăţişau au fost ridicate de pe socluri şi topite, pentru ca cel condamnat să dispară din istorie. Astfel a căzut pradă furiei politice a Romei imperiale, numele de «GET», - purtat de străvechiul neam al geţilor de la « capătul şi începătura moşilor », adică dinainte de întemeierea Romei. Dio Cassius afirma că « era de ajuns, de pildă, ca cineva să scrie sau numai să rostească numele de « GETA » pentru a fi de îndată pierdut! » Încercarea împăratului Caracalla de a şterge memoria etnică getică, prin transformarea „dacilor provinciali”, în anul 212 d.Chr., în „cetăţeni romani”, a generat noi încercări de apărare a identităţii entice. Dacii carpatini („CARPII”) şi geţii nord-pontici (redenumiţi „GOŢI”) au atacat din nou hotarele provinciei Dacia, obligînd autorităţile romane să recunoască faptul că „GEŢII” şi „GOŢII” erau de aceaşi neam, fiind consideraţi „SCIŢT” atât „GEŢII”, cât şi „GOŢII”. Autorităţile imperiale romane au considerat că unul dintre cele mai mari pericole pentru stăpînirea Romei la nordul Dunării era renaşterea numelui „DAC”. Împăratul Caracalla a fost nevoit să recunoască identitatea „neamului dacic”, folosind în relaţiile cu „dacii” din nordul provinciei, cu care se afla în război, un interprex Dacorum, adică translator de limba dacilor.78 Cu toate măsurile de reprimare, numele „dac” a continuat să creeze spaimă pentru autorităţile imperiale. În timpul împăratului Macrinus 217-218 d.Chr.) „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe”.79 Numele „GET” a fost folosit cu mare teamă şi precauţie de către istorici, iar autorităţile imperiale l-au evitat, eludat sau reprimat, întrucât doar pronunţarea acestuia genera groază şi spaimă. În locul numelui „GET”, condamnat la damnatio memoriae, a rămas în istorie numele „GOT”, substituit celui de „GET”. În secolul III d.Chr., aproape toţi împăraţii romani s-au războit cu dacii provinciali şi cu geţii din răsăritul Carpaţilor Orientali (carpii şi goţii), luându-şi titlul aureolat, după obiceiul vremii, de „Carpicus Maximus”, „Dacicus Maximus” sau Gothicus (Geticus) Maximus. • În vara anului 258 d.Chr., generalul roman Regalian (despre care se spunea că era de „neam dacic”, fiind chiar rudă cu fostul rege Decebal),80 a rupt provinciile dunărene de Imperiul Roman, s-a proclamat împărat, fiind


74 Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p.196. 75 Idem., vol.I, p.198. 76 Idem vol.I, p.201.
77 Carlo Troya, op.cit., p.69.
78 Apud, I.I. Russu, Geto-dacii în imperiul roman, Bucureşti, 1980, p.44-45.
79 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.116.
80 Vezi, pe larg, Ion Pachia Tatomirescu, Dacoromânia lui Regalian (258/268-270), Editura „Aethicus”, Timişoara, 1998.

[admin]

recunoscut de dacii de pe ambele maluri ale Dunării de Jos. Acesta a restituit neamului băştinaş al vetrei numele de DACIA, făurind la nord de Dunăre, deci în „Dacia getică”, o împărăţie care s-a întins de la Dunărea de Mijloc (din dreptul aşezării Budama/Budes - azi, Budapesta) şi pădurea Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică (Neagră) şi de la Vistula Superioară şi Pripet până la Dunărea de Jos. Împăratul Regalian a eliberat „Dacia getică” din corsetul administraţiei imperiale romane, a restabilit capitala regatului său la Sarmisegetusa, a bătut moneda proprie - „regalianul de argint” (prima monedă dacică renăscută!) şi a reînviat străvechea religie, din vremea „pelasgilor”/„valahilor”, bazată pe cultul Soarelui. El şi-a însuşit numele Zeului-Soare (Sol Lomonius), cu diferitele sale variante - Ram / Rama / Raman (denumit în textele de la Sinaia, Romanh, Romansie, Lomanh şi So Lomonius, adică „Soarele Cel Luminos”). Această primă încercare de reconstituire a „Daciei” de către autohtoni şi pentru autohtoni, adică „Dacia dacilor”, a eşuat atât din cauza presiunii externe, cât şi din cauza unor trădări, de care n-a dus lipsă „vatra getică”. Însă, momentul a refondat o identitate ancestrală, existent dinainte de venirea lui Zalmoxe/ Zamolxe în mijlocul „pelasgilor”/„valahilor”. • „Dacii” din Carpaţi şi din valea Dunării de Jos, reîntorşi la străvechea tradiţie, şi-au asumat numele rami / ramani / rumâni, denumind ancestrala „Valahie” cu numele „RAMANIA”/ „RUMÂNIA”, adică „ţara ramilor”/ „ramanilor”/ „rumânilor” - „Ţara rumânească”. Astfel, afirmaţia cronicarului Grigore Ureche (în Letopiseţul Ţării Moldovei) potrivit căreia, „noi de la Râm ne tragem”, trebuie interpretată astfel: numele „RÂM” nu semnifică Roma, ci pe Zeul Ram / Rama / Raman,81 izvorât din ancestralul cult al Soarelui. „Dacii” au adoptat cu uşurinţă religia creştină, care nu a schimbat decât învelişul identităţii zeităţii supreme, esenţa rămânând aceeaşi. În procesul asumării religiei creştine, „dacii” şi-au reluat şi străvechiul nume: ramani / rumâni / rumuni -, adică adoratorii Zeului-Soare, ei fiind „Fiii Luminii”. • Atacurile permanente ale dacilor nord-dunăreni l-au convins pe împăratul Aurelian de necesitatea retragerii frontierei Imperiului roman pe linia Dunării, pentru a putea fi apărată. În aceste condiţii, prin anii 27575 d.Chr., din interes strategic şi raţiuni politice, acesta a retras armata şi administraţia romană la sud de Dunăre. Pentru a se justifica în faţa Senatului roman şi a-l convinge că retragerea a avut caracter strategic, împăratul Aurelian a înfiinţat la sud de Dunăre o nouă provincie, numită DACIA AURELIA.82 • În noul context istoric, linia Dunării a fost mereu călcată de „barbarii” nord-dunăreni. Autorităţile imperial romane nu puteau accepta că după mai bine de un secol şi jumătate de atacuri ale barbarilor, geţii încă mai erau vii. Împăratul Iulian (361-363 d.Chr.), poreclit „Apostata” (păgânul) datorită edictelor sale anticreştine, a folosit pentru prima oară etnonimul „GOT” ca sinonim pentru „GET”.83 În virtutea „dreptului roman”, acel împărat a impus un nume care va genera un fals istoric cu consecinţe nefaste în privinţa identităţii şi continuităţii geţilor daci în străvechea vatră a neamului „pelasg”/„valah”. Astfel, istorici greci şi latini, de teama unor represalii din partea autorităţilor imperiale, au folosit în scrierile lor etnonimul „GOT” şi au eludat etnonimul „GET” ori au utilizat dualitatea de nume GOT/GET. În anul 363 d.Chr., împăratul Iulian Apostatul a pus sub obrocul reprimării numele „dac” şi „DACIA”. Odată cu această măsură de reprimare au fost scoase în mod brutal din comunicare toate mărturiile scrise anterior referitor la „daci” şi la „Dacia”. Astfel, din memoria istorică au dispărut sau au fost tăinuite, vreme de câteva secole, aproape toate referirile la „daci” ale autorilor greci şi latini. Primul care a aplicat interdicţie numelui de „DAC” a fost istoricul oficial al imperiului, Eutropius, care în anul 364 d.Chr. afirma că „dacii” nici nu mai există, că aceştia au dispărut din istorie când au fost cuceriţi şi învinşi de împăratul Traian”.84

10. Recuperarea identităţii neamului: „VALAH” şi „RUMÂN” • La venirea hunilor, o bună parte din „GOŢII” („Geţii daci”) călăuziţi sau trimişi de regele Hermanarich s-au retras spre nord-vest, ajungând până pe ţărmul Mării Baltice. Acolo au dus cu ei instituţiile specifice neamului băştinaş. După moartea lui Hermanarich, GOŢII (GEŢII) s-au răspândit în ţinuturile de la Marea Baltică şi au recreat în prima etapă, „GEŢIA”- sub numele „Ostrogoţia” şi „Vestrogoţia”,85 (în Suedia şi Danemarca de mai tîrziu) sau Samogeţia,86 (în Lituania de mai tîrziu). Însă, formaţiunea politico-statală pe care au construit-o ulterior pe ţărmul Mării Baltice a fost numită „DACIA”.

81 Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, vol.III, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.60-61.
82 Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p.135.
83 Ing. Dan Ioan Predoiu, Peste o mie de ani de interzicere a denumirilor, în „Dacia magazin”, nr.10, 2004, p.31.
84 Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.
85 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gîndirea”, Bucureşti, 2013, p.113-115.
86 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa Nordică, Editura Daco-Română TDC, Bucureşti, 2010, p.69.

[admin]

• Peste „Dacia getică” din Carpaţi şi de la Dunărea de Jos s-a abătut stăpânirea hunilor, care a distrus cu mare furie o mare parte din oraşele şi fortificaţiile înălţate de vremelnicii stăpânitori romani. Realitatea etnică a vetrei străvechii „Dacii” nord-dunărene a fost recunoscută de regele hun Attila, poreclit „biciul lui Dumnezeu”. După ce a călcat cu copitele cailor vatra carpato-danubiano-pontică şi a băgat groaza în provinciile romane limitrofe Dunării şi chiar în autorităţile imperiale romane, acesta a pretins recunoaşterea sa ca „Rex dacorum”, adică rege al dacilor, alături de titlurile de „Rex Hunorum şi Medorum”. 87 Deci, regele hunilor pretindea recunoaşterea stăpânirii sale asupra întregii „Dacii getice”. Istoricul bizantin Zosimos constata că spre sfârşitul secolului al IV-lea d.Chr., urmaşii dacilor norddunăreni, pe care-i numea „carpo-daci”, 88 erau o realitate etno-politică consacrată şi recunoscută. În anul 381 d.Chr., aceştia atacau, împreună cu hunii, hotarele Imperiului Roman de la Dunărea de Jos. • După ieşirea geţilor daci din „ordinea romană”, în spaţiul „Daciei getice” s-a întrupat greu statalitatea băştinaşilor, nevoiţi să înceapă un permanent război de ariergardă cu state agresive şi neamuri hrăpăreţe şi să practice o diplomaţie cum rar s-a văzut la alte neamuri. În afirmarea identităţii creştine a băştinaşilor de la Dunărea de Jos, adică a „geţlori daci” s-a implicat biserica creştină, care a început să folosească denumirea „ROMANIA”,89 - ancestrala denumire a vetrei seminţiei rumâneşti din vemea „titanilor”. În jurul anului 383 d.Chr., episcopul Auxenţiu de Durostorum, vorbea despre „solo Romaniae”,90 adică de „pământul Romaniei”, pentru a denumi zona de lui de păstorire, cu centrul în Durostorum (azi, Silistra), întinsă pe ambele maluri ale Dunării. • În anul 395 d.Chr. Imperiului roman s-a rupt în două entităţi politico-militare distincte, numite Imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol) şi Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Milan). Denumirea oficială pentru Imperiul Roman de Răsărit a fost ROMANIA (Ρωμανία) sau BASILEIA ROMAION (Βασιλεία Pωμαίων). Identitatea băştinaşilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, eliberat, în aparenţă, din corsetul imperial roman, a ieşit la lumină în vatra Daciei getice. • În noile condiţii geopolitice, autohtonii vetrei „Daciei getice” au început o luptă aprigă pentru asumarea, afirmarea şi apărarea identităţii de neam străvechi. În plină expansiune a hunilor în Europa, înaltul cler al bisericii creştine răsăritene a preluat şi răspândit etnonimul „GOT”, din cauza opoziţiei „geţilor” norddunăreni la încreştinare, mărind şi menţinând peste veacuri confuzia dualităţii numelui GET/GOT. Însă, istorici greci şi latini au încercat să explice, cu măsurile de protecţie de rigoare, că între „goţi” şi „geţi” nu era deosebire, că denumirea „goţi” avea semnificaţie politică şi nu etnică. Astfel, istoricul roman Claudius Claudianus (370-404 d.Chr.) a scris lucrarea „De bello Gothico” (Războiul cu goţii), afirmând, însă, că „Moesia imensă era călcată de carele getice”.91 La rândul său, un iberic de origine „gotă”(getă), pe nume Paul Orosius (375-418 d.Chr.), în lucrarea „Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi”, a scris despre „geţii aceia, care acum sunt goţi şi despre care Alexandru declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi Caesar i-a evitat”.92 El a lăsat informaţia potrivit căreia denumirea de „GOTHIA” (în fapt GEŢIA) constituia o echivalenţă geografică şi etnografică a străvechiului nume al „Daciei Getice” (Dacia ubi et Gothia / «Dacia unde e şi Gotia»).93 În acelaşi timp, la sud de Dunăre romanii au purtat în anii 402 şi 403 lupte cu „goţii” („geţii”) fugiţi din faţa hunilor. Poetul roman, Claudian (grec născut în anul 395), a scris lucrarea De bello gothico, unde i-a lăudat pe romani pentru că „i-au învins pe titani”. Pentru acesta, „goţii”/„geţii” erau acel neam scoborîtor din zei, care au stăpânit în vremuri ancestrale întreaga zonă fortificată de natură din jurul Carpaţilor. În vatra Daciei getice, autohtonii (băştinaşii), care-şi spuneau „rumâni”/ „rumuni”, reuşiseră să-şi constituie o formaţiune politico-statală, condusă de un duce, numită „Ţara Vlahilor” (Valahia, Vlahia), adică a „Oamenilor locului”, cei ieşiţi din Pămîntul cel Negru, care s-a închinat năvălitorilor. Aşa se explică de ce în jurul lui Attila, printre limbile vorbite era şi „ausona” = limba valahica sau latina prisca (limba cea bătrână), vorbită în „Dacia getică” de la capătul şi începătura moşilor şi dusă pe pământul Italiei de către „roiul” de tusci şi etrusci. Memoria istorică a acestei ţări a fost păstrată în legende şi redată într-o epopee eroică scrisă în limba germană în jurul anului 1204, intitulată Cântecul Nibelungilor.94 Autorul acestei epopei, un anonim, a descris alaiul regelui

87 Cornel Bîrsan, Revanşa Daciei, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.91.
88 Ion Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul est-carpatic în secolele II-IV e. n., Editura „Junimea”, Iaşi, 1982.
89 Ştefan Ştefănescu, De la Romania la România, în „Arhivele Olteniei”, Serie nouă, 1, 1981, p. 77-84.
90 Vezi Cesare Alzati, În inima Europei. Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, Ediţie de Ş. Turcuş, cu postfaţă de I.Aurel Pop, Cluj-Napoca 1998, p. 81, nota 4.
91 Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.
92 Istoria României în texte, coordonator Bogdan Murgescu, Editura „Corint”, Bucureşti, 2001, p.65.
93 Manole Neagoe, Iordanes şi istoria tracilor (II), în revista „Noi Tracii”, anul XVII, nr.161, p.10.
94 Vezi, Cântecul Nibelungilor, traducător Virgil Tempeanu, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1964.

[admin]

Atilla, în care s-au aflat 24 de principi, între care „Râmunc” (Ramunc) - „ducele din Ţara Vlahilor” („Der herzoge Râmunc user Vlâchen land”). Însă, în prima jumătate a secolului al VI-lea d.Chr., Ştefan din Bizanţ îi menţiona pe „daci” la nordul Mării Negre, precum şi ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene” (Nipru, n.ns.). Astfel, în vreme ce în fosta provincie Dacia romană, precum şi în „Câmpia getică”, până dincolo de pustiul „geţilor” au început să curgă „roiuri” de neamuri barbare, geţii daci au început istoria lor septentrională. Pentru o lungă perioadă de timp, aceştia au zguduit structura politico-statală şi etno-confesională a Europei meridionale, iar apoi au dat lovitura mortală Imperiului roman. • Alături de numele „vlah”(„valah”, în forma „Vlâchen”), apoi „valachus”/„valah”, preluat de străini încă din secolul al IV-lea d.Chr. a fost consemnat şi numele etnic „rumân”/„român”, - numele seminţiei, personificat de acel „Râmunc” (Ramunc, Raman, Ruman, Rumun), ducele din „Ţara Vlahilor”, căpetenia celor 700 de „vlahi” prezenţi la curtea lui Attila, regele hunilor. Etno-toponimul „vlah”/ „valah” - „Vlahia”/ „Valahia”, cu derivatele sale: blaci / Blachia, fali/ Falia, valahi/ Valahia, vlahi/ Vlahia, olahi/ Olahia, placi/ Plaka etc. a arătat acelaşi neam, care îşi spunea sieşi „RUMUNI”/ „RUMÂNI”. Acesta a fost transmis peste veacuri în întreaga arie a vechii Europe, ca nume de „ţară” (cu locuitorii ei străvechi): - peninsula care adăposteşte munţii Haemus (Balcani) s-a numit până târziu „VALAHIA” - din adunarea „Pelasgiilor”/„Valahiilor” ancestrale - sau Rumelia - din „rami”/„rumuni”; - în Grecia, mai multe provincii s-au numit „Vlahia - Megali Vlahia (Tesalia), Ano Vlahia (Epir) etc.; - în Cehia există o regiune Valašske Kralovstvy; - vatra iniţială a oraşului Düsseldorf, capitala landului Rhenania de Nord-Westfalia, s-a numit, până în anul 1851 Walachei. Aceste toponime au marcat până târziu, în evul mediu, hotarele „Daciei getice”, adică vatra vechii Europe. • Neamurile care au venit ulterior în contact cu urmaşii „pelasgilor”/ „valahilor” i-au botezat după timp şi nărav: ulagh (în persană); vlahi/ valahi/ mesi (în greacă); walati/ balacorum /valachorum/ balachorum (în latină); olaci/ blahi (în italiană); valasky (în cehă), volosky (în polonă), volohi (în rusă); blaci (în franceză), olah (în maghiară); illac (în tătară) etc. Însă, băştinaşii vetrei vechii Europe au conservat şi apărat în nordul Dunării numele „RUMÂN” („ROMÂN”), iar în sudul Dunării pe cel de „ARMÂN” („AROMÂN”), cu atributul „rumânesc”/ „românesc”. Acesta avea o semnificaţie etnică unitară, desemnând neamul - SEMINŢIA - de pe întreaga vatră rumânească, 95 şi afirmând identitatea etno-spirituală moştenită de la „titani” şi „pelasgi”/ „valahii” hyperborei.

Concluzii: În vremuri imemoriale, vechea Europă, Asia Mică şi nordul Africii au fost locuite de „pelasgi”/„valahi”. Aceştia au constituit capătul şi începătura moşilor seminţiei rumâneşti şi simbolul statorniciei getice în vatra etno-spirituală a neamului carpato-danubiano-pontic. Primii mari conducători au fost Uran (ANU / Montu / PELASGUL / VALAHUL) şi Saturn (OMU / DACUL). Aceştia au fost zeificaţi în spaţiul carpatic, iar legile, moravurile şi religia impuse de aceştia au fost diseminate în toată lumea „pelasgă”/„ valahă”. Băştinaşii (moştenii) vechii Europe şi-au marcat vatra de vieţuire, şi-au construit o identitate proprie şi sau afirmat între neamurile vechii Europe şi noii Europe prin cele 4 etnonime nemuritoare: valah, get, dac, rumân: * • „VALAHIA”/ „VALAH”: - derivă din „pelasg” - identificat de mitologie cu „Uranus” (adică Cerescul, Divinul, Alesul), „fiul Geei” (Mama-Pământ, Muma-Mare) - sau, după alte tradiţii, cu „fiul Istrului”; el însuşi a fost numit „Anu”, „Montu” („Munteanul”) sau „Cel Negru”; - numele „VALAH”/ „VOLCH” a fost conferit titanului Typhon, fiul lui Saturn, semnificând rege („stăpân de oameni”, „stăpân de moşie”); - etnonimul „Valahi” a semnificat Oamenii Pământului / Oamenii Locului / Cei născuţi din Pământul Negru, adică băştinaşii, stăpânii moşiei; pentru prima oară etnonimul băştinaşilor vechii Europe -, „valah” („volos”)-, a fost menţionat în poemul Iliada de către Homer, în secolul IX î. Chr;


95 Eugen Stănescu, Semnificaţii istorice ale numelui poporului şi ţării noastre, în „Magazin istoric”, nr. 10, 1969, p.38

[admin]

- „VALAHIA” a semnificat dintru început vatra (aria) de vieţuire, moşia, pământul locuit şi apăat de băştinaşii vechii Europe; existenţa „VALAHIEI”, cu semnificaţia „Pământul cel Negru”, „Pământul cel bogat/ darnic/ mănos”- („Eden”/ „Grădina Maicii Domnului”/ Raiul pe Pământ”), a fost pomenită în „Cartea genezei” din Biblie, sub forma de „Havila”;96 - pe vatra împătăţiei „pelasge”/„valahe”, adică în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au născut şi au fiinţat „Valahiile” - ca forme de organizare politico-statală specifică „oamenilor locului”; - numele „Valahia” a fost moştenit peste milenii în numele ţării rumâneşti „Muntenia” (pentru „Valahia” sudcarpatică sau „Ţara Muntenească”); • „DAC” datează din vremuri legendare, semnificând: - descendenţa din Dokius - „DACUL”- supranumele lui Saturn (Omu), „fiul Cerului”, regele titanilor sau al străvechii boierimi de la Oceanos Potamos; - expresia puterii „valahilor” de a-şi afirma descendenţa din zei Cereşti, de a-şi apăra boieria (nobilitatea), precum şi de a-şi exprima dorinţa permanentă de libertate şi credinţa neclintită în nemurire; • „GET”: - este legat organic de „Gaeea” - Mama-Pământ, Muma-Mare, semnificând „Copiii Gaeei” şi ai lui Uranus (Montu), adică „Cei îndrumaţi şi ocrotiţi de Gaeea; - a fost moştenit de „pelasgi”/„valahi” de la „giganţii” cei divini şi păstrat cu înţelesul de „Oamenii Locului”, „Copiii Pământului” - adică „pământeni”, „băştinaşi”; • „RUMÂN” („RUMUN”): - semnifică seminţia (adică „naţia”), fiind moştenit din „RAMI”/ „ARIMI”/ „RAMANI”/ „RUMUNI”, adică „Cei de-o credinţă şi de-o lege”, „Cei care se închină lui Rama” (Raman) - Zeul-Soare (Sol Lomonius); - a definit din vremuri străvechi seminţia vetrei carpato-danubiano-pontice; - definită prin succesiune de generaţii, limbă unitară exprimată prin grai viu şi în scris (sanscrita), precum şi identitate asumată. * Deci, pentru neamul primordial al vechii Europe: - băştinaşii sunt geţi; - mândria, nobilitatea şi libertatea sunt dacice! - moşia este pelasgă/valahă; - seminţia este rumânească. * Băştinaşii vetrei „Daciei getice” i-au întâmpinat pe migratori de multe ori cu pâine şi sare, spunându-le că, NOI: - de pământ suntem VALAHI -, adică „Cei născuţi aici, pe vatră”, din pământul negru, de la facerea Lumii; - de seminţie suntem RUMUNI -, adică „Ne închinăm Soarelui”, singurul nostru zeu, de la capătul şi începătura moşilor; - de baştină suntem GEŢI -, adică „băştinaşii vetrei”, Copiii Mamei Gaeea, Mama-Mare, Mama- Pământ; - de „viţă şi porodiţă” suntem DACI -, descendenţi din titanul Saturn, adică „Monteni”, neam de oameni liberi, nobili, viteji, nemuritori.

96 Marin Scorobete, Dacia edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.41.