Prof Olimpia Cotan Pruna- KOGAION – DE LA GAEA LA ZAMOLXE

[zamfir_catalin]

Prof Olimpia Cotan Pruna- KOGAION – DE LA GAEA LA ZAMOLXE

[admin]

Kogaion — de la Gaea la Zamolxe
Prof. Olimpia Prună-Cotan

Întreaga catenă a Carpaţilor a fost un domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge consemnează pentru istoria lumii N. Densuşeanu în Dacia preistorică. La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei dintâi zei cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe, locul unde ele se îngemănează, unde în jurul altarelor şi templelor se desfăşurau misterele, sfaturile obşteşti, târgurile, festivităţile şi ceremoniile religioase cele mari. Pe toate spaţiile geografice unde au vieţuit pelasgii este prezentă din vremuri ciclopice, antehomerice, columna. De la coloana nelipsită de pe Muntele sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, din Attica, Arcadia, Olimp, Macedonia, Micene până în Latium ori Gizeh, acestea păstrează caracterul religios al citadelelor pelasge unde Stâlpul legendar al Cerului are totdeauna alături un profil uman feminin, cu caracteristici întâlnite cu prioritate în Munţii Carpaţi ai Daciei Hiperboreene. Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri pelasge decorate cu statui, altare, scaune de piatră, portice, înconjurate de blocuri enorme de piatră. Aceste altare situate pe vârful munţilor au fost agora preistorică, gigantică din Ţara cea sfântă a religiunii pelasge de la Oceanus Potamos la Istru– aprecia N. Densuşeanu. Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman. Acesta este altar şi tron zeităţilor începând cu GAEA - Marea Preoteasă, divinitate majoră ce ne-a transmis în calitate de Mamă glie – Mamă a naturii şi a morţii, principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută din sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, unde îşi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului. Altarul a fost vatra de socializare umană ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile dace – cum susţinea Strabon. Cercetătoarea americană de origine lituaniană, Maria Gimbutas, demonstrează că femeile au creat o societate matriarhală ce a precedat-o pe cea patriarhală şi care este specifică epocii bronzului şi fierului, o societate paşnică, creatoare de artă şi religie, întinsă în tot spaţiul europeano-mediteranean, din Nordul îngheţat şi până-n Africa, de la Atlantic în stepele Asiei. Cultul zeiţei GAEA, deţinătoarea merelor de aur din Grădina sacră, a fost răspândit de veritabili apostoli feminini - cibyle, pitonise, preotese pe meleaguri străbune unde aceasta a devenit RHEA, BENDIS, IANA, LATONA, DAKIA, VESTA, ISIS, DEMETRA, ROMULA DEEA etc, etc. Între ele s-a evidenţiat Cibyla Eritreea. Se spune că aceasta a fost un adevărat apostol feminin care a plecat în misiunea sa de pe muntele Moma, din Apuseni, fiind o vestită Sarabă. Cybila Eritreea a făcut cucunoscut cultul Mamei Mari în marile sanctuare pelasge mediteraneene, în munţii Haemus (astăzi Balcani), în Grecia, Libia, Siria, Palestina, Egipt. Femeia străină cu cartea sub mână a devenit o importantă misionară în Imperiului Roman, despre care se spune că ar fi Regina din Saba. De la începuturi şi până în zilele noastre, mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul Mamei Mari, al Marii Zâne cu cel al VĂTRANEI, BĂTRÂNEI, BABEI. În Ţara Soarelui – cum numea D. Bălaşa spaţiul carpato-danubiano-pontic, , a Dakiei, a Soriţei, a Vestei, s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată documentar, cel mai vechi regat feminin condus de Marea preoteasă - regină, reprezentanta Soarelui pe Pământ, cea mai veche societate teocratică, paşnică şi creatoare, cel mai vechi corp de gardă feminin menit a apăra vetrele sacre, unic în istoria omenirii: amazoanele. Aici s-a născut scrierea şi ne sunt mărturie tăbliţele de la Tărtăria, legate de cultul dezvoltat al divinităţii feminine, conform argumentelor savantei Mariei Gimbutas (de altfel grafemele şi scrierea au existat mai ales pe teme religioase şi sunt vechi de peste 7000 de ani). Cel mai vechi cod de legi – Belaginele – din care s-au inspirat toţi legiuitorii lumii, cât şi primele şcoli de iniţiere în misterele Antichităţii, corpul vestalelor, diferenţiat pe roluri în sanctuarele ce împânziseră lumea pelasgă, aparţin tot acestor locuri ale strămoşilor noştri. Aici, în Geto-Dacia străveche, a fost creat şi cel mai vechi folclor din lume atestat documentar pe la anul 1400 î.H. folosit şi pentru medicaţii/incantaţii de către farmagii. Femeile au creat Religia – primul ghid de organizare socială - cum consideră Iosif Cueşdean, o filozofie de viaţă în ale cărei ritualuri sunt prezente toate elementele primordiale: pământ, aer, foc, apă. Preotesele Dakiei sunt cele care au sădit în memoria religiei ideea de nemurire şi pe cea a reînnoirii, şi nu pe cea a Vieţii de Apoi. Femeile dace au transmis noilor generaţii, în calitate de mame, limbajul şi au creat o mitologie ce a servit ca arhetip pentru majoritatea miturilor europene. Ele au născocit ceremonialul ce însoţea marile evenimente religioase legate de fenomenele cosmice – mai ales de solstiţiu şi de echinocţiu, manifestări însoţite de muzică, dans, ofrande (pâine, băutură), făclii aprinse etc. Toate activităţile erau socotite sacre, inclusiv ţesutul veştmintelor de ceremonie care erau albe şi erau împodobite cu cusături ce reprezentau simboluri sacre legate de Cultul Soarelui şi al Creaţiei Cosmice. Astfel, ideea de frumos artistic s-a concentrat pe temele religioase inventate de femeile geto-dace ale Antichităţii, creatoarele şi păstrătoarele legilor, tradiţiilor, obiceiurilor prin muzică, dans, poezie, rugăciuni şi imnuri de adorare a zeităţilor feminine. Prin studierea Cerului ele au dedus elementele de climă, au folosit plantele ca leacuri pentru boli, însoţindu-le de descântece pentru a izbăvi şi sufletul, nu doar trupul. Au transmis generaţiilor următoare momentele sacre ale vieţii – naşterea şi moartea –şi au creat familia. Prin nuntă femeile nu făceau decât să legitimeze tatăl copiilor lor, un al treilea moment sacru al existenţei. Platon amintea că, în acest context, geţii sunt cei dintâi capi de familie. Dacă în perioada precreştină altarele închinate Marii Zeiţe GAEA se ridicau pe vârful munţilor cât mai aproape de astrul solar, tot aşa bisericile noastre îşi înalţă turlele pe culmi, fie ele muntoase sau de deal, pe coline sau măguri şi nicio altă construcţie lumească nu are voie să fie mai înaltă. Astfel de locuri sacre au fost Ceahlăul, Bucegii, Polovracii, Muntele Moma, Vârful Drocea, Munţii Godeanu, Şureanu, Oslea, dar mai ales Muntele Găina – muntele GAEI – ce-şi chema fiicele din cele patru zări prin glasul văilor slobozit din bucium. Aşa o reprezintă pe Marea Zână, Fidias, marele sculptor antic grec, cu buciumul în mână. Pe unele monede ea apare sub forma unei păsări – Gaia/Găina. În Munţii Bihorului este semnalată prezenţa păsării Gaia care cuibărea în locurile unde lucrau băieşii la minele de aur şi era numită vâlva băilor. Adevărate pelerinaje periodice dedicate sărbătorilor religioase cele mari aveau loc la altarele GAEI, temple ancestrale ale Soarelui, cunoscute din vechime drept ziua urcatului pe munte. Nu se poate să nu observi similitudinile dintre GAEA şi mama sfântă a Creştinătăţii, Fecioara Maria, numită în popor şi Măria, adică Cea Mare, Preamărită. În folclorul românesc Maica Domnului are în mână un bucium – aşa cum menţiona N Densuşianu: Maica Precista buciuma, Pământul se legăna. La kilometrul 40, în ţinutul Gura-Honţ, aproape de Muntele Găina, în sud-vest, se află Muntele Codru Moma, iar la sud se află Zarandul cu Vârful Drocea (Dochia). Pe Crişuri se întind dealurile: Măgura, Măgura Boilor, Măgura Clemenea, vârfurile: Zânei, Steanului, Medeşului – denumiri sinonime cu cele trei Gorgone din scrierile lui Hesiod : Stena, Zâna (Euriale) şi Medusa. Zâna este Leto sau Latona deoarece aici au trăit apuglii. Ştim astăzi că în Ziua muntelui femeile buciumau chemând la sărbătorirea Mamei GAEA – Măria cea Mare, ridicându-i imnuri de slavă. Bărbaţii aprindeau ruguri în cinstea zeiţei celei mari, se rugau, discutau, cântau, jucau, povesteau, mâncau şi beau într-o noapte unică – scrie Ioan Bogdan. Rămasă în conştiinţa populară drept una dintre cele mai mari sărbători ale noastre, urcatul pe munte se întâlneşte în zonele carpatine la Nedeea munţilor din Ceahlău – unde e slăvită Panaghia, Doamna Ghia/Gaea. În Bucegi sărbătoarea poartă numele Babelor, în Munţii Buzăului, dar şi în zona Caraş-Severin, la Peştera Muierii, la Polovraci, la Peştera Ialomiţei etc. În vremurile dacice KOGAIONUL reprezenta delimitarea spaţiului sacru, expresie a conturării spaţiului spiritual specific unităţii geto-dacice. Monoteismul a stat la baza unităţii statale a strămoşilor noştri şi îşi avea capitala spirituală pe înălţimile munţilor, în adâncurile cărora exista întotdeauna o peşteră – ca adăpost natural, o apă curgătoare – drept esenţă a existenţei, şi bineînţeles o coloană /columnă/piramidă de regulă lângă un templu, un altar sau un tron al zeiţelor. Sacralitatea munţilor noştri este dovedită şi cu ajutorul arheologiei. Pe o monedă romană s-a păstrat imaginea Dakiei ce ţine în mâna dreaptă o grupă de munţi – munţii cei sacri, iar pe Columna de la Roma apare templul circular al Mamei Mari. Un astfel de spaţiu sacru era Sarmizegetusa (Sarmisa e geta Za, adică Zamolsa, femeia sacră), locul elitist, de rang înalt unde trăiau pustnicii cu calităţi excepţionale şi care erau conduşi de Marele Iniţiat în vremea patriarhatului. La Sarmizegetusa, ceremonialele religioase au supravieţuit de-a lungul secolelor. În vechea capitală a Daciei au rezistat inclusiv distrugerilor romane cele 6 altare ce flancau la nord şi sud altarul zânei Mithra, lângă ele situându-se câte un stâlp acoperit cu o căciulă dacică (tiară), o copie a naturii înconjurătoare: Vârful Curcubeta Mare ce se înalţă ca o veritabilă columnă către cer. Prin filozofia lor de viaţă Zamolsienele ce au precedat epoca patriarhatu au sădit credinţa în nemurire şi în înţelepciune. Sarmizegetusa este sediul Kogaionului Daciei antice în care patriarhii au preluat ştafeta Zamolsienelor. Muntele Găina rămâne în timp sfântul lăcaş al Daciei preistorice matriarhale. Loc al misterelor preoţilor Zamolsieni, altarul Sarmizegetusei a păstrat până astăzi prin coloanele de andezit singurul calendar astronomic din lume de precizie uimitoare. Strabon, în lucrarea sa Geografia spune că muntele a fost recunoscut ca sacru şi tot astfel îl numesc geţii KOGAIONON …era la fel cu numele râului ce curgea alături. Locul Kogaionului a comportat de-a lungul anilor multe discuţii. El poate fi în Carpaţii Moldovei, Munteniei, Transilvaniei, în Banat având în vedere unitatea credinţei dacice. Descoperit o singură dată pe o tăbliţă de la Romula-Reşca (jud. Olt), termenul Kogaionon este format din particulele KO (suflu-gură), GA (prescurtare a numelui zeiţei Gaea), IO (invocarea centrului tradiţiei primordiale, o formulă prin care se indica centrul suprem căruia se subordonau centrele secundare derivate cum era cel din Creta de pe muntele Ida şi de pe tot Pământul), iar ON semnifică coloana de lumină conform documentării lui Iosif Cueşdean, comuniunea însufleţită dintre Cer şi Pământ. Acest ON este în fapt stâlpul cerului ce susţine Tradiţia primordială, ce-a îmbrăcat de-a lungul vremii diverse forme ajungând până la troiţele din zilele noastre. IO este o cheie magico de invocare a Centrului Suprem pe care o deţineau şi Tifon-Set şi Osiris şi Isis şi Toth. La chinezii antici Muntele Sacru era IO, Jupiter era IO, în Polinezia Dumnezeu era IO. Faraonii Egiptului au în mână un I cu O ataşat într-un capăt. IO înseamnă şi simbolul perfecţiunii, nota cea mai mare, dar şi întoarcerea la perfecţiunea unicităţii pe un plan superior. Toate tradiţiile se consideră descendentele unui Centru Sacru Suprem. A. Bucurescu scrie despre Kogaion că are semnificaţia de Capul lui Ion sau al Magnificului şi situează Kogaionul în Bucegi, unde Zamolxe îşi iniţia ucenicii în misterele religiei, ştiinţei – medicină, astronomie, moralei etc. Acest autor neglijează civilizaţia matriarhală şi vremurile apropiate mult de timpurile preistorice, neluând în seamă mitologia geto-dacă potrivit căreia Sfinxul din Bucegi este personaj feminin ca şi Sfinxul egiptenilor antici. Alţi istorici plasează Kogaionul în Ceahlău, în Munţii Bihorului, în Carpaţii Meridionali – la Peştera Muierii, la Polovraci, dar nu precizează că acestea sunt derivate din Centrul Suprem KOGAION şi toate au rădăcină feminină, în sensul că aici slujeau Marile Preotese. Să nu uităm că în Munţii Bucegi, în împrejurimile Sfinxului, ale Vârfului Omul sunt peste 20 de hidronime, toponime, care indică zânele cu diverse denumiri deloc întâmplătoare. Peste tot în vechea Dacie se utilizau altare naturale – în munţi, pe dealuri şi măguri – dar şi cele ridicate de mâna omului: movile, gorgane, popine, curgane. Aceste spaţii sacre au fost preluate de preoţii sacerdoţi, călugării lumii patriarhale, din cultul Mamei GAEA şi au dăinuit străbătând mileniile. Petru David menţionează 100 de vetre de foc dacice în zona Bacăului. Strămoşii noştri născuţi pe aceste meleaguri şi având rădăcini vechi de 12 000 de ani au avut revelaţia Dumnezeirii fără început şi fără sfârşit. ZAMOLXE este un termen provenit din ZA - semnificând zi/lumină /zână (vezi termenii zână, Zamolxa, Za-baba) şi MOL – titulatură nobilă divină legată de zeitatea feminină a Pământului. MOL este prezent şi în numele localităţii italiene Molfeta vechi de 7000 de ani., iar soţia italianului este moglia. MOL este titulatura divină din numele Moldovei sau din cel aromân al Molosienilor, dar şi din termenul creştin molifta – rugăciune adresată de femei Pământului, iar motăniile sunt plecăciuni pe pământul sacru. MOL este Pământul – Mamă GAEA (vezi termenul nămol). Zamolxe este singura divinitate europeană cu titulatura ZA, care la noi este la feminin. Din ZA provin termenii Zău şi zeu, dar şi Dumnezeu – aşa cum Iosif Cueşdean insistă în demonstraţia sa lingvistică din lucrarea Limbajul morfemelor şi limba dacilor. Astfel, iniţiatul care a solicitat să-l slujească pe cel mai adorat zeu al dacilor şi-a luat numele de la religia ZA (zeiţa Zână) şi de la MOL (zeiţa Pământului, GAEA) şi s-a numit ZAMOL desemnând Zeiţa Pământului, nelipsită din nici o zonă sacră. Numele corect este potrivit scrierilor lui Lucian din Samosata, Diogene Laertius, preluate de Carolius Lundius ZAMOLSE, iar după Herodot ZAMOL-XIS, care este la plural feminin în greceşte. Se observă cu uşurinţă că toate zeităţile de la GAEA încoace sunt feminine. Chiar şi Mithra - ce-şi avea altarul la SarmizegetuZA, este - după toate regulile lingvisticii, un nume feminin. De-a lungul vremurilor puterea teocratică a marilor preotese a fost uzurpată de sacerdoţii – bărbaţi, aceasta fiind expresia afirmării patriarhatului în toate domeniile vieţii sociale, politice, economice, dar mai ales militare. Această luptă care a durat milenii este păstrată de mitul lui Orfeu. Deşi încearcă s-o scoată pe Euridice din Infern, el o sacrifică în mod conştient, fiindcă îşi dorea pentru sine poziţia socială a femeii. O lasă conştient în urma lui, împietrită, cu alte cuvinte legată de mâini şi de picioare, fără să-i poată distruge aura bogăţiei spirituale specific feminină. Să ne amintim şi alte imagini feminine împietrite ce stau la baza creaţiei şi care se întâlnesc în toţi munţii noştri: de la Babele din Bucegi şi până la Ana lui Manole, fără jertfa căreia n-a putut fi înălţată mănăstirea ctitorului de ţară, femeile – credincioase, sensibile, cutezătoare, strălucitoare, rămân temelia existenţei. Ele sunt creatoarele religiei, moralei, vieţii intelectuale şi artistice, a diplomaţiei şi pedagogiei. Chiar şi Zeus şi-a dat seama că numai o femeie – Athena/Minerva, născută din capul său, putea fi sălaşul sigur al Înţelepciunii. Dacă istoria omenirii începe cu scrierea – şi ea o invenţie feminină prin simbolistică, atunci salutăm cu respect părerea lui Alexandru Pele care afirmă că femeile au început istoria omenirii. În concluzie Kogaionul era un Consiliu al zânelor ce slujeau Marii preotese GAEA , iar discipolele acestora i-au răspândit cultul în toate colţurile lumii pelasge. Deşi Kogaionul îşi avea sălaşul la început în peşterile şi grotele străjuite de vârfurilor muntoase, el este un munte în sens geografic, dar şi în sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zâne. El este Sfatul zânelor slujitoare ale cultului zeiţei GAEI care a fost preluat de iniţiaţii bărbaţi, împreună cu religia marilor preotese geto-dace, adică a Zamolselor, purtată pe crestele timpului. Centrele de cult religios, ca sfat al înţelepţilor, al marilor conducători ce coordonau poporul într-un sistem organizatoric unitar, erau dispuse pe toată aria de cuprindere şi aveau un rol determinant în cadrul monoteismului religios dacic. Ele erau coordonate de la centru cum stă mărturie şi Sarmizegetusa. În fiecare casă Kogaionul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre soare – răsare. Kogaionul a urcat pe munţii cei mari unde oamenii se închinau zânelor, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducătorii poporului în momentele cruciale ale existenţei, unde se afla mai apoi Sfatul înţelepţilor, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei. El a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zâne preotese, unde se afla nelipsita coloană – făclia simbol a unităţii dintre Cer şi Pământ. Kogaianul şi Zamolsele sale, vestalele lumii vechi, reprezită trepte de evoluţie în timpul străvechi, pe coloana infinită a cunoaşterii, preluată de patriarhii înţelepţi, pe care-i recunoaştem în datinile anuale numeroase ale Moşilor la geto-daci, prezente în Panteonul dacic românesc. Numai pe aria geto-dacă există Paştele Rohmanilor, Blajinilor, bunilor, străbunilor, moşii de iarnă, de vară, de toamnă etc. Strabon, istoricul şi geograful antic, scrie că şi Orfeu era trac şi provenea din Kogaionul legendar al lui Zamolse. Preoţii Zamolsieni erau slujitorii iniţierilor străbune ale Zamolselor. Istoricul român Augustin Deac prezintă în lucrarea amplă Istoria adevărului istoric faptul că numele de Zamolse era destinat rebotezării asceţilor sacerdoţi geto-daci. În vremea patriarhatului impus dur de Creştinism, femeile au interdicţie de a intra în altarele bisericilor. Un preot cu înalte studii de la Meteorele Greciei mi-a spus că femeile nu vor să intre în acest altar fiindcă nu este al lor. Ce faţetă interesantă a Păcatului divin inventat – când, unde şi de către cine?, fiindcă nici în Biblie, nici în scrierile antice nu se face vorbire despre aşa ceva. A fost nevoie de mii de ani să se ajungă la patriarhat, şi trecerea de la matriarhat s-a făcut lent. Cel mai convingător este exemplul referitor la Gemenii divini, Artemiza şi Apollo, ce oficiau cu aceleaşi drepturi şi responsabilităţi, dar în timp femeia a foat lăsată în urma ca Beatrice a lui Orfeu, ori zidită în temeliile creaţiei de neam şi Creştinism ca Ana lui Manole. Babele, înţeleptele străvechi, Zânele bătrâne dăinuie în datini, obiceiuri, dar mai ales în mitologia românească, în istoria noastră veche, scoase în ilegalitate de dogmele creştine, dar puternice încă la mii de ani distanţă în Calendarul nemuritor al Babelor. Chiar şi termenul OM este o creaţie a teocraţiei feminine, un cod pentru Existenţă cât şi pentru opusul acesteia: MOartea A fost odată ca nicio dată o civilizaţie unică şi irepetabilă: cea a Marilor Preotese ale geto-dacilor...

Bibliografie:

• Bălaşa, Dumitru; Ţara Soarelui, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000;
• Bucurescu, Adrian; Dacia sacră, Editura Arhetip, Bucureşti, 2000;
• Bogdan, Ioan; Originea mitologică a Târgului de fete de pe Muntele Găina, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2004;
• Cueşdean, Lucian – Iosif; Limba morfemelor şi limba dacilor – Sistemul sumerian al limbii române, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000;
• Deac, Augustin; Istoria adevărului istoric, Editura Tentant, Giurgiu, 2001;
• Densuşeanu, Nicolae; Dacia Preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti;
• Diodor din Sicilia; Opere, cIII 57;
• Gimbutas, Marija; Civilizaţie şi cultură, Editura Albatros, Bucureşti, 1984;
• Gimbutas, Marija; Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
• Iordanes; Getica, Editura Gândirea, Bucureşti, 2004;
• Iscru, G.D; Geto – dacii, Editura Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1995;
• Kernbach, Victor; Universul mitic al românilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1994;
• Olinescu, Marcel; Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti;
• Olteanu, Dan; Religia dacilor, Editura Saeculum, Bucureşti;
• Platon; Carmide ; Cratylos, Editura Didactică, Bucureşti;
• Schure, Eduard; Marii iniţiaţi, Colecţia Lotus, Bucureşti, 1994;
• Strabon; Geografia, vol. I – II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
• Tonciulescu, P; De la Tărtăria la Ţara Luanei, Editura Miracol, Bucureşti, 1994.