Prof. Popescu D. Olivia-Laura
SERVICII POŞTALE ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN ANUL 1900
Prof. Popescu D. Olivia-Laura
SERVICII POŞTALE ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN ANUL 1900
Servicii poștale în Țările Române de la începuturi până în anul 1900
Prof. Popescu D. Olivia-Laura
,,Gradul de civilizaţie al unui popor sau al unei ţări se măs oară după starea de perfecţiune al acestui supranatural organ de transmitere a ideilor, simţămintelor şi al lucrurilor şi că acolo unde manifestările sunt regulate, sigure, repezi şi putin costisitoare, acolo este prosperitatea economică, activitatea comercială şi viaţă inteligentă’’1 „Poșta modernă este una din instituțiile cele mai democratice și în această calitate ea servește interese de cel mai înalt ordin, cum ar fi: afacerile de Stat, interesele marilor comercianți și industriași, ca și pe ale celor mai umili negustori, interesele orășenilor, ca și pe ale celor din cel mai neînsemnat sat; interesele bogaților, ca și pe ale săracilor; și prin ingenioase combinațiuni, desvoltă şi transportă tot felul de manifestațiuni ale activității omenești, în întreaga lume, făcând să dispară orice distanță și orice graniță”2 Poşta de pe meleagurile româneşti este cunoscută încă din Evul Mediu. Ea a fost înfiinţată din nevoia de a transmite poruncile voievozilor până la limitele teritoriului aflat în stapânirea lor. Curierii domnului se slujeau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor tranzitate erau obligaţi să-i pună la dispoziţie. Primul document privind existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este "Hrisovul" dat de domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la Giurgiu. Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace de transport, cai şi cărute pe două roţi, numite olace. La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor şi al corespondenţei oficiale a domnilor şi marilor dregători. În secolul al XVI-lea poşta a trecut sub autoritatea marelui postelnic şi nu a cunoscut modificări notabile până la mijlocul secolului al XVII-lea când au fost introduse relee de poştă, cunoscute sub denumirea de menziluri. Cele mai importante drumuri de poştă din acea perioadă erau în Moldova: Iaşi - Bârlad - Galaţi şi Iaşi - Hârlău - Cernăuţi şi în Ţara Românească: Bucureşti - Târgovişte, Bucureşti - Piteşti - Craiova, Bucureşti - Silistra sau Giurgiu. În ambele principate existau şi o serie de drumuri secundare. În Transilvania s-a dezvoltat o reţea densă de drumuri,
1 C-tin Minescu „Istoria Postelor Române” 1916, vol. VI, pag.651
2 Constantin Minescu „Istoria Poştelor Române”- începutul lucrării Poștalion
în relaţie cu marile centre comerciale şi meşteşugăreşti: Braşov, Sibiu şi Bistriţa. Între Transilvania şi Ţara Românească existau drumuri comerciale, de-a lungul cursurilor râurilor Buzău, Teleajen, Prahova şi Olt, iar legăturile cu Moldova se făceau prin Adjud, Valea Trotuşului şi Pasul Ghimeş.
Cheltuielile necesare întreţinerii şi înfiinţării menzilurilor, procurării furajelor, a olacelor, a cailor şi plata slujbaşilor au fost suportate de ţărani şi de târgoveţi până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat din Moldova, s-a luat hotărârea reorganizării poştelor, statul urmând să preia cheltuielile care până atunci erau suportate de ţărani. Sumele necesare urmau să fie acoperite prin dări puse asupra satelor şi târgurilor. În octombrie 1775, Alexandru Ipsilanti, domnitorul din Ţara Românească, a adus modificări sistemului, hotărând ca statul să preia cheltuielile. La conducerea menzilurilor au fost numiţi căpitani de menzil sau de poştă, iar caii urmau să fie cumpăraţi cu bani din vistieria ţării. Poşta era condusă la nivel central de doi căpitani de poştă cu reşedinţa la Bucureşti. În urma războiului austro-ruso-turc, serviciile poştale din Moldova şi Ţara Românească au trecut sub autoritatea armatelor de ocupaţie, fapt care le-a adus mari prejudicii. Poştele se afla într-o stare de dezorganizare care impunea luarea de măsuri din partea statului. Domnitorul Alexandru Moruzi a încercat să găsească o formulă de refacere a poştei, luând hotărârea de a concesiona poştele unor antreprenori particulari, iar statul controla activitatea concesionarilor prin intermediul hatmanului poştelor. Personalul era numit de către antreprenori şi domnie în baza unei înţelegeri. Primii concesionari au fost C. Scufa în Moldova şi Ion Hagi Moscu în Ţara Românească. Tarifele s-au dublat: de la 10 bani de cal pe oră la 20 de bani de cal pe oră. Persoanele particulare au primit dreptul de a călători cu poşta în baza unui permis special. În perioada august 1802 - august 1806, Constantin Ipsilanti a luat măsuri pentru ca drumurile şi podurile să fie reparate, menzilhanelele să fie refăcute, iar numărul cailor să crească. La sfârşitul războiului ruso-turc (1806-1812), poştele şi transporturile în general se aflau însă într-o situaţie critică, fapt care a determinat apariţia unor mari investitori interesaţi de refacerea serviciului poştal. Unul dintre aceştia a fost Manuc-bei care a donat statului suma de 60000 lei şi a împrumutat statul cu 100000 lei, fără a cere dobândă.3 În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat stabileşte ca toţi curierii să treacă la stat, cu toate cheltuielile. Se construiesc localuri pentru călători şi funcţionari - aşa numitele hanuri de poştă, grajduri pentru cai şi se acceptă şi călătoria publicului cu poştalioanele, contra unei taxe. Până la Revoluţia din 1848, poştele au fost arendate unor particulari, de regulă pentru perioade de câte 3 ani. Termenul poștă avea, în secolul al XIX-lea, trei sensuri: • un serviciu pentru prezentarea și distribuirea corespondenței; • o casă unde se făcea schimbul de cai înhămați la poștalion (stații de poștă); • o măsură de drum echivalentă cu cca 20 km, cât era distanța obișnuită între două stații de poștă. • Poștalioanele circulau, teoretic, pe drumurile cele mai bune, sau mai bine, pe drumurile cele mai importante ale țării. Acest lucru reiese și din unele hărți mai detaliate din secolul al XIX-lea, precum Harta rusă din 1835, care înfățișează trei tipuri de drumuri, dintre care cele principale sunt numite de po ș tă. Călătoria cu poștalionul era destul de primejdioasă. Obstacolele naturale, în special cele cauzate de vreme, dar uneori și atacurile la drumul mare trebuiau să fie înfruntate de echipaje. În imaginea de mai sus diligența este trasă de cinci perechi de cai strunite de trei surugii călare. Deosebit de interesant este și detaliul prezentat în planul secund. Locuitorii principatelor locuiau încă în bordeie, dar utilizau apa scoasă din fântâni cu cumpănă. Aveau, pe lângă gospodărie, vehicule cu tracțiune animală, ținute în aer liber. Trecerea diligenței prin vad constituia un spectacol și pentru acești strămoși ai noștri.
3 Compania națională de poștă.2008, Wikipedia
Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea asistăm la un pelerinaj al unor călători, pictori și desenatori străini, atrași de pitorescul și "exoticul" Principatelor dunărene. Un prim călător pe meleagurile noastre a fost Prințul Anatol Demidov (1812-1870), mai târziu soțul Principesei Matilda Bonaparte. Acesta a întreprins în vara anului 1837 o expediție științifică prin Ungaria, Principatele Dunărene, Crimeea și sudul Rusiei, fiind însoțit de numeroși colaboratori, dintre care cel mai cunoscut și mai de seamă a rămas talentatul pictor francez August Raffet. În urma călătoriei, Demidov publica la Paris, în 1840, lucrarea "Voiage dans la Russie meridionale et la Crimee par la Houngarie, la Valachie et la Moldavie". În afară de splendidele ilustrații, în bună parte ale lui Raffet, autorul ne lasă un bogat material cu privire la epoca regulamentară în Principate. Demidov a intrat în Valahia pe la Orșova, a continuat drumul până la Giurgiu, de unde cu o căruță de poștă ajunge la București. Anatol Demidov ne dă următoarea relatare interesantă asupra poștei romanești la 1837: "După multe stăruințe, căpitanul poștei ne dă voie să luăm caii ca să ne ducem la București, și după trei ceasuri de alergături și cereri am putut să avem la îndemână toți caii pe care îi poseda poșta din Giurgiu. Strânsesem 24, dar numai 2 trăsuri se folosiră de ei. Chipul în care se înhămau caii la aceste trăsuri merită să li se dea atenție. Ei sunt de o specie mică, subțiri și fără rasă, dar de o iuțeala și de o tărie fără seamăn, căci fug ca niște săgeți. Sunt înhămați în felul cel mai simplu, cu ajutorul a două funii care țin loc de șleauri și care sunt aduse pe sub pieptul calului printr-un brâu. Împrejurul capului altă funie, mai puțin tare, ține loc de căpăstru. Fără zăbale, fără potcoave, animalul este aproape slobod. Când în trecere de la o stație la alta, caii sunt obosiți, surugii se dau jos, îi freacă la ochi și-i trag de urechi, încredințați ca așa s-au mai odihnit. 12 din acești armăsari fură înhămați doi câte doi la fiecare trăsură... deodată, animalele ațâțate de chiuiturile prelungi și ascuțite ale surugiilor, un fel de sălbatici pe jumătate goi, ne luară pe sus, trecându-ne peste câmpii întretăiate de văgăuni, de râuri, de smârcuri fără fund, și ne aduseră la București chiar în seara aceea". Și Anatol Demidov ne lasă o descriere a căruței de poștă: "Diligența poștală valahă - numită căruță sau olac în această țară - este un fel de treucă, făcută din lemn și așezată pe patru roți, mai mult sau mai puțin rotunde, susținute de două osii de asemenea de lemn, fără arcuri, fără nici un fel de legătură de fier. Această ladă, plină cu fân, adesea putred, poate primi un calator, arareori doi".4 În Vadul Diiului ,drumul de poştă care străbătea satele aflate de-a lungul malului stâng al Dunării, unea următoarele relee de poştă: Bistrețul - Rastul - Tunarii Sârbi - Calafatul - Scripetul. ...corespondenţă cu Departamentul din Lăuntru, referitor la organizarea şi înbunătăţirea staţiilor de poştă ...., aflăm despre stabilirea drumului de poştă între Coţofeni şi Afumaţi şi alte 4 poşte pe marginea Dunării, spre înlesnirea negoţului, şi anume: la Moţăţei, Bistreţ, Rast şi Tunarii Sârbi5. Într-o corespondență cu Casa Poștelor și drumurilor Craiova, se specifică: Se încredințează prin contract lui Gheorghe Anastasiu construirea a 5 clădiri de poștă, la: Bechet, Rast, Tunari, Măceşul de Sus si Ţânţăreni.6 Fiecare din cele 5 relee aflate în Vadul Diiului, avea locul ales cât mai aproape de Drumul de Poştă principal. In alcătuirea releului intrau următoarele: - Curtea, lungă de 50 stânjeni si lată de 19 stânjeni, îngrădită cu gard de nuiele de salcie si pari de tufani. - Casa Poştei, cu două odăi, 2 sobe de cărămidă, tindă (pridvor n.a.) si prispă, cu gard (pereţi n.a.) de lemn tencuit cu pământ, văruit şi cu podină (podea n.a.) de blăni. Cele doua odăi erau folosite pentru musafiri (călători n.a.) şi respectiv căpitanul (responsabilul, şeful n.a.) releului de poştă. Lungimea odăilor de câte 1 stânjen şi 7 palme, tinda de 1 stânjen, prispa de 5 palme iar latul căşii (casei n.a.) de 2 stânjeni. Cu acoperiş din trestie.(1 stânjen (stj) ~~2m, 1 palmă ~~0,25 m,n.a.) - Bordeiul, lung de 3 stj şi 7 palme şi lat de 1 stj şi 6 palme, cu ogeac (bucătărie n.a.) cu sobă de cărămidă cu gard (zid n.a.) lung de 2 stj., cu o despărţire (camera n.a.) pentru rotari, acoperit cu pământ sau trestie. - Grajdul, de 32 cai, cu acoperiş din trestie în două căderi, împrejmuit cu nuiele de stejar sănătoase, cu iesle de stejar, podit cu lemn și uşile de stejar învelite cu trestie. - Orzăria, făcută din gard de nuiele tencuit, podită cu blăni sigure pe tălpi de lemn, cu straşină din trestie. - Fânăria, făcută din gard de nuiele de salcie sănătoase şi pari buni de ţandără. - Şopronul căruţelor şi săniilor, făcut din pari buni de stejar şi acoperiş din trestie.7
4 Jurnalul.ro-ediție de colecție, Prof Ionel Zănescu-„Călători străini despre Țările Române”
5 Arhivele Statului, filiala Craiova, Fond. Prefectura Jud. Dolj, Serv. Ad-tiv, dos 12/1841, fila 103
6 Idem, dosar5/1842, fila 107
7 Idem, dos. 5/1842 , fila 237
Arhivele Statului Craiova, Prefectura Dolj, Serv. Ad-tiv, dosar 5/1842 fila 218 Lista cu slujbașii Poșta Tunarii sârbi, Plasa Balta Ion sin Stan Popa Radu din Poiana – logofăt Ion sin Andrei Boiangiu din Poiana – ceauș Dinu sin Oprea Stancu – surugiu Mitrache sin Ion Gavrilă „ Ion sin Mirache Stănuță „ Mitre sin Ion Andrei „ Stancu Strigoiu - rotar Vasile Rotaru „ Stan Oclei - dârvar (n.a.lemnar ) Marin sin Ion Dinu „ In 1842, transportul persoanelor era asigurat, ca şi mai înainte, de serviciul poştal intern, în vreme ce serviciul poştal extern era îndeplinit de poşta austriacă Pentru Bucureşti şi Sibiu şi de poşta rusească pentru Moldova şi Rusia (Bucureşti-Focşani, Iaşi-Sculeni). Ambele poşte porneau de la Constantinopol. In anul 1844, a fost înfiinţata o a 2-a linie a poştei ruseşti (Bucureşti-Brăila-Galaţi-Reni-Odesa). In 1846 s-a introdus expediţie prin poşta românească internă a valorilor băneşti, a periodicelor (Buletinul, Gazeta Brăilei) si a ştafetelor (curierilor repezi). Un supus austriac, a încercat în primăvara anului 1848 să creeze un serviciu de diligenţe între Braşov şi Bucureşti. Incercarea a eşuat din cauza stării proaste a drumurilor. Transportul persoanelor continua să fie făcut şi in Moldova cu ajutorul poştelor: austriacă (Cernauţi-Mihăileni-BotoşaniIaşi-Tecuci sau Galaţi), rusă (Sculeni-Iaşi-Focşani sau Galaţi) si moldovenească, care atingea toate capitalele de ţinut şi alte câteva târguri principale. Incercările de a înfiinţa un serviciu de diligenţe (1835, 1841) au eşuat ca şi in Ţara Românească, deoarece în acei ani starea drumurilor nu corespundea exigenţelor acestui teren de rulaj.1 Cum arătau furgonetele poștale aflăm de la Thibault Lefebvre, care, la 1853, scria că „Acestea sunt cele mai incomode mijloace de transport, cele mai fragile și cele mai primitive din Europa. Imaginați-vă patru bucăți de lemn înalte de o jumătate de metru. Li se adaugă patru scânduri din lemn înalte de un picior și jumătate. Fundul acestei cutii astfel formate este garnisit cu două sau trei scânduri, care nu sunt fixate cu nimic, peste care se așterne fân. Nici un cui, nici o bucată de fier nu intră în construcția sa” 2. James Oscar Noyce care, în 1857 a călătorit de la București la Călărași cu un astfel de mijloc de transport, nu a găsit mari diferențe. „Nu este folosită nici o bucățică de fier în construirea celor patru mici roți de lemn, pe care este fixat un coș de nuiele semănând unei căruțe pentru oale de lut, cu extremitățile flexibile, de dimensiuni medii ca lungime și doar atât de largă încât să cuprindă o singură persoană” 3 După 1850, în oraşele de reşedinţă administrativă, staţiile de poştă orăşeneşti au fost transformate în birouri poştale. În acea perioadă existau 30 de curse poştale, cu staţii de poştă, al căror punct nodal era Craiova.
Din anul 1852 este organizat serviciul de corespondenţă pentru particulari, sub supravegherea Ministerului de Finanţe. Între anii 1857-1862 se introduce, etapizat, monopolul de stat asupra activităţii de poştă. La 12 noiembrie 1857, o comisie întrunită la Iaşi a hotărât introducerea timbrelor poştale pe teritoriul Moldovei. Au fost tipărite cu o presă manuală, bucată cu bucată, patru valori ale primei emisiuni "Cap de bour", pusă în vânzare pe data de 22 iulie 1858.
1 Constantin Minescu ,,Istoria Postelor Romane’’, Bucuresti, Imprimeria Statului, 1916
2 „Călători Srăini în Țara Românească” VI, p. 254
3 “Călători străini în Țara Românească” VI, p.221
La 1 iulie 1871, intră în vigoare prima lege de organizare a personalului, însoţită de "Regulamentul pentru fixarea atribuţiunilor funcţionarilor telegrafo-poştali". Regulamentul poștelor de cai de la 1 sept 1868 la 1 sept 1873 (rezumat) Personalul stației de poștă (serviciul poștal de cai) : -un căpitan cu știință de carte -un ceauș (n.a. căpetenie de surugii) -un surugiu la două perechi de cai Căpitanii vor îndeplini și funcția de expeditori la punctele unde nu vor fi birouri ale guvernului, numai pentru poște de scrisori marcate. Tot personalul din serviciul poștal de cai este subordonat DIRECȚIEI GENERALE A TELEGRAFELOR ȘI POȘTELOR (DGTP). Abaterile de la Regulament se amendează cu : 10 lei – prima dată, 20 lei – a doua oară, destituire – a treia oară. Pentru fiecare 4 cai va fi o căruță și o sanie. Măsura cailor va fi de la 12,5 pumni în sus. Șleaurile vor fi făcute din cânepă smolită. Hamurile, frânele, opritorile și șeile vor fi de curea (piele). La fiecare releu poștal va exista o condică de înscriere a mulțumirilor și nemulțumirilor călătorilor. (n,a, condica de sugestii și reclamații de mai târziu) Căpitanii, ceaușii, surugii sunt obligați să fie îmbrăcați curat. Nu este permis călătorilor să pretindă amploaiaților (n.a.funcționarii) poștei să li se facă servicii în afara celor înscrise în regulament. Nu le este permis călătorilor să-i insulte pe amploaiații poștei. Faptele culpabililor vor fi înaintate justiției. Antreprenorii vor veghea la asigurarea îmbrăcămintei personalului poștal. Antreprenorii sunt obligați să asigure în Casa de Poștă încăperi necesare pentru tot personalul și o cameră cu pat, așternut și sobă pentru călători pe timp de iarnă. În fața casei de poștă va fi instalat un stâlp cu o lampă (n.a. felinar) iar sub lampă se va așeza o tablă cu inscripționare secțiunii și denumirea releului poștal. Namestiile (n.a dependință, acaret) și încăperile poștale ale releelor se vor preda antreprenorilor pe bază de inventar. Căpitanii sunt obligați să trimită căruța sau sania la locuința pasagerilor înscriși în catalog pentru ziua și ora respectivă. Surugii nu vor aștepta mai mult de o jumătate de oră călătorul, acesta pierzând dreptul la călătorie. Căpitanii vor însemna în blanquetele poștei orele plecării și sosirii curselor. La fiecare releu va fi instalată o pendulă care va fi regulată după cea a oficiului telegrafic poștal. Fiecare pereche de cai nu va face mai multă de o cursă în timp de 24 de ore în afară de cazurile extraurgente ale statului; diligențe, cariole (trăsură ușoară cu două roți și două locuri, cu un singur cal ), curceri și ștafete. Programul de iarnă 15 noiembrie – 15 martie. Vara, viteza cailor va fi de 12 km pe oră. În cazul că Statul nu poate pune la dispoziția călătorilor căruțele, fiind toate ocupate, antreprenorii vor înlesni particularilor să facă aceste curse cu avizul Serviciului Poștal. Pentru curierii extraurgenți ai Guvernului se vor pune la dispoziție urgent caii din rezervă. Pentru absența de la program, personalul va primi amendă de la căpitan de 5 lei.
Pentru lipsa de hamuri, șei, căruțe, sănii, antreprenorul va fi amendat cu 5 lei de fiecare lipsă.1 La 16 februarie 1874, se înfiinţează "biroul statistic al poştelor şi telegrafelor" pe lângă divizia contabilităţii. Cu începere din 1 mai 1874, intră în vigoare "Legea pentru serviciul de poştă rurală", care a avut ca efect imediat înfiinţarea unui număr de 115 birouri poştale rurale. În perioada 15 septembrie - 9 octombrie 1874, la Berna se desfăşoară primul Congres Poştal în cadrul căruia s-a decis crearea Uniunii Poştale Universale, România fiind unul dintre cei 22 de membri fondatori ai organizaţiei. La acest Congres, România a fost reprezentata de George Lahovari, director general al poştelor şi telegrafelor. La 28 marţie 1875 se înfiinţeazş primul serviciu de poştă ambulantă pe relaţia Bucureşti-Itcani, iar, în anul 1876, pe relaţia BucureştiVârciorova. După anul 1883, se introduc primele planuri de îndrumare pe linie de cartare, timbrele porto şi serviciul de incasări şi mandatul telegrafic. În anul 1894, după modelul unor clădiri similare din occident, începe construcţia Palatului Poştelor, care va fi dat în funcţiune în anul 1900. În decursul timpului s-au păstrat și întâmplări hazlii din viața serviciului de Poștă. „Asupra acestei din urmă părți călătorul povesteşte faptul că într-o zi pe când surugii aveau onoarea de a conduce pe Mitropolitul țării, din cauza drumurilor rele, trăsura intrase într-o băltoacă unde se înnămoli cu totul. Surugii se mărginiră să strige și să bată caii. Din respect însă, pentru Înaltul Prelat, neputând să dea drumul obișnuitului lor vocabular de înjurături, declarară însoțitorilor mitropolitului că sunt în neputință de a scoate trăsura. Pe când aceștia se gândeau să se ducă la câteva leghe pentru a aduce cai de ajutor, surugii, după o consfătuire, se prezentară la fereastra trăsurii Mitropolitului și, mărturisindu-i încurcătura și scrupulele lor, nui ascund că dacă li se dă voie să înjure, ei vor scoate trăsura fără a fie nevoie de alți cai. Mitropolitul le dădu voie având grija să-și astupe urechile, iar caii, auzind limbajul cunoscut lor și pe care surugii îl întrebuințau în momente grele, făcură noi sforțări, scoaseră trăsura și astfel s-a putut urma drumul.”2 În fiecare săptămână pleca regulat poșta din capitalele București și Iași, către toate capitalele de județ, un curier care, cu 4 cai, conducea o mică trăsură deschisă, numită căruță de poștă, așa de repede încât egala aproape mersul trenului. În urmă, însă în ambele principate caii fură îngrijiți așa de rău încât nu arareori trebuie să se lase pe drum un cal sau doi, și pe vreme urâtă adeseori nu erau în stare să scoată căruța cea ușoară din gropile adânci ce existau pe drumurile rău îngrijite. Poșta de scrisori venea și pleca de două ori pe săptămână în capitală din toate județele și înapoi. Poșta internă a Moldovei și Munteniei expedia scrisori numai în interiorul țării, toate scrisorile pentru celelalte țări erau expediate
1 Arhivele Statului Craiova, Fondul Pref. jud. Dolj Serv. Ad-tiv, dosar 140/1871, fila 279
2 ”Călători străini în Țara Românească” – pag 167
3 ”Călători străini în Țara Românească” pag 168
Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje