„Strămoși pierduți în veacuri ...” Comunicare de Prof. Dr. Mihai Popescu

[zamfir_catalin]

„Strămoși pierduți în veacuri ...”
Comunicare de Prof. Dr. Mihai Popescu

[admin]

Strămoși pierduți în veacuri

Prof. Dr. Mihai Popescu

Am ales ca titlu un fragment de vers din poemul eminescian Gemenii, deoarece preocupările privind obârșia neamului nostru sunt vechi, începând cu cronicarii, continuând cu istoricii și cu lingviștii, și culminând cu creația marilor noștri scriitori. Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei din Târgoviște prezintă o parte din cele mai vechi mărturii ale existenței omului pe teritoriul României. Majoritatea muzeelor județene dețin și uneori expun mărturii ale unor așezări omenești din paleolitic și neolitic: culturile Cucuteni-Tripolije, Hamangia, Gumelnița etc. Istoricul și lingvistul german Harald Haartman a continuat cercetările începute de Marija Gimbutas în anii 1970 și a publicat la München, în anul 2011, cartea Das Rätzel der Donauzivilisation. Die Entdeckung der ältesten Hochkultur Europas. (Enigma civilizației dunărene. Descoperirea celei mai vechi culturi superioare din Europa). Haartman consideră că civilizația Turdaș-Vinča este continuatoarea „Civilizației Vechii Europe”, iar plăcuțele de lut de la Tărtăria sunt elemente primordiale în evoluția scrisului în Europa și în lume, afirmații pe care le reia în mai multe ediții (2002, 2004, 2007) ale lucrării Geschichte der Schrift (München, C.H. Beck). O altă istorie a scrisului, Histoire de l'écriture, de l'idéogramme au multimédia, publicată la Paris în 2001 (Flammarion), afirmă că plăcuțele de lut de la Tărtăria sunt precursoare ale scrisului în Valea Dunării, în Europa și în lume. Datarea indirectă a acestor plăcuțe le situează în jurul anilor 5600-5400 î.Hr., iar oasele găsite împreună cu aceste artefacte ar fi aparținut unei peotese a Marii Zeițe, din perioada matriarhatului. Invazia „civilizației kurganelor” a curmat evoluția „civilizației Vechii Europe”, „zguduind din paceadâncă ale lumii începuturi”, cum ar spune Eminescu. Herodot, cel numit de Cicero „Pater Historiae” (Părintele Istoriei), consemnează în cartea a doua a Istorii-lor sale cea mai îndepărtată campanie a unui faraon egiptean (din dinastia a 12-a). Este vorba de Sesostris III (sau Senusret III), care ar fi domnit între anii 1878-1841 î. Hr. Herodot ne spune că armatele faraonului au trecut din Asia în Europa și i-au supus pe sciți, ba chiar și pe traci. Eminescu dă viață celor două reliefuri pe care Herodot le-a văzut în Asia Mică, pe teritoriul de astăzi al Turciei și Libanului:

Spuneau cum din deșerturi ce nu mai au hotară
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,
Pe negrele corăbii cu mii de mii de gloate,
Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate ...
(Gemenii).

Așa cum „Zamolxe, zeul getic” era „semănător de stele și-ncepător de vremuri” (Gemenii), voievozii noștri mai târzii au devenit „dătători de legi și datini”. Eminescu îi evocă de Burebista, pe Deceneu și pe Decebal, pe Dochia, pe Mircea cel Bătrân, pe Ștefan cel Mare, pe Vlad Țepeș, pe alți voievozi, dar surprinde în imagini apocalptice multele valuri de năvăliri:

Mii de limbi curgeau în râuri,
Răsărite din pustiuri.
Și veneau adunături
Răsărite din păduri,
Mai călări și mai pe jos,
Tot veneau în nour gros,
Veneau roiuri, veneau turmă,
Și lăsau pustiu în urmă,
Veneau turmă, veneau vale
Și surpau cetăți în cale
(Povestea Dochiei și ursitoarele).

Istoricul Alexandru Badea a publicat în anul 2001, la Editura Enciclopedică, lucrarea Începuturi românești, în care explică înrudirea limbii române cu alte limbi romanice printr-un fenomen de convergență străveche și nu printr-o filiație ulterioară scurtei ocupații romane, așa cum încearcă să explice viziunea mioapă a istoriografiei și lingvisticii oficiale. Aici trebuie să menționăm contribuția unui cercetător român, absolvent al Facultății de litere de la Universitatea din Iași, Mihai Vinereau, care a susținut o teză de doctorat la New York. Domnul Vinereau a publicat în 2008, la editura Alcor, Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indoeuropenistică, în care fondul traco-get, pre-latin, al limbii române este predominant, ajungând cu filiațiile etimologice până la fondul străvechi indo-european. Astfel, conform studiilor domnului Vinereanu, aproape 60% din vocabularul limbii române actuale are origini mult mai vechi decât războaiele daco-romane. În celebrul poem postum Memento mori (Panorama deșertăciunilor), Eminescu acordă Daciei un spațiu mult mai amplu decât altor culturi și civilizații antice:

Ăsta-i raiul Daciei veche, -a zeilor împărăție:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai.

Amenințarea armatelor romane nu-i lasă nepăsători pe „ducii daci” și pe regele lor, dar:

Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,
Dintre stânce arcuite în gigantice portale,
Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit –
Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,
Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,
A lui oaste luminoasă îl urma din Răsărit.

Lupta dintre zeii Romei și zeii Daciei decide soarta poporului dac. Ducii daci se sinucid râzând, iar Decebal se retrage în panteonul nordic, alături de marele zeu Odin. Victoria Romei va fi urmată curând de o prăbușire a civilizației romane, iar Eminescu se întreba, în poemul postum În van căta-veți
Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Și unde-s astăzi vechii și marii Cezari ?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta ?

Tot Eminescu, în poemul Odin și poetul, spune:
Asta s-a împlinit ... Romanii vechi și mândri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi ...

Celebrul Badea Cârțan a plecat la Roma convins că e roman și s-a întors dac, după ce ziarele italiene iau publicat fotografia sub titlul: A coborât un dac de pe Columna lui Traian. Poetul Marin Sorescu spune că se culcă roman și se scoală dac, iar Eminescu, într-o variantă a sonetului Ai noștri tineri ..., le spunea „coborâtorilor din oștile romane”: „Fiți voi romunculi, simt în mine dacul”. Cu cincizeci de ani în urmă, poetul Geo Dumitrescu a publicat poemul Inscripție pe o piatră de hotar, în care spunea:

Slav aș fi fost, de nu eram latin,
Latin aș fi, de nu mi-ar zice dac.