Dr. Tamara Macovei - Vetrele religioase – loc de afirmare, de exteriorizare

[zamfir_catalin]

Vetrele religioase – loc de afirmare, de exteriorizare.

Dr. Tamara Macovei

[admin]

Vetrele religioase – loc de afirmare, de exteriorizare

Dr. Tamara Macovei

Cu mai multe secole înainte de a se extinde peste noi migratorii Asiei de la est la vest, pe un spaţiu mult mai întins, comunitatea românească era deja formată. În spatele genezei lor românii şi-au avut strămoşii cu numele traco-geto-daci, care constituie un singur neam, cu o limbă unică. Chiar dacă ar fi fost să se numească altfel, trăsăturile spirituale ale lor aveau să fie aceleaşi. Izvoarele arheologice din „Vechea Europă” ne stau drept mărturie1. Rar se întâmplă ca un neam să-şi voaleze cu atâta meşteşug identitatea şi valorile spirituale ori să facă din ocultaţie o operă care să sfideze veacurile aşa cum au făcut-o tracii, geţii şi dacii. Pentru mulţi cercetători, strămoşii poporului român reprezintă trecutul de mari „anonimi ai istoriei”. Viaţa lor a fost un mister, nemurirea lor rămâne o enigmă … Oricum, tracii, geţii şi dacii vieţuiesc în sufletul nostru, în cuvântul nostru şi pe fiecare palmă de pământ pe care o locuim. Avem în ţărâna strămoşească mărturii de aleasă cinstire, pe care încă urmează să le dezvăluim şi să le valorificăm. Aşa sunt Babele (în munţii Bucegi), tăbliţele de la Tărtăria (jud. Alba), stenogramele creştine (la Basarabi, jud. Constanţa), Monumentul Sfânt de la Sarmisegetusa Regia (capitala dacilor), Căile Sacre „Exampaeos” (termen scit) ale arienilor, carpato-dunărenilor (Şirurile lungi de lespezi enorme înfipte în pământ, care treceau pe lângă apa Bâcului până în sec. al XVIII-lea şi se întindea din Basarabia spre Crimeea şi Don, de la Prut la Marea Azov, reprezentând una din minunile lumii preistorice)2. Despre acest Drum al zeilor, cunoscut în antichitate ca fiind misterios, poetul Pindar în Isthia, vol. 20 spunea: „Nici dacă vei călători pe mare sau pe uscat nu vei afla calea cea demnă de admiraţie care duce la locul principal al hiperborienior”– cum ne denumea el. Rezultă că, după Pindar, la nord de Dunăre şi Marea Neagră exista încă dinaintea timpurilor sale o cale monumentală şi totodată miraculoasă prin mulţimea şi mărimea impunătoare a stâlpilor săi interiori, care, spunea el, erau înalţi de peste o 100 de picioare, adică peste 30 de metri. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1986, pp. 151, 173; vom utiliza aceeaşi sursă şi în relatările din josul paginii). Herodot vorbeşte despre aceşti stâlpi ca despre „Columnele lui Sesostris (Osiris) care existau şi în timpurile sale în ţinuturile Sciţiei. (Sciţii, după cum ne spune Herodot, adorau pe Apollo, pe zeul soarelui, cu numele de Octosyros. Atât după nume, cât şi după trăsăturile sale divine, acest Octosyros nu era altul decât Osiris, „domnul luminii”, Osiris „cel cu coroană albă pe cap, care reglementa circuitul soarelui”, „Osiris, zeul soarelui”.) Aceste căi triumfale ale lui Bach sau Liter Pater prin Sciţia sunt menţionate şi în cartea a III-a Fastelor a poetului Ovidiu. În cântecele eroice populare ale daco-românilor mai găsim şi azi amintiri despre „Bâcul Viteazului, /Bâcul Haiducului /Ce-a pus straja Drumului /Din dealul Odriului, /Până-n preajma Diului. (N. Densuşianu, op. cit., p. 173. În vorbirea populară acest şir de pietroaie poartă numele de Cheile Bâcului). Herodot, în descrierea Sciţiei, face referinţă la un ţinut din nordul Mării Negre pe care sciţii îi numeau pe limba lor Exampaeus, cuvânt ce în tălmăcire din greacă înseamnă „căile sacre”. Aceste locuri numite Exampee erau, după Herodot, situate la o depărtare de patru zile de navigaţie în sus pe râul Hupanis (Bug); această cale sfântă se află pe aceeaşi paralelă cu Chişinăul de azi, având direcţia de la apus la răsărit. Despre originea şi distanţa acestei căi sfinte a sciţilor Herodot însă nu ne mai relatează nimic. Mai târziu D. Cantemir, în Descrierea Moldovei (1982, p. 37) pomeneşte de Cheile Bâcului. Cităm: „Pe râul Bâc se află un orăşel de mică însemnătate – Chişinău. În apropierea lui se găseşte o serie de pietre foarte mari aşezate într-o linie dreaptă, parcă anume puse de mâna unui om. Dar mă împiedică să cred în aceasta şi mărimea pietrelor şi spaţiul prea vast, în care se întinde acest şir. Conţinând unele trei sau chiar patru coţi în pătrat de fiecare latură, acest şir se întinde peste Nistru tocmai până în Crimeea. În limba ţării se numesc „Cheile Bâcului”. În monografia satului Truşeni de Gh.V. Madan scrie: „La hotarul moşiilor Truşeni, Ghidighici şi Durleşti se încep Cheile Bâcului, descrise de D. Cantemir şi Alexandru Hâşdeu. Cităm: „Acolo şesul lat al Bâcului deodată este îngustat şi zăvorât de culmile a două dealuri, ce se coboară unul către altul de-a curmezişul şesului, formând astfel o uriaşă iezătură naturală, străbătută doar de o deschizătură îngustă, prin care se furişează Gârla Bâcului şi trenul. Oamenii spun că dracul a vrut odinioară să înece lumea şi a început noaptea a căra pietre mari la Cheile Bâcului; neavând apa încotro curge să-i potopească pe oameni, dar pe la miezul nopţii a cântat cocoşul şi diavolul a pierit în bezna iadului, iar pietrele cărate de satană se văd şi azi unele.



1 M. Gimbutaş, op. cit., pp. 98-100.
2 N. Densuşianu, op. cit., p. 185.

[admin]

În acest loc până pe la 1870 a fost un mare iaz al truşenenilor cu moară de apă şi piua de învălit scumane, iaz bogat în peşte, dar cu facerea drumului de fier a fost stricat, după cum a fost stricat şi marele iaz al Pruncului de la celelalte chei ale Bâcului de pe moşia Highideşilor, despre Chişinău.” (p. 35) Această faimoasă linie de monumente monolitice care trecea, până în secolul al XVIII-lea, pe lângă apa Bâcului puteau fi în antichitatea preistorică columnele de piatră brută, care probabil, au avut o utilitate publică, indicând călătorilor direcţiile drumurilor prin ţinuturile pastorale, acolo unde nu erau semne de orientare, dar să zideşti lespezi, bolovani, stânci de circa 30 de metri înălţime, să se marcheze cu ele o distanţă atât de mare – pare o muncă enormă; chiar şi pentru vremurile noastre e un lucru dificil. Dacă azi englezii se mândresc cu „misterioasele” lor pietre de la Salisbury ori Stonehenge sau francezii cu Carnac, noi, românii, abia de le mai pomenim în cărţile noastre de istorie. Calea Sfântă a carpato-dunărenilor din Europa şi Asia reprezintă istoria noastră multimilenară – neglijată, uitată, părăsită şi politic incomodă pentru vecinii noştri. La apus de munţii Zarad, se află o cetate închinată luminii, ale cărei urme, conform unor informaţii,3 mai existau în secolul al XVIII-lea. Profesorii T. I. Ardeleanu şi C. P. Avram, care au studiat această cetate, afirmă că a fost construită în urmă cu 12.000 de ani. Romanii îi spuneau Ziridava, în traducere – zi, „luminări”, RI / RE sau Ra – zeul suprem al dacilor şi al egiptenilor, unicul creator al universului. Cei doi autori afirmă că autohtonii o numeau Sarrand cu acelaşi înţeles ca şi cel din latină. Insula Alba Leuce la est şi Ziridava la vest sunt două borne care definesc spaţiul în care Cultul Luminii a fost matricea primordială în care s-a format poporul român. Credinţa pelasgă în Dumnezeul unic al luminii şi cea a reînvierii instituţionalizată prin zamolxism a pregătit îndelung sufletul ţăranului pentru primirea bunei vestiri în lume a mântuitorului Iisus Christos. Biserica ortodox-creştină s-a altoit pe trunchiul cu rădăcini ale urmaşilor pelasgilor. Minunea Schimbării la Faţă a Mântuitorului produsă pe muntele Tabor a fost primită cu bucurie de cei care cunoscuseră deja lumina pe înălţimile Kogaionului. Kogaionul constituia, în arealul carpatic, marele consiliu al zeilor ce slujea marea Preoteasă Gaea, iar discipolele acesteia i-au răspândit cultul în toate colţurile lumii pelasge. Pe acest munte în acele vremuri se organizau cele mai înalte forme ale ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe. Acest cult a fost preluat de bărbaţii iniţiaţi, conturat şi întărit de filosofia uraniană zamolxiană4; (Din Materialele Congresului al IVlea de dacologie, 2005; a se vedea planşa 6). Din scrierile antice rezultă că în epoca dacică(a fierului) se desfăşurau mari întruniri religioase, echinocţiale5. Erau diriguite de Marele Preot după un scenariu anumit, cu un repertoriu puţin cunoscut, dar care asigura un ansamblu al „cultelor secrete”, pe baza „legilor frumoase” (a belaginelor) create şi folosite intens din timpul Marilor Preotese. Localizându-le în timp şi în spaţiu, sărbătorile Nedeile Soarelui erau generalizate, în spaţiul carpatic, prin anii 7.000, î. Chr., (în epoca bronzului local ritualul Soarelui a luat chip de nedeie, de mare întrunire cultică. Nedeile Soarelui se desfăşurau pe culmile Carpaţilor, pe vârfurile dealurilor şi pe colinele şesului), odată cu generalizarea practicilor cultice solare. Atunci, printre atributele esenţiale ale conducătorului de ritual, erau şi cele legate de veşminte: torsul, ţesutul, cusutul şi, nemijlocit, vopsitul fibrelor cu care era redat simbolul cromatic6 . Vom observa că alcătuirea veşmintelor, modelarea ceramicii de ritual constituiau părţi componente ale ritualului religios. Scenariul ritualului religios a apărut odată cu alcătuirea dintâi a familiei, cu formarea incipientă a graiului articulat, cu ideograma. Musterienii carpatici au cinstit pe înaintaşii lor cu taina oxidului în culoarea Soarelui: la Boroşteni, Ceahlău-Scaune, Duruitoarea, Malu-Roşu, Ohaba-Ponor, Sandominic7. Treptat, Marea Preoteasă a renunţat la conducerea ritualului marilor întruniri, dar şi-a păstrat îndeletnicirea confecţionării veşmintelor, precum şi la alte practici secundare. Cromografica veşmintelor a rămas activă, cu aceleaşi semnificaţii, în aceleaşi limite condiţionate de scenariul religios peren. Semnele purtate pe veşminte au rămas cu aceeaşi încărcătură spirituală, în pofida tuturor evenimentelor nefaste care au urmat în toate vremurile. Nedeile solare, sărbătorile primăverii prevedeau ca femeile participante să iasă în lume cu veşminte noi, dar de fiecare dată confirma prospeţimea tradiţiei, şi nu modificări în substratul cultic8. Cercetările de dată recentă au adus dovezi potrivit cărora atât pe vatra megalitică de la Haraboru, în sanctuarul de pe versantul Parangului, cât şi în templul de la Căscioarele, ritualul nu era modificat şi arăta ca cel de la Gumelniţa. Apa şi focul, ceramica ornată într-un anume fel, cu participanţi grupaţi în cercuri astrale sau în încăperi-gemene, erau elemente folosite cu sfinţenie de rigorile impuse de scenariul religios. Marea Preoteasă, cu masca de consacrare, în veşminte cromografic ornate, confirmă şi astăzi amplasarea Nedeilor Soarelui şi rosturile policromiei simbolistice. Marele Preot, conducătorul ritualului în epoca bronzului şi în epoca dacică, cu toate

3 Ibidem, p. 112.
4 A. Bucurescu, Dacia magică, Bucureşti, 1999, p. 205.
5 Herodot, Istorii, IV, În vol. Izvoare privind istoria României, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 45.
6 Vasile Pârvan, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 171.
7 I. H. Crişan, op. cit., p. 65.
8 Mihail Coman, Izvoarele mitice, Bucureşti, 1980, p. 155.

[admin]

vitregiile migraţiilor, a păstrat vatra caldă a ritualurilor matriarhale. Platformele de rugă au rămas active peste milenii. Marele Preot avea două atribuţii esenţiale condiţionate de apariţia cetelor tribale: să conducă întrunirile religioase, solare şi să concentreze forţele de apărare împotriva năvălitorilor. În aceste împrejurări, din acele timpuri (-3.500) bărbatul s-a afirmat drept Mare Preot şi Rege-apărător, Zamolxis, fiind zeificat pentru respectarea belaginelor şi organizarea mulţimii sedentarilor9.
Epoca fierului – epoca Daciei a început cu transferul ritualului solar către Marele Preot şi Rege apărător. În taina cultică, de multă vreme, Zamolxis (-1.500) pregătise trecerea, precum şi uriaşele nedei solare, echinocţiale. S-au desfăşurat nedei mereu, pe aceleaşi vetre ale epocii de piatră. În arealurile altarelor active, cu acelaşi scenariu cultic al începuturilor, ritualul a fost păstrat în cenuşa vetrelor de pe Ceahlău, de pe Retezat, de pe Muntele Găina, pe vârfurile Bucura, Caraiman, Cucurbita, Colţu, Gugu, Parâng, Sarmisegetusa, Omu. Probabil, „legile frumoase” vizau şi sfinţenia cromograficii în toate rosturile existenţei, ale permanentizării, dacă fiecare simbol sacru a rămas pe acelaşi loc, în aceleaşi înţelesuri în toate timpurile. Piatra Columnei nu exprima efecte cromatice, dar culoarea botinelor lui Decebal, şnurul spiralic sacerdotal, cămaşa albă din cânepă, tiera, cuşma, semnele solare de pe culturi, heraldica formată din semne hieratice etc. – toate aduc în prim-plan dovezi ale autohtoniei şi continuităţii valorilor simbolistice, carpatice, toate împrospătează dialogul mereu viu prin efecte cromografice de sorginte solară10.
În cele trei axe ale existenţei, cromografica nu şi-a schimbat semnificaţia şi rolul iniţial. Nuanţa de verdecrud, ca simbol al creşterii, al prosperităţii, folosit în alaiul nunţii şi în pomul pragului thanatic, a rămas cu aceeaşi semnificaţie ca la începuturi. Arborele psihopomp, în marea trecere a sufletului din lumea aceasta în lumea cealaltă, a avut atunci şi are şi acuma un rol considerabil. Într-un colind unde arborele psihopomp este bradul – „Bradul se gândea / şi tulpinele-întindea,/ Iar mortul îmi trecea, / unde dorul îl ducea, / Marea fără nume /La ielată lume.” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 208), – arborele cosmic ale cărui rădăcini, tulpină şi coroană susţin cele trei paliere cosmice, este calea de trecere în lumea de dincolo a sufletului defunctului. În toate timpurile albastrul cerului a deschis fereastra pentru rugă spre cer, mijlocind dialogul cu divinitatea. Albastrul reprezentând imensitatea imaterială a cosmosului, nuanţa cromatică a eterului, altcumva zis, ea este alcătuită dintr-o substanţă transparentă, dintr-un vid al aerului, al apei, vid al cristalului sau al diamantului. Ea este cea mai rece şi mai pură dintre toate culorile, exceptând pe cea albă. Calităţile semnalate de noi sunt considerate a fi fundamentale şi aceasta în funcţie de ansamblul proprietăţilor sale simbolice.
Istoria ne dovedeşte că şi luptele de apărare au făcut parte din ritualul religios, din scenariul care a antrenat policromia în ritualurile cultice. Zidurile necropolelor egiptene, pe care se desfăşurau scenele, în ocruroşu, judecării sufletelor, erau în culoare albastră deschisă ce însemna la ei culoarea adevărului. Acest albastruazuriu sacralizat reprezintă culoarea luminii. Prin pictura lor, bisericile medievale constituie vetre de referinţă privind rostul policromiei în viaţa spirituală a carpaticilor din toate timpurile .
Datorită conţinutului ideatic deosebit, firul de tort, lemnul, pielea tăbăcită, strălucirea metalului, dansul ritualic, cântecul şi descântecul, practicile cultice mărunte – toate au zidit, în mers milenar şi pe tot cuprinsul spaţiului carpatic, cea mai mare civilizaţie a lumii evului timpuriu. Semnele preistorice simbolizează dinamica, redau procesul continuu de transformare, proces ce creează perspectiva; ele alcătuiesc segmentul de bază ale civilizaţiilor. Pe tot cuprinsul spaţiului carpatic aceste segmente nu au suportat modificări, au păstrat aceleaşi arhetipuri; dar de la un mileniu la altul, de la o vatră la alta, exerciţiul exprimării prin simbol a căpătat nuanţe diferite prin forma şi modelul de exprimare a mesajelor .
Simbolurile veşnice au constituit mijlocul de comunicare, legătura cu forţele atotputernice. Prin dispunerea ordonată a simbolurilor, străbunii ne-au alcătuit prima carte de învăţătură. Credinţa era că simbolurile ţin loc de templu, că luminează, că împlinesc ruga şi aşa au rămas în conştiinţa tuturor creatorilor de frumos.
Timp de douăsprezece milenii, populaţia carpatică închisă în vechile ei concepte a fost deplin religioasă. A crezut în unica forţă atotstăpânitoare, în puterea care dirija viaţa şi zidirea veşnică.

9 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Cinghis-Han, Ed. Humanitas, 1995, p. 45.
10 Vladimir Dumitriu, Legende celebre în faţa ştiinţei, Bucureşti, 1988.