Profețiile Maicii Veronica de la Mănăstirea Vladimirești
VK19Twitter
Google+
Odnoklassniki
12:36, joi, 9 octombrie, 2014 | Cuvinte-cheie: maica domnului, manastire, profeţii, Profețiile Maicii Veronica, sfarşitul lumii
Profețiile Maicii Veronica de la Mănăstirea Vladimirești. Interesant, aș spune eu, mai ales că a fost constestat și stigmatizată atât de către BOR, cât și de către comuniști. În România are loc cea mai mare lucrare harică din lume. La cererea lui Decebal, la Tronul de Lumină, se înfăptuiește în România, cea mai măreață lucrare harică inființată și susținută de trimisa Cerului cu misiune specială – Gurău Vasilica – azi Măicuța Veronica, care vine din Orașul de Aur al Maicii Domnului, fiind inzestrată cu harurile Maicii Domnului. Din copilăria ei descrisă în volumele publicate ”Viața și vedeniile Maicii Veronica”, redăm câteva momente esențiale.Este al cincilea copil al familiei Gurău. Mama a vrut să-l avorteze, dar o voce în vis i-a spus:– „Să nu îndrăznești să omori acest copil, că va fi pentru fericirea și mântuirea multora și de mare folos omenirii!”. Și așa a și fost. La șapte ani, pe când mergea la școală este învăluită într-un nor haric, care o va proteja de necazurile mari pe care ea avea să le întâmpine chiar din partea celor pe care urma să-i ajute.
La nouă ani rămâne orfană. Singura avere de la mama ei fiind icoana Maicii Domnului, care trebuia să-i țină loc de mamă. Frații vitregi n-o doresc deloc, iar cel mai mare căruia îi rămâne casa, este nevoit s-o ia la el. După plecarea fratelui Petrică în armată, copila rămâne cu soția acestuia, care și-a propus să scape de ea fără ca nimeni să știe. A spus vecinilor c-a dat-o pe Lica (de la Vasilica) de crescut și a închis-o într-un chiler (magazie), fără foc și fără mâncare. Aici avea să trăiască micuța Lica două ierni și două veri.
De aici încep miracolele; un copil normal nu ar fi putut trăi fără căldură și fără hrană, dar ea cum a trăit? Sfântul Pantelimon (doctor fără de arginți) i-a spus mai târziu într-o vedenie:
– „Eu am fost hărăzit de la nașterea ta să te ocrotesc și să te învălui cu harul Duhului Sfânt ca să trăiești.”
La un moment dat, fiind plină de păduchi ce o mâncaseră atât de tare încât rămăsese numai piele și os, I s-a adresat Maicii Domnului:
– „Mama mea m-a dat în grija Ta! Și Tu de ce mă lași să mă mănânce păduchii?”
Iar Maica Domnului, din icoana, i-a raspuns:– „Nu te teme! Vei fi mai fericită ca toți!” Și într-adevăr, trăirile duhovnicești ale Măicuței în legătura ei cu Cerul nu le-a avut nimeni, dar a plătit scump și mai plătește încă.După cumplita suferință de la fratele Petrică, este luată în sfârșit să fie crescută de unchiul Ionică Barbu, care nu avea copii. Aici o duce ceva mai bine, nefiind scutită de suferințe. Tot aici își începe pregătirea duhovnicească, ducându-se la biserică și la adunările „Oastea Domnului”, iar când I se interzicea să meargă la biserică, se ruga și se spovedea cu lacrimi, celui mai frumos copac din grădină, pe care în acel moment îl vedea în flăcări (foc imaterial binențeles!).Prima vedenie cu Măntuitorul Iisus Hristos!La șaptesprezece ani, pe când culegea porumb cu sora ei vitregă, îi apare în toată măreția și splendoarea Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, care o întreabă:– Ce aveți în coș? Oare mâncați azi de dulce?
– Nu mâncăm de dulce, că este Sfânta Vineri. Mama ne-a pus nouă poame (struguri)!
– Așa să spui la lume: că sunt trei zile de post pe săptămână: lunea, miercurea și vinerea.
Eu care știam că sunt numai două zile de post îi răspund:
– Bine, am să le spun, dar știu că lumea n-o să mă creadă, căci știu că lunea nu este zi de post.
El atunci îmi zice:
– Lasă, am Eu grijă! Cine crede, bine, cine nu, am Eu grijă! Tu ești datoare să spui!
– Vezi colea, v-am dat păpușoi să nu muriți de foame și tot felul de roade aveți pe fața pământului și lumea este tot rea. Eu demult am voit să vă pierd, dar nu m-am îndurat de ruga Maicii mele, că stă pururea în genunchi și se roagă:– Iartă-i Fiule și de astă dată! Și oamenii o înjură și o necinstesc, și Ea are răni la genunchi stând și rugându-se pentru voi!Eu am început să plâng și am zis:– Cred că așa o fi, suntem răi, și am dat iarăși să pornim.Apoi îmi zice:– Cuvintele care le-ai vorbit cu mine să le spui la lume și să nu te rușinezi!– Lasă că am să le spun și de ce să mă rușinez! Dar știu că lumea nu are să mă creadă!– Lasă să nu creadă, va vedea ea când va veni Focul cel mare și moartea cea înfricoșată, atunci va fi prea târziu! Eu îl întreb:
– Matale de ce nu calci pe pământ? Lasă privirea în jos și puțin zâmbind îmi zice:– Eu nu calc pe pământ, că pământul s-a spurcat! Eu îi răspund:
– Cred că așa o fi! Apoi se întoarce către mine, având degetele în forma Sfintei Cruci și îmi face semnul Sfintei Cruci în față zicându-mi:– Să mă asculți!– Lasă că am să te ascult! Apoi se înalță la cer către răsărit, uitându-mă după dânsul până s-a acoperit de nori.
„Focul îl trimit pe acest Pământ!”O vedenie la fel de înfricoșătoare este și cea din ziua de 3 februarie 1938, când îi apare din nou Mântuitorul:– Nu pot să mai rabd! Focul îl trimit pe acest pământ! Deodata apare în partea dreaptă a Mântuitorului, Sfânta Fecioară, Maica Domnului, înconjurată de o lumină, îmbrăcată-n negru, cu o năframă neagră lăsată pe cap, de nu se vedeau ochii de lacrimile ce-i curgeau pe obraz, sta cu mâinile incleștate și se ruga către Mântuitorul.
Văd pe Mântiutorul că întoarce capul către Dânsa și zice:
– De ce mamă plângi? Și n-a răspuns nimic Sfânta Fecioara. Și iarăși o întreabă:
– Pentru ce mamă plângi? Atunci am auzit un glas plin de durere zicând:
– Plâng, Fiul meu, ca să-i ierți și de astă dată!
– Nu pot mamă să-i mai iert! Căci au făcut păcate mari, strigătoare la cer, nu mai îndrăzni și de astă dată să mă oprești! Atunci Măicuța Domnului cu lacrimi în ochi
curgând la vale pe obraz și frământându-și mâinile Îi zice:
– Iartă-i, Fiul meu, și de astă dată! Apoi Mântuitorul îi zice:
– Le-am dat timpuri bune, dar ei tot răi, le-am dat secetă, ei tot răi, le-am făcut minuni, ei nu vor să creadă, le-am dat pagube, ei nu vor să se întoarcă. Iată, pe tine ca pe o mamă te ascult, dar ca un Dumnezeu n-aș putea să te mai ascult. Atunci Preasfânta Fecioara s-a plecat către Mântuitorul și deodată a dispărut. Și Mântuitorul se întoarce spre mine, zicându-mi:
– Vezi cât se roagă Maica Mea pentru voi? De nu s-ar fi rugat Ea pentru voi de mult v-aș fi pierdut!
Așa să se facă!O altă proorocire este prevăzută în vedenia din 10 iunie 1938:„De n-au să asculte toate câte ți le-am dat, voi ridica domn peste domn și împărat peste împărat și focul și nenorocirea vor veni peste voi.”Construcția mănăstirii Vladimirești a fost făcută tot pe baza de vedenii dumnezeiești. În vedenia din ziua de 21 august 1938, din mâna Mântuitorului iese o lumină puternică care intră-n pământ, spunându-i:„Aici să fie altarul meu, aici să ridicați o mănăstire în cinstea Maicii mele. Să fie un schit cât de sărac de maici, dar numai de fecioare. Această mănăstire să poarte numele Maicii Mele, că dacă n-ar fi fost Maica Mea să se roage pentru voi, de mult v-aș fi pierdut!”
Deși săracă și orfană, la porunca Mântuitorului, tânăra copilă răspunde ferm:
„Da Doamne, se va face!”… și s-a făcut. A mers în toată țara timp de patru ani și a strâns bănuț cu bănuț, vorbind oamenilor în același timp despre vedeniile avute. Este extraordinar de interesant istoricul acestei sfinte mănăstiri. Cităm integral dialogul Măicuței Veronica cu arhimandritul Ghimnazie, care i-a venit în vedenie și i-a vorbit:
„Sunt arhimandritul Ghimnazie, starețul soborului de călugări de sus de pe dealul Gurgueta, unde stați voi. Eu cu 15 călugări greci, am venit din sfântul munte Athos în anul 1438, așezându-ne la dorința Maicii Domnului în Sudul Moldovei. Repede am făcut o adevărată grădină de paradis unde se adunaseră moldoveni, munteni și ardeleni până la 98 de persoane. Când am terminat lucrul Mănăstirii, în loc să ne bucurăm, cum o să spuneți și voi, a trimis Stăpânul holdei cruzi secerători, pe turci, care ne-au ucis, jefuindu-ne agoniseala și odoarele bisericești iar biserica în care putea intra peste 300 de oameni au umplut-o cu paie și i-a dat foc, rămânând doar cenușa și ceva din ziduri. Pe mine m-au ținut legat silindu-mă să privesc la toate sacrilegiile pentru că, ei ziceau că nu vreau să le dau aur. Când ardea biserica la care lucrasem 7 ani, m-am răzvrătit contra lui Dumnezeu, făcându-l mai neputincios decât turcii și deodată am văzut cerurile deschise și la capătul drumului o preafrumoasă biserică scăldată-n lumină. La această vedere am strigat să fiu și eu luat și… gata, m-am văzut desprins de haina pământului. După ce am îmbrățișat-o și am sărutat-o, mulțumindu-i, am fost atras să-Mi văd Stăpânul și toate podoabele veșniciei care nu au nume după limba noastră pământeană. Noi am viețuit aici 19 ani, voi o să stați numai 16 ani. Martirajul soborului meu a fost roșu, martirajul soborului tău o să fie alb și de durată lungă. Nu vărsarea sângelui te fixează-n fericire ci cum te-a găsit chemarea din urmă! Dintre voi, numai acelea care o sa ducă fără cârtire, poate să se urce mai sus și tu ai să te răzvrătești și ai să-L faci crud pe Cel care v-a gonit din stăul, dar drumul luminos te va face să uiți ce a fost frumos și dulce la voi. După voi nu o să rămână cenușă, dar o să se folosească de munca voastra ființe străine de dorurile voastre!”
– Părinte, proorociți grozăvii, care-mi opresc respirația. Cum oare, așa să fie? Nu, refuz să cred!– Fără voia noastră se fac niște lucruri, care au scopuri înalte și necunoscute. Peste voi nu vin turcii cum au venit peste noi, dar se strecoară neînțelegeri și calcari de legi, ca să se împlinească ceea ce-i hotărât prin legile divine.– Părinte, dar legile divine sunt drepte! Cum o să ne lase să greșim? Nu, nu se poate!…– Doamne, dar eu nu vreau să te tulbur, ci vreau să spun că mereu suntem împreună aceste două soboare, care au menirea de modeste pepiniere!
– Părinte, nu știu ce am, dar nu prea vă înțeleg. Parca ați fi din altă lume! Eu am aflat de la tetea Ioniță – tata mamei mele – că pe acest deal al Gurguetei pe când era el mic, venea cu tata lui special să sărute gardul care era din niște plante, luînd câteva frunze și ziceau că-i gardul sfînt al mănăstirii. Oare sunteți din acel sobor?– Știi ceva măicuță, eu te rog, de vrei, să-mi dai mie pe fratele Damian, că deși a fost om cu familie, a întrecut cu viața lui curată pe preoții ce-i ai în mănăstire. Ce zici, așa este?
– Nu sunt în măsură să drămuiesc, părinte nici cele bune nici cele rele a nimănui. De vreți să-l luați pe moș Damian, n-am nimic împotrivă.– De fapt vara viitoare, numai de grădină n-o să le ardă bietelor surori. Să nu le spui nimic ca să nu faci panică. În asfințitul soarelui, azi, îl iau pe fratele Damian și-ai să vezi gardul viu despre care mi-ai vorbit, dar nu acum, ci mâine dimineață după ce te vei odihni. Acum mergi la mănăstire c-o să începeti slujba privegherii, că mâine e sărbătoarea „Schimbarea la față”. Fii binecuvântată și-o să am grijă să-ți adorm toate frazele care nu sunt ziditoare pentru cei cărora o să le faci cunoscut, numai că va fi foarte târziu, dar noi și proaspete pentru frăția ta și toți acei care merg pe același drum, nu în aceeași uniformă. Călătoria bună contează, nu forma exterioară. Ai să te convingi pe parcursul anilor… Hai, plecați, sau nu va îndurați să rupem discuțiile? Eu sunt însă grăbit, că trebuie să merg în VII, apoi să-mi primesc misiunea pentru fratele Damian. Dar de ce ți-oi fi spunând de VII și misiune, că doar nu cunoști încă?!… Ai mare noroc de firea ambițioasă. S-o folosești! Iar vorbesc ce nu trebuie – dar am zis asta, ca să te întorci de unde te-ai desprins. Și asta ți-i străină, dar știu că te lași condusă de ceea ce simți ce trebuie și nu trebuie să faci. Nu-ți aparține, cred că ești convinsă de aceasta, nu? Gata! Mă retrag!…”
S-a dat după o tufă care era crescută din malul piriului Geru și atât eu cât și moș Damian, nu l-am mai văzut. Ne uitam unul la altul fără cuvinte. Lucrătoarele surori și maici care ne-au privit, unele dintre ele auzise o conversație străină de limba noastră și se mirau cât de bine poate vorbi șefa lor. Altele nu auzise si nu văzuse nimic, zicând că nu le interesează. Unele au văzut o statuie de om dar îl acoperea acea tufă în dreptul căreia stătea părintele grec. M-am întors acasă. A început privegherea.
În timpul slujbei, parcă simțeam că mă trezesc dintr-un somn și-mi aduc aminte de un vis frumos. Toată noaptea am depănat cu ea conversațiile de la grădină. Aici le prindeam, aici le scăpam.
Dimineața am chemat la mine pe maica Paraschiva care era șefa grădinii de zarzavat, spunându-i că am visat ceva despre moș Damian și să mai ia cu dânsa câteva surori să meargă la grădină, să vadă ce este acolo. După o ora s-au întors tot într-o fugă spunându-mi:
– Măicuță, moș Damian stă pe bancă cu mâncarea cum i-am lăsat-o în farfurie: salata de vinete cu ardei copți, cana cu apă și pâinea neatinse, iar el ca un Vodă stă drept cu mâinile pe genunchi, de parcă râde la cineva, dar e mort! Abia atunci m-am trezit de-a binelea. Părintele Ghimnazie era cu adevărat un sfânt venit din altă lume, spunându-mi câte ceva, pregătindu-mă, iar prin plecarea lui moș Damian, m-a convins pe mine de valabilitatea celor spuse de sfinția lui. L-am îngropat cu cinste pe moș Damian, iar cele spuse de părintele Ghimnazie s-au împlinit pe parcursul anilor.
„Acestea sunt clopotele cerești…”O descriere asemănătoare este și cea din vedenia din 11 iulie 1939:– „Sfânta Fecioară, ce-a fost cu sunetul clopotelor și acel cor minunat ce cânta aseară?” Preasfânta Fecioară îmi zice:
– „Acestea sunt clopote cerești iar corul ce ai auzit este corul îngerilor ce slujesc cu Fiul Meu și Mântuitorul vostru care face slujba totdeauna. Voi amânați din zi in zi căutînd să faceți ziduri înalte (schitul), dar amânarea voastra este zadarnică. Când veți voi să-l mai faceți, nu mai este primit, fiindcă nu mai aveți timp, că anii durerilor v-au cuprins. Aceste suflete care își vor petrece viața în acest loc, prin rugăciunile și chinurile ce li se pregătesc vor câștiga Țara Românească”.Eu am început să plîng iar Preasfânta Fecioară îmi zice:– „Nu te teme, căci eru voi fi cu voi și vă voi scăpa de la toate”.Altă dată, în vedenia din 26 octombrie 1939, Mântuitorul Iisus Hristos îi apare îmbrăcat în haine arhierești, stând pe Scaunul de Judecată, spunându-i:– „Vasiliso, norodul strigă asupra ta că biserica se face pentru voi!”. Apoi ridică mâna în sus și zice: „Iată Biserica voastră!” Atunci am văzut că se desface Cerul în două și s-a format o scară poleită cu aur. Apoi văd sus o biserică măreață din care ieșeau raze de lumină. Eu am strigat cu glas tare:– „Doamne Iisuse Dumnezeul meu, ia-mă și pe mine acolo!” Domnul nu mi-a răspuns nimic, întorcând spatele către mine. Deodată am simțit două mâini care m-au apucat de subțiori. Am rămas atunci cu trupul în nesimțire, însă vedeam cum într-o clipă am ajuns la acea biserică pe care o văzusem sus. De-a dreapta bisericii era Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu îmbrăcată-n veșminte galbene, ce străluceau ca soarele iar pe cap purta o cunună despre care nu pot spune cum era, fiindcă-n nici o icoană nu am văzut-o așa de împodobită. De altă parte a bisericii, am văzut un părinte cu mantie pe el și-n mâna dreaptă ținea o sabie. La un semn al Mântuitorului, ușile s-au deschis. Mântuitorul a intrat în Biserică. Eu simțeam acele mâini ce mă purtau de subțiori că mă bagă-n biserică. Văzînd-o așa de luminoasă, am strigat cu glas tare: „Cine slujește în această biserică?”
Domnul mi-a zis:– „Aici slujesc îngerii până la venirea fecioarelor înțelegătoare!”, (fecioarele cele înțelegătoare sunt toate sufletele care au ajuns la stadiul de fecioară – puritate).Pentru cei ce sunt înrudiți cu instrumentul milosteniei, le oferim vedenia din 5 ianuarie 1940:Vineri, în ziua de 5 ianuarie 1940, pe la ora 1 ziua am ieșit afară din bordeiul unde locuiam și iată ce văzui: un părinte monah cu o haină pe el zdrențuită, cu încălțămintea ruptă de I se vedeau degetele, cu un culion vechi de tot și cu un băț în mână. Când l-am văzut, cu inima zdrobită de mila lui, m-am aplecat și făcându-i metanie i-am zis: „Blagoslovește părinte!”El mi-a răspuns:
– „Dumnezeu să te blagoslovească fiica mea”. Eu l-am întrebat:– De unde vii taică părinte?– De pe cale lungă, fiica mea, flămând și rufos după cum mă vezi. Vocea lui duioasă m-a făcut să plâng și am zis:– Taică părinte, noi azi ajunăm și nu avem ce vă da de mâncare, dar să cer puțină pâine de la o sora de la care i-a adus mama ei de acasă. El îmi răspunde:– Dacă vrei! Apoi îmi zice:– Stați bine în bordei? Eu i-am răspuns:– Mulțumim lui Dumnezeu. Apoi îi spun:– Taică părinte, acum e frig și sfinția ta ești gol, nu rămâi la noi? El ma intreaba:– Dar am loc? Eu i-am răspuns:– Rog eu pe părintele nostru să te primească-n chilie la dânsul. El îmi zice:– Bine! Apoi, eu văzându-l așa rufos, mi s-a făcut milă de el și am zis:– Taică părinte, eu am două rase, vrei să-ti dau una sfinției tale, căci nu se cunoaște că-i de soră. El îmi spune:– Dacă vrei. Atunci plină de bucurie, cobor pe scări în bordei, zicându-i:– Nu vii în bordei la noi? El nu mi-a răspuns nimic. Văzînd că nu-mi răspunde nimic, l-am trimis în chilie la părintele nostru. Am intrat în bordei, am tăiat pâinea ce o aveam și am ieșit afară. Văzând că nu mai este părintele călugar unde l-am lăsat, am mers în chilie la părintele nostru, crezând că este acolo, dar nu l-am găsit. Atât știu că am zis:
– „O, Doamne unde s-o fi dus părintele cel străin?” Alerg fuga în alt bordei unde locuiește un frate bătrîn și-l întreb:
– „N-ai pe nimeni înăuntru frate?” El îmi spune:
– „N-am soră!” Ies afară, tânguindu-mă că unde s-o fi dus. Mi-a venit în gând să mă duc în bisericuță (paraclis) să văd poate o fi acolo și merg să-l caut. În fața bisericii văd pe Domnul nostru Iisus Hristos sus în aer, tânăr și frumos, în haină albă, cu părul lăsat pe umeri și cu mâinile ridicate de la cot în sus, arătîndu-mi rănile și zicând cu o voce blîndă:– Iată, Vasilico, pe Cel ce-L cauți tu! Nu-ți vreau pâinea, nici haina ta, ci îți vreau dragostea ta!”.http://www.portalulrevolutiei.ro
Răspunde cu citat
Mareste imaginea.
Poarta de la intrarea pe domeniul manastirii este tipic maramureseana si a fost lucrata in 1992. De aici porneste drumul spre livada, vie si iaz. Intrarea in incinta se face pe o alee strajuita de tei, trecand pe sub clopotnita. De o parte si de alta se afla staretia si caminul preotesc.
Munca anevoioasa si epuizanta este executata de un grup de surori intru credinta, ce au varste intre 13 si 17 ani. Banii necesari i-au luat “din poala 
Au urmat trapeza (sala de mese) pe locul fostului bordei de pamant si arhondaricul cu camerele de oaspeti.
Constructia bisericii mari - cu hramul Adormirea Maicii Domnului - incepe in 1941 si este finalizata in 1943. Pictura in stil neo-bizantin, se va realiza in cursul aceluiasi an de catre pictorul Hermeneanu, ucenic al renumitului pictor de biserici Dimitrie Belizarie din Bucuresti.
Constructia bisericii mici, Paraclisul - cu 
Postat în original de admin
Marcaje