Prof. Ovidiu Tutuianu - Publius Ovidius Naso

[zamfir_catalin]

Publius Ovidius Naso implicat în istoria dacoromânilor

[admin]

Publius Ovidius Naso implicat în istoria dacoromânilor - Prof. Ovidiu Țuțuianu

1.Scurtă biografie

Publius Ovidius Naso, cunoscut la români drept Ovidiu s-a născut (după unele surse) la 20 martie 43 î.Hr. în orașul Sulmo, azi Sulmona, din Italia de mijloc [1]. Tatăl său aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. Însă de la o vârstă fragedă Ovidiu a fost atras spre Helicon – lăcașul muzelor – spre îngrijorarea tatălui său. După un scurt studiu al retoricii, el se dedică carierei literare. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică. Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus. După moartea reputatului poet latin Horațiu, Ovidiu devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma (figura 1).


Creația sa – remarcabilă prin limpezimea, fluența și eleganța stilului – dezvăluie un spirit prin excelență elegiac, analist al vieții sentimentale. În toamna anului 8 d.Hr, împăratul Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre, la Tomis, azi Constanța. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară (relegatio) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Cauzele exilului sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost„carmen et error” (o poezie și o greșeală) [2]. Poezia încriminată care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, ar putea face parte din volumele Ars amatoria (Arta iubirii), Metamorfoze sau Faste (Sărbători). În Tristia (Triste), Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Unii cercetătorii sunt de părere că el ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus. [1]. Mai există și o ipoteză, mai puțin probabilă, cum că poetul ar fi fost părtaș la un complot politic împotriva lui Tiberius, fiul lui Augustus.

Ovidiu a încercat în repetate rânduri, dar fără succes, să obțină grațierea sa din partea lui Augustus. Chiar și după moartea acestui împărat, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat pe „exilat” la Roma. În exil, Ovidiu a scris două renumite opere: Tristele – în care descrie autobiografia și călătoria sa pe mare și Ponticele – cu referire la orașul Tomis, traiul locuitorilor, condițiile naturale și climatice ale zonei. Conform cronicii lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 sau 18 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat [1]. Călugărul bizantin Planudes (secolul al XIII-lea) relatează că Ovidiu s-a bucurat de onoruri din partea tomitanilor și că, după moarte, ei i-au construit un lăcaș funerar demn de mare admirație [3]. Iar pe parcursul secolelor marele poet latin, s-a implicat direct sau indirect în istoria dacoromânilor, în cel puțin două privințe, care vor fi relatate în continuare.

2.Ovidiu-„susținător” al originii comune pentru limbile vorbite de daci și romani

Călătoria poetului latin, de la Roma - pe Marea Mediterană și pe Marea Neagră - până la Tomis, a fost lungă, plină de primejdii iar la sosire a avut de întâmpinat rigorile iernii, neobișnuite pentru un locuitor al ținuturilor calde. Potrivit spiritului ospitalier, prezent și la românii din zilele noastre, tomitanii l-au primit cu „căldură”, l-au ajutat cât au putut și l-au scutit de dări Deseori Ovidiu ieșea pe poarta cetății Tomis și făcea lungi plimbări la marginea mării, privind cu tristețe valurile înspumate și gândid cu nostalgie la locurile natale. Uneori intra în vorbă cu pescarii, informându-se despre munca lor și despre soiurile de pește prins. Interesat de fauna zonei, inclusiv despre mamifere precum lupii, el a a compus un poem intitulat Halieutica. Poetul a fost impresionat și de muncile agricole desfășurate de localnici, regretând că nu posedă un petec de pământ pe care lucrându-l ar mai fi uitat de amărăciunea exilului. Primăvara, atmosfera câmpenească dinafara zidurilor cetății, înviorată de ciripitul păsărilor și de voioșia copiilor, îi mai diminua tristețile [3] :

„Copiii cei zburdalnici, copilele voioase,
Culeg din iarba verde sfielnici toporași.
Cu flori în fel de fețe câmpiile se-mbracă
Și păsări guralive pe ramuri ciripesc,
Și uite, rândunica sub grindă-și face cuibul,
Sărmana! ca să poată spăla al ei păcat.
Și uite grâul verde, ce-a stat ascuns sub glie,
Își scoate colțul fraged din umedul pământ”.
(Tristele, III,12)

Ovidiu a luat parte la apărarea zidurilor Tomisului cât și la asediul cetății Aegissus (Tulcea), așa cum ne mărturisește chiar el însuși [3] :

„Îndată ce străjerul dă strigăt de alarmă
Cu mâini înfiorate eu armele încing,
Cu arc și cu săgeți muiate în veninuri
Dușmanul de-a călare dă zidului ocol”.
(Tristele, IV,1)

Desigur că asemenea activități îi răpeau din timpul dedicat compunerii poeziilor și poate îi reducea calitatea exprimării, pentru care poetul încerca să se scuze:

„Citind a mele versuri să fii cu-ngăduință,
Eu sunt încins cu arma atuncea când o fac”.

În aceste condiții, a devenit o persoană importantă în viața comunității, care la una din marile ei serbări l-a cinstit încoronându-l cu „Cununa de iederă a poeziei”, după ce Ovidiu a recitat un poem scris în limba localnicilor geți (chiar dacă orașul Tomis fusese colonizat de navigatori greci) [3]:

„Cu dragoste pe mine voi m-ați primit aice,
O, tomitani ! Se vede că sunteți de neam grec,
Pelignii mei, Sulmona cu casa părintească
La fel de-a mele chinuri s-ar fi înduioșat.
Voi mai deunăzi mie mi-ați hărăzit o cinste
Pe care abia ați da-o unui nevinovat:
Scutit de dări sunt singur pe țărmurile voastre
Afară doar de aceia prin lege chiar scutiți,
Ba eu încins sunt astăzi cu iedera pe care,
Ați pus-o fără voie pe fruntea-mi de poet”.
(Ponticele, IV,14)

În Ponticele și în Tristele sale, Ovidiu amintește adeseori de vorbirea geto/dacilor sau a sarmaților (triburi ale tracilor, cu rădăcini pelasge), limbă pe care el o învățase în timp de 6 ani atât de bine, încât adesea își atribuia chiar titlul de poet get și sarmat! Astfel, într-o scrisoare adresată amicului său Carus, el declara, printre altele: „am scris o poemă în limba getică (o odă închinată împăratului Augustus - n.n.) și am construit în metrele noastre cuvintele barbare; dar felicită-mă, poema le-a plăcut și am început să am un nume între geți...După ce am citit geților această poemă, scrisă nu în limba patriei mele, și am juns la ultima pagină, toți își mișcară capetele, tolbele lor pline de săgeți răsunară și un murmur lung ieși din gurile lor, iar unul din ei îmi zise: Tu, fiindcă scrii lucrurile acestea despre împăratul, trebuie să te întorci tot în împărăția lui”.
În altă elegie, Ovidiu declară: „Mi se pare că eu însumi am uitat limba latină și am învățat să vorbesc ca geții și sarmații”. Și continuând să explice marea capacitate de asimilare naturală a geților (minoritatea greacă din Tomis fiind contopită aproape cu totul în masa majorității getice), preciza: „Dacă cineva, ar fi silit pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigur că și el ar fi devenit get!”.
Așadar, după Ovidiu, exista o mare asemănare între limba geților și limba latină. Fondul ambelor limbi era comun. În acestă afirmație, este susținut și de celălalt mare poet latin Horațiu.
Referitor la limba vorbită de geți/daci înainte de cucerirea romană, Nicolae Densușianu, (figura 2), citând din lucrările istoricilor Herodot, Strabon, Dio Cassius (Cassio) dar și din relatările poeților romani Ovidiu și Horațiu, ajunge la concluziile: Există o mare asemănare între limba geților/dacilor și limba latină. Fondul ambelor limbi era comun.” [4]. Ulterior aceste concluzii vor fi fundamentate prin dovezi temeinice de numeroși specialiști români (începând cu Petru Maior și Nicolae Densușianu) și străini, care au demonstrat că ambele sunt de origine protolatină, provenind de la pelasgi [5].


3.Ovidiu- „ocrotitor” al dacoromânilor din Transilvania

În perioada stăpânirii austro-ungare în Transilvania, dacoromânii care reprezentau majoritatea populației, nu se bucurau de drepturile celorlalte trei națiuni conlocuitoare (unguri, sași și secui, deci iată că secuii nu sunt unguri?!) erau deposedați de terenuri, transformați în iobagi, umiliți și batjocoriți adesea. Dar cele mai grele năpaste abătute asupra lor, rezultate dintr-un plan aberant, inuman, încărcat de agresiune și ură și desfășurat de-alungul mai multor decenii au fost acțiunile ungurilor de a le interzice folosirea limbii materne și de maghiarizare forțată a numelor personale. Politica de maghiarizare de sub guvernarea Dezső Bánffy (1895 – 1899) a inclus și o serie de acțiuni de maghiarizare forțată a numelor personale și a denumirilor geografice. „Legea arhivelor” specifica faptul că toate numele folosite trebuie să fie maghiare. De aceea, numele native ale etnicilor ne-unguri erau înlocuite cu altele maghiare. De exemplu numele sârbesc Stevan și românesc Ștefan erau înlocuite cu Istvan, iar Jelena sau Elena cu Ilona. Erau vizate atât prenumele cât și numele de familie (numele de familie Lupu a devenit Farkas). Autoritățile maghiare au pus o presiune constantă asupra tuturor ne-maghiarilor ca să-și maghiarizeze numele, iar ușurința cu care această maghiarizare se făcea din punct de vedere birocratic a dat naștere la porecla de maghiar de-o coroană (prețul înregistrării noului nume fiind de o coroană). În 1881, s-a fondat la Budapesta „Societatea pentru Maghiarizarea Numelor" (Központi Névmagyarositó Társaság). Scopul acesteia era de a furniza consiliere și a defini reguli pentru maghiarizarea unor nume. Símon Telkes, președintele societății considera că „cineva poate fi acceptat ca fiu adevărat al națiunii doar prin adoptarea unui nume național”. Societatea a inițiat și o campanie publicitară în reviste și ziare, precum și prin trimiterea de scrisori. S-a făcut și o propunere de scădere a taxelor pentru schimbarea numelui ele fiind reduse de la 5 forinți la 50 de crăițari. După aceste măsuri au crescut cazurile de schimbare de nume în 1881 și 1882 (cu 1261 și 1065 nume schimbate) și au continuat în anii următori, cu o medie de 750-850 pe an. Statisticile arată că doar între 1881 și 1905, 42.437 de nume de familie au fost maghiarizate. Fenomenul a continuat în Ungaria, de-a lungul întregului secol al XX-lea. Odată cu maghiarizarea numelor și prenumelor personale, era o practică obișnuită și folosirea numelor geografice exclusiv în limba maghiară, nefiind acceptate denumirile altor grupuri etnice. Pentru locurile care nu aveau nume maghiar, au fost inventate denumiri noi, maghiare, care erau folosite în administrație, în locul numelui original ne-ungar. Exemple de locuri unde numele original ne-ungar a fost înlocuit cu nume maghiare nou-inventate: Najdás - Néranádas (în română Naidǎș, acum în România), Lyutta - Havasköz (în ruteană Lyuta, acum în Ucraina), Bruck - Királyhida (acum Bruck an der Leitha, în Austria) [6].
Printre puținele mijloace de combatere a acestor urgii s-a folosit botezarea copiilor cu nume latinești, care nu puteau fi maghiarizate. Iar printre prenumele cele mai folosite, chiar și în zilele noastre, se află acela de Ovidiu. Prenumele de Ovidiu l-a purtat nașul-nașului meu, apoi nașul meu iar acum îl port, cu mândrie și eu, alături de alți români proveniți din strămoși ardeleni, răspândiți în întreaga România și chiar peste hotare.
Iată cum, la scurgerea a 2000 de ani de la dispariția sa, Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis, care deși era mândru că devenise un „poet get” dar nu cunoștea adevărata relație de rudenie cu „gazdele”, ne-a lăsat dovezi de necontestat privind apropierea lingvistică dintre cele două popoare iar peste secole a devenit unul din ocrotitorii daco-românilor din Transilvania!

4.Epilog. Păstrarea memoriei lui Ovidiu

În nordul orașului Constanța, în zona stațiunii Mamaia se află un lac cu apă dulce denumit Siutghiol („Lacul de lapte”, în limba turcă). Tradiția, păstrată până în zilele noastre prin legende și povestiri orale dar și prin însemnările unor călători străini care au poposit pe aceste locuri (toate pline de simpatie și apreciere pentru „exilat”) susține că lacul a fost cunoscut inițial sub numele de Lacul lui Ovidiu (Laculi Ovidii, Lagoul Ovidovului, Iezerul lui Ovidiu). Pe acest lac se află o insulă (Insula lui Ovidiu) unde se crede că ar fi fost înmormântat poetul.

În 1887, a fost amplasată în centrul orașului Constanța statuia lui Ovidiu, executată de sculptorul italian Ettore Ferrari. O replică identică se află din 1925 la Sulmona, oraș înfrățit cu Constanța [1]. Cu ocazia serbărilor Bimilenariului nașterii lui Ovidiu (1957), orașul natal al poetului a adresat orașului înfrățit o scrisoare-mesaj, în care se spunea, printre altele: ...„toți locuitorii orașului Sulmona sunt foarte fericiți să trimită salutul lor românilor și îndeosebi constănțenilor, care de-alungul veacurilor au păstrat cu pietate amintirea lui Ovidiu, și să le dorească prosperitate deplină acum, înainte și pentru totdeauna”[3].
​
Numele lui Ovidiu a fost păstrat și în denumirile unor importante obiective industriale și sociale din zonă. Astfel termocentrala cu motoare Diesel de la intrarea în Mamaia s-a numit „CDE Ovidiu 1” iar cea cu ardere pe lignit, amplasată pe malul lacului Siutghiol, „CTE Ovidiu 2”. Din anul 1961 funcționează la Constanța Universitatea OVIDIUS (figura 4). . Localitatea de pe malul vestic al lacului a primit numele de Ovidiu, devenind oraș în 1989. Aici s-a construit un stadion de fotbal modern unde joacă echipa „Viitorul” (ajunsă campioană națională) și unde funcționează cea mai mare Academie de fotbal din Europa Centrală și de Est condusă de cunoscutul fotbalist Gheorghe Hagi. În 2017, cu ocazia comemorării a 2000 de ani de la dispariția lui Ovidiu, primăria orașului respectiv a organizat un concurs de creații literare închinate acestuia finalizat printr-un volum omagial, care a inclus cele mai izbutite lucrări.

Bibliografie
1. ***https//ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso.
2. Sălceanu, Gr. De la „Metamorfoze” la „Triste” și „Pontice”. Pontica nr.4, 1971, p.221-233.
3. Cergău, T. Insula lui Ovidiu. Editura Sport-Turism, București,1979.
4. Densușianu, N. Dacia preistorică. Institutul de Arte Grafice „CAROL GÖBL”, București, 1913.
5. Țuțuianu, O. Să-l reconsiderăm pe Nicolae Densușianu! Editura DacoRomână, București, 2017.
6. ***https//cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/14/planurile–ungariei-de maghiarizare– totala–a-romanilor-din transilvania.