Ion Drăgușanul - Datina, obârşia neamului nostru

[admin]

Şi sunt pornite-n oraş. Şi cântec de nuntă răsună
Tare, la horă se prind jucăuşii, şi-acolo-ntre dânşii
Fluiere şi alăute ţin hangul. Femei grămădite
Stau în picioare şi-alaiul privesc cu mirare“174.

Există și o a treia descriere a horei, o variantă a horei cu arme, pe care o datorăm aceluiași veșnic tânăr Homer:

„Se scoală şi cei nouă aleşi de obşte,
Jucători ce pun la cale bună
Şi-orânduiesc băteliştea şi locul
De horă şi de-ntrecere-ntre dânşii.
Şi crainicul veni şi-aduse lira (cobza)
Lui Demodoc, iar el ieşi la mijloc,
Şi-n juru-i se-ncinseră feciorii,
A tinereţii floare, jucăuşii,
Şi începură-a tropăi din talpă
Şi-a frământa pământul ca la horă.
Căta la ei Ulisse cum se saltă
Şi scapără picioarele sub dânşii“175.

Am să repet și descrierea horei călușerești cu arme, din care descind horele călușerești ale românilor și, desigur, după înstrăinarea acestora, bătutele: „tracii au dansat, înarmaţi, în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi, totodată, se foloseau de cuţite. În cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie... ... apoi au intrat unii care suflau în cornuri asemănătoare celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită (buciume), mulţumită cărora ţineau măsura“176. În descrieri poetice, inclusive din partea lui Homer, în care omagierea zeilor primează, și horele, toate născute din capul lui Zeus, deci al lui Diaus, adică a Cerului Zilei, împrumută, ca și zeii, atribute ale Sinelui Universal, ale lui Unu, pentru că, aidoma poeziei, muzicii și dansului, și „cultul Spiritului a apărut, în mintea omului, atunci când a observat diverse atribute şi puteri ale forţelor din natură… Din aceste puteri oamenii au sorbit „idei spirituale” şi aşa s-au înfiripat primele mituri, fiecare marcat, la început, cu un semn şi un simbol, iar apoi, cu un nume sau cu un atribut al acelei puteri, iar însumarea puterilor s-a transformat în Unu, în Mai Mare Decât Toţi în Spirit, după care alte generaţii de oameni au stabilit atributele şi competenţele lui Unu, a Marelui Unu”177. În astfel de formulări lirice, ale atribuirii de atribute și competențe universale, „la felurite jocuri ce se joacă / De oameni după datina străveche“178, „străjuie Horele acolo tot cerul şi-Olimpul ridică / norii cei deşi şi-i coboară, fiind în Olimp portăriţe“179, iar pe pământ, acolo unde „născu zeiţa nouă fete la fel de glasnice şi atrase / De cântec doar”180, „dulce ca mierea / picură peanul”181, iar Soarelui i se promite că „cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”182, pentru că horele, „prinse-n rotitoare dansuri”183, „doar Muzelor se datorează şi-arcaşului Apollon”, tot lor, adică rotirii anotimpurilor și a Soarelui, datorându-li-se și „faptul / Că pe pământ sunt cântăreţii ca şi mânuitorii lirei”184. Cât despre horele închinate Timpului, acestea sunt mărturisite de însuși destinul lui Orfeu, primul „mânuitor al lirei” și de misterele ce i-au fost dedicate, toate aidoma horei Cerbului (caprei), încă supraviețuind


174 Homer, Iliada, XVIII,versurile 480-485
175 Homer, Odiseea, VIII, 355-368
176 Xenofon, Anabasis, p. 47
177 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 51
178 Homer, Odiseea, VIII, 224-225
179 Homer, Iliada, V, 737-738
180 Hesiod, Teogonia, p. 5 181 Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14
182 Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44
183 Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210
184 Hesiod, Teogonia, p. 6

[admin]

correct în hora „Cerbului” de la Corlata, iar la nordici, în pierdutul obicei al sacrificării unui țap, la cumpăna iernii.

În specificitatea, dacă nu cumva chiar în autenticitatea românească a horirii, însoțită de cântece („dainas” se numește, la nordici, doina, deci cântecul vocal, iar cântecului instrumental i se spune „lätar”), Datina încă mai supraviețuiește, deși a fost smulsă, cu tot cu rădăcini, și aruncată pe scenă ca decor pentru măruntoșeniile zilei. Dacă le-am reda horelor, doinelor și colindelor pământul înrădăcinării, cu ritualurile și misterele pe care încă le mai putem desluși, probabil că am izbuti să reface România drept Paradesha, adică pământul pe care toate neamurile lumii și-ar putea găsi, vii și doldora de lumină, strămoșii de la capătul vremii. 10).

„Două iubiri au făcut două cetăţi”

Traducând şi publicând, în franceză şi latină, opera primului filosof al culturii din istoria omenirii, Sfântul Augustin, L. Moreau folosea ca moto un fragment din Cartea XIV, exponenţial nu doar pentru opera lui Augustin, ci şi pentru însăşi concepţia care fundamentează religiile lumii, „cetatea pământească” (Paradesha), simbolizată de pătrat, şi „cetatea cerească” sau „sfântă”, simbolizată de romb: „Două iubiri au făcut două cetăți; pământească, iubirea de sine, până la disprețul de Dumnezeu; cerească, iubirea de Dumnezeu, chiar şi până la disprețul de sine”185 („Fecerunt itaque Civitates duas amores duo; terrenam scilicet amor sui usque ad contemptum Dei: coelestem vero amor Dei usque ad contemptum sui”). Dacă vreţi, aceste două cetăţi marchează şi două lumi paralele, pe care Augustin, cu inteligenţa lui rafinată, deşi părtinitoare, încerca să le armonizeze şi chiar să le suprapună: platonicismul şi creştinismul. Cetate este un fel de a spune, pentru că, definind locaţii spirituale, cuvântul se referă la comunităţi, inclusiv la întreaga comunitate pământească, cu extensie cerească în inefabil (existent în fiecare făptură) şi, mai ales, în manevrarea naivităţii temătorilor de timp, scop etern şi justificator al tuturor religiilor lumii. Şi mai există o dublă semnificaţie semantică, despre care v-am mai vorbit: cetatea „pământească” reprezintă religiile istorice, care se bazau pe „cultul unor oameni morţi”, iar cetatea „cerească” face trimitere spre Spiritul Universal, legătura cu Dumnezeu fiind asigurată de dubla natură a Fiului, pământească, dar şi cerească. Despre Fiul Cerului se legendase mult în religiile orientale, dar Iisus nu este Fiul legitimat de Confucius, ci mult mai mult, martiriul, ca asumare a păcatelor omenirii, conferiindu-i Fiului şi atributele Tatălui – iar de aici, iconografia ulterioară, în care chipul lui Iisus, copil în braţele Fecioarei sau matur, se suprapune peste suprapunerea de romb şi pătrat, care, unind cele două „cetăţi”, concretizează simbolistica „stea în opt colţuri” ca simbol al sfinţeniei cerului, multimilenară şi pe vremea începuturilor creştinismului. Iar primul templu solar, muntele, simbolizat ca templu de o stea în şapte colţuri, prin suprapunerea triunghiului (iniţierea în munte) peste pătrat (cetatea pământească, Paradesha) avea să devină simbolul bisericii creştine, toate profeţiile anterioare pronunţându-se, cică pentru a „înţelege numărul şapte ca semnificaţie a desăvârşirii Bisericii universale” („agnoscentibus numerum septenarium, quo est universale Ecclesia significata perfectio”)186.

Ca să poată explica, în modul cel mai persuasiv cu putinţă, superioritatea creştinismului faţă de toate religiile anterioare, pe care, de altfel, creştinismul le şi absoarbe, încetul cu încetul, Augustin face prima istorie religioasă a omenirii, doldora de mărturii despre „datul” iniţial, pe care noi îl numim Datină, dar şi despre degenerescenţele acelui dat într-o autocraţie sacră pământească, în care „oameni morţi” din patrimoniul fiecărui neam confiscau atribute ale lui Unu, deci ale Sinelui Universal, iar religiile în care populaţii diferite practicau cultul propriilor lor străbuni nu puteau fi reunite într-o mare religie universală („apostolus”) şi singura adevărată (ortodoxă), fără deposedarea populaţiilor de memoria şi cultul străbunilor proprii, chiar dacă „oameni morţi” diferiţi simbolizau aceleaşi atribute ale lui Unu. Biserica „universală şi adevărată” avea nevoie de contopirea străbunilor diferiţi ai neamurilor diferite într-un panteon de străbuni comuni, ai tuturor şi ai nici unuia, iar cultul străbunilor, pe care evreii i-au păstrat şi încă îi mai păstrează în memorie cu atâta înţelepciune, putea deveni şi trebuia să devină, datorită originii lui Iisus, singurul cult al „unor oameni morţi” impus şi acceptat „universal şi cu adevărat” (catolic şi ortodox), în detrimentul celorlalte depozite de memorie, păstrate de cultul străbunilor celorlalte neamuri. Aşa se face faptul că Odin (Tatăl Nostru, pentru civilizaţia polară), identic cu Anu-Yahve (Tatăl Nostru, la semiţi), vestit drept „Tatăl Nostru” de către însuşi Iisus Hristos, avea să fie transformat în „Stăpânul Zeilor” (în „Ave Maria” încă i se mai zice Fecioarei „mama tuturor zeilor”!), Dumnezeu („Domini Dei”), în vreme ce fiii Tatălui Ceresc aveau să fie îmbrânciţi, şi faptic şi în plan figurativ,


185 Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Paris, 1854, pagina de gardă
186 Ibidem, Cartea XVII, p. 13

[admin]

spre statutul de „robi”, inclusiv ai „Stăpânului Zeilor”, proaspăt prădat de identitatea astrală de „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”. Augustin, dorind să demonstreze inferioritatea religiilor anterioare, toate bazate pe acelaşi universal cult al strămoşilor, al „oamenilor morţi”, izbuteşte, în baza cărţilor vechi, multe dintre ele dispărute, să facă adevărate genealogii ale strămoşilor diverselor populaţii din arealul cunoscut al vremii lui Abraham, până în vremea sa, genealogii păstrate, de altfel, şi în mitologiile vechi, care nu sunt tot una cu Datina, ci degenerescenţe premeditate ale Datinii, folosite de regii-şamani, care, după moarte, vor deveni zei. Precum, de pildă, regişorul din Argos, Apis, care, încercând o cucerire, avea să moară în Egipt, fiind transformat în zeu, datorită totemului de pe corăbiile sale (capul de taur alb cu pete negre) şi datorită statutului de căpetenie biruitoare: „În aceste vremuri, Apis, regele din Argos, a trecut cu corăbiile în Egipt şi, după moarte, a fost făcut acolo Serapis, zeul principal al tuturor zeilor egipteni” („His temporibus rex Argivorum Apis navibus transvectus in Aegyptum, cum ibi mortuus fuisset, factus est Sérapis omnium maximus Aegyptorum deus”)187. Adică Soros-Apis, adică Sarcofagul lui Apis. Fiul lui a fost Argus.

Când Abraham părăsea ţinuturile chaldeenilor, rege al asirienilor devenea Ninus, fiul lui Belo (Bélus, în franceză) sau Bel, care era un alt nume al lui „Enlil al Muntelui”188 , numele real al lui Ninus fiind „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”189 sau Nin-harsagga, fiul lui Enki (deci, nepotul lui Enlil), cum era numit în cele şase tablete ale celei mai vechi scrieri pământene, „Locust Charm”. Acest Ningirsu, conform scrierilor lui Salustius, a ocupat o treime din Asia, cu excepţia Indiei, ajungând până în graniţele Libiei190 . În acest timp s-a durat „prima Roma”, cum o numeşte Augustin, adică cetatea care înveşniceşte numele Marelui Păstor Enlil, numit şi Bel, cetatea Babylon, Ninus, conducător al „capetelor negre”, deci al pelasgilor migraţi spre răsărit, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”191. În traducere, Babylon înseamnă „zidit de Dumnezeu”192, cu trimitere directă la BaBi, adică la cuplul inţial de strămoşi din Carpaţi ai „capetelor negre” (pelasgi), Ba-ul Anu şi Bi-ua Cula. Pentru că, aşa cum v-am mai spus, asirienii foloseau formulele BaBa pentru strămoşi, iar când făceau referire la Adam şi Eva ai seminţiei lor, foloseau formula Babi, căreia îi alăturau şi numele obştii lui Anu, Lu-Anu – legendara Luana din Carpaţi, BaBiLuAnu fiind noua ţară asiatică a pelasgilor, „durată de Dumnezeu”, adică Babilonia. Lui Ninus, i-au urmat la guvernare fiul său, Ninyas, apoi nepotul Ninus şi incestuoasa regină Semiramidis.

În vremea „fiului promis” Isaac, asirienii erau conduşi de Xerxes, supranumit Baleus, ca şi Enlil, în amintirea „strămoşului legiuitor” Anu, căruia i se prelua gloria stabilirii „dat-ului” iniţial de reguli, deci de Datină, trimiterile la întâiul legiuitor şi la întâiul conducător, făcându-se chiar şi de primul legiuitor adevărat al omenirii, „Hammurapi, puternic împărat, împăratul Babilonului, regele cele patru colţuri ale lumii, fondatorul ţării”193, care scria, în preambulul codului său de legi, despre o altă glorie a sa, construirea canalelor de irigaţii: „Când Anu şi Bel (Enlil) mi-au dat ţara Sumer şi Akkadia şi au încredinţat sceptrul lor în mâinile mele, am săpat canalul lui Hammurapi, numit Nukhush-Niş, care aduce abundenţa de apă până în ţara de Sumer şi în Akkad”194.

Interesant este că în spaţiul chaldeic exista încă şi un „Tată Ceresc” („Anu-Yahve”, cum îi ziceau evreii, închinând cerul autorităţii primului legiuitor al omenirii), dar şi un Dumnezeu („Domini Dei”), deci un „stăpân al zeilor”, impus de ritualicul „festival de Anul Nou”, care a înlocuit un dumnezeu cu un altul, „pe care poporul îl va onora cu libaţii”195, respectiv „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”196, această dublă substituire, prin care Marele Păstor ia locul lui Anu, iar regele-şaman Ninus se substituie Marelui Păstor, deci conducătorului unor generaţii, sintetizând, de fapt cultul zeilor strămoşi, care crea o genealogie „cerească”, prin care se legitima liderul pământesc, singurul care făcea legătura între cele două „cetăţi” din motoul ediţiei franceze a cărţii lui Augustin. Fără îndoială, pentru fiecare neam strămoşii acelui neam sunt de neînlocuit, nu doar importanţi. Ninus sau Ningirsu a durat cinci cetăţi, înclusiv pe cea a Babilonului (Babilonia, în textul latin şi în cele sanscrite) şi a creat un imperiu, întărit cu un ordin călugăresc cult şi convingător, cel al chaldeenilor,


187 Ibidem, XVIII, p. 84
188 Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 50
189 Ibidem, p. 47
190 Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Cartea XVIII, Paris, p. 79
191 Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 63
192 Ibidem, p. 91
193 Ibidem, p. 109
194 Ibidem, p. 110
195 Ibidem, p. 53
196 Ibidem, p. 47

[admin]

care avea să lase viitorimii şi primele texte scrise („Locust Charm” – prima carte a Creaţiei, inscripţiile de la Gudea, lamentaţia „Distrugerea cetăţii Uruk”, „Crearea Soarelui şi a Lunii” etc.). Abraham a plecat din ţinutul „primei Roma”, cu familia şi cu oile lui, încercând să imagineze o credinţă a gintei lui, în care şi Ningirsu, stăpânul zeilor, dar şi „Anum, Zeul Soare”, cum formulau primele variante semitice197, să sugereze „chipul şi înfăţişarea” noii zeităţi. Şi, printr-un interesant capriciu al istoriei, prin care Europa, care dăduse prima concepţie astrală a omenirii, avea să-şi defrişeze violent rădăcinile, satanizând strămoşii tuturor naţiunilor europene, iar Abraham, bietul păstor, avea să ducă pe tălpi colbul puternicei civilizaţii a vremii sale, adevărata năruire a Turnului din Babilon fiind asta, a spulberării de memorie, în favoarea miturilor care, vorba lui Polybios, transformă omul, din cea mai inteligentă vietate, în cea mai lesnicios şi manevrat spre plata benevolă a birului pe prostie, numit jertfă sau danie.

11). Despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”

Toate neamurile au ignorat învăţăturile iniţiale, în favoarea cultului propriilor lor strămoşi. Iniţierile în „raţiunea originală”, adică în fărâma de dumnezeire care există în fiecare dintre noi, şi în „natura înnăscută, (care) este temelia vieţii” 198, în condiţiile în care „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă”199, ca şi subtilităţile metafizice ale „adâncului” („poarta către noianul de taine”200 , în care se regăseşte Creaţia, adică „obârşia Cerului şi a Pământului”201) şi ale „mai adâncului”, adică subtilităţile mai subtile decât subtilul şi, prin urmare, compatibile cu revelaţia („Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”202), deveneau inaccesibile spiritului devastat de civilizaţie şi care, tocmai de aceea, se lăsa ademenit de poveşti simple, manipulante, în care „mânia” strămoşului iniţial provoca spaime şi judecăţi înspăimântătoare, bieţii oameni fiind deturnaţi de la „raţiunea iniţială”, a reperelor „non-acţiune – acţiune perfectă”, conform căreia „fiinţa se naşte din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”203, pentru a se abandona eresurilor. Este încă prea devreme să încercăm descifrarea elementelor metafizice ale datului iniţial, în condiţiile în care Datina, ultimul vestigiu al cărţii sfinte iniţiale, din care se trag toate celelalte, supravieţuieşte la români într-un conţinut degenerat şi care nu însemna memorie iniţiatică, ci „reguli”, statornicite prin oralitatea cântecului şi prin dansurile ritualice care, împreună, năşteau „misterele”. Prin urmare, mă văd obligat să-l însoţesc pe Augustin, în căutările sale de strămoşi ai neamurilor, care trebuiau nu doar demitizaţi, ci şi stigmatizaţi prin inventarea satanismului ca apocalipsă a memoriei universale.

În Egipt, cuceritorul din Argos, Apis, şi soţia lui, Isis, care muriseră în timpul vânzării lui Iacob, de către fraţii lui, aveau ridicate, în vecinătatea sarcofagului („soros”, în greacă), două statui, ambele personaje sculptate cu câte un deget dus la buze, de parcă ar fi invitat la tăcere. Sarcofagul şi numele cuceritorului (SorosApis) dau numele „stăpânului zeilor” egipteni, deci al dinastiei creată de cuceritorul din Argos, sarcofagul lui Apis devenind Serapis. E pilduitoare această mărturie, pe care Augustin o prelua de la Varron, împreună cu legenda Taurului Apis, care nu fusese, de fapt, decât taurul sacrificat de urmaşul său la tron, Argus, şi încredinţat drept hrană mulţimii. În vremurile acelea, Soarele răsărea încă din constelaţia Taurului, mutânduse în Berbec abia spre sfârşitul vieţii lui Moise (nepotul lui Iacob), când sacrificiul simbolic al constelaţiei Taurului în cinstea Soarelui încetează, fiind înlocuit cu unul mult mai economicos, cel al mielului de Paşti.

În timpul lui Moise, rege al Egiptului era Ptolemeu, fratele lui, Atlas fiind un mare astronom, ulterior zeificat „cu cerul pe umeri”, deşi Augustin înclina să creadă că legenda deriva din existenţa muntelui Atlas, care ar fi determinat „această ficţiune a unui punct de sprijin pentru cer”204, grecii fiind urzitorii puzderiilor de metafore mitice, încă din vremea primului rege atenian, Cecrops, „superstiţiile grecilor transformând oamenii morţi în zei”205. Nu o făceau numai grecii, dar Augustin, aflat în dispută cu platonicienii, identifica un panteon de oameni care, după moartea lor, aveau să fie consideraţi zei: soţia regelui Criasus, Melantomice; Iasus, fiul celui de-al şaptelea rege, Triopas; al nouălea rege, Sthelenas; în vremurile acestea ar trăit şi Mercur, fiul lui



197 Ibidem, p. 70
198 Lao Tse, Texte taoiste, versetul XVI
199 Lao Tse, Texte taoiste, versetul II
200 Lao Tse, Texte taoiste, versetul I
201 Lao Tse, Texte taoiste, versetul VI
202 Kena-Upanishad, 2, p. 21
203 Lao Tse, Texte taoiste, versetul II
204 Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Paris, 1854, p. 87
205 Ibidem, p. 87

[admin]

Atlas – astronomul Egiptului, dar şi Maia, fata lui, care avea să dea numele primăverii, în mitologia slavă, Maia fiind numele lunii în care începea anul nou pe atunci, mai. Şi aşa mai departe.

În vremea aceasta, a abundenţei de superstiţii diverse, Moise vorbea, odată cu încredinţarea legilor lui, despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”: „Primus homo de terra, terrenus; secundus homo de coelo, coelestis”206 („primul om, făcut din pământ, omul pământesc; al doilea, din cer, este omul ceresc”). Prin conceptul „omului pământesc” şi al „omului ceresc” se comitea primul atentat la OM (se scria AUM, dar se pronuţa OM), seminţiile însuşindu-şi atributele Sinelui Universal. „Omul ceresc”, cum îl numea Moise, diferenţiindu-l de „omul pământesc”, era deja abandonat, la mai toate neamurile, în favoarea cultului străbunilor proprii, iar odată cu abandonarea lui OM („omul ceresc” al lui Moise) se abandonau şi valorile datinii: „Viaţa fiecăruia este plină de OM. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”207. Bucuria avea să fie înlocuită, în religii, cu suferinţa, cu ispăşirea şi cu purgatoriul. Încă nu se vorbea de iad, iar tânguirea subconştientă din colindele românilor, „OI, ler, OI, ler!” (OI însemnând vocativul de la OM) e aidoma colbului uitării peste sipetul unei străvechi moşteniri a întregului neam omenesc, pentru că:

„În OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”208.
„Meditează asupra Sinelui ca OM! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”209.
„De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. Nemişcat, se mişcă; el este departe, dar în apropiere; este în toate şi în afara totului”210.
„Cuvântul OM este Duh veşnic… este fundamentul final”, este „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”211.
„El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”212.
„OM nu se proclamă. El este secretul tuturor. Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în OM şi aşa îşi găseşte pacea”213.
„OM este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat”214.
„Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării SamaVeda, la Împărăţia Cerurilor”215.
„Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte”216.
„Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM”217.
„Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui OM ca UNU INDIVIZIBIL”218.
„OM este spirit. Totul este OM. OM îngăduie, OM dă semnalul. OM începe ceremonia. Toate cântările încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM. Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM”219.
Moise, iniţiator de geniu al deja istoricizatei lumi pământeşti, înţelesese că „armonia universală” nu mai însemna nimic şi că seminţiile, ca să poată dura în timp, au nevoie de reguli intransigente, de „porunci” care


206 Ibidem, p. 93
207 Eesha-Upanishad, p. 15
208 Mundaka-Upanishad, II, 5, 38
209 Mundaka-Upanishad, II, 6, 38
210 Eesha-Upanishad, p. 15
211 Katha-Upanishad, I, p. 30
212 Katha-Upanishad, I, p. 31
213 Katha-Upanishad, I, p. 32
214 Prashna-Upanidhad, 6, p 46
215 Prashna-Upanidhad, 6, p 46
216 Prashna-Upanidhad, 6, p 46
217 Mandookya-Upanishad, p. 59
218 Mandookya-Upanishad, p. 61
219 Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 8, p. 67

[admin]

să fie urmate fără crâcnire, pentru a contracara degenerescenţele criminale ale istoricizării. A avut nevoie de timp, până a se decide să-l spulbere pe OM şi să legitimeze „omul pământesc”, deci de vietatea care nu putea fi înfrânată decât cu ameninţările cereşti ale veşniciei. Şi astfel, „omul pământesc” nu încetează să-şi mai simtă sufletul plin de „omul ceresc”, cel care „nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”, iar o pământenime care se bucură de libertate cosmică nu putea fi condusă şi exploatată. În fond, asta înseamnă istoricizare: nu o „făptuire stilistică” (termenul aparţine lui Blaga), ci o osificare în resemnarea de a fi robit şi exploatat.

12). Ursele, malăncile şi urşii de paie

Jocurile cu măşti din cadrul datinilor de iarnă nu înseamnă, aşa cum se ştie, ritualuri „pentru alungarea spiritelor rele”, ci o depersonalizare a celor patru tipuri de hore ritualice, două solstiţiale şi două echinocţiale, din vechime, prin care strămoşii neamurilor pământeşti omagiau constelaţiile cereşti fundamentale, numite şi „Constelaţiile Mamă” („Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”220 ), pentru că, „pe atunci, Stăpânul Universului a fost în Pădurea celor şapte comori şi în Palatul celor cinci luminători. El a fost însoţit de numărul infinit al celor sfinte, care radiază lumină infinită, iluminând numărului infinit de lumi, observând numărul infinit de fiinţe vii, care suferă de durere infinită şi griji”221. Pe atunci, când se considera că „toate lucrurile revin la Unu”222 şi când se stăruia în îndemnul „priveşte Calea Cerului, aderă la mişcarea astrelor – aceasta e totul... Natura cerului este în om, inima omului este cheia”223, pentru că „natura morală a Cerului este omul: mintea omului întruchipează forţa motrice; Principiul Cerului fiind stabilit, destinul omului este fix”224 , Ursa Mare şi Ursa Mică, numite la români, printr-o reminiscenţă scitică, mărturisită de Herodot, şi Carul Mare şi Carul Mic, însemnau reperele fundamentale ale conştientizării Timpului, prin Datină, deci prin religia care a existat de „la începuturile neamului omenesc” şi pe care Iisus Hristos a revoluţionat-o, printr-o adevărată revoltă cosmică, spulberând, cumva, importanţa Timpului – reper al efemerităţii în necuprinsul veşniciei, văzută ca o a doua naştere, cea adevărată, pentru că, aşa cum scria Augustin, „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. Şi mai exista un principiu, preluat splendid de creştinism, conform căruia, ca şi în icoanele fundamentale ale creştinismului, „în această întâlnire a Fiului şi a Mamei, Divinitatea şi Energia Necreate se vor întoarce la rădăcină şi se vor combina în Adevărul original”225.

Ştiu că repetatele trimiteri la texte sacre din alte culturi, dar toate anterioare „Bibliei”, nedumeresc pe unii şi revoltă pe alţii, şi mai ales pe adepţii „contaminărilor folclorice” adică a împrumuturilor de elemente mitice între neamurile pământeşti, deşi toate cărţile religioase ale pământenilor nu sunt decât degenerescenţe şi adaptări instituţionale ale Cărţii Iniţiale, ale Datinii, în care „legile se cântau, ca să nu se uite”, cum spunea Aristotel şi nu numai. Iar cartea sacră iniţială impune, în toate culturile lumii, celebrarea Ursei Mari, iar în unele chiar şi ale Ursei Mici, drept aliate ale moşilor din civilizaţiile polară şi boreală în confruntarea cu Timpul, cele două civilizaţii primordiale, inclusiv cea egipteană, ca urmaşă a civilizaţiei boreale, locuind „pământul de sub Urse” şi mărturisind, la unison, că „timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar. A urmat timpul lunar sau lunar-stelar, cu douăsprezece luni de câte treisprezece zile, fiecare cu câte cinci zile adăugate de Zeiţa Lună”226.

„Privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”227, în planul metafizic, nu neapărat în cel etnic, iar ceremoniile închinate Ursei Mari, prezente la toate civilizaţiile vechi, inclusiv în Datina pe care, în mod miraculos, o moştenim, reprezintă o probă de necontestat a observaţiei lui Churchward, din moment ce „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”, iar „chinezii


220 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 99
221 Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 19
222 Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 24
223 Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 31
224 Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 31
225 Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 280
226 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 98
227 Ibidem, p. 45

[admin]

spun: Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e toamnă; când arată nordul, e iarnă”228. Există, şi în Strabon, o mărturie suficient de difuză, ca să fi fost trecută, în general, cu vederea: „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, dar şi „sacrificii de paie”229. Există, de asemenea, la populaţia Ainu, care, în traducere, se numesc „Copiii Ursei”, „copiii care au ieşit din Egipt, în vremea în care s-au conceput primul Mit lor Astronomic, cu cele şapte stele polare, rotindu-se în jurul Stelei Polare, care reprezentau şi şapte Glorii universale – cele Şapte Lumini”, care „încă practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice astronomice, având ursul (Ursa) ca principal totem”230. „Copiii Ursei”, Ainu, încă mai obişnuiesc să sacrifice un urs viu, dar între sacrificiile urşilor de paie, practicate şi de chinezi, şi sacrificiul real sau simbolic al unui singur urs, există o diferenţă de omagiere, urşii de paie fiind dedicaţi Ursei Mari, iar ursul, inclusiv cel din jocul ursului, Ursei Mici. La noi, prin arderea urşilor de paie şi prin ritualul Malanca, aşa cum se joacă la Mihoveni, de pildă, presupune un „rege-mag”, cu semnificaţia de Stea Polară sau de Axis Mundi, şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari din primul Mit Astronomic al omenirii, pe când „ţiganul cu ursul” reprezintă o paştişare neroadă după sacrificiile aduse Ursei Mici, numită la români, prin reminiscenţă scitică, nu doar Carul Mic, ci şi Plugul.

Ursa Mică figurează, difuz şi mitic, într-o mărturie a lui Herodot, care spune că, la sciţii cei vechi, „în ţinutul acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitos (Targit-Anu, adică Sfântul Cer – n. n). Părinţii acestui Targitos – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu pot să le dau crezare, dar aşa povestesc ei – ar fi fost Zeus şi o fiică a fluviului Borystenes (Nistru – n. n.). O atare obârşie ar fi avut, deci, Targitos, iar el, la rândul lui, a avut trei fii, pe Lipoxais, pe Arpoxais şi pe Galaxis”231. Acesta este mitul Ursei Mici, al Plugului, pentru că feciorii Sfântului Cer au fost, pe pământurile unei fete de lângă Nistru, Lipoxais însemnând Plug de aur, dar şi pământ arat, plugar, ţăran (mitul lui Abel deci), Arpoxais însemnând Jug de aur, dar şi boi înjugaţi, dar şi crescător de vite (mitul lui Cain, deci), iar Galaxis, Proţap de aur, dar şi hoţ de vite.

Revenind la celebrarea Ursei Mari, care se face, în Bucovina şi doar în Bucovina, prin „Malancă” (ritualurile fetei Pământului, primăvara, care se numea Maya, ca şi luna în care începea primul an nou al omenirii), aceasta înseamnă un obicei agrar, păstrat ca atare până prin secolul al XIX-lea, când feciorii obişnuiau, după strânsul recoltei, să îşi pună măşti de urşi, făcute din paie, pentru a speria fetele care se întorceau de la câmp. În fond, datina venea din vremuri străveci, toamna fiind celebrată, prin hore ritualice cu măşti şi cu ciomege, Mama Glie, deja asaltată de Şarpele Îngheţului. Tocmai de aceea, toamna, în toate civilizaţiile primordiale, se adunau „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”232.

Aglomerate în timpul solstiţial de iarnă, de către creştinism, horele ritualice solstiţiale de primăvară şi de toamnă, dar şi cele solstiţiale de vară (cu excepţia Nedeilor, între timp îmbrâncite în uitare) şi-au pierdut şi semnificaţiile, şi iniţierile, devenind elemente de circ rural, în care nu semnificaţia celebrării mai contează, ci poznele jocului şi caraghioslâcul costumaţiilor („Ai văzut, dragă, la Crasna au urşi de paie şi cu aripi de îngeri!”), pentru că nu doar prostia, ci şi „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi”233. „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă. Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime


228 Ibidem, p. 99
229 Strabon, Geografia, XI, 6.2
230 Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 218
231 Herodot, Istorii, IV, V, p. 312
232 Strabon, Geografia, I, X, 21, p. 441
233 Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51

[admin]

însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”234. Chestiile acestea le ştiau toţi cărturarii români de odinioară. Chiar şi Sadoveanu scria, în 1947, că toate „cântecele de stea şi cele de la piesa populară a irozilor sau vicleimului nu sunt prea vechi: sunt literatură religioasă, scrisă cândva şi intrate în circulaţie de curând”235, „şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”236. De data asta, nu doar bigotismul ne retează rădăcinile, ci mai ales penibilul savantlâc folcloric, aflat la cheremul propagandelor politice ale vremurilor noastre, în aparentă schimbare.

13). „Alexan-dros”, un „jertfit cerbului”

În vremurile vechi ale primelor totemuri astrale, „ţinuturile de sub Ursă”237, în care „sunt ierni atât de grele, că, vreme de opt luni, gerul este de neîndurat... În celelalte patru luni, acolo tot frig e”238, frig confirmat şi de inzi: „Există zece luni de iarnă acolo, două luni de vară; şi (chiar) şi acestea sunt reci pentru ape, pentru pământ, pentru copaci. Iarna cade, acolo, drept cel mai mare rău dintre toate plăgile”239, se confruntau decisiv cu timpul şi cu vitregiile lui, chiar dacă, înspre sud, imaginaţia „a înfrânt pe tatăl Cronos”240 , lumina biruind, după săvârşirea anumitor ceremonialuri totemice, în care buturuga aprinsă, semnificând menhirul (piatra căzută din cer), juca un rol important şi de neomis. În zodia închinată constelaţiei Capricornului, constelaţie cu rol de poartă solstiţială a zeilor (Deva-Yana), nu doar omul, ci şi universul trecea pragul morţii, iar aparenţa aceea, de renaştere a luminii după depăşirea punctului solstiţial de iarnă, avea să determine apariţia mitului renaşterii fiinţei umane („Omul moare şi se naşte din nou, ca un fir de iarbă”241 ), în împărăţia de după Deva-Yana. Repetata biruinţă a luminii asupra întunericului, în Capricorn, se celebra, iniţial, prin sacrificarea ceremonială a unui cerb, a unui ţap sau a unei capre, din sângele bietei vietăţi gustând toţi membrii comunităţii care închina jertfa, apoi, odată cu triumful misterelor, şamanul însuşi se înfăţişa drept Capricorn, biruia întunericul prin horire ritualică, săvârşită de întregul trib, care, în final, dansa şi horele învingătorilor, prin bătute cu ciomege, pentru că învingător nu era bietul om, ci „umbrita glie, maica zeilor din cer”242, chiar şi timpul fiind, în cele din urmă, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”243, pentru că „tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii”244. Iniţial, Timpul era legat de cerul îndepărtat (întunecat), cerul care, într-un fel sau altul, reprezenta şi haosul iniţial creator, cerul numit Cernunos şi înainte de a fi transformat în zeitate (Cronos) sau, şi mai târziu, într-un idol cu coarne de cerb. La solstiţiul de iarnă, acestui Dumnezeu-Timp, numit Cernunos, îi erau dedicate ceremoniile totemice, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”245. Aşa se şi explică datina „Cerbului” („Caprei”), care moare şi învie, din patrimoniul spiritual românesc din Bucovina, numai că ritualul acesta, interpretat, astăzi, în costume care sugerează mai curând personaje răzeşeşti din vremea lui Ştefan cel Mare, aduna, atunci, în jurul focului care sugera piatra căzută din cer (menhirul), în costume fabuloase şi sub măşti – ca sugestie directă a solidarizării cu spiritele benefice ale străbunilor. Întâlnită şi mărturisită, de-a lungul secolelor, prin târgurile româneşti, de către călători străini, datina „Cerbului” supravieţuia drept curiozitate urbană, nu şi ca ritual străvechi, care ţine de unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii. Nu mai avea hore ritualice, nu mai avea nimic nici măcar din substituţia grecească Orfeu, căruia i se zicea şi „Dros” (Cerbul) şi în amintirea căruia se instituise tradiţia dacică a trimiterii unul mesager în ceruri, un „alexan-dros”, un „jertfit cerbului”. Vestigiile de datină, încă întâlnite prin satele Bucovinei, la Corlata,


234 Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32
235 Sadoveanu, Mihail, Oraţia de Anul Nou, în Scânteia, Anul XVI, Nr. 715, 1 ianuarie 1947, p. 1
236 Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52
237 Herodot, Istorii, II, V, X, p. 31
238 Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321
239 Vendidad, Fagard 1, verset 3, p. 3
240 Hesiod, Teogonia, p. 6
241 De la Kathak la Wedas – Katha-Upanishad, Cartea I, 1, p. 26
242 Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30
243 Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194
244 Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, London, 1891, p. 10
245 Churchward,, pp. 29, 30

[admin]

de pildă, prin „Cerbul”, şi la Mălini, prin „Capra”, iluminează în sine şi trezesc iniţierile subconştiente din fiecare privitor, drept „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”246.

14). Colindele străvechi şi „cântările dumnezeieşti”

Ca ofensivă împotriva colindelor au fost, începând cu anul 1552, mai întâi plângerile preoţilor şi pastorilor, precum cea a lui G. Heltai, care susţinea, în 1552, că „în Ardeal, îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării), peste un secol fiind rândul pastorului Andeas Mathesius, din Cergăul Mic, Alba, care îşi pâra enoriaşii că încă mai „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”, şi că, înainte de Crăciun, „nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântece drăceşti”247 , adică nevinovatele colinde. Dar cum astfel de plângeri întâmpinau, de regulă, indiferenţa autorităţilor, anevoie au găsit bisericile Ardealului soluţia contracarării colindelor străvechi. Abia pe la începutul secolului al XIX-lea se pot afla, atestate ca atare, primele cântece de stea şi vifleimuri, menite să înlocuiască mult blamatele colinde, numite aşa spre sfârşitul secolului, datorită celor două teme, steaua urmată de magi, şi naşterea Domnului, ambele vechi, dar prezentate într-un epic tranşant creştin, chiar dacă, anterior, jocurilor cu măşti îndătinate (mălăncile) li se replicase cu un teatru popular creştin, „Irozii”, atestat ca atare, în secolul al XVII-lea (mărturia lui Paul de Alep), în Joia Mare, de dinaintea Paştelui, dar şi de Crăciun, în locurile cu datini străvechi. Colindele Datinii înseamnă, ca şi cântecele de stea şi vifleimurile creaţii culte, iniţiatice, şi nicidecum „creaţii populare”. Nu doar un filosof al culturii de talia lui René Guenon, ci chiar şi folcloristul român Bernea înţelesese că acest „loc spiritual”, în care „datina vine din ce este dat, gata făcut şi constatat obiectiv”248, se moşteneşte şi degenerează iniţiatic prin tradiţie. Tot aşa, şi cântecele de stea şi vifleimurile înseamnă creaţii culte, cu rol mai curând persuasiv decât iniţiatic, create de biserici, în prima parte a secolului al XIX-lea (probabil că şi spre sfârşitul secolului anterior, dar dovezi nu există, tipăriturile româneşti fiind puţine şi fără legătură cu cântările). În 1815, când apărea, la Buda, cartea lui Ioan Tincovici, „Cântări dumnezeieşti”, din cele opt cântări riguros bisericeşti, închinate naşterii lui Hristos, una, care începe cu versul „O, ce veste minunată” (p. 8), avea să devină, în timp, o bijuterie de „cântec dumnezeiesc” de Crăciun, prin succesive rescrieri epice şi muzicale bisericeşti, şi-abia în secolul al XIX-lea, prin aranjamente şi compoziţii, făcute de cei mai buni compozitori români ai vremii:

O, ce veste minunată
În Vitleem ni se arată
Că a născut prunc din Duhul Sfânt
Fecioara Maria.

Mergând Iosif cu Maria
În Vifleem a se scrie,
Într-un sălaş, lângă oraş,
Au născut pe Hristos.

Pe fiul cel din vecie,
Ce l-a trimis Tatăl mie,
Ea1 să-l nască, el să-l crească
Să ne mântuiască.

Păstorii văzând o zare
Din ceri o lumină mare,
Ei fluiera, îngerii cânta
Cu toţi se bucura.

După o stea luminoasă
Dintre celelalte aleasă
Trei crai mergeau, daruri duceau,
În genunchi au căzut.

Acelora să urmăm,
Credincioşii să strigăm:
Mărire ţie, celui din vecie,
Puternice Doamne!

Deşi rudimentar, la o primă vedere, doar acest text poetic, din opt închinate Naşterii Domnului, respectă „limbajul ritmicităţii”, specific colindei, în care versurile de 7-8 silabe alternează ritmic cu versurile de 4 silabe (precum în „Mioriţa”, cel mai frumos colind al omenirii), versul 3 din fiecare strofă a lui Tincovici fiind format, de fapt, din două versuri („Într-un sălaş, / Lângă oraş” etc.), urmate de un vers liber, dar care ar trebui să rimeze cu versul liber din strofa următoare.
Peste doisprezece ani, în 1827, în tipografia Universităţii din Peste, protopresviterul Caransebeşului şi asesorul consistorial Ioan Thomici (în nota tipografiei este trecut Joannes Theodorovits) publica „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, carte în care preia, după obiceiul vremii, şi „cântări dumnezeieşti” mai vechi,


246 Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 22
247 Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva 1981, p. 267
248 Bernea, Ernest, Introducere teoretică la studiul obiceiurilor, în „Revista de etnologie şi folclor”, nr. 5/1968
1 În carte, ca şi la Thomici, cred că e o greşeală de culegere, pentru că nu Iosif (el să-l nască), ci Maria l-a născut pe Iisus, Iosif crescându-l ca pe fiul său.

[admin]

inclusiv psalmi de-ai lui David, pe care îi adaptează, dar cu mai multă pricepere decât Ioan Tincovici. Ioan Thomici leagă unele cântece de stea de „Irozi”, Ioan Slavici şi George Coşbuc mărturisind, mai târziu că acesta era obiceiul prin satele naşterii lor: ceata „Irozilor” îşi începea ritualul cu un cântec de stea, pe care Thomici îl numise „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Dar, înainte de a trece la relatări mai amănunţite, să vedem cum arătau „O, ce veste minunată” şi „Veste nouă şi minunată”, cântări pe care le rescrisese protopopul ortodox al Caransebeşului („protopresviter” înseamnă o delimitare de catolicism). În ordinea paginilor, „Veste nouă şi minunată” (pp. 105-107) înseamnă prima variantă a înaltului ierarh:

Veste nouă şi minunată: Astăzi Maria cea preacurată Născutu-l-au în Vifleem Maria preacurată.

Nu în curte împărătească, Ci în iesle dobitocească, În peşteră, în pustie, Tot omul să ştie

Că e Dumnezeu adevărat Care pentru noi s-a întrupat. Născutu-l-a Fecioriţa, Prunc mic l-a scăldat

Şi-n braţele sale-l ţine, Şi aşa din gură-i grăieşte: Dormiţi, odihneşte, Şi curând mi-ţi creşte, Prea dulce fiule!
Pe tine te laudă heruvimii, Pe tine te laudă serafimii Cu neîncetate glasuri, Întreite sfinte!

O, Isuse Doamne,
Unde vei fi tu singur
Ia-mă şi pe mine
Să fiu lângă tine!

De acum, până-n vecie,
Mila Domnului să fie:
Fiţi oaspeţi cu veselie
Şi cu bucurie!

Fără a renunţa la această variantă, care, şi prozodic, şi ca mesaj, dar şi ca înlocuitor de colindă îndătinată este sub cea scrisă de Ioan Tincovici, Thomici încearcă şi varianta „O, ce veste minunată” (pp. 107,108), pe care o plagiază, în interesul şi întru slava bisericii adevărate:

O, ce veste minunată
În Vifleem se arată
C-a născut prunc din duhul sfânt
Fecioara curată.

Mergând Iosif cu Maria
În Vifleem a se scria,
Într-un sălaş, lângă oraş,
A născut pe Hristos,

Pe fiul cel din vecie
Ce l-a trimis Tatăl mie,
Ea să-l nască, el să-l crească
Să ne mântuiască.

Păstorii văzând o zare
Din ceriu o luminare,
Ei fluierau, îngerii cântau,
Cu toţii se bucurau.

După o stea luminoasă
Dintre altele aleasă,
Trei crai mergeau
Daruri aduceau,
În genunchi căzând.

Acelora să urmăm,
Credincioşii să strigăm:
Mărire ţie, celui din vecie,
Puternice Doamne!

Biserica ortodoxă din Ardeal abia începuse să-şi facă un patrimoniu de „cântece dumnezeieşti”, menite înlocuirii colindelor Datinii străvechi, aşa că autorii nu contau ca individualităţi, chiar dacă îşi semnau cărţile, ci cântecele, care nu mai aparţineau celor ce le-au creat, ci bisericii şi, în cele din urmă, enoriaşilor. Protopopul Caransebeşului şi consilierul consistorial Thomici înjghebase cântări pentru toate ritualurile străvechi, inclusiv pentru cele de nuntă, la care stăruia parabola vânării de timp (vânarea căprioarei) de către „fiul de împărat” (ceresc, deci creştin, după cum observa şi Cantemir). Pentru astfel de ceremonii, Ioan Thomici a scris „La un ospăţ sau nuntă” (pp. 87-93), cântec devenit, ulterior, „colindă creştină”, pe care Alexandru Voievidca avea să o culeagă din Bucovina, sub titlul „Gana Galileii” şi sub alte titluri denaturate („Cana Calileii”) de pronunţii. S-a mai întâmplat şi cu colinde vechi, care s-au transformat în oraţii de nuntă şi invers. Din această oraţie de nuntă voi transcrie doar o pagină, lămuritoare pentru epicul direct al „cântecelor dumnezeieşti”, total diferit de alegoriile tulburătoare ale colindelor Datinii:

„Cel făr’ de început şi făr’ de sfârşit
Fost-au Dumnezeu cuvânt în
Cana-Galileului,
Că vrând nuntă a se face
Precum lui Dumnezeu place,
Cana-Galileului,
La nuntă ce s-au aflat,
Fost-au şi Isus chemat,
Cana-Galileului,
Isus şi cu Muma sa,
Fiind gata şi masa,
Cana-Galileului,

La masă şezând şi bând,
Băutura n-ajungând,
Cana-Galileului”… etc.

Pentru seara Naşterii Domnului, Ioan Thomici recomanda „Irozii” (pp. 98-102), cu preambulul „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Ierarhul ardelean sfătuia, înainte de toate, cum trebuie să se comporte „cântătorii”, şi ca îmbrăcăminte, şi ca atitudine, în astfel de împrejurări şi doar acolo „unde este datina” colindatului. Cântecului lui de stea, adaptat, în 1849, de Procopie Pătruţ, printr-o formulă epică asemănătoare, dar esenţializată, merită transcrierea integrală: „Cântări cu steaua, la ziua naşterii lui Isus Hristos

Trei crai de la Răsărit
Cu steaua au călătorit,
Când în cale purcedea,
Steaua-nainte mergea,
Iar când sta de odihnea,
Steaua încă aştepta.

Şi-n Ierusalim s-au dus
Şi steaua li s-a ascuns
Şi le-a fost lor de-ntrebat
De naştere de împărat:
Unde ştiţi că s-a născut
Crai micuţel de curând?


Steaua am văzut la răsărit,
După dânsa am venit.
Iar Irod împărat
Foarte rău s-a mâniat,
Mulţi coconi el a tăiat
Ca un tiran nestâmpărat.

Vifleemul se întrista,
Mumele se tânguia.
O, naştere fericită,
Fos-ai lui Irod urâtă
Temându-şi a sa domnie,
Să scape de-mpărăţie.

De acum, până-n vecie,
Mila Domnului să fie!”.

Un alt cântec de stea, „Steaua de sus răsare” (pp. 109-112), tot ca variantă, probabil anterioară şi preluată de Thomici, spune astfel:

„Steaua de sus răsare
Cu o taină mare:
Steaua străluceşte,
Pe Hristos vesteşte.

Steaua îşi dă rază,
Pe Maria luminează
Şi Mariei grăiesc
Grai dumnezeiesc:

Tu eşti cea prorocită,
De Valaam vestită,
Că de când pământul
L-a născut cuvântul,

Şi făr’ de aceasta,
N-a născut Preacurata,
Născu pe Hristos Lumii de folos.

O, stea prea luminoasă,
Din toate aleasă,
Cu a ta ivire
Ne înveţi tocmire

Şi nouă ne scrie
În astronomie
Că s-a născut, jos,
Împăratul Hristos,

În cetatea lui David
Pildă arătând,