Nicolae Lupan -DIN COAPSA DACIEI ŞI-A ROMEI

[zamfir_catalin]

Nota redacţiei. Autorul este preşedintele Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la Paris


Nicolae Lupan

DIN COAPSA DACIEI ŞI-A ROMEI
Pro Basarabia şi Bucovina Paris Editura „Criterion“ Bucureşti
2
2007









Coperta interioară



Nicolae Lupan








DIN COAPSA DACIEI ŞI-A ROMEI




3






„Pro Basarabia şi Bucovina“ Mondială Editura „Criterion“ Bucureşti 2007












Cuvânt înainte

Din coapsa Daciei şi-a Romei!... O enunţare înaripată, din poezia „Pui de lei“ de Ioan Neniţescu, scrisă la 5 octombrie 1890 şi publicată la Bucureşti în 1891 sub genericul „Poesii eroice şi naţionale“. Enunţare ce-şi propune să afirme, o dată în plus, începuturile noastre daco-romane. Că prea ne stingem ca români!... Prea ne lăsăm legănaţi de efemera
4
inviolabilitate a graniţelor de după al doilea război mondial şi de fantomatica integrare europeană, neglijând problema problemelor româneşti – Reîntregirea!... Uitând adesea până şi maxima eminesciană care ne învaţă că „Viitorul şi trecutul,/ Sunt a filei două feţe./ Vede-n capăt începutul,/ Cine ştie să-l înveţe“. Enunţare ce vrea să însemne că noi, ca popor, n-am venit de nicăieri şi că ne aflăm unde ne aflăm de când lumea! E destul să ne referim doar (!) la mileniul doi dinainte de Hristos ca să înţelegem că, în mare, teritoriul ce avea să devină România de la 1600 şi cea de la 1918 era deja locuit de traci pe care romanii îi numeau daci, iar grecii – geţi. A şadar, dacii, care aveau ca mijloc de comunicare, orală şi scrisă, unul dintre multiplele dialecte ale limbii trace, dialect ce deveni limba dacă, alături de numeroasele limbi indo-europene. Că astfel stăteau lucrurile, încă acum 5000 de ani, ne-o dovedesc denumirile de râuri româneşti ca: Olt (Alutus), Criş (Crisius), Mureş (Maris), Timiş (Tibisis), Prut (Porata sau Pyretus), Dunăre (Donaris) şi multe altele, cum ar fi, bunăoară, Munţii Orăştiei. * Potrivit scrierilor lui Herodot (484-425 î.e.n.), denumit „părintele istoriei“, Munţii Orăştiei formau ceea ce se numea „Centrul politic şi militar al Daciei“. Herodot care, pentru dârzenia opusă regelui Persiei, Darius (514-513 dinainte de Hristos), i-a numit pe daci „cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci!“ N ăscut în oraşul Halicarnas din Asia Mică, după ce străbătu Orientul Apropiat, Egiptul, Libia, Sicilia, Italia, litoralul Pontului Euxin, Herodot se stabili la Atena. Aici şi-a scris el vasta operă, în nouă volume, intitulată Istorii. Printre care şi Istoria Dacilor! * Într-una din nenumăratele enciclopedii existente, cum ar fi cea a lui Wikipedia, se spune că dacii erau „un popor bine închegat“, că „aveau o limbă a lor“, că „religia lor era politeistă“, că între anii 1800-1200 „îmbrăţişară cultul lui Zamolxe“ şi că la Sarmisegetuza meşteşugiseră „un calendar solar a cărui eroare era de o oră, 15 minute şi trei secunde pe an“! Enciclopedie în care se mai spune că nu era vorba doar de denumiri de
5
râuri, de munţi, de localităţi, de divinităţi, ci şi de vreo 50 de plante medicinale, în aceeaşi limbă dacă! Mai mult, savanţii timpurilor au descoperit în limba romanilor 160 de cuvinte de origine dacă!... Astăzi, se ştie, de asemenea, că limba orală dacă era mult mai dezvoltată decât cea scrisă. Totuşi, O v i d i u (Publius Ovidius Naso, anul 43 î.e.n. şi anul 17 e.n.), cel mai mare poet elegiac al timpului său, exilat în anul 8 î.e.n. de împăratul Augustus la Tomis (Constanţa), unde a trăit până la sfârşitul vieţii, a scris două poeme în limba dacă! * Cât despre Zamolxe, Herodot ar fi aflat de la nişte negustori greci cum că ar fi existat un om cu acest nume, un sclav al lui Pitagora. Acest om ar fi trăit trei ani într-o peşteră din munţi, după care, revenind printre ai săi, le-ar fi spus că el „va fi fericit mereu după moarte“ şi lumea l-a crezut!... Afară de Herodot, care îşi nota: „Eu cred că Zamolxe a trăit cu mult înainte de Pitagora“ (580-500 î.e.n.) * Merită a fi constatat şi faptul că în poveştile noastre pentru copii, exact ca la daci, figurează lupul şi balaurul. Să fie oare întâmplător acest „amănunt“? De altfel, balaurul sau „dragonul dac“ reprezenta şi simbolul războiului. Dragon, cu gură de lup, ce în năvala la atac asupra duşmanului, se umfla cu aer care, ieşind prin coada balaurului, scotea un zgomot infernal ce punea pe fugă inamicul îngrozit!... Pentru noi, ca descendenţi ai daco-romanilor, este nespus de important faptul că multe din informaţiile geo-politice şi etnografice ale lui Herodot stau la baza istoriografiei româneşti. Informaţii care ne aduc la cunoştinţă cum, din cele mai străvechi timpuri, înaintaşii noştri „luptau pe viaţă şi pe moarte contra năvălitorilor barbari!“ Anticipând, e cazul să spun că cei mai răi „năvălitori barbari“ ai României, din toate timpurile, s-au dovedit a fi slavii, care au ajuns, prin foc şi sabie, la Nistru, abia în secolul al VII-lea!... Nu „de când lumea“, cum le place pseudo-istoricilor rusofili să afirme.
6
Lucru ştiut că şi hungarii lui Arpad au venit de unde au venit cu carne putrezită sub şa, stabilindu-se în Câmpia Panoniei abia în anul 890!... După care, prin metoda „paşilor mărunţi“, au invadat, ca barbari şi ei, „Ardealul nostru sfânt“, vorba cântecului. Revenind la secolul I dinainte de Hristos, cei ce ne cunoaştem cât de cât istoria neamului, ne gândim, în primul rând, la B u r e b i s t a (70-44), cel mai de seamă rege al dacilor. Meritul lui cel mare fiind „unirea sub al său sceptru“ a tuturor triburilor existente de o parte şi de alta a Carpaţilor. Precum şi de pe cele două maluri ale Dunării. Triburi ale căror număr se ridica la 79! Mai importante fiind cel al carpilor, numiţi şi dacii liberi, care sălăşluiau pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, al costobocilor, liberi şi ei, dar sub influenţă romană, ce-şi aveau aşezările în partea de nord a Carpaţilor, al sucilor, cu capitala la Sucidava, astăzi Corabia, din Oltenia, al pelilor, cu capitala la Pelendava, Craiova de azi şi al burilor, cu capitala la Buridava, astăzi Ocnele Mari din Oltenia. Dava, în limba dacă însemna oraş al dacilor. De unde şi denumirea de azi a oraşului Deva. Mai pot fi menţionate aşa denumiri de localităţi dacice ca: Acidava, Cumidava, Celendava, Songidava, Utidava, Ziridava. Precum şi câteva formaţiuni statale mărunte, în frunte cu Dicomes (în Câmpia Dunării), Cotiso (în Oltenia şi Banat), Daryx (în Dobrogea) şi altele. Cele mai importante fiind Comosicus şi Coryllus (în sud-vestul Transilvaniei), care au existat până spre sfârşitul secolului I al erei noastre. * De la Burebista, urmat la tron de Duras-Diurpaneus, ajungem la Decebal, a cărui autoritate s-a extins până la urmă asupra întregii Dacii. Începuse însă tot mai intensă influenţa economico-culturală romană, iar, spre sfârşitul secolului I al erei noastre, porniră, cu unele intermitenţe, cele patru războaie decisive dintre daci şi romani. Primul a fost declanşat în anul 86, când rege era Duras-Diurpaneus care, înfrânt de „năvălitorii romani“, îi cedă tronul lui Decebal. După un an de domnie, adică în 87, acesta înfrânge oştirile romane de sub comanda lui Cornelius Fuscus. Din păcate, un an mai târziu, în 88, dacii sunt înfrânţi la Tapae, când Decebal cere pace şi din anul 89 devine „rege clientelar al Romei“!
7
...Urmează un răgaz de 12 ani, iar în 101, romanii, avându-l în fruntea oştirilor pe Traian, încep un nou război contra dacilor. Înfrânt şi de data asta, Decebal cere pace, umilitoare. În 105 războiul reîncepe şi cu tot eroismul dacilor, se termină în 106 prin „zdrobirea statului dac şi cu transformarea lui în provincie romană“! După care începu „năvalnic“ ceea ce avea să se numească, până în ziua de azi, „colonizarea şi romanizarea Daciei“! În felul acesta , fiind peste puterile sale de viteaz al vitejilor de a se împăca cu umilinţa, se şi produse sfârşitul tragic, prin sinucidere, al lui Decebal!... „Decebalus per Scorilo“, cum a fost scris pe o vază comemorativă a timpului său. Se mai ştie, cu exactitate, că Decebal i-a trimis lui Traian o scrisoare, în latină, „fără să fi avut nevoie de interpret“! * ...Aşadar, Traian şi Decebal sunt şi vor rămâne mereu părinţii dacoromânismului dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră!

N. L.










Capitolul I
8

ROMÂNI CU LITERĂ MARE




NICOLAE BĂLCESCU (1819-1852)

Ştia el ce ştia „gânditorul revoluţionar“ atunci când, pe lângă nostalgia sa cu acea „păsărică c ălătoare“, pe care „o saluta cu bucurie“ pe acel „pământ străin, unde nimenea nu ştie de-s voios ori de suspin“, scria: „Vrem să fim o naţie, una puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în omenire... Dacă naţionalitatea este sufletul unui popor, dacă câtă vreme el păstrează acest semn caracteristic al individualităţii sale, acest spirit de viaţă, el este învestit cu dreptul neprescriptibil de-a trăi liber, unitatea naţională este chezăşuirea libertăţii lui, este trupul lui, trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci, din contră, să poată creşte şi a se dezvolta... Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dânsa Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrozitoare a turcilor, pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis în Câmpul Torda, pentru dânsa Ştefan Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horia moarte cumplită pe roată sufere. Desele războaie între Moldova şi Ţara Românească n-avură altă pricină...“. (Din articolul „Mersul revoluţiei în istoria românilor“, publicat în revista România viitoare din septembrie 1850). Mihai cel Viteaz!... Care, pentru prima dată de la Traian şi Decebal reuşi să strângă la una şi aceeaşi masă cele trei „surori“ cu una şi aceeaşi coloană vertebrală
9
carpatină: Muntenia, Transilvania şi Moldova! Aceasta din urmă cu partea ei dintre Prut şi Nistru, ce-şi trage numele de la ceea ce se chema Ţara Basarabilor: de la Ban până la Radu Şerban prin Tihomir, Alexandru, Dan, Mircea, Laiotă şi tot aşa până în secolul XVI. Basarabia deci, căreia i-a fost hărăzit să devină stindard al latinităţii în faţa intemperiilor slave din răsărit. De unde nu i-a venit nicicând „lucoare“, cum avusese cronicarul naivitatea să ne-o spună. Ba, din contră, secol de secol, venetici cu crucea în mână şi piatra în sân, care o pângăresc până în ziua de azi! „Din Hotin până la Mare“! Mare şi Dunăre pe care le-a avut de când lumea şi nu le mai are, fiindu-i furate de ruşi şi ucraineni! Unde şi cine erau aceşti „barbari“, termen întrebuinţat încă de Herodot, la hotarele primelor două secole ale erei noastre, când această „gură de rai“ mioritică dintre Tyras, Pontul Euxin, Danubius şi Pyretus întregea deja Dacia Felix? * Oricât de paradoxal ar părea, fără a deschide o paranteză ca atare, adesea pretinsa fatalitate a jucat roluri dintre cele mai nefaste, în momente de cotitură din istoria neamului şi, de multe ori, chiar în viaţa de zi cu zi a românului: – Aşa a fost să fie!

*


ALECU RUSSO (1819-1859)

Cântarea României 62 Deşteaptă-te, pământ român! biruie-ţi durerea, e vremea să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumei!... Aştepţi oare, spre a învie, ca strămoşii să se scoale din
10
morminte?... Într-adevăr, într-adevăr ei s-au sculat şi tu nu i-ai văzut... Ei au grăit, şi tu nu i-ai auzit... Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă... Ziua dreptăţii se apropie... toate popoarele s-au mişcat... căci furtuna mântuirei a început!... 63 Nu ţi s-a zis oare prin gura mucenicilor tăi: „Şi Domnul părinţilor voştri se va îndura de lacrămile slugilor sale şi va scula pe unul dintre voi, care va aşeza pe urmaşii voştri iarăşi în volnicia şi puterea lor de mai înainte“? 64 Deci timpul sosit-a... Semne s-au ivit pe ceriu... pământul s-a clătinat de bucurie... blestemul înfricoşat s-a auzit dinspre apus... şi toate popoarele s-au deşteptat. 65 Cinge-ţi coapsa, ţară română... şi-ţi întăreşte inima... miazănoapte şi miazăzi, apusul şi răsăritul, lumina şi întunericul, cugetul dizbrăcător şi dreptatea s-au luat la luptă... Urlă vijălia de pe urmă... Duhul Domnului trece pre pământ!... (Din România literară, Iaşi, 1855, nr. 38, 39, 40, 42, 45, 47.)


GEORGE SION (1822-1892)

Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim, Alt ă limbă-armonioasă Ca ea nu g ăsim. Salt ă inima-n plăcere Când o ascultăm, Şi pe buze-aduce miere Când o cuvântăm.
11
Româna şul o iubeşte Ca sufletul său. O, vorbiţi, scriţi româneşte, Pentru Dumnezeu! (Din Limba românească, în România literară, Iaşi, nr. 11, 13 martie 1855.)




ALEXANDRU HÂJDEU

Epistolă de solidarizare cu Actul Unirii de la 1859 : „Cu dragoste frăţească, fraţi Români, mă bucur că v-aţi unit, şi înalţ rugăciunea către Domnul Dumnezeu, cel ce a scăpat şi a păstrat Muntenia şi Moldova în mijlocul tuturor cataclismelor, al tuturor prefacerilor şi nimicirilor ce de atâtea ori au schimbat faţa Europei, atunci când Statele cele mai puternice cădeau pentru a nu se mai ridica. Să dăruiască Dumnezeu, vouă şi viitoarelor lăstare ale voastre, acele zile senine de fericire şi slavă, de care s-au bucurat strămoşii voştri sub scutul celor de Dumnezeu aşezaţi şi de Dumnezeu înălţaţi Domnitori, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. V ă trimit urări de bine din partea Basarabiei, pentru care sunt scumpe şi pline de însemnare viitoarele destine ale României unite, patria-mamă; primiţi aceste urări ale mele ca un glas sufletesc al unui frate, pentru că eu sunt trup din acelaşi trup şi os din aceleaşi oase, din care sunteţi plămădiţi voi şi în vinele mele curge acelaşi sânge românesc care curge în vinele voastre... Multe mai sunt, despre care aş fi vrut să vă scriu, dragii mei fraţi Români... Oricum, fiţi încredinţaţi că sunt al vostru, un frate Român. Ce vă pasă de numele meu personal? În momentul de faţă, în afacerea comună a României, e destul să ştiţi că sunt un frate Român a cărui soartă este de a îndura adevărul cel însufleţit al poetului persan: «A
12
trăi făr’de tine şi afară de tine, o patria mea scumpă!, se poate; dar o asemenea viaţă e mai groaznică decât de a muri de mii de ori şi iară a învia pentru o clipă!»” (CristineştiHotin, februarie 1859) * Cu părere de rău, avea dreptate arhiepiscopul Bucovinei, Silvestru, când zicea că „blăstămăţia noastră a românilor din toate timpurile a fost aceea care a stat la baza lipsei de unitate naţională!” Chiar şi la 1859, când marea majoritate a intelectualilor de pe cele două maluri ale Milcovului era pentru unirea Principatelor Române s-a găsit un Gheorghe Asachi (1788-1869) care, cu toată „cărturăria” sa de „umanist şi scriitor”, după ce făcuse studii la Lemberg, Viena, Roma şi pusese piatra de temelie a învăţământului în limba română, a fost contra unirii de la 1859! Această ciudată manifestare de „dezunire naţională” a fost singurul „merit” pe care i l-au recunoscut ruşii după acapararea de la 1940 şi 1944 a Herţei Dorohoiului cu cele 20 de sate curat româneşti ale sale!... Asta însă nu i-a salvat statuia de bronz din centrul orăşelului său natal de a nu fi fost aruncată la... fier vechi!



FRAŢII HURMUZACHI

– CONSTANTIN (1811-1869), fiul cel mare, după ce a făcut liceul la Cernăuţi şi facultatea de drept la Viena, unde a ţinut două „ispitiri grele numite rigoroase”, câţiva boieri din Moldova l-au chemat la Iaşi ca să le ia apărarea în „nişte procese dintre cele mai grele cu fiscul moscăcesc” pentru câteva moşii din Basarabia, după ce aceasta fusese ocupată de ruşi. Procesele puteau fi „purtate” numai la Petersburg şi numai în limba rusă. Limbă pe care tânărul avocat Constantin Hurmuzachi a învăţat-o în 8 luni „deodată cu legile moscăceşti”. Procese ce le-a câştigat „pe toate pân’la unul”.
13
Lucru de neînchipuit pe „vremea ceea” de dezmăţ rusesc din cele două principate române. De unde şi popularitatea lui de tânăr avocat în toate păturile sociale de pe cele două maluri ale Milcovului. De aceea, anume lui, lui Constantin Hurmuzachi „i-a picat sorocul” să fie primul în Divanul ad-hoc de la Iaşi din 1857 care „a rostit cuvântul ca să se împreune Moldova cu Valahia într-un singur stat numit România”. Iar odată cu unirea Principatelor Române devine cel dintâi preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apoi ministru al justiţiei, precum şi „titular al Camerelor de Deputaţi şi cu slujbe mari în stat”. Slujbe ce nu l-au împiedicat să se manifeste şi în domeniul literaturii de drept internaţional. Avocatul Constantin Hurmuzachi moare la 15 februarie 1869 la Viena, unde fusese dus pentru tratament cardiac. A fost înmormântat în satul Dulceşti, judeţul Roman, unde sora sa mai mare, Săftica, avea moşie.

– EUDOXIU (1812-1874). Cel de-al doilea fiu al boierului Doxachi Hurmuzachi. Ca şi fratele său Constantin, a făcut liceul la Cernăuţi şi dreptul la Viena. Sociabil, ca toţi Hurmuzăcheştii, încă de pe băncile facultăţii, şi-a făcut „mulţime de prieteni şi camarazi”, ajunşi mai apoi „mari dregători în treburi împărăteşti”, inclusiv în Bucovina, lucru ce i-a uşurat în mare măsură realizarea multor gânduri „de folos ţării sale”. Vocaţia lui cea mare însă era Istoria. Istoria neamului ca ştiinţă. Om practic, cum s-a dovedit a fi întreaga-i viaţă, după ce-şi perfecţionă cunoştinţele în drept internaţional, Eudoxiu nu se grăbi să revină acasă, ci rămase la Viena, unde obţinuse cu mare greutate aprobarea ca să lucreze la arhivele împărăteşti. Anume aici „i s-a îngăduit să intre înainte de anul 1848”, dându-i-se posibilitatea „să scoată mulţime de documente şi hărţi vechi despre istoria Românilor”. Documente, toate în favoarea dreptului nostru istoric asupra teritoriilor „daco-romane” ce ne fuseseră luate de Austria şi Rusia, ce erau reproduse şi comentate la Academia Română decenii în şir. Documente ce-i dădură posibilitate lui Eudoxiu Hurmuzache să scrie acea „Istorie nedeplină a Românilor”.
14
Graţie lui Eudoxiu, care în 1849 reuşi să-i înmâneze personal Împăratului o cerere cu toate doleanţele de ordin naţional ale Bucovinei, „Majestatea Sa Împăratul s-a îndurat şi a ascultat cererea aceea şi a dezlipit Bucovina de Galiţia”. Timp de 30 de ani, pe lângă nenumăratele-i ocupaţii de ordin „naţional şi împărătesc”, Eudoxiu „a lucrat în ştiinţa istoriei”, adunând 3.000 de documente, care îi şi dădură cele 5 volume ce stăteau la baza „Istoriei nedepline a Românilor”. O muncă titanică de care nu s-a ştiut până când lucrarea n-a fost depusă la Academia Română. Lucrare ce începu să vadă lumina tiparului abia după moartea autorului. A murit Eudoxiu neînsurat şi a fost înmormântat la cimitirul din Cernauca. O cruce masivă de stejar arăta decenii în şir că acolo „odihneşte bărbatul care a muncit atât de mult pentru binele neamului său”.

– GEORGE (1817-1882). Urmând exemplul fraţilor săi mai mari, a făcut liceul la Cernăuţi şi dreptul la Viena. Apoi a intrat şi el cu „slujba la împăratul”, unde ar fi putut rămâne mult şi bine, dar, după doi ani, „a ieşit din slujba aceea şi s-a apucat cu toate puterile să lucreze pentru binele Românilor din Bucovina”. Împreună cu fratele său, Alexandru, a scos din 1848 până la 1850 cea dintâi gazetă în limba română – „Bucovina”. Un săptămânal cu supliment în germană, ce apăra nu numai drepturile bucovinenilor, ci şi pe cele ale moldovenilor şi muntenilor. Şi, nu în ultimul rând, pe ale „celor trei milioane de români din Transilvania şi ţara ungurească”. Din păcate, „Bucovina” Hurmuzăcheştilor n-a apărut decât doi ani de zile! „Consulii moscăceşti” de la Bucureşti şi Iaşi, care „ţineau în frâu Moldova şi ţara Muntenească” au interzis, pur şi simplu, circulaţia ei. La rândul lor, autorităţile habsburgice din Ardeal şi Banat „au dat poruncă, ca nici un diregător împărătesc să nu cuteze a ceti gazeta „Bucovina”.” Lipsit de posibilitatea de a face gazetărie, George Hurmuzachi se lansează în literatură, înfiinţând, la 1862, „Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina”
15
al cărei preşedinte a fost până la moarte. Tot el a lansat şi „Foaia societăţii” în care îşi tipărea lucrările antihabsburgice şi antiruseşti. În 1870 a fost ales membru „în dieta ţării”. În această calitate a prezidat şi adunarea pentru drepturile bisericii ortodoxe din Bucovina. Adunare ce s-a ţinut în grădina publică din Cernăuţi şi la care au participat 4.000 de ţărani, 180 de preoţi, sute de funcţionari, învăţători şi deputaţi de pe tot cuprinsul Bucovinei. George Hurmuzachi moare în 1882 şi a fost înmormântat la cimitirul Horecea din Cernăuţi.

– ALEXANDRU-ALECU (1825-1871). „A călcat pe urma” celor trei fraţi ai săi, făcând liceul la Cernăuţi şi dreptul la Viena. Contemporanii săi „îl ţineau de foarte înţelept, drept şi bun la inimă”. Poate şi de aceea că în 1849, când trebuia să fie numit un profesor de limbă, literatură şi istorie română la liceul din Cernăuţi, lucrările candidaţilor la concurs i-au fost încredinţate lui Alecu Hurmuzachi. Şi dintre toţi, mulţi la număr, l-a ales pe Aron Pumnul. Şi, după cum se ştie, nu s-a înşelat în alegerea sa. Şi aceeaşi contemporani de-ai lui ziceau că „nu-i păsa de sine când era vorba de durerea obştească”, dând ca exemplu anul 1861, anul alegerilor pentru dieta de la Viena. Cu acel prilej, Alecu Hurmuzachi îi scria unui prieten al său: „Pentru numele Domnului, pentru nefericita soartă a acestei biete ţări, nu staţi de acum cu mâinile în sân, ci ieşiţi în larg, mişcaţi-vă, lucraţi, căutaţi să nu aleagă poporul duşmani sau neînţelepţi sau păpuşe, ci să aleagă pe cei mai vrednici din voi, să aleagă pe oricine va fi cinstit şi cu cap şi hotărât de a nu gândi la altceva decât la binele nostru obştesc... Faceţi ce puteţi, adunaţi-vă, trimiteţi oameni, scrieţi oriunde aveţi cunoscuţi şi popor bun şi oameni de treabă; nu te mărgini, iubite prietene, numai la ţinutul dumitale, ci caută şi cearcă a lucra în toate şi prin toate. Dumnedzeu se va mânia şi ne va blăstăma şi va trimite fulgerele asupra noastră şi asupra voastră de nu veţi izbuti a trimite pe cei mai buni şi cei mai voinici deputaţi în dietă... Aş avea a-ţi spune multe, şi nu am nici ochi, nici sănătate, nici linişte, nici timp.”
16
Ca autor al unei broşuri de 11 pagini, intitulate „Cuvânt de deschidere rostit în întâia adunare generală din 19 aprilie (1 mai)1862 a Reuniunii române din Cernăuţi” şi ca redactor „indezirabil” al săptămânalului „Bucovina”, Alecu Hurmuzachi a fost condamnat la „cinci zile de arest militar”, pedeapsă ce „l-a mângâiat” prin faptul că, astfel, Viena „a fost silită să (re)cunoască puterea acelei vestite gazete.” În anul 1871, „de atâta muncă şi încordare, Alecu cade tare bolnav şi pleacă la Neapole ca să-şi caute de sănătate”. Se dusese însă prea târziu. A fost adus la moşia Dulceşti din judeţul Roman şi înmormântat „fără de prihană”, alături de fratele său cel mare, Constantin. Înainte de moarte, Alecu Hurmuzachi a făcut „din averea sa personală, un dar de o mie de galbeni” Societăţii pentru cultură şi literatură din Cernăuţi, al cărei preşedinte fusese întreaga-i viaţă. La trecerea în eternitate a acestui de-al patrulea fiu al lui Doxachi Hurmuzachi, Constantin Morariu, administrator parohial la biserica Sfânta Paraschiva din Cernăuţi, scria în ceea ce avea să devină „Părţi din Istoria Românilor Bucovineni”: „Boierul Doxachi şi soţia sa şi-au crescut copiii de mici, învăţându-i să aibă frică de Dumnezeu şi să-şi iubească naţia. Eudoxiu, George şi Alecu sunt până acuma cele mai frumoase podoabe ale neamului nostru românesc din Bucovina. Mai cu seamă lor avem să le mulţumim că la anul 1848, ţara noastră a fost scoasă din gura balaurului Galiţiei. Să ne luăm aşadar pildă de la boierul Doxachi şi soţia sa Elena!”...



IOAN NENIŢESCU (1854-1901)

Pui de lei

17
Eroi au fost, eroi sunt încă, Şi-or fi, în neamul românesc. C ăci rupţi sunt ca din tare stâncă Românii ori şiunde cresc. E vi ţa noastră făurită De doi bărbaţi cu braţe tari, Şi cu voinţa oţelită, Cu min ţi deştepte, inimi mari. Şi unu-i Decebal cel harnic, Iar celălalt Traian cel drept, Ei pentru vatra lor, amarnic Au dat cu-atâţia duşmani piept. Şi din aşa părinţi de samă În veci s-or naşte luptători, Ce pentru patria lor mamă Vor sta ca vrednici următori. Au fost eroi şi-or să mai fie, ce-or frânge duşmanii cei răi. Din coapsa Daciei şi-a Romei în veci s-or naşte pui de lei! Bucure şti, 5 oct. 1890. (Pui de lei – Poesii eroice şi naţionale, Buc., 1891.)




NICOLAE IORGA (1871-1940)

Se pot distruge popoare?
18

Reapare, în forma cea mai crudă, vechea teorie că statele mici n-au dreptul la independenţă, că ele cad în „spaţii vitale“ şi se pot mărgeni pe hartă ca să se ştie în al căruia din statele mari trebuie să cadă. Şi nu numai aceia cari sunt insultaţi în mândria lor legitimă şi ameninţaţi în dreptul lor de a exista trebuie să respingă cu indignare această tăgăduire grosolană. Se putea vorbi aşa pe vremea când un stat era numai o întâmplătoare legătură de teritorii şi de grupe omeneşti care se puteau distruge sau preface după plac. Dar, după biruinţa principiului naţional, statele, cât de mici, sunt naţiuni. Iar naţiunile sunt o formă organică a umanităţii. Nici o metodă nu le poate nimici, cum ele nu sunt rezultate din exerciţiul nici unei metode. Ele sunt „născute, iar nu făcute“. Şi de aceea, ele vor asista, desigur, la meritata pedeapsă a apăsătorilor. ( Din Neamul românesc, nr. 199, 9 septembrie 1939.) * „Am mers în Basarabia odată,... călătorind la aventură, mai cu paşaport, mai fără... Am aşteptat vaporul, parahodul, cum îi zic ruşii, şi cu el am mers de la Soroca până la localitatea pe care aceeaşi ruşi o numesc, neştiind ce înseamnează, „Vadalivoda“, ceea ce înseamnă „Vadul lui Vodă“, „proprietate a Domniei“. Pe atunci, nu mergea vaporul până la Cetatea-Albă, cum aş fi dorit eu, şi cetatea studiilor mele n-am văzut-o încă, deşi ceva mă îndeamnă să-mi cumpăr un locuşor acolo şi din căsuţa mea să privesc ca pârcălabii vremurilor asupra limanului larg şi a valurilor tulburate ale Mării Negre. La Vadul-lui-Vodă coborâre pentru Chişinău. Dar până acolo adevărata graniţă românească am văzut-o. Pe lume nu se poate închipui, cred, – potrivit poate şi sentimentalităţii mele naţionale, – drum mai frumos ca acea coborâre pe Nistru, într-o noapte de Maiu.
19
Aproape toată lumea se dusese să doarmă, şi rămăsesem singur pe coverta vaporului. Era în aer o mireasmă de tei, cântau privighetorile de o parte şi de alta a pădurilor de pe mal: mai era nevoie să-mi spuie cineva ce ţară era aceasta! O cunoaştem din rădiurile Botoşanilor, din codrii Vasluiului, din măgurile dunărene, o cunoaştem din adâncurile Ardealului şi Bucovinei, din şesurile Banatului, din toate părţile pe unde m-a purtat viaţa şi dorul: era mireasma ţării mele, şi aceea nu înşeală. A şa am văzut laturea răsăriteană a României, pe Nistru.“ (Din Antologia „Omul şi Pământul Românesc“ de Mihai Niculescu.)



GHERMAN PÂNTEA

Fost deputat în Sfatul Ţării şi preşedinte al Comitetului Central Executiv Moldovenesc, acest neîntrecut animator al românismului din Basarabia pune, alături de Anton Crihan şi alţi ofiţeri moldoveni din armata ţaristă, temelia Comitetului Central al Militarilor basarabeni din întreaga Rusie, comitet care, foarte curând după înfiinţare, avea să unească într-o singură zvâcnire naţională cugetele marii majorităţi a combatanţilor moldoveni de pe toate fronturile. Combatanţi, fără a căror activitate curajoasă în numele neamului din care ne tragem nu se ştie dacă în istoria provinciei de la Nistru ar fi fost înscrisă frumoasa pagină a reunirii sale cu România. Ca puţini alţii din pleiada făuritorilor Marii Uniri, Gherman Pântea a reuşit, cu pana-i de publicist al anilor treizeci, să oglindească „spiritul şi mentalitatea Moldovenilor militari din Basarabia, în epoca hotărâtoare a neamului nostru din anul 1917-1918, cum şi munca uriaşă la care au fost chemaţi aceşti fii ai neamului de sângele strămoşilor lor, pentru redeşteptare naţională“, care, în ultimă instanţă, a şi dus la marea întregire a ţării în graniţele noastre fireşti.
20
N-a fost însă deloc uşor să se ajungă la această supremă realizare naţională, toţi protagoniştii ei înţelegând de la bun început că atât cu ruşii cât şi cu ucrainenii din Basarabia se putea vorbi numai de pe poziţie de forţă. Era nevoie deci de constituirea unui comandament militar autohton care să poată, de pe picior de egalitate, cere oponenţilor bolşevizaţi între timp, libertate de acţiune pentru poporul basarabean în tot ce ar fi vrut să întreprindă. Era nevoie de nişte regimente naţionale, aşa cum avea deja Ucraina. De aceea, la o şedinţă a Comitetului Central din 24 Septembrie, fu numită o delegaţie care să ajungă la Kerenschi pentru a-i explica situaţia. Delegaţie formată din colonelul Furtună, sublocotenentul Pântea şi plutonierul Terziman. În acel moment Kerenschi şi comandamentul lui se aflau la Moghilău, în Bielorusia. Ajunşi la Kiev şi discutând între ei „moldoveneşte“, se treziră cu un „domn negricios“ care îi întrebă dacă sunt Români. Bucuria delegaţilor basarabeni n-avea margini atunci când aflară că „domnul negricios“ era Dinu Brătianu, iar militarul ce-l însoţea – generalul Iancovescu. Şi primul lucru pe care îl făcură cei doi mari români fu acela că invitară delegaţia Chişinăului să-şi urmeze împreună cu ei călătoria până la Moghilău în vagonul lor special. Ceea ce au şi făcut. Această hotărâre însă le-a pricinuit multe greutăţi în misiunea lor. Căci, ajunşi la destinaţie, au fost întrebaţi: „Ce legătură poate să fie între dumneavoastră, ofiţeri ruşi, şi misiunea română? Şi de ce tocmai pe dumneavoastră v-au invitat ei în vagonul lor?!...“ Era furios comisarul politic al marelui cartier general, pe nume Vârubov. Singura nădejde era la Kerenschi, grăbit să plece la gară, care îi întrebă totuşi pe delegaţii basarabeni: „Ce urmăriţi prin formarea unităţilor moldoveneşti?“ „Organizarea forţei militare, cu care să ne apărăm părinţii, copiii şi revoluţia“ replicară ei într-un glas. Kerenschi îl chemă pe generalul Duhonin şi îi comunică, în prezenţa delegaţilor „hotărârea de a se permite organizarea treptată a unităţilor moldoveneşti“, ordonând „comandamentului de la Odesa transferarea regimentului 40, compus în majoritatea lui din Moldoveni, la Chişinău, pentru a fi naţionalizat...“
21
Hotărârea lui Kerenschi, cum era de aşteptat, trezi nedumerire şi o ură nebună din partea ruşilor şi ucrainenilor de la Chişinău. În primul rând din partea gazetelor lor, care dădură „alarma“ sub forme dintre cele mai insinuante. Un lucru era cert: „persecuţia contra mişcării naţional-moldoveneşti continua ca şi sub regimul ţarist!“ O singură soluţie plauzibilă: convocarea în mod secret a unui congres al militarilor pentru data de 20 Octombrie 1917. În acest scop, o telegramă fictivă fu trimisă tuturor comandanţilor de unităţi de pe toate fronturile, telegramă ce glăsuia: „...Pe baza autorizaţiunii Comandamentului Suprem (Generalisim) şi a Primului Ministru Kerenschi, cu nr.368 764 s-a aprobat adunarea militarilor Moldoveni pentru data de 20 Octombrie 1917 în oraşul Chişinău. Rugăm, dispoziţiunea dumneavoastră, pentru delegarea a câte doi soldaţi şi un ofiţer de la fiecare companie de Moldoveni, prevăzându-i în acelaşi timp cu delegaţiile respective şi plata diurnei pe zece zile“. Semnat: Preşedintele Comitetului Central Executiv Moldovenesc, Sublocotenentul Gherman Pântea. Secretar voluntar Maleavin. Şi militarii basarabeni începură să curgă la Chişinău. După cifrele lui Gherman Pântea, în dimineaţa zilei de 20 Octombrie erau deja în sala congresului 500 de soldaţi şi ofiţeri, iar după cele ale lui Anton Crihan, numărul lor se ridica la 800!... Important este că, aşa cum scria atunci gazeta „Soldatul Moldovan“, sub semnătura lui M. Minciună, „La 2 ceasuri şi 20 de minute după amiază, mulţime de norod, cu steaguri naţionale moldoveneşti a purces de la Curtea Slobozeniei la Casa Eparhială. În fruntea acestei manifestaţii mergea Preşedintele Comitetului Central împreună cu tot Comitetul şi delegaţii fruntaşi de la fronturi; mîna stângă a preşedintelui era acoperită cu un frumos tricolor moldovenesc“, care nu era altul decât cel al neamului românesc întreg. „Ceasul a sunat trei, – continuă articolul din «Soldatul Moldovan» –muzica a cântat «Marselieza» şi preşedintele Pântea, în strigătele de «ura» şi «vivat», a deschis cea dintâi adunare a Moldovenilor din Basarabia şi întreaga Rusie.“ Adunare ce a proclamat autonomia Basarabiei. 13 Octombrie 1987
22


SERGIU VICTOR CUJBĂ

Fiu al scriitorului Victor Crăsescu, cunoscut în literatură şi sub pseudonimul de Ştefan Basarabeanu, care, pentru participare la mişcarea de eliberare naţională împotriva ţarismului fu nevoit, la 1870, să se refugieze în România, mai întâi la Tulcea şi apoi la Ploieşti. Foarte curând intră în legătură cu cercul refugiaţilor basarabeni proscrişi de regimul ţarist şi trecu la Bucureşti, unde îl cunoscu pe criticul literar de mai târziu Constantin Dobrogeanu-Gherea. Aici urmă medicina şi începu să publice la revista „Contemporanul“ din Iaşi. Printre altele, şi nuvela „Spirea“, cea mai frumoasă, probabil, din tot ce a scris Victor Crăsescu. E în afară de orice îndoială că tânărul Sergiu Victor Cujbă, trăind în mijlocul literaţilor basarabeni refugiaţi, s-a îndrăgostit şi el de cuvântul scris. De unde şi debutul său la vârsta de doar 16 ani în revista „Amicul Copiilor“, editată de Bogdan Petriceicu Haşdeu. E vorba de „Fluierul fermecat“, urmat de „Chemarea lui Ştefan cel Mare“, poem în două acte, pe parcursul căruia, marele nostru domnitor zicea: „Dela Nistru la Suceava,/ Din Hotin până’n Carpaţi,/ Sună buciumul de luptă./ Haidem, fraţilor, sculaţi!/ Lăsaţi casa-vă iubită/ Lăsaţi plugul cel cu boi;/ Cingeţi spada, prindeţi flinta/ Şi fiţi gata de război.“ Fire meditativă şi impresionabilă încă de pe băncile liceului şi apoi ca student al facultăţii de drept din Bucureşti, viitorul poet Sergiu Cujbă absorbea tot ce-i părea mai românesc în viaţa de toate zilele, punându-şi impresiile pe hârtie sub formă de „icoane şi imagini“ poetice. Imagini pline de generozitate şi dragoste faţă de Patrie. Cântându-şi în versuri Basarabia iubită, Sergiu Cujbă zicea: „Pământ sfinţit prin crâncene războaie/ Tu ce-ai fost leagăn de ne’nvinşi eroi/ Cât timp răbda-vei juguri de nevoi,/ Venit-a timpul să recucereşti/ A legii tale mângâieri cereşti/ Şi-a graiului tău miere nestemată...“
23
Chiar şi în lucrarea sa de licenţă din 1900, intitulată „Morala omului politic“, Sergiu Cujbă consacră pagini întregi unităţii neamului românesc, unitate ce l-a preocupat toată viaţa, în calitatea sa de român basarabean. Nu întâmplător, probabil, George Coşbuc, oferindu-se singur să-i prefaţeze debutul în literatură cu volumul „Amintiri din copilărie“, a scris: „Ziua bună se vede de dimineaţă“. Şi avea doar 16 ani! În anul 1906, Sergiu Cujbă, odată cu proclamarea libertăţilor civice în Rusia, trece Prutul în Basarabia şi, alături de Pan Halippa, Oatu, Inculeţ, Gavriliţă, Mateevici şi alţii, se include în mişcarea naţională moldovenească de la Chi şinău contra ţarismului, punând împreună cu ei bazele ziarului „Basarabia“, în jurul căruia se şi cimentează „gruparea politică a naţionalilor democraţi“. Organizându-se un „prim matineu moldovenesc la Chişinău“, Cujbă ţine conferinţa sa asupra poeziei populare româneşti din Basarabia, al cărei mesaj, oarecum ascuns de ochii ohrancei ţariste, era lansarea „unei propagande intense pentru organizarea şcolilor moldoveneşti“ între Nistru şi Prut. Lucru pentru care autorităţile ruseşti l-au expluzat pe Cujbă din Basarabia în România, unde desfăşoară o muncă rodnică în domeniul revendicărilor culturale şi naţionale româneşti ale basarabenilor: „O, Doamne, stăpân al vieţii, Părinte/ Ce lumi ai zidit din nimic/ Ascultă duioasa mea rugă fierbinte,/ Ce-acuma spre tine ridic:/ Păstrează, o, Doamne, străbuna moşie/ Precum în trecut o păstrai,/ Şi lasă, ca ruga-mi de acuma să-ţi vie/ În scump strămoşescu-ne grai./ Destul am tăcut cu căluşul la gură/ Destul cu altaru-’n lăcăţi./ Ne mântuie, Doamne, de-a patimei sgură/ Şi blândul tău har să ne-arăţi...“ Odată regimul ţarist răsturnat, Sergiu Cujbă revine la Chişinău unde, alături de Pan Halippa şi Ion Buzdugan, îşi continuă activitatea românească întreruptă în mod brutal, la 1907, prin expulzarea spre România. Ia parte, deci, la toate manifestările de ordin cultural şi naţional, întemeind, împreună cu alţi protagonişti ai Unirii, o Universitate populară, un teatru pentru săteni şi multe alte instituţii naţionale româneşti. Acum versurile lui, înmănunchiate la 1916 în volumul „Patrie şi libertate“, ce cântau unirea neamului, circulau liber din mână în mână. Şi ca răsplată pentru acest volum,
24
Sergiu Cujbă a fost inclus în componenţa unei delegaţii din care făcea parte Ion Pelivan şi Năstase, delegaţie ce a plecat la Paris pentru a face cunoscut opiniei publice mondiale doleanţele poporului român din Basarabia. Era deja în anul 1919, când putu să publice liber „Cântările basarabene“. Un volum care include poezii mai vechi şi cele scrise după revoluţie. Iar printre acestea din urmă şi „Imnul Basarabiei Unite“: „Ridică-ţi fruntea, Moldovane,/ De sub zăbranicul greoi,/ Sub care dorurile tale/ Tânjeau ca florile sub sloi;/ Sub care a sufletului vlagă/ Zăcea ca’n negru ţintirim,/ Şi-ţi turbura, perfid izvorul/ Din care’n veci ne re’noim./ ...Căci iar suntem un trup şi-un suflet/ Pătrunşi de-acelaşi gând şi dor/ Copii ai patriei iubite/ Dintr-o tulpină şi-un izvor.“ Sergiu Cujbă moare în primăvara anului 1937 cu visul împlinit. Împlinire ce nu dură însă decât 22 de ani... 8 Martie 1988


PORFIRIE FALĂ

Harnic învăţător basarabean de la 1917-1918 şi organizator de frunte al partidului naţional moldovenesc din nordul Basarabiei, ca unul ce era născut în satul Buteşti, judeţul Bălţi. În această calitate îl ţineau minte până în ’40 şi unii dintre consătenii mei „mai răsăriţi“ pentru timpul acela. Duraş Sârbu îmi povestea odată la primărie că bălţeanul Fală, prenumele de Porfirie nu i-l cunoştea nimeni, umbla cu un furgon din sat în sat, „lua cărţi ruseşti de la şcoli şi punea în locul lor pe cele moldoveneşti împreună cu steagul tricolor al neamului nostru“. Puţini însă ştiau, afară de învăţătoarea Natalia Baros, că acest „Badea Cârţan“ basarabean împărţea prin sate şi cărţile sale, cum ar fi: „Ce neam suntem“, „Steagul“, „Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt“, „Neamul“ şi altele. Şi toate pentru trezirea conştiinţei naţionale.
25
Drept care, pentru această activitate românească nobilă, cum scrie unul dintre bibliografii săi, pe nume Gheorghe Cardaş, „a fost schingiuit de mulţimea bolşevizată şi aţâţată de duşmanii neamului românesc la 13 Ianuarie 1918, în satul Glodeni, judeţul Bălţi; sat cu o parte de moldoveni, o parte de corcitură ţigănească, o parte de ruşi venetici de strânsură de peste Nistru, din Galiţia şi din alte părţi străine de poporul băştinaş“. Institutor cu renume, deputat şi senator în parlamentul de la Bucureşti, Porfirie Fală este înscris, pe drept cuvânt, de către critica literară românească în rândul scriitorilor de talent, graţie stilului său simplu şi natural, care îi aprindea mai ales pe cei de la coarnele plugului: „Nu-l mai dovedeşte nimeni pe Rusul nostru,...“ se clănţăneau între ei eroii din scrierile lui Porfirie Fală. „Ehei, băieţi!... N’aţi văzut moartea voinicului din mâna piticului?! – căci minunată este voia lui Dumnezeu.“ Iar un altul de colo: „Se aude, oameni buni, că crăişorul de peste Prut are de gând să sară la Rus, să-i ieie Basarabia, fiindcă suntem Moldoveni, ca şi norodul lui.“. Şi tot aşa, până când „un răzăş mai bătrân se amestecă în sfatul lor şi le răspunde: Eu văd că fiecare din voi vreţi să răsară soarele numai în ograda voastră: cel care are băieţi să iasă popi, spune că în România îi rău pentru popi; cel care are fecior «nacealnic» spune că acolo îi rău pentru «nacealnici»... Ce oameni suntem noi, Moldovenii ăştea, că cine ne poate apuca, aceluia suntem? Ne-a putut apuca Turcul, am fost aceluia; pe urmă ne-a putut apuca Rusul, suntem şi ai aistuia; iar de capul nostru, singuri, nu mai suntem. Ce, noi ne asemănăm cu «bosacii» (golanii) – care boier ne-a putea apuca aceluia să fim? Ori ne semănăm cu femeia netrebnică? – cine a apuca-o aceluia să fie? Ori suntem «câinele nimănui»? Oameni buni, suntem şi noi oameni, ca toţi oamenii şi: «Apa trage la matca ei, iar noi, Moldovenii, trebuie să tragem la matca noastră, la Moldova.» Parcă Turcul, dacă a fost, ne prăşea popşoii? Ori Rusul, dacă este, ne seceră grâul? Ori avem noi nevoie să ne ducem peste Nistru la Ruşi după hrană? Ori s’au hrănit vreodată acolo părinţii noştri? Nu. Ei, Ruşii, şi alţii, vin la noi, în Basarabia, să se hrănească... «Apa trece, pietrele rămân», oameni buni...“
26
Vorbind prin gura unui înţelept răzeş din Cubolta lui Pantelimon Halippa, Porfirie Fală aduce în discuţie valoarea simbolică a celor trei culori ale neamului, ca semne de temelie a zidirii oricărei ţări ce se respectă. Temelie ce de se risipeşte vreodată, se risipesc şi temeliile ţării, iar odată cu risipirea acestora „omul ajunge la viaţa moartă“. Şi răzeşul adăuga: „Decât o viaţă moartă, mai bine o moarte vie.“ „Romanii, strămoşii noştri, ostaşi vestiţi în lumea întreagă – continua Porfirie Fală în „Cugetările Româneşti din Basarabia“, – numai morţi îşi dădeau steagul din mână, nu ca tovarăşii ruşi, care se încălţau la «slobodna» cu steagul lor, ca şi c’o obeală şi puneau icoanele pe foc. Şi dacă au făcut aşa, i-a bătut Dumnezeu cu aceea că şi-au prăpădit ţara şi au ajuns de râsul lumii...“ Nu putem vorbi de o arie bibliografică prea întinsă de pe parcursul a nici zece ani de activitate literară. Ceea ce se poate spune cu admiraţie despre Porfirie Fală este faptul că atât pe vremea stăpânirii ruseşti, în timpul revoluţiei şi apoi în perioada dintre cele două războaie mondiale, el a propagat ca puţini alţii, şi pe toate căile, ideea şi cultura românească în integritatea lor. Drept dovadă pot sta şi amintitele, mai sus, titluri: „Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt“, „Steagul“, „Neamul“, „Ce neam suntem“, „Oastea“ etc. Acesteia din urmă, adică Oastei Române, i-a închinat gânduri de adevărată înălţare românească, în calitatea ei de apărătoare a vieţii şi avutului obştesc al Ţării. „Cine din cei de azi nu cunoaşte adevărul celor spuse?“ – se întreabă autorul. „Să ne aducem aminte numai de fosta «Slobodnă» rusească la noi în Basarabia: lipsea oastea, căci se desfăcuse, şi nu era chip să ieşi din casă din pricina bolşevicilor... Cei răi, neavând frică de nimenia, prădau, ucideau... Şi ar fi făcut răii cenuşă tot: şi biserică, şi şcoală, şi om, dacă n’ar fi sosit la noi în Basarabia Oastea Română...“ Astfel îşi încheia Porfirie Fală „Cugetările Româneşti din Basarabia“, scrise în satul Musteaţa, judeţul Bălţi, în acel August al lui 1918. 15 Martie 1988


27
DIONISIE ORHEIANU: CETĂŢILE NISTRULUI

Două cuvinte de profundă rezonanţă românească luate dintr-o scrisoare ce mi-a parvenit pe căi ocolite. Ocolite şi lungi de un an de zile! Căci scrisoarea „fidelului ascultător al postului de radio Europa Liberă“ poartă data de 8 Martie 1986! O scrisoare iscălită de Dionisie Orheianu şi urmată de un ciclu de 19 poezii. Versuri caligrafiate de o mână tremurândă şi semnate de acelaşi „Dionisie Orheianu“. „Vă trimit câteva încercări de versuri, scrie orheianul nostru, puse pe hârtie destul de stângaci... Dar nu asta este important, ci ceea ce vreau să spun cu toată t ăria mea de român basarabean. De aceea, dacă, totuşi, unele din ele o merită, rog să fie publicate.“ Şi autorul versurilor mai vine cu o rugăminte, aceea ca „depozitarul acestor încercări să fie Nicolae Lupan, trecând şi el prin şcoala cu profesorii Cupcea şi Patron. Dumnealui îi închin şi două din poezii: «Cetăţile Nistrului» şi «Doina inimii», pe care aş dori să le şi publicaţi undeva.“ Profund emoţionat de scrisoarea şi versurile fostului meu coleg de şcoală sau poate şi de clasă, vreau să-l asigur pe această cale că le voi publica cu plăcere, mai întâi în pagina Basarabiei şi Bucovinei din ziarul canadian „Cuvântul Românesc“, iar apoi şi într-o culegere antologică a Editurii „Nistru“ din Bruxelles. Până atunci, însă, vreau să dau citire câtorva strofe din „Doina inimii“: „Plâng fagii şi cu ei plâng munţii/ Dinspre Cosmin toţi codrii gem,/ Că’n haină neagră Cernăuţii/ Stau în robie şi blestem./ Cresc spini pe fruntea Bucovinei./ S’ar jelui şi n’are cui./ Dorm somn de moarte Muşatinii/ Sub cismele muscalului./ Soroca plânge şi Tighina/ Plâng moldovenii pe cărări,/ Că’n uşa lor creşte neghina/ Şi’n uliţi – hoardele călări./ Calmuci din stepele barbare/ Sub zodii roşii vin din hău/ Şi clopote s’aud în zare/ De la sobor din Chişinău./ Îşi frâng săgeata orheienii/ Şi pun urechea la pământ/ Să prindă vuiet de bejenii/ Şi plânsul Ţării dus de vânt./ ...Ştefane, unde’s pârcălabii/ De la Chilia şi Hotin? –/ Din brazdă-i cheamă Basarabii/ La straja Pontului Euxin.“
28
Dionisie Orheianul mai roagă s ă facem emisiuni „despre oameni mari ai Basarabiei: Haşdeu, Russo, Donici, Mateevici, Hurmuzăcheşti etc“, cât şi o serie de emisiuni despre cetăţile de pe Nistru. De unde, cum scrie corespondentul meu basarabean, „Ecouri slabe azi ne vin/ Din sbuciumate vremi trecute/ Despre cetăţi neîntrecute/ Cum este cea de la Hotin“... Hotin, pentru paraclisul Adormirii căruia „caligraful Teodor de la Mănăstirea Neamţ a scris la 1493, din porunca lui Ştefan Vodă, un tetraevanghel care se află azi la Biblioteca de stat din München“. Una din cele mai frumoase şi mai de seamă cetăţi din Ţara Moldovei. Cetate ctitorită la începutul secolului XV de către meşterii şi pietrarii lui Alexandru cel Bun care a lăsat pentru veşnicie în pânza de piatră brută paramente sub formă de cruci uriaşe. Cetate refăcută şi întărită de meşterii lui Ştefan cel Mare. Cetate, din care, de la 1944 încoace, n’a mai rămas decât tocul frumosului portal, în formă de arc, împodobit de Petru Rareş, cu motive gotice târzii şi cu baghete bogat profilate. O mărturie istorică şi arhitectonică românească anihilată an de an de sovietici pentru ştergerea oricăror urme ale trecutului nostru daco-roman, în numele unei ucrainizări voite şi deşănţate. Rămânând neputincios chiar şi granitul zidurilor văduvite de stăpâni şi prietenii de altădată. Când, cum zice Dionisie Orheianul în versurile sale, „La ajutor când se striga/ Săreau vitejii din Soroca/ În frunte cu hatmanul Proca/ Cetatea soră alerga...“ Cetatea Sorocii, deci, care, precum se ştie din Hrisoave, a fost ridicată de Ştefan cel Mare „din valuri de pământ bătut“ pe care, mai apoi, urmaşii marelui domnitor, Bogdan şi Pătru, au refăcut-o din piatră, ca fortăreaţă genoveză, asemănătoare celei de la Cetatea Albă. Unde de la acelaşi ’44 încoace, timpul însuşi s-a oprit în loc, unde crivăţul din răsărit şuieră prin porţile deschise vraişte, despuind în calea lui orice pisanie a trectului, ca să nu mai ştie nimeni că şi ea, Cetatea Albă a fost lărgită şi întărită de aceeaşi meşteri ai lui Alexandru cel Bun ca „citadelă-castel-genovez“, cu patru bastioane cilindrice pe la colţuri. E, mai mult ca sigur, cea mai veche cetate de pe Nistru. Căci, cu de la Herodot citire, „în secolul V înaintea lui Hristos, grecii din Milet înfiinţară aici localitatea Niconion, ca în anul 120 romanii să-i zică Alba Iulia. De unde, deci, şi denumirea românească de Cetatea
29
Albă, pe care ruşii, din considerente de încurcare a iţelor istoriei, au rebotezat-o în Belgorod-Dnestrovsk.“ La acest Dnestrovsk se referă şi corespondentul meu basarabean scriind: „La Dunăre şi la Liman,/ Cetatea Albă şi Chilia,/ Ne apărau de Otoman,/ Aici şi Mircea şi Ştefan/ Erau creştinătatea... glia.“ Acea Chilie, pentru care, cum scrie letopiseţul, „În leatul 6973 (1465) ghenuarie 23, joi la mez de noapte, au înconjurat Ştefan cetatea Chiliei şi vineri dins-de-dimineasă au început a bate cetatea şi s’au hărţuit până în sară şi sâmbăta se închinară cei din cetate...“ 31 Martie 1987


CONSTANTIN STERE

Unul dintre cei mai controversaţi condeieri şi bărbaţi de stat ai timpului său. Controversat, dar şi apreciat pentru tot ce a făcut şi a scris de-a lungul celor 71 de ani, cât ia fost dat să trăiască. De altfel, anul trecut (1986) s-a împlinit un semicentenar de la moartea sa, dar nimeni, nici la Bucureşti, nici la Chişinău, n-a scos un cuvânt despre el. Mai mult, opera lui literară şi chiar numele său au fost şi mai sunt interzise de o parte şi de alta a Prutului despărţitor de neam. Ce-i drept, de la o vreme încoace, potrivit unor organe de presă de la Chişinău, se spune că nişte diriguitori ai culturii din Basarabia ar fi strecurat recent printre dinţi că „în timpul cel mai apropiat“ e posibil să fie editat pe malul Bâcului şi Constantin Stere. Una e bine ştiută deocamdată: aceea că nimeni n-a spus încă câte decenii vor mai trebui să treacă până când celebrul lui ciclu de romane intitulat „În preajma revoluţiei“ va vedea lumina tiparului sovietic. Până atunci, găsesc de cuviinţă, din discuţiile sporadice pe care le-am avut cu fiul său, Ion Stere, ce m-a purtat cu maşina prin New York, conducându-mă şi la aeroport,
30
găsesc de cuviinţă deci, să rotunjesc cât de cât profilul marelui român basarabean, născut acum 122 de ani, în satul Cerepcău din judeţul Soroca. Fiu al Tulcheriei şi Egor, Constantin Stere făcu liceul la Chişinău. După aceea, neastâmpărat din fire cum era, şi căutând mereu ceva, la vârsta de 21 de ani, nu găsi nimic mai bun de făcut decât să intre în mişcarea revoluţionară de la Odesa. Prins de poliţie, fu condamnat la 3 ani de deportare în Siberia, înfundând astfel închisoarea din Tobolsc, unde, după un an, se băgă într-un nou complot contra regimului ţarist, pentru care i se prelungi pedeapsa cu încă 3 ani, fiind mutat disciplinar la închisorile din Crasnoiarsc, regiune cu cel mai mare ger din Siberia, şi apoi la Eniseisc. De aici, propriu-zis, revine la Cerepcău de unde, fără nici o dificultate, la vârsta de 28 de ani, pleacă la Iaşi. Aici se înscrie la Facultatea de drept, susţinându-şi în 1897 teza de licenţă pe tema: „Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept“. Licenţă, urmată de profesorat la aceeaşi universitate, deputat, om politic şi, înainte de toate, scriitor, publicând, totodată articole literare şi de sociologie la revista „Evenimentul literar“ cu pseudonimul C. Şercăleanu. Ca apoi să fondeze, la 1906, revista literară „Viaţa Românească“. Din când în când semna şi cu pseudonimul C. Nistrul. Ceea ce îl face însă să rămână în istoria literaturii române, este monumentala sa frescă „În preajma revoluţiei“, ce apare după primul război mondial. Un roman monumental, în opt volume, pe al căror parcurs este oglindit, ca nicăieri în altă parte, mediul social al boierimii din Basarabia de-a lungul celor 106 ani de stăpânire ţaristă, pe care prozatorul din Cerepcău-Soroca o detesta cu toate fibrele sufletului său. Lucru ce se desprinde desluşit şi din „Icoanele“ lui siberiene, al căror erou principal, Ion Răutu, nu e altul decât autorul însuşi. Nu e uşor a vorbi despre Constantin Stere în cadrul unui profil schematic, ca cel pe care încerc să-l schiţez eu. Acelaşi lucru spunea, acum trei ani, într-o antologie despre Basarabia, apărută la Editura „Nistru“ din Bruxelles, mult regretatul politolog al exilului Mihai Fotin Enescu: „Personalitatea lui e mult prea complexă (a lui Stere)... Ea pune
31
întrebări şi cere răspunsuri în afara clişeelor comune. Şi apoi recunoaşterea acestui personaj excepţional implică desbărarea de prejudecăţi şi patimi...“ Un lucru e sigur, acela că Stere nu se face purtător de cuvânt al clasei boiereşti din care se trage, ci al „unor valori sociale mai largi“. Altfel spus, „coboară de sus spre cei mai de jos şi mai mulţi“. Spre „oameni mediocri şi de cultură inferioară“, cum zicea Nicolae Iorga, pe care, totuşi, Stere îi socotea drept adevăraţii săi semeni. E vorba, deci, de un fel de „fugă de boierie“, fugă ce şi-a luat-o ca un scop pentru toată viaţa. Dovadă elocventă poate fi şi faptul că după terminarea liceului, n’a mai revenit la curtea boierească a părinţilor. Marxist, însă, Stere n’a fost. Ceea ce l-a atras încă din anii „zburdălniciilor“ adolescenţei şi tinereţii, a fost aceeaşi mişcare populistă rusească din sudul imperiului, cunoscută sub denumirea de „narodnicism“. Mişcare ce l-a atras în calitatea sa de reprezentant al „intelighenţiei“ antiautocrate. Mişcare ce i-a adus atâtea suferinţe şi chiar o degradare morală, la un moment dat. Suferinţe ce se desprind şi din povestirea sa memorialistă „În voia valurilor“, publicată în 1910, precum şi din romanul său fluviu „În preajma revoluţiei“. Ca om politic a aderat, fără rezerve, la platforma Partidului Liberal al Brătienilor, văzând în acest partid, ca teoretician al poporanismului social ce era, un preconizator al reformelor agrare şi sociale. Ca prieten al celui de al doilea mare Ion Brătianu, şi în urma afecţiunii pe care i-o purta la un moment dat lui Ion Gheorghe Duca, fiul fostului boier din Cerepcău se gândea, împreună cu acesta, la instituirea unui Partid Liberal Ţărănesc. Acesta să fie motivul că de 40 de ani Stere n’are trecere nici la Bucureşti, nici la Chişinău?... 1 Septembrie 1987



GHEORGHE GHIMPU
32

Condamnat în 1972 la şase ani de închisoare pentru aşa-zise activităţi antisovietice, acest înflăcărat patriot român a fost adesea elogiat în presa exilului românesc de pe toate continentele. Activitatea lui, cu adevărat naţională, nu este trecută cu vederea nici de autorităţile nerestructurate de la Chişinău care, ca şi pe timpul lui Bodiul, continuă să scoată castanele din foc cu mâinile unor aşa informatori ai poliţiei secrete sovietice, ca Atamanenco. După cum ştim din scrisoarea Basarabenilor Militanţi ce mi-a sosit recent de la Chişinău, „Moldova Socialistă“ îl atacă frontal şi pe Gheorghe Ghimpu. Păcatele lui fiind aşa de „grave“, încât „turnătorul“, cum menţionează autorii lungului răvaş, „a ajuns până acolo că îl îndreptăţeşte pe renegatul Nicolae Lupan care, de câţiva ani, ponegreşte patria şi poporul prin intermediul undelor «Europei Libere»... Asemenea declaraţii bicisnice nici nu-ţi vine a le comenta“. Nu are nimic, – continuă corespondenţii mei, – le vom comenta noi. Într-adevăr, Gheorghe Ghimpu s-a referit, printre altele, şi la Nicolae Lupan, într-un discurs, atunci când a spus (cităm din memorie): „Cine este de vină că Nicolae Lupan a ajuns în Occident şi vorbeşte de la «Europa Liberă»? Oare nu bodiulistul Lozan l-a dat afară de la lucru pentru „vina“ de a româniza emisiunile radioteleviziunii? Acel Lozan care şi astăzi se află în fruntea televiziunii şi foloseşte postul său pentru a distruge cultura. Oare nu birocraţii bodiulişti iau lăsat timp de trei ani şi jumătate familia fără mijloace de existenţă?... Oare nu ei l-au forţat să caute scăpare în emigraţie?“ Suntem cu totul de acord cu aprecierea lui Gheorghe Ghimpu. Vrem doar să adăugăm că Nicolae Lupan spune de ani de zile la «Europa Liberă» cam aceleaşi lucruri ce sunt rostite acum de oratori în parcurile Chişinăului.“ Şi eu sunt întrutotul de acord cu aprecierea făcută de Ghimpu. Un singur lucru aş avea de adăugat: acela că Lozan nu m-ar fi putut concedia niciodată „pentru românism“, fără consimţământul lui Lucinschi care, pe atunci, după cum se exprimau umoriştii, „lua ceaiul, în izmene, cu Bodiul“. Acel Lucinschi care, astăzi, speră să se întoarcă din nu mai
33
ştiu ce republică asiatică, unde funcţionează ca al doilea secretar de partid, călare pe cal bălan, la postul de prim-secretar al R.S.S. Moldoveneşti, în locul lui Simion Grosu, care nu se dă nicidecum restructurat!... „În rest, scriu Basarabenii Militanţi, acuzaţiile aduse lui Gheorghe Ghimpu nu pot avea decât efectul opus celui scontat de KGB. Din el se prefigurează cu claritate portretul patriotului Gheorghe Ghimpu, militant înflăcărat pentru autodeterminarea naţională a Basarabiei.“ Şi militanţii de la Chişinău întregesc profilul lui Ghimpu cu următorul pasaj: „La 26 Iunie ’88 a avut loc în pădurea Scoreni din raionul Străşeni o festivitate sub genericul „Eminesciana“, care a strâns mii de elevi, muncitori, studenţi, intelectuali, ţărani. După cântecul «Cu un dangăt plin de jale», s-a apropiat de microfon Gheorghe Ghimpu spunând: «– Aş dori, legat de cântecul ce l-am ascultat, în interpretarea ansamblului «Ştefan Vodă», să recit «Doina» lui Eminescu». Aceste cuvinte au fost primite cu o veritabilă explozie de ovaţii, ce nu conteneau pe tot parcursul recitării. Apoi, declamatorul a propus asistenţei să se adopte următoarele cerinţe: «Să fie publicată «Doina» lui Eminescu; să fie publicată întreaga operă politică a lui Eminescu; limba noastră să fie limba de stat a Republicii Moldoveneşti...». În acest loc a fost tăiat microfonul, lucru care l-a făcut pe Ghimpu să remarce: – «Iată ce înseamnă democratizarea şi restructurarea la noi. Bodiuliştii se restructurează doar în vorbe. În fapte însă nu caută decât să-şi păstreze posturile şi privilegiile.» În aceeaşi zi – continuă scrisoarea de la Chişinău – pe Aleea Clasicilor din Parcul Puşchin s-a ţinut şedinţa Cenaclului «Alexei Mateevici». În cadrul şedinţei, ce s-a deschis la orele 16, conducătorul cenaclului, Anatol Şălaru, a dat citire ultimatumului adresat în ziua de 26 Iunie ’40 de către guvernul sovietic guvernului român. Apoi oratorul a calificat această dată drept ziua în care a fost pus începutul dezmembrării poporului nostru şi a propus ca data de 26 Iunie să fie considerată zi neagră în istoria poporului dintre
34
Nistru şi Prut, fiind marcată annual prin aprinderea de lumânări în cadrul întrunirilor din cimitir. După ce a fost recitată şi aici «Doina» lui Eminescu, a luat cuvântul Gheorghe Ghimpu, care a spus: «Mihai Eminescu a arătat ce rol au jucat străinii în viaţa noastră. Cât de actual este geniul poeziei noastre!... Unde ne-a adus astăzi stăpânirea străină? Nu avem limbă, teritoriul ne este dezmembrat, nu ne cunoaştem istoria, a fost nimicită mândria noastră naţională, copiii ni se nasc debili, ne sunt otrăvite izvoarele. Cine ne-a adus la sapă de lemn? În anii 1944-’46, prim-secretar era Borodin, un venetic rus, între 1946-’50 – Covali, şantist, adică de peste Nistru, între 1950-52 – Brejnev, venetic rus, între 1952-’54 – Gladchi, venetic, între 1954-’61 – Serdiuc, venetic, cumnatul lui Hruşciov, din 1961 până în 1980 – Bodiul, venetic. Actualul Simion Grossu este din sudul Basarabiei, bodiulist însă din sânge!... De asemenea, străini neamului nostru au fost secretarii doi: Melnicov, Melicov, Şciolocov, Smirnov, toţi străini. Preşedinţii KGB-ului: Mordoveţ, Savcenco, Civertco, Rogozin, Volcov, toţi străini... ».“ Unii dintre ei, protectori şi prieteni de vânătoare ai lui Lozan, aş adăuga eu. „Cele mai mari nenorociri însă, ca neam, ne-a adus Bodiul“, continuă firul scrisorii Basarabenii Militanţi, scrisoare ce sper s-o termin în emisiunea „Actualitatea Românească“ de săptămâna viitoare... 18 octombrie 1988 * Nu pot trece cu vederea locul unde Ghimpu, vorbind despre cazul lui Gheorghe David, se întreba: „Despre ce fel de restructurare poate fi vorba dacă Gheorghe David, luptător neînfricat pentru autodeterminarea naţională a Basarabiei, continuă să fie ţinut la casa de nebuni pentru convingerile sale politice?“ Din mijlocul mulţimii ce asista la mitingul cu pricina, s-a stârnit un adevărat torent de strigăte: „Să protestăm, să mergem chiar acum cu toţii la Costiujeni să-l eliberăm!...“
35
Ghimpu reuşeşte cu greu să potolească spiritele, spunând: „Nu fraţilor, nu aceasta este metoda de luptă. Să ne organizăm în mod disciplinat, să strângem semnături pentru eliberarea lui Gheorghe David.“ Şi au fost adunate pe loc 21 de pagini de semnături sub un apel întocmit de Gheorghe Ghimpu. Acest apel a fost apoi înaintat Procurorului General al URSS. De altfel, cazul lui Gheorghe David, graţie Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina“, cu sediul la Bruxelles, şi a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Români, cu sediul la Geneva, astăzi este cunoscut în toată lumea. Este un caz flagrant de folosire a psihiatriei criminale sovietice în scopuri de răfuială politică. „E bine că în urma protestelor pe plan internaţional, David a fost transferat de la clinica KGB-ului din Dnepropetrovsc, la secţia KGB a clinicei psihiatrice din Costiujeni. Partea proastă este că n-a fost eliberat nici până în ziua de azi, deşi au fost discutate în repetate rânduri posibilităţile de eliberare...“ Din ceea ce ştiu eu, de aici, din libertate, rezolvarea acestei probleme ruşinoase, despre care vorbesc pentru nu mai ştiu a câta oară, depinde de Simion Grossu, la porunca căruia a fost întemniţat la începutul anului trecut Gheorghe David. În altă ordine de idei, cum îmi scriu militanţii de la Chişinău, Gheorghe Ghimpu respinge cu tărie acuzaţiile de naţionalism ce li se aduc patrioţilor basarabeni, zicând: „Suntem acuzaţi de naţionalism pentru că ne respectăm limba şi tradiţiile naţionale. Despre ce naţionalism poate fi vorba dacă noi nici nu ne cunoaştem limba, când întreaga activitate politică şi socială la noi se desfăşoară în limba rusă?... Din 200 grădiniţe de copii, numai 18 sunt moldoveneşti, dintre care 12 au doar câte 4 grupe în limba maternă. Din 70 de şcoli de cultură generală şi speciale din Chişinău, doar 7 sunt moldoveneşti. Aşadar, nu este adevărat că noi, autohtonii, facem ură de naţii!... Îi respectăm pe acei ruşi care, venind la noi, adoptă modul nostru de viaţă, învaţă limba noastră, dar suntem îndreptăţiţi să-i urâm pe acei ruşi care ne impun cu forţa modul lor de viaţă, limba lor, la noi acasă. Vrem să fim respectaţi ca naţiune. În toată perioada de stăpânire rusească am fost rusificaţi!... Drept dovadă a spuselor mele, să
36
urmărim schimbarea prin diminuare a procentului de populaţie băştinaşă: la 1812 eram 95%, în 1858 – 75%, în 1940 – 85%, (dat fiind faptul că în această perioadă n-am fost sub stăpânire rusească), în 1959 – 65%, în 1970 – 64% şi, în sfârşit, în 1979 – 63,4%!... Aceste cifre luate din statisticile oficiale ruseşti şi sovietice dovedesc cu vârf şi îndesat că am fost şi suntem supuşi în continuare rusificării, colonizării, asimilării şi deznaţionalizării.“ Este cât se poate de semnificativă o pancardă ridicată la Chişinău, în urma cererilor insistente de a se reintroduce alfabetul latin, cereri la care secretarul CC de partid, Bondarciuc, a răspuns (pe pancardă) cu litere ruseşti: „Niet! Niet! Niet!“ Şi pe aceeaşi pancardă, ceva mai jos, cineva a scris cu litere latine: „Da! Da! Da!“ „Iar referitor la acuzaţiile ce se aud tot mai des, – îşi încheie Basarabenii Militanţi scrisoarea, – precum că, prin intermediul lui Nicolae Lupan, recurgem la postul de radio „Europa Liberă“, putem spune doar atât, că atunci când vom avea posibilitatea să publicăm fără teamă materialele noastre în presa republicană sau măcar la Radio Bucureşti, atunci nu va mai fi nevoie de Postul de radio „Europa Liberă“. MAREŞALUL ION ANTONESCU (1882-1946)

De peste şase decenii, ziua de 20 August, zi de cea mai tristă memorie din viaţa mea, mă duce cu gândul la acea pretinsă rupere a frontului de la Iaşi, când l-am văzut pe Mareşal la geamul unui avion şi când, trei zile mai târziu, un calvar apocaliptic pentru întreaga ţară începea prin extrădarea lui mişelească.
37
Acest Mare Român, care a fost şi va rămâne mereu Ion Antonescu, s-a bucurat în Basarabia şi Bucovina, din vara anului 1941, de o popularitate ce putea fi asemuită cu cea a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Muntenia, de la 1859. Era la începutul lui Iulie când mi-am dat seama de însemnătatea simbolică a acelor zvâcniri naţionale româneşti pornite din sufletul curat al ţăranilor, în primul rând. Altceva însă m-a preocupat toată viaţa: să întâlnesc un om care să-l fi cunoscut personal pe Ion Antonescu, să fi stat cu el la masă, să-i fi vorbit, să-l fi auzit vorbind. Un vis ce mi s-a împlinit în California!...Aici am întâlnit un bătrânel de vreo 90 de ani care mi-a oblojit, cum a putut mai bine, rana amintirilor mele din tinereţe: Constantin Dardan. El, din Bulboaca, eu de la Cepeleuţi, ne depănam firul gândurilor durute în inimă de Los Angeles, într-un restaurant din Hollywood. Un restaurant după buzunarele noastre de bejenari. El – fost primar general al Chişinăului, eu – un biet fiu de ţăran. El – de o vârstă aproape cu taică-meu, cu muştruluială în armata ţaristă, eu – cu vreo 40 de ani mai tânăr şi cu motorizare de-a noastră: la Flotila de aviaţie din Tecuci, la Şcoala Militară din Botoşani, la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung-Muscel. Ceea ce ne-a ţinut ore în şir în faţa halbelor de bere, era dragostea noastră comună: a lui fierbinte, a mea fiască, pentru Mareşalul Ion Antonescu. Ştia de articolul meu din Cuvântul Românesc despre acest „Erou nemuritor al neamului“, cum zicea dânsul. Primul articol din Occident consacrat memoriei „marelui nostru nedreptăţit“: circa o sută de rânduri de ziar, însoţite de frumoasa-i fotografie în ţinută de Mareşal cu Crucea de Fier la gât. – Îţi mulţumesc, băiatule, pentru curajul cu care l-ai reabilitat în faţa lumii, dar mai ales a acelor care l-au iubit!... Şi o luarăm noi de pe departe, dedesubtul fiind că Antonescu nu putuse să nu facă ceea ce făcuse. Una după alta cădeau dezonorate Cehoslovacia, Polonia, zăceau umilite Franţa, Olanda, Belgia, Norvegia, Danemarca. Stăteau rupte de sânul mamei Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa, Cadrilaterul. Abandonate fără să se fi tras măcar de formă un glonte.
38
Mai detestabil decât orice ni se părea faptul că, în comparaţie cu finlandezii, întreaga lume ne condamna ca pe nişte laşi dintre laşi! Iar un gust tot atât de amar ni-l lăsa dărnicia nemţilor, atunci când, împreună cu italienii, ne-au sfătuit „prieteneşte“ să cedăm jumătate din Ardeal ungurilor, al căror hotar se înfigea în chiar inima Carpaţilor Moldovei. Ni se furaseră 101.129 kilometri pătraţi de pământ străbun cu un număr de 6.821.000 de români. Din zece provincii, câte avea România, rămăseseră neştirbite doar patru: Banatul, Moldova, Muntenia şi Oltenia! Ocupanţii se dovediră a fi demni de Atila, Arpad, Gingis Han, Ivan cel Groaznic. Deviza lor era: „pretinşii daco-romani trebuie să dispară!“ Ca prim magistrat al Basarabiei, Constantin Dardan fusese martor ocular la evenimentele de răscruce din anii 1940-1941 prin funcţiile ce le ocupa atunci şi-mi reda cu lux de amănunte, atât ruşinoasa noastră retragere din Basarabia, cât şi începerea eliberării ei în neuitata zi de 22 Iunie. * Personalitatea istorică a Mareşalului, tragică prin destinul ei, poate fi comparată cu cea a lui Manerheim, cu singura deosebire că finlandezii nu l-au extrădat ruşilor, ci l-au înscris în cartea de aur a neamului, turnându-i chipul în marmură şi bronz. ...Se întâlnise în repetate rânduri cu Mareşalul. Cum a fost şi în cazul descinderii la o clădire de pe strada Livezilor din Chişinău. O clădire în a cărei curte fuseseră găsite îngropate 72 de cadavre de basarabeni legaţi cu mâinile la spate şi împuşcaţi în ceafă de enkavedişti în vara anului 1941. Antonescu rămăsese abătut şi nu scosese o vorbă minute în şir. Ca la masa de seară să vină cu anunţul că vrea să dea un decret de amnistiere pentru toate fărădelegile comise pe timpul ocupaţiei ruseşti între Nistru şi Prut. Propunere cu care magistraţii nu căzură de acord. Mareşalul se supuse voinţei lor şi zise: – Aveţi dreptate... Criminalii de drept comun nu pot fi iertaţi! La acea masă de seară Conducătorul Statului Român îşi exprimă dorinţa de a vizita Orheiul. A doua zi un şir de maşini porni spre acest oraş de codru. În drum, dinspre
39
Peresecina, le ieşiră în cale vreo zece căruţe încărcate cu lemne. Mareşalul dădu ordin să se oprească. Opriră şi ţăranii. – Ce mai faceţi, fraţilor? – întrebă Antonescu. – Slavă Domnului, domn’ofiţer... Mulţumim Armatei Române şi Mareşalului care ne-au scos de la ruşi... Iar când cineva din suită se adresă cu cuvintele „Domnule Mareşal“, ţăranii îşi scoaseră p ălăriile şi căzură în genunchi. Antonescu rămase impresionat de acest gest creştinesc şi începu a-i îndemna să se ridice... După îndelungul „pahar de vorbă“ din acel mic restaurant hollywoodian am chibzuit mult asupra unor lucruri de ordin naţional, revenindu-mi în minte frânturi din cele auzite de la tata. Şi de atunci n-aş putea spune că ţăranul basarabean de la 1918 a fost „uşă de biserică“. După devastarea conacurilor boiereşti, ca urmare a revoluţiei bolşevice, odată cu sosirea autorităţilor române, ţăranii n-au mai putut jefui în continuare averi străine. Iată de ce, în fond, unor ţărani basarabeni nu le-a plăcut jandarmul român! Deşi acesta nu făcea altceva decât să aplice legea. ...O discuţie de neuitat, care îmi trezi o avalanşă de amintiri despre locurile natale, ca unul ce păşise, ca şi mine, pe străzile Chişinăului, cât şi pe cărările din Pădurea Bricenilor. Erau cunoscute cazuri ce nu puteau fi nicidecum iertate. Unul din ele i-a fost expus şi Mareşalului. Un individ din satul Pituşca, judeţul Orhei, făcut peste noapte învăţător sovietic începu să se războiască cu preotul şi cu doi ţărani înstăriţi. Până când, cu participarea miliţiei, într-o noapte, fură ridicaţi de la casele lor, escortaţi spre pădure şi împuşcaţi din spate, într-o aşa-zisă încercare de fugă. Unul însă, cules de pădurar şi ascuns, supravieţui până la revenirea autorităţilor româneşti... Antonescu fu de acord că astfel de indivizi nu puteau fi iertaţi, cu atât mai mult cu cât Constituţia României nu prevedea pedeapsă cu moartea. Poate fi oare înfierat ca agresor şi criminal un cinstit conducător de oşti care, în proclamaţia sa, de la 22 Iunie 1941, către poporul român, zicea:
40
„Raclele strămoşilor, crucile martirilor şi drepturile copiilor noştri ne poruncesc să ne scriem cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu acelaşi sânge pagina nedreaptă înscrisă în istoria noastră nu de Neamul Românesc însuşi, ci de trădătorii lui...“

* Ca „student“ al tehnicumului agricol din Grinăuţi-Soroca, devenit sovietic, plimbându-mă prin pădurea din apropiere am văzut, prinsă de tulpina unui stejar, o foaie de ziar, Curentul. Am întors foaia pe partea cealaltă şi am citit o proclamaţie semnată de Generalul Ion Antonescu, de care nu ştiam încă nimic. Am împăturit-o şi am dus-o acasă, dându-i-o lui tata s-o ascundă. Şi de bine ce-a ascuns-o a fost descoperită în „gârliciul“ pivniţei abia după vreo douăzeci de ani! Numai aşa se face că pot să reproduc din Curentul lui Şeicaru o parte din proclamaţia pe care Generalul o citise şi la Radio Bucureşti: „Români! În aceste ceasuri de zdruncinare a României şi de sfâşiere a Neamului, am luat conducerea Statului... Un trecut grav şi dureros s-a închis. Peste el nu voi trece vălul uitării, ci al dreptăţii. De azi înainte trebuie să salvăm Statul şi Naţiunea... Naţiunea noastră trebuie să-şi dovedească prezenţa în Istorie. Cu credinţa în Dumnezeu şi Sfântul drept al Neamului, înainte la datorie!...“ * Anticipând lucrurile voi spune că în anii mei de exil am fost „învinuit“, fără nici un temei, ba de „legionarism“, când ţineam vreo conferinţă pentru comunitatea românească din Köln, ba de „stângism“, când eram invitat la vreo festivitate de comunitatea din Paris şi chiar de „fascism“, atunci când ceream într-un articol „reabilitarea“ Mareşalului Antonescu. Articol pe care l-a publicat ziarul canadian „Cuvântul Românesc“, dar pe care mi l-a refuzat „Europa Liberă“. Cât de fascist a fost Conducătorul Statului Român din perioada 4 Septembrie 1940 şi 23 August 1944 ne-o dovedeşte şi declaraţia plină de maturitate politică pe care, la un moment dat, o făcea Mareşalul Antonescu, Cancelarului Hitler în persoană:
41
...„În ce mă priveşte, nu nu sunt decât un Soldat. Astfel, eu nu pot crede în revoluţie, ci în reorganizare. Iertaţi-mi scepticismul în materie ideologică, dar mă îndoiesc că un sistem politic este în stare să rezolve multiplele probleme puse de nevoile existenţei unui popor. Acest sistem seamănă cu un sac prea mic în care încerci să închizi un corp prea mare.. Când îi bagi capul, rămân picioarele afară...“ Mai poate fi, după aceste cuvinte grăitoare, învinuit Ion Antonescu de „fascism“? Nici pe departe! Şi, apoi, toată lumea ştie că România lui Antonescu a fost singura ţară care nu şi-a extrădat evreii nemţilor pentru exterminare! * Grija de căpetenie a lui Ion Antonescu era integritatea Neamului, la a cărei făurire, după cum prea bine ştim, a participat în două rânduri: la 1918 şi la 1941! Nu întâmplător, probabil, la doar patru zile după venirea sa la cârma Ţării, primul său gest de mare patriot a fost Apelul cu care se adresa Naţiunii la 8 Septembrie 1940: „Români! Cu copiii şi bătrânii noştri să mergem mâine la orele 11 la bisericile noastre şi îngenunchind în faţa altarelor şi cu fruntea lipită de pământ, să ne mustrăm de greşelile de care suntem vinovaţi. Să cerem iertare nefericiţilor noştri fraţi, care prin vitregia vremurilor şi din propria noastră vină, au fost rupţi din trupul României îndurerare şi să ne luăm solemn angajamentul că azi ne unim prin muncă şi frăţie, în gânduri şi simţiri, în dragoste de lege, în disciplină şi cumpătare, în ordine şi credinţă, pentru ca prin muncă să prosperăm, să fim gata!“ La nouă luni de la această adresare întreaga suflare românească era gata de redobândirea a ceea ce ne aparţine de când lumea: Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa. Dar astăzi, suntem noi gata, de o parte şi de alta a malurilor Prutului – devenit graniţă între fraţi – să „secăm dintr-o sorbire“ acest râu blestemat? Oricât de mult m-ar durea, mă văd silit să las această întrebare fără răspuns!... Şi asta după 50 de ani de trădare şi complicitate tacită din partea României lui Groza, Dej, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu... Şi pentru că veni vorba de comuniştii „noştri“, să reproducem aici
42
manifestul din 6 Iulie 1940 al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, un manifest din care merită să desprindem cele ce urmează: „Vestea eliberării Basarabiei de sub jugul boierilor şi capitaliştilor români a produs o bucurie de nedescris în rândurile tuturor celor ce muncesc din întreaga ţară... Guvernul generalilor reacţionari, al bandelor gardiste şi gogocuziste împinge ţara în măcelul imperialist, organizează noi provocaţiuni antisovietice. Oare nu pentru război a mers imperialismul român cu blocul provocatorilor de război anglo-francezi? Oare nu pentru război s-a declarat acuma guvernul de partea axei Roma-Berlin? Cine vrea pace nu aderă la blocuri imperialiste beligerante. Cine vrea pace, aderă la politica externă de pace a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Aşa cum au făcut statele baltice, izgonind stăpânirea cercurilor reacţionare şi provocatoare. Guvernul de bandiţi imperialişti a dezlănţuit un război contra poporului muncitor român şi în deosebi împotriva naţionalităţilor asuprite... La luptă revoluţionară pentru doborârea dictaturii regale – celei mai feroce, reacţionare, sângeroase (dictaturi) a burgheziei şi moşieriei imperialiste dominante! La luptă pentru un guvern popular, sprijinit de clasa muncitoare, de ţărănime, de naţionalităţile asuprite, de a decide ele înşile de soarta lor. Pentru viaţa noastră, pentru pace şi libertate, pentru pământ şi bunăstare, în front unic popular, în întreprinderi şi la sate, la luptă revoluţionară sub steagul internaţionalismului proletar – steagul lui Lenin!“ Şi „Comsomoliştii“ români de tip sovietic, de la 1940, după exemplul partidului, emiteau şi ei un manifest al Comitetului lor Central în care, negru pe alb, scriau: „...Armata de muncitori şi ţărani a poporului sovietic a eliberat popoarele din Basarabia şi Bucovina de Nord de sub cisma jandarmerească a capitaliştilor şi moşierilor români. Armata sovietică e singura armată eliberatoare din lume, căci este armata unei ţări unde nu există capitalişti şi moşieri, unde puterea e în mâinile poporului. Azi tineretul din
43
Basarabia şi Bucovina de Nord e liber, va avea şcoli şi muncă, iar ţărănimea a şi început să primească pământul pe care cu nedrept l-au stăpânit boierii... Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord să fie semnalul pentru lupta tineretului alături de naţionalităţile asuprite, alături de întregul popor muncitor pentru eliberarea de sub jugul imperialismului român... Prin greve şi desmonstraţii, prin lupta revoluţionară a tineretului, alături de masele muncitoreşti, să grăbim momentul, când poporul muncitor îşi va lua soarta în propriile mâini, să întărim solidaritatea internaţională a tineretului muncitor! ...Trăiască Uniunea Sovietică, eliberatoarea popoarelor! Trăiască prietenia popoarelor din România cu marele popor sovietic...“ * Am ţinut să redau aceste documente monstruoase ca să ajung la îndemnul Mareşalului făcut copiilor şi bătrânilor de a se duce la biserică, „îngenunchind în faţa altarelor“ şi mă întreb când oare ne „vom mustra“, cum ne-o cere El „de greşelile de care suntem vinovaţi“ cu toţii: comunişti şi necomunişti?... Să nu fi sunat încă ora pocăinţei? Să nu înţeleagă poporul român că, aşa cum susţinea Ion Antonescu la 26 Octombrie 1940, de Sfântul Dumitru: „drumul nostru este cinstea; puterea noastră este munca; arma noastră este jertfa; casa noastră este credinţa; aurul nostru este Patria...“ După astfel de cuvinte profunde, mai poate fi numit acest Mare Român de bună credinţă „omul lui Hitler“, aşa cum au făcut-o adesea duşmanii neamului şi cum o mai fac cei interesaţi în a o face? Pot însă fi numiţi români acei care, indiferent de postul ce-l ocupă în Statul Român, nu-şi amintesc, – mai bine zis nu vor să-şi amintească –, de poziţia fermă a Mareşalului privind recuperarea teritoriilor ocupate de unguri şi ruşi, zicând ori de câte ori a avut ocazia s-o zică: „La coroana Sfântului Ştefan noi răspundem... demni cu drepturile care ni le dă cununa de aur a divinului Traian“. Uneori se pot auzi naivităţi cum că Antonescu n-ar fi fost un om politic. Nimic mai greşit decât o asemenea enormitate! Să reproducem aici fie şi pretenţia pe care i-a expus-o
44
El, deschis, unuia dintre marii responsabili ai dezastrului României de la 1940, lui Hitler personal: „Arbitrajul de la Viena a fost dureros simţit de poporul Român. De aceea, principalele scopuri ale politicii mele vor fi reîntoarcerea la Patria mamă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Transilvaniei. Prefer să vă fac această declaraţie de la începutul relaţiilor noastre...“ Extraordinar, când te gândeşti că aceste pretenţii deschise şi pline de demnitate erau expuse unui zbir la doar trei luni de la luarea destinelor ţării în mâinile sale!... * ORDIN CĂTRE ARMATĂ

O s t a ş i,

V’am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă. S ă şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.

O s t a ş i,

Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miază-Noapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.
45

O s t a ş i,

Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră, ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă a dreptăţii şi zid de apărare creştinţă. Fiţi vrednici de trecutul românesc!... Comandant de Căpetenie al Armatei, General Ion ANTONESCU 22 Iunie 1941

*
S ă revenim şi la demnitatea din comportamentul Generalului faţă de Hitler când îi aduse acestuia la cunoştinţă hotărârea de a scoate România din alianţa cu Germania, zicând fără înconjur că „România ca şi Germania înţelege să-şi urmeze liniile Destinului său, atunci când ele nu mai coincid cu ale Germaniei“. Era în iarna lui 1941/1942, la cartierul general al Fuhrerului, de unde, revenind în mijlocul alor săi, zise abătut: „Germania a pierdut războiul. Acuma trebuie să ne concentrăm cu toată grija ca să nu-l pierdem şi pe al nostru“. Mareşalul nu s-a pierdut în faţa lui Hitler atunci când acesta, cu scopuri de intimidare şi şantaj, i-a citat un pasaj dintr-o cuvântare pe care colonelul Antonescu o rostise încă pe când era ataşat militar la Londra: „...Împotriva noilor barbari, ce se organizează pe malurile Spreei şi la Moscova, popoarele europene, ataşate civilizaţiei vechii lumi, nu pot să dorească Marei Britanii decât o nouă victorie“.
46
Aici, ca să înţelegem cât mai just situaţia extrem de grea a ţării noastre, s-ar cere o retrospectivă a diplomaţiei româneşti de care Ion Antonescu nu putea să nu ţină cont, în ciuda alianţei României cu Germania hitleristă. Take Ionescu, de exemplu, sublinia încă la 1920 că ţara sa îşi pune drept scop „alianţa cu democraţiile Occidentale“ şi crearea unui bloc defenisv în care să intre Grecia, Iugoslavia, România, Polonia şi Cehoslovacia. Această alianţă militară era chemată să garanteze graniţele de după primul război mondial, contracarând poftele Rusiei Sovietice de a-şi împinge frontierele spre apus pe contul teritoriilor româneşti, poloneze, precum şi ale Ţărilor Baltice. „Este clar, – constata Tache Ionescu, – că după ce am suportat un asemenea război care a răsturnat de jos până sus tot trecutul, naţiunile se vor diviza în mulţumite şi nemulţumite: cele interesate în menţinerea cuceririlor şi cele care visează să distrugă ceea ce au cucerit adversarii lor victorioşi.“ La începutul lui Martie 1921, Polonia şi România încheiau la Bucureşti un tratat de alianţă prin care ambele ţări îşi promiteau ajutor militar reciproc în cazul „unui atac asupra actualelor frontiere răsăritene“. Era natural ca Polonia şi România să nu poată stabili relaţii de prietenie şi colaborare cu Uniunea Sovietică atâta timp cât aceasta nu renunţa în mod public la teritoriile acaparate cândva cu forţa de ţarism. De aceea, la o şedinţă a Parlamentului român, privind relaţiile româno-sovietice, A. C. Cuza, liderul Partidului naţional-creştin, constata: „La 9 Iunie 1934 domnul Titulescu a încheiat cu Rusia un acord în care nu se vorbeşte nimic de Basarabia. Deci el a săvârşit o greşeală pe care singur o blama cu doi ani în urmă.“ Ideea acestei alianţe i-a avut ca adversari pe G. Brătianu, A. Vaida, C. Argetoianu şi alţii. Conducătorii Partidului naţional-creştin, A. C. Cuza şi O. Goga au publicat o declaraţie în care susţineau că un pact de asistenţă mutuală cu Rusia „va transforma România într’o avangardă a armatelor bolşevice cu toate consecinţele ce rezultă.“
47
Logica lui Titulescu pornea de la faptul că Rusia era aliata aliaţilor României (Franţa, Cehoslovacia, Turcia) şi, prin urmare, se cerea muşamalizată duşmănia cu un aliat al aliaţilor. Un singur lucru e sigur: situaţia politică a României era nespus de dificilă. O apropiere de ruşi ar fi ameninţat integriatatea Transilvaniei şi Dobrogei. O alianţă cu nemţii punea în pericol Basarabia. Criticând în Aprilie 1937 politica externă dusă de România, A. Vaida declara: „În ultimii doi ani politica noastră lunecă pe o pantă periculoasă. Noi am ajuns până la aceea că Litvinov a devenit reazimul nostru. Acum situaţia s-a determinat pe deplin. Are loc lupta între naţionalism şi comunism. De aceea noi trebuie să alegem. Eu votez pentru Mussolini şi Hitler.“ Antonescu nu putea să nu ţină seama de părerile unei pleiade de diplomaţi cu renume. Astăzi diplomaţia rusească şi trubadurii ei susţin că cererea Moscovei privind răpirea Bucovinei de Nord „era destul de întemeiată, deoarece încă în Noiembrie 1918 Vecea Populară a Bucovinei, în corespundere cu voinţa poporului, adoptase hotărârea privind alipirea ei la Ucraina Sovietică“. Timp de 13 ani, cât am trăit la Cernăuţi sub puterea sovietică, am încercat să găsesc măcar un singur bucovinean care să fi auzit ceva despre pretinsa hotărâre. A fost peste puterile mele. * Pentru Ion Antonescu devenea tot mai limpede că şi la Berlin şi la Moscova se ducea acelaşi joc de-a pseudo-diplomaţia în ale cărei anale s-au păstrat descrise afinităţi sovieto-naziste reciproce, din care se vedea că Stalin îl aprecia pe Hitler pentru apucăturile lui despotice dictatoriale, dar mai ales pentru introducerea în Germania a lagărelor de concentrare, după modelul celor sovietice, de exterminare, care prosperau în ravagiile lor încă de pe timpul când conducător al primului stat socialist din lume era Vladimir UlianovLenin.
48
Astăzi, când vine vorba de politica României în această ordine de idei, ruşii susţin că suveranul român era pentru stabilirea unor raporturi cât mai strânse cu Germania, cu condiţia ca această stabilire să decurgă treptat spre a nu stârni reacţia negativă a populaţiei care, în mare majoritate, era cu „dispoziţii antigermane, ce se menţinură din timpul ocupaţiei nemţeşti a României, în anii primului război mondial“. Ribbentrop, în ceea ce-l privea, susţinea de vreo trei ani, una şi bună: „Noi, împreună cu România, înfăptuim apărarea comună împotriva bolşevismului. De aceea raporturile germano-române trebuie să fie excelente“. Situaţia ţării noastre, nimerită între nicovala rusească şi barosul nemţesc, devenea insuportabilă. O soluţie totuşi trebuia găsită. La alegerea ei rolul decisiv l-a jucat duplicitatea Parisului şi Londrei. Anume, această duplicitate, ne-a adus până la urmă ţara de partea Germaniei. În privinţa acestei duplicităţi care, în repetate rînduri, de-a lungul zbuciumatei noastre istorii, ne-a pus ţara în situaţii dintre cele mai tragice, există un protocol al unei întrevederi dintre Ion Antonescu şi Adolf Hitler, protocol ce atestă un schimb de priviri şirete urmate de un râs „reţinut“ de amândouă părţile. Ştia Hitler ce ştia: generalul din faţa lui era şeful unei armate bine instruite, bine echipate, care-l iubea şi pe care o iubea. O iubea pentru vitejia-i de luptă la trecerea Prutului, pentru izgonirea hoardelor ruseşti din Basarabia. Poate că ar fi fost mai cuminte ca bravii ostaşi români să se fi oprit pe Nistru sau cel mult pe Bug. Cuvântul dat însă aliatului în lupta sfântă contra comunismului a fost mai presus de orice şi Armata Română şi-a purtat victorios crucea până la trădarea de la Iaşi. Iată de ce îmi şi venea să-mi „vărs maţele“ de scârbă, când l-am auzit pe Băsescu zicând cum că „Antonescu a făcut greşeli mari“!... * Am spus-o şi o spun: la Iaşi nu a fost rupere a frontului, cum se susţine, ci trădare, pusă la cale, fără ştirea Mareşalului, la Bucureşti, la Palat, şi adusă la îndeplinire de generalul Mihai Racoviţă, prin simplă dezertare. Când zic „la Palat“, nu-l am în vedere numai pe Rege care nu era decât o jucărie în mâinile intriganţilor, parveniţilor şi vulpoilor
49
din anturajul său. Totuşi, nu i se pot acorda nici un fel de atenuări pentru înalta sa trădare!... Complotul de la Palat, montat piesă cu piesă de un oarecare baron Stârcea, începuse încă în 1943, odată cu înfrângerile suferite de armatele noastre, împreună cu cele nemţeşti, pe Don şi la Stalingrad. Afară de Mocioni-Stârcea şi Mircea Tomescu, ca adjutant regal, s-au dovedit a fi de rea-credinţă, la Palat, faţă de Mareşal, şi doi generali: Mihail Aldea şi Sănătescu, deşi acesta din urmă era socotit „vechi şi bun prieten al lui Antonescu“. O rea-credinţă ce a culminat cu faptul că Sănătescu n-a găsit de cuviinţă să-i spună, discret, Conducătorului Statului că era cazul să vină la Palat cu o gardă mai numeroasă şi mai bine înarmată. Antonescu, om de cuvânt, nu bănuia nimic. Însuşi Hitler îi spusese odată, informat fiind de serviciile sale de spionaj, că „la Palat se petrec lucruri care stârnesc bănuieli grave“. Antonescu i-a răspuns Führerului că „Regele e un copil“ şi că „nu poate fi nimic serios“. Hitler a replicat suspicios: „Da, este un copil, dar şi copiii pot deveni periculoşi când intră sub influenţe străine“. Astăzi încă, şi în veci, probabil, vor impresiona spusele pe care le-a adresat Antonescu unui genereal, pe nume Freissner la Slănic: „Eu sunt singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului fără «gardă de corp» şi fără să se teamă că i se va întâmpla ceva. Eu sunt singurul conducător de stat din Europa care-şi permite să iasă în oficialitate nepăzit.“ Ar fi fost mult prea frumoasă şi romantică încrederea cu care îi vorbea Antonescu lui Guderian doar cu 20 de zile înaintea acelui mişelesc „23 August“, când venise vorba despre atentatul colonelului Stauffenberg împotriva lui Hitler: „La noi nu s-ar putea întâmpla aşa ceva. Eu pot să dorm liniştit, punându-mi capul pe genunchii oricărui general român, fără nici o teamă.“ Cât de mult se înşela Mareşalul! Cinstit şi om de onoare cum era, nici prin gând nu-i trecea că la Palat roiau deja, de multă vreme, generalii trădători.
50
Dar cu toată impostura şi infiltrarea lor la Palat, în frunte cu dezertorul Bodnarenco, devenit Emil Bodnăraş, cu toată ipocrizia şi fariseismul comuniştilor români, numele Mareşalului Ion Antonescu va rămâne înscris cu litere de aur în Cartea Neamului Românesc. S ă nu fi înţeles infiltraţii de la 1944 şi chiar comuniştii din zilele noastre că Mareşalul Antonescu s-a bătut cu inamicul nostru numărul unu din răsărit, aşa cum a făcuto poporul român de-a lungul întregii sale istorii ori de câte ori i-a fost călcat pământul strămoşesc? Şi dacă pretinşi români admit asemenea enormităţi faţă de un veritabil întregitor de ţară, de ce ne-ar mai indigna spusele unui mare străin, cele ale lui Winston Churchill când replica cu neruşinare: „Să nu mi se vorbească de România! Această ţară, fără nici un motiv a atacat U.R.S.S.-ul cu 22 de divizii.“ Putea fi dar de acord Antonescu cu astfel de aiureli ale unui beţivan şi să nu ţină cont de spusele marelui său prieten, neîntrecut poet al neamului, Octavian Goga, care, cu puţin înainte de moarte zicea în public: „Basarabia, ca şi Ardealul şi Bucovina, nu este un pământ de cucerire, hărăzit nouă prin verdictul vreunui tribunal internaţional sau prin recunoaşterea celui învins, ci repararea unei ruşinoase nedreptăţi istorice, în temeiul unui drept imuabil al orânduirii de Stat...“ Se mai poate, dar, avea pretenţie la programul de guvernare al Generalului Ion Antonescu, program din care desprindem: Mai întâi în est cu armele, apoi în vest, la masa verde sau cu sabia.“ E în afară de orice îndoială că „la masa verde“ se avea în vedere redobândirea pe cale paşnică a Ardealului de Nord. Antonescu înţelegea poate ca nimeni altul în acele clipe de mare cotitură pentru neamul românesc că războiul nostru din răsărit avea un scop bine determinat: redobândirea dreptului istoric asupra Basarabiei ca parte integrantă a primelor state voievodale ale românilor din graniţele lor daco-romane. Pentru General era foarte important ca acest lucru să-l înţeleagă în primul rând Germania, al cărei aliat loial devenise. Nu întâmplător declara la München în ziua de 2 Iunie 1941:
51
„...De 400 de ani România a format o barieră împotriva slavilor şi turcilor, şi din cauza situaţiei geografice şi condiţiilor politice şi economice, ca şi a caracteristicilor ei de rasă... Românii sunt un popor nefericit, care a fost silit să suporte lovituri foarte crunte, nu din cauza greşelilor lui, ci din cauza greşelilor clasei conducătoare şi în ultimul timp din cauza Regelui Carol al II-lea.“ * Într-o zi, Hitler puse o întrebare test în legătură cu atitudinea ruşilor faţă de România în cazul când aceasta ar începe sau n-ar începe imediat ostilităţile alături de Germania. La care Antonescu a răspuns prompt: „Vreau să particip din primul moment al războiului, deoarece, şi într-un fel şi într-altul, ruşii tot vor bombarda teritoriul românesc. România niciodată nu-i va ierta Generalului Antonescu faptul de a fi lăsat Armata Română cu arma la picior în timp ce forţele germane din România vor porni împotriva ruşilor... Poporul român se gândeşte zi şi noapte când va putea să ceară socoteală Rusiei şi, personal, doresc ca momentul să vină cât mai repede, pentru a-şi lua revanşa pentru toate cele ce i-a făcut Rusia...“. Mai Mult, Mareşalul avea intuiţia că numai un război victorios în Est va duce la recunoaşterea şi de către ruşi a Transilvaniei ca parte integrantă a României. Intuiţie confirmată mai târziu în condiţii foarte critice pentru România şi de ministrul sovietic de la Stockholm, doamna Kolontay, cu care ministrul român Nanu, într-o întrevedere ultrasecretă, a avut următorul dialog: – Întreb pe doamna ministru dacă convorbirea aceasta asupra unui eventual armistiţiu româno-sovietic poate fi socotită ca dusă în calitate de ministru împuternicit sau este o discuţie particulară? – Ea poate fi socotită ca o discuţie dusă cu un împuternicit al guvernului sovietic. – În acest caz, România poate conta pe asigurările Guvernului Sovietic că la sfârşitul războiului i se va acorda Transilvania întreagă, adică şi partea ocupată de Ungaria? – Da. România poate conta pe asigurările guvernului meu, pentru acordarea Transilvaniei de Nord.
52
– Am dezlegarea să comunic guvernului Mareşalului Antonescu aceste asigurări? – Da. Puteţi comunica oficial aceasta guvernului Mareşalului Antonescu...“. Prin urmare, războiul nostru din răsărit era recunoscut ca un război drept de însăşi Rusia Sovietică. Şi aici, este în afară de orice îndoială, că personalitatea puternică a Mareşalului Antonescu era recunoscută de Stalin chiar şi în acele ultime zile fatale pentru România. * Situaţia României din acel 22 Iunie al lui ’41 era mult mai delicată decât a oricărui alt stat din fosta Mică Antantă. Şi Antonescu nu putea să nu încerce şansa de a recupera ceea ce ne furaseră ruşii cu acordul tacit al nemţilor: Basarabia şi Bucovina de Nord. În ceea ce ne privea pe noi, românii, războiul declanşat nu era un război de cotropire şi nici de jaf. O dovedesc şi spusele Generalului Ion Antonescu, ori de câte ori avea ocazia să se afle în faţa trupelor combatante, la Iaşi, la Nisporeni, la Bălţi, la Chişinău, în Bucovina: „Nu suntem hoarde barbare năvălitoare. Suntem armata dreptului şi dreptăţii, a ordinii, a cinstei, a omeniei. Să fie împuşcaţi toţi cei care sunt prinşi asupra actelor de vandalism...“ Iar în momentul când trupele române atinseseră Nistrul şi Ceremuşul, Ion Antonescu dădea un ordin de zi din care voi desprinde doar două alineate: „ ...Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor şi căminelor batjocorite de cotropitori... ...Să termin războiul acesta ca să încep să fac ordine în ţară şi să pun toată lumea la lucru.“ Mai mult, Antonescu dădu ordin de demobilizare pentru trei divizii de infanterie, de demobilizare şi revenire la părţile sedentare, ceea ce însemna că pentru România războiul era terminat.
53
Altele erau însă planurile lui Hitler. Aşa-zisul lui război „fulger“ se împotmolise în Ucraina, mai ales în jurul Kievului şi Führerul ceru ca Armata Română să continue lupta dincolo de Nistru. Nu-l impresiona nici adresarea Generalului către trupele sale în care se spunea printre altele: „Cu vrerea Domnului, prin sângele eroilor noştri şi al bravilor soldaţi germani, am izgonit de pe pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului, redându-vă libertatea şi credinţa, onoarea şi drepturile... Ne întoarcem biruitori în glia lui Ştefan cel Mare, reaşezând de-a pururi temeliile Neamului Românesc...“ A şa încât, alianţa germano-română moştenită de la Carol al II-lea nu-i prezicea nimic bun. Nici chiar după cucerirea Odesei, dat fiind faptul că în urma dezastrului pricinuit de japonezi americanilor la Pearl Harbour, Statele Unite declară şi ele război României. Moment crucial în tragedia României. Cu acest prilej, Antonescu face o declaraţie al cărei text scris de mâna lui s-a păstrat în arhivele române: „Marea Britanie ne-a declarat război. Regret, împreună cu micul, dar bunul şi necontenit bravul, încercatul şi pe nedrept lovitul popor român, că atât de puţin i s-a înţeles zbuciumul şi tragedia în care de secole se zbate, numai pentru a-şi apăra fiinţa şi drepturile sale la viaţă, libertate, la linişte şi la unire. Marea Britanie nu a cunoscut de secole tragedia şi umilinţele ocupaţiei străine. Noi, am trecut de două mii de ani, nu numai în cursul veacurilor, dar şi în cursul aceluiaşi veac, din ocupaţie în ocupaţie, din umilinţă în umilinţă, din tragedie în tragedie. Marea Britanie se bate de secole pentru a cuceri; noi ne batem pentru a ne apăra. În această titanică şi totdeauna neegală luptă, am fost de multe ori înfrânţi, dar niciodată nu am cedat şi nu am renunţat. Azi, ca şi în trecut, avem credinţă în izbândă şi lăsăm ca conştiinţa oamenilor şi Istoria să judece şi să ne judece. Mareşal ANTONESCU“

54
E un document istoric şi prin faptul că Conducătorul Statului Român semna pentru prima dată „Mareşal Antonescu“. Singura lui mângâiere era, mai mult ca sigur, expresia devenită aforism: „Merg în est pentru a recâştiga drepturile noastre în vest“. Un aforism de care-şi băteau joc doar adversarii săi politici naivi, care n-au ştiut nici pentru o clipă ce înseamnă calvarul unui război. Unica sfidare pe care le-o găsise Mareşalul acestor „vânzători de ţară“ era o altă expresie devenită şi ea aforism: „Vom merge şi la dracu, numai să câştigăm războiul!“. * Reacţia Mareşalului a fost şi mai usturătoare atunci când Generalul Iacobici avusese „impertinenţa“ să afirme fără temei că „...Soldatul român s-a bătut bine între frontierele sale şi niciodată în afara lor...“. „Se face afirmaţia că soldatul român nu se bate bine decât înlăuntrul frontierelor ţării. Numai un străin de neam poate face o asemenea afirmaţie. (Aluzie gravă la provenienţa acelui general, fost în armata austro-ungară.) Dar la Marienburg cine s-a bătut? Dar în Polonia cine s-a bătut? Dar la Nicopole, la Adrianopol, Tisa, Budapesta, cine s-a bătut?...“ Între timp, eşecurile de pe front interveneau unul după altul: la Smolensk, la Cotul Donului, la Stalingrad. Şi, sincer cum era, Mareşalul îi reproşa lui Hitler la una din întâlnirile lor consultative: „Sunt aici numai pentru a studia una dintre situaţiile create de război trupelor noastre foarte departe de bazele lor şi ameninţate să fie tăiate din spate. În noul front de pe Don, poziţiile române sunt imposibil de apărat...“. Iar răspunsul său la o telegramă a generalului Şteflea, privind situaţia dramatică de pe front, a fost următorul: „Nu pot lua decizii hotărâtoare de la 1000 kilometri depărtare de front. Nu cunosc situaţia de ansamblu, nu cunosc posibilităţile de intervenţie. Această hotărâre revine comandanţilor de pe teren. Regret şi deplâng soarta acestor brave unităţi. Mareşal Antonescu“.
55
Deci, generalul Şteflea, ce purta o mare vină pentru tragedia de la Cotul Donului, îi cerea Mareşalului nişte lucruri imposibile. Imposibile şi în al doisprezecelea ceas! De aceea, bun şi înţelegător cum era, Antonescu se pomeni scos din fire prin a răcni la Şteflea, cum nu mai văzuseră şi nu mai auziseră ofiţerii superiori ai Marelui Stat Major: „ Bine, Şteflea, cum se poate asta? Când ţi-am atras atenţia ca să iei măsuri de a organiza o eventuală poziţie de rezistenţă pe Dealul Mare şi Corneşti pe care să fie primite unităţile noastre în cazul când frontul de pe Bug s-ar fi spart, m-ai asigurat că acel front era inexpugnabil; că l-ai fi călcat cu piciorul şi că, în calitatea dumitale de infanterist, ai constatat că acolo s-a organizat o adevărată poziţie Siegfried, care nu va putea fi ruptă. Dumneata mi-ai dat toate asigurările că nu va putea fi străpunsă şi că nu ai nici un motiv de îngrijorare, că nu este cazul să aduci forţe pe Dealul Mare ca să nu alarmezi poporul... Poftim, Şteflea! Şi acum? În ce situaţie mă g ăsesc, descoperit complet? Moldova şi Basarabia expuse invaziei fără a găsi nici cea mai mică rezistenţă... Trebuie să tragi consecinţele. Un şef al Marelui Stat Major are ipoteze pentru toate posibilităţile şi le aplică la caz. Nu se lasă surprins, cu atât mai mult cu cât ţi se atrage atenţia. Ai refuzat cu încăpăţânare să iei vreo măsură. Uite ce-ai făcut, Şteflea! Să iei imediat cele mai urgente măsuri pentru a transporta cu toate mijloacele, zi şi noapte, trupe din interior, îndrumându-le şi instalându-le pe poziţii, pe măsura sosirii lor în zona frontului, în zonele Tg. Neamţ, Dealul Mare, Corneşti...“ O mare responsabilitate apasă pe umerii Conducătorului Statului Român. O responsabilitate militară în primul rând, dar şi una morală. Numai astfel se explică ideea lui de a avea un cap de pod de netrecut la Iaşi. O idee pe care o motiva în faţa Înaltului Comandament cu cele ce urmează: „ Iaşul este inima Moldovei şi cea de a doua capitală a ţării. Iaşul istoric, lăsat de bunăvoie în mâna inamicului, va deveni imediat capitala în care, un guvern improvizat de fugari, ar reînvia din nou Principatele Române. Cursul istoriei noastre ar fi dat înapoi cu o sută de ani.“
56
Cu ce s-a terminat frontul de la Iaşi o ştim deja. Zilele de 20, 21 şi 22 August erau zile de mare încordare, amărăciune şi discuţii nesfârşite la vila Weber în care avea o cameră şi Ică Antonescu. Camera în care se „retrăgea“ şi Mareşalul atunci când avea de rezolvat probleme de cea mai mare importanţă şi unde era deranjat mai puţin. Aşa cum se întâmplase şi la începutul lui Aprilie ’44, când primea pe un trimis al sovietelor şi când, înfuriat, îi explica răspicat acestuia: „...Nu se poate asta! Înţelegeţi Domnule Marino! Eu am experienţa din 1917 în comportamentul cu ruşii. Mie îmi trebuie un teritoriu suveran, unde să nu pună piciorul trupele sovietice. Le pot acorda un culoar de trecere prin nordul Moldovei. În restul ţării nu au ce căuta. De asemenea, în ce priveşte eliberarea teritoriului, trebuie să cadă în seama trupelor române... Spuneţi-i Doamnei Kolontay că acestea sunt condiţiile sub care pot să cad de acord pentru un Armistiţiu...“ Dar, după cum se spune, o nenorocire nu vine niciodată singură. Începea ofensiva sovietică de la Sevastopol în faţa căreia, încăpăţânat cum era, Hitler nu vroia să accepte evacuarea la timp a trupelor româno-germane. Drept care, Mareşalul îi cerea categoric generalului german Schorner retragerea imediată a trupelor române scriindu-i: „...Este de neînţeles pentru ce să fie jertfite, fără nici un scop într-un cap de pot îndepărtat, care şi aşa nu va putea fi ţinut, în loc să fie aduse în patrie, ca să apere locurile lor de naştere, cotropite de inamic.“ Şi retragerea de la Sevastopol începu la 12 Mai 1944. Iar la 2 August Hitler îl invita pe Mareşal la cartierul său din Prusia Orientală, trimiţându-i şi avionul său personal. Îi luă cu el pe Ică Antonescu, pe generalii Şteflea, Arbore şi Dobre. Ajunşi la destinaţie îl găsiră pe Hitler cu mâna bandajată şi şchiop de un picior. Era după atentatul săvârşit asupra sa de von Stauffenberg. Nu se aştepta să-l vadă şchiop şi Antonescu le zise însoţitorilor săi: „Păcat! Mai bine se termina odată. Era şi pentru el mai bine, şi pentru Germania, şi pentru noi.“ *
57
Între timp, complotiştii de la Palat jubilau. Există în arhive, negru pe alb, o informaţie prin care generalul Nicolae Dragomir face cunoscut posterităţii cele ce urmează: „Întâlnind întâmplător pe maiorul Borneanu de la Siguranţă şi întrebându-l cum se poate ca Mareşalul să nu fi fost informat de cele ce se pregăteau la Palat pentru 23 August, el mi-a declarat: – Prin luna Aprilie 1944, sau începutul lui Mai, am fost chemat la Eugen Cristescu, care mi-a spus că Domnul Mareşal a auzit despre un zvon despre un aşa-zis «complot» care ar cuprinde anumite cercuri din armată. M-a însărcinat pe mine şi pe agentul Mihail, cu depistarea acestei mişcări. Ne-am aşternut la lucru şi, cam după o lună, aveam suficiente date culese, pentru a întocmi raportul. L-am prezentat lui Cristescu. În el arătam că în M.St.M. există un focar de sabotaj întreţinut de colonelul Borcescu, şeful secţiei I-a şi secundul său, Colonelul Zamfirescu Gheorghe, care sustrag efective care merg pe front, camuflează altele, dau copii de situaţii Palatului, care sunt trimise InteligenceService-ului. Informează eronat pe Mareşal. Cam asta. Cristescu m-a luat, m-a urcat în maşină şi am mers la Mareşal. Mareşalul a ascultat atent, clătinând din cap din când în când şi muşcându-şi imperturbabil buza de jos. La sfârşit m-a întrebat: – Bine, bine, dar capul acestora cine este? Eu i-am răspuns: Domnul General Sănătescu. Mareşalul a izbucnit în râs. – Păi, dacă ăsta e capul lor, lăsaţi-i în pace... Ăsta nu e în stare de ceva serios... Totuşi, urmăriţi-i mai departe şi ţineţi-mă la curent...“ Când ieşiră de la Mareşal, Cristescu îi zise lui Dragomir: „Dacă Domnul Mareşal priveşte acest lucru cu aşa desconsiderare, ştie el ceva. Noi nu avem mare lucru de făcut.“ În consecinţă, pus în faţa unei situaţii atât de „dificile“, Generalul Sănătescu îşi prezentă demisia în scris. Ajunsă la Mareşal, acesta puse următoarea rezoluţie: „Nu se poate aproba demisia. Generalul Sănătescu este un ofiţer prea valoros pentru ca Armata şi Ţara să se poată lipsi de serviciile sale.“
58
Acesta era Ion Antonescu! N-a fost drastic nici cu Mihai Antonescu, care, şi el urzise, în câteva rânduri, nişte porcării, pe ascuns de Mareşal, pentru care acesta, spre bucuria tuturor şi a Colonelului Davidescu, zisese: „Îl îndepărtez imediat!“ Ca, după trei zile, să-l cheme pe acelaşi Colonel ca să-i spună: „Mi-a căzut în genunchi, Davidescule, şi mi-a sărutat mâna să-l iert. Au sărit şi cucoanele cu lacrimi, cu rugăminţi... Ce vrei?! L-am iertat. Sunt prea legat de el prin atâtea probleme şi îi sunt recunoscător că m-a ajutat când eram singur... Mi-a promis că nu mai încearcă asemenea acţiuni nedemne...“ Şi parcă întâmplător, anume în acea zi fatidică de 23 August, Mihai Antonescu îl sfătuia pe Mareşal să meargă la Palat. „Ică, ţi-am spus de nenumărate ori că Regele nu are la ce să se amestece în politică. Azi politica o fac eu şi nu vreau ca el să fie angajat cu nimic. Dacă eu eşuez să fie el neîntinat şi să poată merge mai departe pe alte căi...“ „– Dragul meu, – zise primul ministru – Iuliu Maniu şi Vintilă Brătianu şi ceilalţi şefi de partide se întrunesc azi după amiază la Rege şi vor ca, sub conducerea ta, să faceţi o coaliţie Guvern-Opoziţie, spre a scoate ţara din război.“ „Nu merg acolo, am spus. Dacă vor să se unească cu mine, acum în ultimul ceas, după ce m-au refuzat tot timpul, n-au decât să vină ei la mine. Acolo nu mă duc...“ „– Vai Ionele, – spuse Maria Antonescu, – poate că e mai bine cum spune Ică. Să facem armistiţiu împreună cu ei. De ce să-ţi iei întreaga răspundere...“ „Nu, am spus. Să vină ei la mine, dacă vor... şi lăsaţi-mă în pace, că trebuie sămi pregătesc hârtiile pentru Consiliu...“ Şi totuşi, prin intuiţie, întregul anturaj de la Preşedenţia ţării ştia că Mareşalul se va duce la Rege... Un rege de rea-credinţă românească, dacă se are în vedere că el, regele, îşi dăduse asentimentul pentru începerea războiului nostru sfânt din răsărit. Drept pentru care, în seara zilei de 21 Iunie 1941 el şi opri acel tren special pe o linie de garaj în gara Piatra Neamţ, unde Generalul Ion Antonescu rămase discret în vagonul său până la ora 2 dimineaţa, oră la care toţi ofiţerii superiori ce îl însoţeau au fost chemaţi la restaurant. Aici,
59
Conducătorul României, cu o cupă de şampanie în mână, de faţă cu Generalul Franz Schobert, comandantul Armatei a XI-a germane, încadrată în grupul Armatei General Antonescu, spuse solemn: „Domnilor, vă anunţ că astăzi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea ţării şi de pe stindardele armatei. Peste puţin, în faptul acestei zile, armata ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul ţării aşa cum ne-a fost lăsată de la Basarabi.“ Două ore mai târziu, adică la 4 dimineaţa din ziua de 22 Iunie 1941, în toate unităţile armatei masate în lungul Prutului şi pe frontiera croită de ruşi în trupul Bucovinei, fu difuzat Ordinul către Armată, semnat de Generalul Antonescu, în care se spunea: „Ostaşi, V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale... să şterg pata de dezonoare din Cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştrii... Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi duşmanul din Răsărit şi Miază-Noapte! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi! Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre...“. Iar în proclamaţia sa, din acelaşi 22 Iunie ’41, către Neam şi Ţară, acest mare Comandant de Oşti zicea: „Raclele strămoşilor, crucile martirilor şi drepturile copiilor noştri ne poruncesc să ne scrim cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu acelaşi sânge pagina nedreaptă înscrisă în istoria noastră, nu de Neamul Românesc însuşi, ci de trădătorii lui.“. Trădători care, la doar trei ani de la dezrobirea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, au urzit în taină rusească ceea ce s-a întâmplat la Palat în ziua de 23 August ’44. La Palat!... Deşi, ca monarhist, prin naştere şi educaţie, Generalul Antonescu, prin primul său gest de încărcătură morală naţională, a acceptat fără rezerve urcarea pe tron a Regelui Mihai, iar apoi şi aducerea în ţară a Reginei-Mame Elena. Aducere de care s-a ocupat personal şi care, în ziua de 20 Septembrie ’40 a culminat pe tot cuprinsul ţării cu manifestări de dragoste şi devotament faţă de regalitatea noastră de totdeauna.
60
Ca după o astfel de abnegaţie de ostaş pentru Coroana Română, să se întâmple ceea ce s-a întâmplat la Palat!... Ca după o astfel de abnegaţie roialistă să dăm crezare intoxicărilor, cum că Regele Mihai ar fi aflat „despre începerea războiului de la radio Londra“?!... Când la 22 Iunie ’41, Regele îi adresa Generalului următoarea telegramă: „În clipele când trupele noastre trec Prutul şi Codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară, gândul meu se îndreaptă către Domnia Voastră, Domnule General, şi către ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător, Domnule General, pentru că numai prin munca, tăria şi străduinţa Domniei Voastre, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună.“ Cum să dăm crezare scribilor că Mareşalul ar fi fost necuviincios cu Regele, când, la 25 Iunie ’41, îi trimitea de pe front telegrama ce urmează: „Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru cuvintele de îmbărbătare şi apreciere cu care aţi cinstit ţara şi pe mine. Fiţi sigur, Majestate, de devotamentul nostru. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastră trebuie să învingem.“ Că prin caracterul său de ostaş Antonescu nu se lăsa călcat pe bătătură, e cu totul altceva! Sinceritatea, probabil, a fost aceea care l-a făcut să-i zică ce i-a zis Regelui, după eliberarea Nordului Bucovinei, când îşi anunţase vizita la Cernăuţi pentru ora 11. Generalul coborî din vagonul său de campanie pe peron cu câteva minute înainte de ora fixată, dar se văzu nevoit să-şi aştepte Suveranul 45 de minute!... Regele se scuză de formă, că fusese reţinut la vânătoare. La care, Antonescu îi zise în auzul întregii suite: „Majestate, ţara este în război şi ostaşii ei mor pe front în timp ce Majestatea Voastră vânează. Pe timpul domniei iluştrilor Voştri înaintaşi, punctualitatea constituia apanajul regilor. Timpul meu este foarte preţios ca să mi-l pot pierde aşteptând suveranul să-şi termine vânătoarea.“ Într-adevăr, mureau bieţii noştri soldaţi cu miile!... De unde şi cuvenita pietate creştinească a Românului la poale de morminte ostăşeşti ca unitate de măsură a dragostei sale de neam. Pentru că, fără morminte şi cimitire ale Eroilor săi, un neam nu poate avea ţară în adevăratul sens al cuvântului!... Şi nu o vom avea atâta timp cât nu vor fi reabilitate cugetele celor ce şi-au dat viaţa pentru eliberarea de la 1941 a Basarabiei şi Nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovieto-rusească.
61
Războiul nostru din răsărit, început acum 66 de ani de Generalul Ion Antonescu, nu a fost un atac mişelesc, cum ni se impută de anumiţi duşmani ai neamului românesc, ci o cruciadă pentru recuperarea a ceea ce ne aparţine de când lumea. Şi numai strâmbătatea comunistă a istoriei a făcut ca mormintele adevăraţilor noştri eroi de pe tot cuprinsul Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţei să fie tăvălucite de buldozerele sovietice şi înlocuite cu cimitire şi monumente ale acelora împotriva cărora a luptat Armata Română de la 22 Iunie 1941, până la 23 August 1944. Mi-aduc aminte cum, în toamnă, când am fost recrutat şi eu ca ostaş TR, în toate unităţile militare prin care am trecut şi la Tecuci, şi la Lugoj, şi la Rm. Vâlcea, şi la Botoşani, şi la Câmpulung-Muscel, cu câtă bărbăţie şi pietate în acelaşi timp se cânta Marşul Basarabiei: Azi-noapte la Prut, războiul a’nceput, Românii trec dincolo iară Să ia înapoi prin arme şi scut Moşia pierdută astă-vară.

Mergem în Câmpia Basarabilor Plină de grâne, plină de dor. Şi-n Bucovina cu mănăstiri şi brazi Mergem la luptă, dragi camarazi...

Azi Prutul uneşte pe fraţii români Şi Nistru al nostru e iară, Jurăm că’napoi un pas nu vom da Din Tisa la Bug vrem hotare.

Mă gândesc cu dezgust la acele organe de presă de dincolo de Prut care vărsau lacrimi de crocodil la mormintele ostaşilor sovietici şi la „piciorul de lemn“ al tatei sau al
62
bunicului, picior care „ar fi putut să cânte“ gloria Moscovei „dacă se desprindea din copac nai sau vioară“!... Să zicem, numai că între Prut şi Nistru există cu sutele alte „picioare de lemn“ de basarabeni şi bucovineni care au luptat pe frontul antisovietic de la Prut până la Bug, Don, Stalingrad etc! Or, ce vină au purtat aceşti ostaşi neînfricaţi pe care Patria lor i-a trimis acolo unde i-a trimis?... Patria lui Antonescu!... Nu cea a lui Dej, Groza, Pauker, Ceauşescu, Iliescu!... * Şi încă o scurtă retrospectivă: la 8 Septembrie 1940, prima Duminică de la abdicarea Regelui Carol al II-lea, care îl chemase din arestul de la Mănăstirea Bistriţa ca să-l aşeze în fruntea destinelor Ţării, Generalul Antonescu se adresa naţiunii cu o chemare pe cât de înaripată, pe atât de creştinească: „Români! Cu copiii şi cu bătrânii noştri, să mergem mâine la orele 11 la bisericile noastre şi îngenunchind în faţa altarelor şi cu fruntea lipită de pământ... să cerem iertare nefericiţilor noştri fraţi, care prin vitregia vremurilor şi prin propria noastră vină, au fost rupţi de trupul României îndurerate.“ După o lună de guvernare, Ion Antonescu îi chema pe toţi românii „la ordine, la muncă, la respect şi înfrăţire“, zicând că România trebuie să fie „un stat de datorii şi drepturi“. Iar la prima sa întâlnire cu Hitler i-a spus acestuia: „Arbitrajul de la Viena a fost dureros simţit de poporul român. Principalele scopuri ale politicii mele vor fi reîntoarcerea la Patria-mamă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Transilvaniei.“ Apoi, la o şedinţă de lucru la care Hitler îi vorbea de nişte greşeli ale României, Antonescu i-a replicat: „Faptul că România s-a aflat mult timp în câmpuri ostile, nu poate fi imputat nouă. Sprijinul dat de Germania vecinilor noştri revizionişti, Bulgariei şi Ungariei, au fost cauzele neînţelegerilor dintre ţările noastre.“ Hitler nu îl bătu pe umeri, cum îi era obiceiul, dar răspunse şi el că „sinceritatea este o condiţie a prieteniei“. * Procesul antinaţional intentat Mareşalului Antonescu era, după p ărerea trădătorilor de la Palat, o continuare firească a complotului din 23 August ’44, de la acelaşi Palat. Proces ce constituia unul dintre cele mai delicate momente dintre comunişti şi
63
Regele Mihai pentru care, cum mărturisea Mocioni Stârcea, „era un adevărat coşmar“. Să fi fost nişte remuşcări?!... Greu de spus. Un lucru e cert: acela că Regele avea dreptul constituţional să-i acorde Mareşalului amnistia. Dar, spre marea lui ruşine, n-a făcut-o! Graţiat prin muncă silnică, Radu Lecca, luându-şi rămas bun de la Mareşal, îl întrebă dacă are de transmis cuiva ceva. Fără să stea pe gînduri, deja în faţa plutonului de execuţie, Mareşalul îi zise: „Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult. Spune-i că-i mulţumesc pentru că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului care au luptat pentru gloria şi mărirea lui.“ Cât despre gestul lui Iuliu Maniu de a-i strânge mâna lui Antonescu la proces, după nesinceritatea de care a dat dovadă în repetate rânduri faţă de el, era mult prea târziu. Un gest ce putea fi asemuit cu un sărut al lui Iuda! Ţin să subliniez neîntrecuta demnitate a lui Ion Antonescu care, la proces, după ce spuse că este „născut în oraşul Piteşti, judeţul Argeş, la 2 Iunie 1882, din părinţii Ion şi Chiriachiţa, născută Dobrian, căsătorit cu Maria, născută Niculescu“, a zis categoric: „Cer să nu fiu legat de mâini şi nici la ochi când se va trage în mine!“. I-au fost alături, până la ultima suflare, camarazii de martiriu, Mihai Antonescu, Constantin Piky Vasiliu şi Gheorghe Alexianu. Mihai Antonescu ale cărui ultime cuvinte în faţa procurorilor comunişti Alfred Petrescu şi Gheorghe Săndulescu au fost: „Se săvârşeşte o mare greşeală prin executarea Mareşalului!“... O singură mângâiere putem avea ca români: aceea că parastasele de la Biserica Sfinţii Constantin şi Elena, ctitorită de Ion şi Maria Mareşal Antonescu, precum şi pelerinajele iniţiate de „Pro Basarabia şi Bucovina“ şi „Asociaţia Veterinarilor de Război“ de la Crucea-monument de pe locul asasinării Mareşalului, la 1 Iunie 1946, în Valea Piersicilor de la Jilava, deveniseră până la ajungerea la putere a lui Adrian Năstase, tradiţie anuală! *
64
Prin ’47 nevastă-mea întâlni la Cernăuţi o fostă colegă de liceu de la Galaţi. O evreică, pe nume Chioveţchi, căreia îi spuse că e căsătorită şi îi arătă o fotografie de a mea. Chioveţchi o privi chiorâş şi zise: – Antisemit!!... Prin analogie, cam aceasta este şi „povestea cu cocoşul roşu” a pretinsului antisemitism din România. Pretins şi cu dedesubt de căpătuială b ănească pe socoteala morţilor făcuţi de Horthy – nu de Antonescu! Poate că nu trebuiau înfiinţate în Transnistria ghetouri pentru evrei. Poate!... Dar una era atunci, în timp de război crunt, să-i dai pe evrei în ghetouri sau să-i pui la curăţat zăpada pe străzile oraşelor, când ostaşii români mureau cu miile pe front, şi cu totul alta să-i dai pe mâna lui Hitler pentru exterminare. Aşa cum au făcut ungurii cu evreii noştri din Nordul Transilvaniei! * Acum vreo 20 de ani am scos la Editura mea din Bruxelles o carte cu vreo 300 de pagini ce caracterizează şi ea născocitul antisemitism la români. Printre altele, în această carte este vorba de un mare mutilat de război la Cotul Donului, Alexandru Cristescu, care, ca invalid de război, fără mâna dreaptă, deveni arendaşul unei fabrici de textile din Cernăuţi. Şi, ca „antisemit român” ce era, invalidul obţinu aprobare de la Ministerul de Interne să şi-l aducă în ajutor din Transnistria pe fostul ei stăpân!... Evreu!... Iar împreună cu el, sub pretext că ar fi buni specialişti, pe încă 29 capi de familie. „Capi de familie, scria Cristescu, pentru că în felul acesta am putut să le scot din ghetou soţiile şi copiii”! Ghetou, nu lagăr nazist de exterminare fizică! Or, după cum se ştie, ghetou se numea cartierul unui oraş în care, în Evul Mediu, anumite grupuri rasiale sau religioase erau obligate de autorităţi să trăiască. Atât şi nimic altceva! De aceea, pentru nimic în lume nu putem accepta enormitatea cu pretinsul antisemitism la români, proliferat în ţară şi dincolo de Atlantic de aşa impostori ca Radu Ioanid şi Alexandra Laignel-Levestine care, după ce atribuie României „exterminarea a cel
65
puţin 250.000 de evrei români şi ucraineni”, aceşti conjuncturişti de duzină nu găsesc nimic mai cuminte de spus decât că „mitul Antonescu devine apanaj al formaţiunilor ultranaţionaliste din România”!... Este ceea ce se cheamă a provoca în mod intenţionat pretinsul antisemitism din România plus inventatul holocaus cu dedesubtul stoarcerii de bani ca despăgubiri!... Are dreptate profesorul Ion Coja când zice: „Holocaust? Da!... Dar nu în România!...“ În ceea ce mă priveşte, sunt mândru că printre aceste formaţiuni zis ultranaţionaliste pot să numesc „Pro Basarabia şi Bucovina” Mondială cu sediul la Paris şi cu circa 100.000 de membri în 25 de ţări. „Ultranaţionalism românesc”, deci, care, după părerea acestor doi impostori, ca să fiu şi eu rău, nu trebuie comparat în nici un caz cu holocaustul românesc săvîrşit de Ana Pauker şi compania!... Pentru că ni se aplică imediat dangaua de antisemitism! Să tragă oare mai mult la cântar inepţiile unui Elie Wiesel decât testamentul legalizat la New York al lui Wilhelm Filderman, testament în care ia fără rezerve şi pe bună dreptate apărarea Mareşalului Antonescu? Şi mă mai întreb, cum a fost posibil ca un Matatias Carp să afirme cu neruşinare cum că „crimele săvârşite de români în anii celui de al doilea război mondial au devansat în timp şi egalat în cruzime Auschwitzul”? De unde, probabil, şi întrebarea firească a lui Paul Goma: „De unde, Dumnezeu, în România, atâţia ilegalişti comunişti, supravieţuitori ai Auschwitzului?”! E cazul să mă refer şi la caraghioslâcul lui Aurel Baranga atunci când protesta contra Şatrei lui Zaharia Stancu care, chipurile, în pofida evreilor, îndrăznise să ia apărarea ţiganilor români strămutaţi şi ei la un moment dat în Transnistria! Din păcate, în ţara asta a noastră există şi românaşi „verzi ca baliga de gâscă”, vorba satiricului, care trag şi ei, fără scrupule, spuze la turta trasului de păr holocaustian! Românaşi care, negru pe alb, îşi cer iertare în faţa unui Elie Wiesel, speculant dintre speculanţi, care afirma cu neobrăzare la Cotroceni, în toată largheţea zâmbetului lui Ion Iliescu, cum că „România a ucis, a ucis, a ucis!“...
66
Or, în realitate, Horthy a fost acela care a ucis evreii români din Nordul Transilvaniei ocupat mişeleşte de unguri cu asentimentul lui Hitler şi Stalin! Românaşi care prezintă, negru pe alb, scuze „pentru memoria fostului rabin Moses Rozen”! Rabin care, în postul ce-l ocupa, atenta la sfânta sfintelor noastre naţionale: la Eminescu, numindu-l public legionar, fascist etc! Românaşi care ajung cu enormitatea până într-acolo încât susţin că „sub regimul Antonescu” ar fi fost holocaust în România şi că „Guvernul român condus de Antonescu a fost răspunzător pentru lichidarea a aproximativ 400.000 de evrei” (sic!). Dacă, prin absurd, ar fi fost aşa cum afirma fără temei un săptămânal zis naţionalist, mă întreb unde se află osemintele acelor sute de mii de victime, când se ştie că pe teritoriul României şi nici pe cel al Transnistriei nu au existat lagăre de exterminare fizică? Românaşi, pretinşi lideri naţionali, care promit evreilor că, dacă ar fi să ajungă la conducerea ţării, ar „introduce învăţarea Holocaustului în şcolile publice româneşti”, plus intenţia „de a deschide la Bucureşti un muzeu al Holocaustului”! Românaşi care se bat cu pumnul în piept că, ajunşi la putere, vor „respecta fără discuţie toate tratatele pe care le-a semnat România cu alte ţări” (!), adică şi pe cel cu Ucraina, declarând, prosteşte, că „sintagma România Mare reprezintă mai mult un simbol idealist şi istoric, decât unul materialist.” (!) A ne lamenta, făcând-o pe pocăiţii şi mironosiţele, în persoana Preşedintelui României, la muzeul holocaustului din Washington sau în cea a ministrului român de externe la Iaşi, a-i ridica lui Itzak Rabin monument la Braşov, a pistona un neisprăvit ca Nati Meier în Parlamentul României, iertată să-mi fie comparaţia, este cam ceea ce un bărbat cu scaun la cap nu face contra vântului! În acest trist context, găsesc de cuviinţă să aduc vorba la noţiunea de dragoste de Neam şi Patrie. Două apelative inseparabile care se bat cap în cap cu cea de cosmopolitism!... Acesta ca dispreţ total faţă de Patrie, în general, cu tot ce are mai bun, mai autohton!
67
După cum se ştie din bătrâni, naţionalismul unui popor nu înseamnă rasism! Nu înseamnă antisemitism! Nu înseamnă instigare la ură naţională şi nici asuprire a minorităţilor naţionale, cum ne învăţau până nu de mult corifeii marxism-leninismului! Să nu cunoască diriguitorii noştri supremi de azi, în frunte cu Preşedintele Ţării, înaripata maximă eminesciană: „Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul cine ştie să-l înveţe”?! * În încheierea omagiului meu adus celui care a fost şi va rămâne mereu Erou şi Martir al Neamului Românesc, găsesc de cuviinţă să menţionez cu admiraţie obiectivitatea care îmi vine în ajutor: Ziua lui Sorin Roşca Stănescu, din 24 octombrie 2006, în articolul „Antonescu executat din nou la TVR, “semnat de imparţiala şi netendenţioasa Miruna Munteanu, scrie: „...Modul în care a fost prezentat «cazul» Ion Antonescu este o adevărată ruşine pentru TVR. Mareşalul a fost singurul «finalist» care, în loc de un susţinător, a avut un acuzator – cam pe modelul procesului lui Ceauşescu. Toţi ceilalţi au beneficiat de câte un documentar elogios şi de o pledoarie entuziastă din partea unei personalităţi a vieţii publice. «Avocatul» lui Antonescu, istoricul Adrian Cioroianu, şi-a asumat, însă rolul de procuror. Şi-a desfiinţat «clientul» încă din filmul de prezentare – menit nu să câştige simpatie pentru mareşal, ci mai degrabă să-i culpabilizeze pe cei care îl votaseră deja. Dacă în cazul celorlalţi finalişti, zonele mai întunecate din biografie au fost cel mult menţionate fugar, «cazul» Antonescu a fost disecat aproape exclusiv din perspectiva politicilor rasiale din timpul celui de-al doilea război mondial. Un subiect pe cât de controversat pe atât de complex, care ar fi meritat o abordare mai nuanţată şi mai puţin pătimaşă. Nici vorbă de aşa ceva. Chiar dacă a pomenit, în treacăt, că evreii din Principate au avut o soartă mai bună decât cei din ţările vecine, Adrian Cioroianu a insistat mai ales asupra persecuţiilor din Basarabia şi Bucovina de Nord. Contextul istoric a fost cu obstinaţie omis. Expediată în câteva cuvinte, ameninţarea bolşevică apare drept un detaliu minor, nicidecum principalul factor motivant al deciziilor mareşalului. Chiar şi
68
incontestabilele calităţi ale acestuia – austeritatea, demnitatea, simţul datoriei – au fost trecute în revistă într-o notă de zeflemea circumspectă. La final, se desprindea portretul unui dictator bizar, antisemit sângeros, dezastruos ca politician şi «mediocru» ca militar. O fi fost el patriot, dar n-a fost om – cam aşa şi-a încheiat Adrian Cioroianu expozeul «pro»Antonescu.“ Ruşine, Cioroianule!... Şi câtă preacurvie românească, în general, dacă la această TVR 1, printre cei 11 „Mari Români“, scoşi la „mezat“, Ion Antonescu a „obţinut“ doar locul şase, după Richard Wurbrand! Şi „colac peste pupăză“, Călin Popescu Tăriceanu îl propune pe acest Cioroi la postul de ministru de externe al României! Un fel de „lup – baci la stână“! Fie şi din simplul motiv că, din moment ce numitul Cioroianu este antiantonescian, prin logică, este antiunionist! Şi, deci, antiromân! Ţin, de asemenea, să-l felicit pe Ion Cristoiu care, cinste lui, în Historia sa, din octombrie 2006, pune ultima pagină a acestei prestigioase reviste la dispoziţia unor români cu trup şi suflet, după cum urmează: „Cele suferite de evrei în România, opera naziştilor Problema este extrem de delicată! Da, în primul rând evreii au suferit (nu numai în România) din cauza naziştilor. Problema apare în momentul în care dorim să-i definim pe nazişti. În al doilea rând, evreii au suferit în egală măsură şi din cauza comuniştilor, dar şi din cauza lor înşişi. Şi în al treilea rând, nu au fost singurii care au suferit în al doilea război mondial. În egală măsură au suferit românii părăsiţi în Transilvania şi în Basarabia (şi unii dintre ei încă mai suferă). Tot la fel au suferit ţiganii deportaţi în lagărele morţii sau pe Bug (practic Antonescu i-a salvat prin această deportare). Aceeaşi soartă au avut-o ruşii, polonezii şi alte popoare aflate rând pe rând sub un cuceritor (indiferent care a fost el). * Legat de termenii patriot, partizan şi terorist, nu cred că diferenţa contează astăzi. Dacă e şti patriot, ţi se zice naţionalist, dacă e şti partizan, ţi se zice terorist, dacă e şti terorist, atunci eşti fanatic, nebun etc. Din păcate, în zilele noastre, a devia doar un pic de la calea «oficială»/politică, atunci când vrei să schimbi ceva/să faci un lucru semnificativ
69
pentru ţară şi oameni din pur patriotism, eşti etichetat ca naţionalist, fascist, rasist, terorist etc. * Este trist ceea ce s-a întâmplat. Crudul proces de dezumanizare prin care au trecut evreii, în timpul naziştilor, aplicarea soluţiei finale a distrus, practic, o generaţie întreagă. Cauze sunt mai multe: economice, sociale şi dorinţa lui Hitler de a suprima orice populaţie considerată a fi de rasă inferioară. Pe teritoriul României evreii au fost victimele politicii germane şi a elementului maghiar. Nu trebuie să uităm că odată cu ocuparea Transilvaniei, pe acest teritoriu se derulau evenimente fără precedent: instalarea lagărelor de concentrare, ghetoizarea evreilor şi deportarea lor în trenurile morţii spre marile lagăre. Trebuie să ţinem cont că mulţi români au ajutat la supravieţuirea evreilor, şi ce e mai important, să încetăm să îl mai acuzăm pe Antonescu de a fi aplicat soluţia finală, să nu îl mai numim criminal de război!!! * Să trăiţi oameni buni din Bucureşti, Braşov şi Oradea, semnatari ai acestor adevăruri! Şi să vă dea Dumnezeu sănătate, în pofida unor pretinşi români tip Iliescu, Năstase, care au demolat în mod barbar puţinele monumente ridicate lui Antonescu, pe cuprinsul ţării, inclusiv pe cel din curtea Bisericii Sfinţii Constantin şi Elena din Bucureşti! Biserică ctitorită pe banii proprii de Ion şi Maria Mareşal Antonescu! Ce ruşine!... Câtă umilinţă din partea unor indivizi umpluţi cu paie, dar sus-suspuşi, care, în decăderea lor morală antiromânească s-au făcut cârpe de şters picioarele pentru nişte trubaduri-derbedei ca Radu Ioanid, Elie Wiesel, precum şi a unui „pui de bolşevic“, cum îl numeşte Paul Goma pe Volodea Tismăneanu! * „În Cuvântul Românesc din August 1980, aduceam pentru prima dată în Occident, un modest Omagiu celui care fusese Ion Antonescu...“ Cu aceste cuvinte îmi începeam, la 4 Iunie 1992, expunerea prilejuită de dezvelirea primului monument din ţară dedicat Mareşalului: o cruce de marmură ridicată în
70
Valea Piersicilor de la Jilava, unde a fost executat, „mai bine zis asasinat“, în urma unor pretinse sentinţe ale „Tribunalului Poporului“, care îl avea ca preşedinte pe Alexandru Voitinovici, iar ca principal acuzator public – pe Vasile Stoican. O execuţie asistată şi de Silviu Brucan, mai marele pe atunci al Scânteiei, care în zilele procesului intoxica opinia publică cu aşa titluri ca „Moarte Antoneştilor!“, „Glorie Armatei Roşii – salvarea lumii şi civilizaţiei“ etc. Credeam că e un început de cinstire naţională a celui ce purtase războiul contra Uniunii Sovietice, aducându-ne acasă teritoriile din răsărit. Dar n-a fost să fie... Fără prezenţă militară oficială, fără generali şi ofiţeri superiori de gardă la monument, o mână de români îi cinstea cu lacrimi şi flori memoria! Memoria Mareşalului şi a celorlalţi trei martiri împuşcaţi odată cu el: Generalul Constantin (Picky) Vasiliu, Mihai (Ică) Antonescu şi Gheorghe Alexianu. Deschizând festivitatea am zis: „Domnule Mareşal, oameni de nimic, ca cei de la Ministerul Apărării, în frunte cu Nicolae Spiroiu şi adjuncţii lui, n-au găsit de cuviinţă să ne dea o fanfară şi o gardă militară care să-ţi dea onorul pe care îl meriţi ca nimeni altul în istoria Armatei Române! Un onor prin tragerea câtorva salve de armă aici, la dezvelirea monumentului-cruce ce ţi-a fost înălţat pe locul trecerii tale în nefiinţă. Nefiinţă, un fel de a zice. Te rugăm, Domnule Mareşal, să ne ierţi că suntem nişte laşi care de 50 de ani nu mai ştim ce facem. Nici chiar Preafericitul Teoctist, care n-a găsit de cuviinţă s ă-ţi slujească, cu acest prilej, o sfântă liturghie. Mai mult: i-a oprit pe preoţi şi prelaţi să vină în Valea Piersicilor în această zi de reculegere naţională...“ Ridicarea acestui monument, cu sprijinul societăţilor comerciale „Romceram“ şi „Marmura“, reprezentate respectiv de Ovidiu Marinescu, director comercial, şi Ion Crângaşu, director general, era un gest de fiască datoria din partea „Pro Basarabiei şi Bucovinei“ faţă de cel ce va rămâne în veci Eroul Martir al Neamului Românesc de pretutindeni.
71
Ţintuirea mea şi a „Pro Basarabiei şi Bucovinei“ la stâlpul infamiei, de după acea dezvelire, nu se lăsă a şteptată: „Reînvierea nazismului şi antisemitismului în România!“ Speculaţii care aveau drept scop discreditarea Mareşalului prin a se pretinde că în România a existat şi există antisemitism! Un neadevăr flagrant şi pentru timpurile când la noi în ţară erau câteva sute de mii de evrei, şi, cu atât mai mult, pentru ziua de azi când, după plecările lor masive spre Israel şi Statele Unite, n-au mai rămas nici zece mii! O zarvă artificială în jurul unui „antisemitism românesc“ născocit, dar care, din considerente oculte, era cultivat în mod tendenţios de Mose Rozen personal. În septembrie 1992, cutreierând ţara am ajuns şi la Iaşi, la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“. Asistau la acea întâlnire câteva zeci de savanţi, în frunte cu Alexandru Zub şi Leonid Boicu. La un moment dat se ridică un „istoric“ de moda şi tagma lui Roler. Ne preveni că este evreu, că nu reprezintă pe nimeni din conaţionali, şi începu să atace „Pro Basarabia şi Bucovina“ pentru marea „vină“ de a reînvia memoria Mareşalului Antonescu, pretinzând că acesta ar fi fost „fascist şi antisemit“. Dumnealui avea în vedere colocviul din 21 şi 22 Iunie 1991, organizat de „Pro Basarabia şi Bucovina“ la Bucureşti în memoria Mareşalului, cât şi dezvelirea monumentului-cruce din Valea Piersicilor. A trebuit să-i dovedesc (în mod delicat) că nu are dreptate şi că România lui Antonescu a fost singura ţară care, în timp de război anticomunist, nu şi-a extrădat evreii pentru exterminare, aşa cum au făcut-o ungurii etc. În acel penibil context mi-am permis să vin cu o replică a Mareşalului însuşi, pe care am citit-o nu mai ştiu unde, dar pe care o am notată într-un blocnotes: „Se zice de mine că sunt antisemit, când eu am fost de două ori logodit cu două evreice de la Galaţi, verişoare între ele...“ *
72
N-aş fi conceput acest Omagiu Mareşalului în Ţară, aşa cum l-am conceput, dacă Preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, Edgar M. Bronfman n-ar fi zis, la începutul lui 1994, în Camera Reprezentanţilor de la Washington că: „...în pofida repetatelor proteste ale conducerii comunităţii evreieşti împotriva incidentelor publice cu caracter antisemit, al antisemitismului întâlnit în mass-media, ca şi al reabilitării lui Ion Antonescu, liderul direct răspunzător pentru pieirea a circa 300.000 de evrei, în mod practic, oficial nu a fost luată nici o măsură concretă de stopare a acestora...“ (sic!) Enormităţi flagrante de tendenţiozitate şi intoxicare! Ca, de altfel, şi cazul pe care doresc să-l expun în continuare, când cu ocazia unui parastas pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu, organizat la Biserica Ortodoxă Română din Paris, luând cuvântul în faţa celor adunaţi, Gh. Barbul, fost şef de cabinet al Mareşalului Antonescu, a ţinut să sublinieze că parastasul cu pricina nu era „un act politic“, ci unul de „pietate creştinească“. Ca şi cum Mareşalul ar fi fost un muritor oarecare şi nu un mare Martir al Neamului. Motivul pretextat de Gh. Barbul era „evitarea amalgamului cu antonescomania ce bântuie în ţară“. Câtă impietate! Cum s-ar zice, „antonescomanie“ şi în cazul ridicării unui monument la locul asasinării din Valea Piersicilor de la Jilava, şi în cazul pelerinajelor anuale de la acest monument, şi în cazul organizării de colocvii consacrate Mareşalului, şi în cazul introducerii de către „Pro Basarabia şi Bucovina“ a cererilor de revizuire a procesului mişelesc ce i-a fost intentat, şi de conferire a numelui său unei porţiuni importante a Bulevardului Aviatorilor, şi în cazul ridicării unei statui la Tg. Mureş etc! Chipurile, susţine Gh. Barbul, Mareşalul nu are nevoie de toate acestea întrucât el, cu puţin înainte de execuţie, şi-a asumat „integral răspunderea faptelor sale“, ca „un învins ce a fost“. (sic!) Să fi fost reprobabile faptele Mareşalului?!... Şi mai făcea „diplomatul-jurist“ Gh. Barbul o afirmaţie nefondată în „Lupta“ lui Mihai Korne de la Paris, aceea că „cenuşa i-a fost aruncată în vânt“.
73
Oare nu era mai cuminte, dacă fostul şef de cabinet al Mareşalului rămânea... filozof?... * Cât despre întrebarea dacă există antisemitism la români, răspunsul meu este categoric: NU! O spun ca un simplu român din Hotin, ca unul ce din copilărie şi până în 1940, când împlineam 19 ani, am împărţit şi binele şi răul cu cei de-o vârstă cu mine din cele 50 de familii de evrei cât număra satul meu Cepeleuţi. O spun şi adaug că cei mai buni prieteni de-ai mei din copilărie şi adolescenţă, alături de Alexe Teleucă, Costică Martinovschi şi Nicolae Panico, erau Motlă Cleiman, Moişe Galanter şi Haim Milman. Şi ţin bine minte că lor le plăcea să mănânce la mine brânză cu smântână, iar mie la ei – pâine unsă cu usturoi sau ceapă, presărată cu sare! Ceea ce ţin să mai amintesc este că după un an de aşa-zisă „eliberare“ sovietică, începu războiul nostru sfânt din răsărit, când unii dintre evreii cepeleuţeni, cei cu musca rusească pe căciulă, au fugit peste Nistru. De ce trec această „trasă de păr“ temă a pretinsului antisemitism al românilor prin prismă oarecum personală? Poate din cauza acelei colege de liceu a soţiei mele, din Galaţi, Chioveţcaia, care m-a făcut „antisemit“ doar văzându-mi poza... Tâmpenie care totuşi a ajuns pe la urechile unor cunoştinţe comune. Bineînţeles că această enormitate n-a fost reluată nicicând de învăţătorii colegi evrei de la Şcoala nr. 11 din Cernăuţi, ca Daniil Şerman, Iţic Şor, Etea Kogan, Efim Cricsfeld, Elza Chinsbruner, Mihail Dorfman, Boris Iţcovici şi alţii. Nici de colegii de la redacţia Bucovinei Sovietice: David şi Bela Oighinştein, fratele şi cumnata lui Leonte Răutu, Marc Margulis, Natan Picman, Iosif Ţalel, Molia Coifman, Mira Cleinerman, Nadejda Ţimerman, Saşa Sadovnicov, Lealea Jelezneac ş.a. Şi de altfel, cum putea fi vorba de antisemitism din partea mea, când mulţi dintre aceştia au petrecut la cumetriile copiilor mei şi la conducerea pe ultimul drum a părinţilor mei? Etichetarea de „antisemit“ n-a prins nici la colegii mei evrei de la Radiodifuziunea şi televiziunea din Chişinău: Didi Jurbinschi, Zeev Ghitelman, Moişe Fleier, Tamara Fenldman, Efim Rabincov, Busea Litmanov, Rima Ianovscaia, ca să nu mai
74
vorbesc de zecile de muzicanţi şi interpreţi de la Filarmonica de stat din Chişinău, unde am fost câţiva ani director general. Cu mulţi dintre cei enumeraţi, emigraţi în Israel, am rămas prieteni şi întreţinem corespondenţă şi în ziua de azi. Şi dacă am înşirat toate aceste nume de prieteni şi colegi, toţi evrei, a fost tocmai pentru a se înţelege că pretinsul antisemitism al românilor nu exită! Că este o născocire meschină din partea unor profitori şi arivişti de specia lui Radu Ioanid, Elie Wiesel şi alţi sionişti neobrăzaţi. Din păcate, ideea acestui antisemitism românesc persistă şi după evenimentele din 1989, atât în ţară cât mai ales în afara graniţelor, îndeosebi peste Atlantic. Şi ca să fie mai clar, repet: am aflat cu stupoare că după ce atribuie României „exterminarea a cel puţin 250.000 de evrei români şi ucraineni“, antiromânii americani Radu Ioanid şi Alexandra Laignel-Levastine, de la un muzeu din Washington sunt atât de furioşi pe tot ce se petrece în România, încât, înrăiţi cum sunt, nu găsesc nimic mai cuminte de spus decât că „mitul Anonescu devine apanaj al formaţiunilor ultranaţionaliste din România!“. Asta nu înseamnă că nu există şi între evrei foarte mulţi oameni cumsecade! Şi pentru a scoate în prim plan adevărul istoric, îl voi aduce „la bară“ pe Wilhelm Filderman care, în testamentul său, legalizat la New York în 1956, lua, cu demnitate, apărarea Mareşalului, scriind: „În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor naziste... Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure împotriva evreilor. El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria, a căror viaţă era în pericol!“ De aceea, din nou repet, pentru că nu înţeleg cum este posibil ca un Matatias Carp să afirme, fără mustrare de conştiinţă, că „crimele săvârşite de români în anii celui de-al doilea război mondial au devansat în timp şi egalat în cruzime Auschwitzul“?! Este imposibil, cred, ca un român adevărat, nu de teapa lui M. Carp, să nu fie de acord cu Paul Goma care, pe ultima pagină a cărţii sale, Săptămâna Roşie, apărut în 2004 la Editura Vremea din Bucureşti, scrie, cu personalitatea care-l caracterizează:
75
„Pe mine evreii n-au cum să mă culpabilizeze cu Holocaustul ale cărui victime au fost ei – altcândva cronologic după Holocaustul nostru – provocat şi de ei. Nu sunt german, nici francez, nici ungur, să tremur de fiecare dată când un evreu se încruntă la mine. Sunt român basarabean şi am fost, cu întreaga mea familie, cu neam de neamul meu de români abandonaţi în 1940 ruşilor, ca toţi basarabenii, bucovinenii, herţenii, victimă a bolşevicilor, dintre care o bună parte evrei. Începând din iunie 1940 noi, românii, am fost victime ale străinilor vânzători, pe pământul nostru cotropit: ne-au hăituit, ne-au terorizat, ne-au înfometat, ne-au ars cărţile, ne-au lăsat fără părinţi, ne-au deportat – când nu ne-au asasinat – ei, bolşevicii ruşi, cu slugile lor credincioase: evreii.“ *



Cronologie

1882 (2/14 iunie) – S-a născut, la Piteşti, Ion Antonescu. 1898-1904 – Studii în şcoli militare. 1904 – Începe activitatea în Armata Română, cu gradul de sublocotenent. 1905-1906 – Studii la Şcoala Superioară de Cavalerie – Târgovişte. 1907 – Conduce subunitatea militară din judeţul Galaţi, unde participă la aplanarea răscoalei ţăranilor. 1908 – Avansat la gradul de locotenent. 1911-1913 – Studii la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. 1912 – Avansat la gradul de căpitan. 1914-1915 – Comandant al escadronului de elevi de la Şcoala Superioară de Cavalerie. 1915-1916 – Şef al biroului de operaţii al Statului Major al Corpului 4 Armată.
76
1916 (1 noiembrie) – Avansat la gradul de maior şi numit şef al Biroului de operaţii al Armatei 1 Române. 1917 – Avansat la gradul de locotenent-colonel. 1918 – Comandant al Regimentului 7 Roşiori. 1920 – Avansat la gradul de colonel. 1928 – Secretar general al Ministerului de Război. 1933-1934 – Şef al Marelui Stat Major Român. 1937 – Ministru al Apărării Naţionale în guvernele Goga şi Miron Cristea. 1938 – Ad-interim la Ministerul Aerului şi Marinei. 1939 (23 august) – Semnarea pactului de neagresiune sovieto-german şi a Protocolului secret ce punea în discuţie integritatea teritorială a României Mari. 1940 – 12 iulie – Demisia din armată. – 5 septembrie – Regele semnează decretul ce încredinţa generalului Antonescu conducerea guvernului cu puteri depline. – 6 septembrie – Urcarea pe tron a Regelui Mihai I, Antonescu devenind conducător al statului român. – 7 septembrie – Tratatul de la Craiova, privind cedarea Cadrilaterului Bulgariei. România este proclamată „stat naţional legionar“. – 16 septembrie – Prin înalt decret se anulează demisia din armată a lui Ion Antonescu, repus în toate drepturile şi avansat la gradul de general de corp de armată. – 22 noiembrie – Prima întâlnire Hitler-Antonescu. – 23 noiembrie – Antonescu semnează aderarea României la Pactul Tripartit. – 21-23 ianuarie 1941 – Rebeliunea legionară înăbuşită de Antonescu. – 27 ianuarie – Constituirea unui nou guvern în care Antonescu îndeplinea funcţiile de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi de ministru al Afacerilor străine. – 12 iunie – A patra întrevedere Hitler-Antonescu, în care Antonescu se declară dispus să ordone Armatei Române participarea la campania „Barbarossa“, în scopul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord.
77
– 2 iulie – Grupul de armate româno-germane „Antonescu“ începe ofensiva peste Prut. – 2-26 iulie – Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. – 6 august – Antonescu primeşte din partea Führerului Crucea de Cavaler şi Crucea de Fier. – 22 august – Ion Antonescu – mareşal al României. – 23 august 1944 – ora 17 – arestarea mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu, în incinta Palatului Regal din Bucureşti. – 24 august – mareşalul este scos din Palatul Regal de către o echipă condusă de Emil Bodnăraş şi transportat către o adresă necunoscută – o casă secretă a PCR din Bucureşti. – 1 septembrie – mareşalul este sechestrat de reprezentanţi ai trupelor sovietice de ocupaţie din Bucureşti. – septembrie 1944 – aprilie 1946 – Ion Antonescu aflat în captivitate în URSS. – 6-15 mai 1946 – judecarea mareşalului de către aşa-zisul Tribunal al Poporului din Bucureşti. – 17 mai – Tribunalul Poporului pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pentru Ion Antonescu şi câţiva foşti colaboratori ai săi. Toţi condamnaţii au uzitat de dreptul de a solicita comutarea pedepsei, cu o singură excepţie: Ion Antonescu. 1 iunie 1946 – La Jilava, cad sub gloanţele unui pluton de execuţie Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Picky Vasiliu şi Gheorghe Alexianu. Înaintea primei rafale, mareşalul a avut puterea şi curajul să se adreseze ucigaşilor: „Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!“




78











COLONIZĂRI ŞI EXOD



Apelez la generalii Spleny şi Enzenberg care, în scrisori trimise curţii împărăteşti ziceau: „Majoritatea locuitorilor din Bucovina o formează românii“, precum şi la studiile de istoriografie ale savanţilor germani Gray şi Goehlert din care desprind: „Baştina poporului sânt românii şi numai din loc în loc se aude vorbă armenească şi jidovească“! Lucru ştiut: o putere de ocupaţie, la început, aduce în teritoriile îngenunchiate unele zis „privilegii“. Aşa s-a întâmplat şi în Arboroasa de după 1775. De bun ce era, la numai cinci ani de la intrarea oştirilor vieneze în Cernăuţi, odată cu dispariţia Mariei Tereza, Iosif al II-lea „scuti această ţeară de cătănie pe timp de 50 de ani“. Acest gest „mărinimos“ la care din „migieşiţa Galiţie“, unde serviciul militar ajungea la 25-30 de ani, dădură năvală „înspre Bucovina“ rutenii, polonezii şi evreii. Afară de asta, în vederea împărţirii pământurilor de la 1789, începură să curgă cu nemiluita emigranţi şi de alte naţionalităţi: şvabi care se aşezară în sate ca: Arborea, Frătăuţi, Ilieşti, Iţcani, Mileşeuţi, Mologhia şi Roşa; unguri care îşi aleseră localităţile
79
Iacobeşti, Turneşti, Toloavă, Cibeni şi Bălcăuţi, rebotezate în Fogotisten, Hadicfalva, Joseffalva, Istenseghici şi Laudonfalva; lipoveni, alungaţi din Rusia, care se aşezară la Fântâna Albă, Climăuţi şi Mitocul Dragomirnei; nemţi atraşi de izvoarele curative Iacobeni şi Dorna, care se stabiliră la Eizehau, Freudenthal, Iacobeni, Karlsberg, Cârlibaba, Pojorâta, Huta Veche, Huta Nouă; negustori şi meşteşugari armeni, cehi şi nemţi care se aciuară la Cernăuţi, Siret şi Suceava. O calamitate la care s-a mai adăugat şi pretinsa noastră fatalitate. Fatalitate ce nea dus şi ne mai duce la paşi nesăbuiţi. Aşa s-a făcut că, în timp ce rutenii şi alţi străini nepoftiţi împânzeau Bucovina, Românii luau drumul pribegiei „înspre Moldova“. Numai în 1789, anul împărţirii pământului românesc la toţi veneticii, şi până la 1803, au părăsit Arboroasa 14.000 de români! Iar în 1815, potrivit arhivelor cernăuţene, 16.000 de băştinaşi bucovineni s-au mutat cu traiul în Moldova! Voi aduce numele doar a câtorva boieri de mare probitate românească: Armuşoaia, Başota, Conachi, Giani, Hurmuzachi, Iamandi, Milo, Murguleţ, Niculcea şi Sturza. Dintre aceştia doar Doxachi Hurmuzachi şi numeroasa lui familie a revenit la Cernauca de unde n-a mai plecat niciodată şi unde îşi doarme somnul de veci împreună cu mama celor şapte copii ai lui. Merită a fi menţionate numele a doi inimoşi boieri români bucovineni care nu s-au urnit din loc: moşierul Cârstea şi boierul cărturar Balş din Stupca. Să fi înţeles ei încă pe atunci că un loc părăsit de bunăvoie nu rămâne niciodată gol? Cei 50 de ani de scutire militară împărătească, între 1780 şi 1830, au adus pe capul bietului român bucovinean zeci şi zeci de mii de ruteni din Galiţia care preferau să se aşeze pe malul drept al Prutului, înfiinţând mai întâi satele Vijenca şi Vijniţa, iar apoi invadând aşa localităţi ca Stăneşti, Bobeşti, Cuciuru Mare, Cuciuru Mic, Căbeşti, Călineşti, Mamorniţa, Mămăieşti, Rarancea, care, în câteva decenii, fuseseră ucrainizate aproape în întregime, şi din sate curat româneşti ca nume, deveniră Stanivţi, Bobivţi, Mamaevţi etc! Sate în care s-au păstrat nealterate nume româneşti de familie ca: Păunel, Codreanu, Perju, Florescu, Frunză, Cojocaru. Sate în care, în calitatea mea de ziarist, ştiu
80
că mai vieţuiesc bătrâni ce vorbesc curat româneşte, dar ai căror nepoţi „govoresc“ pe limba lui Şevcenco şi cea a lui Lenin! La timpul său, Constantin Morariu scria: „Astăzi, noi Românii nu mai avem nici negustori, nici meşteşugari de ai noştri. Şi aceasta este cea mai mare bubă pe trupul naţiei noastre. Bubă care se preface în rană de moarte“. Într-adevăr, dacă recensământul din 1776 atesta doar români, evrei, ţigani şi nici un rutean, apoi cel din 1880 scoate la iveală 239.000 de ruteni şi numai 190.000 de români! Străini de 12 naţionalităţi invadaseră Bucovina: ruteni, lipoveni, nemţi, armeni, evrei, ţigani, cehi, slovaci, moravi, turci, italieni şi francezi! În schimb, crăiasca împărăţie îi dădea într-una cu fariseice circulare în limba română: „Fiecare popor are dreptul nevătămat de a’şi apăra naţia şi limba sa şi a se îngriji de dânsele.“ Aşa glăsuia un articol al legii din 21 Decembrie 1867, semnată de Frantz Iosif I. Deşi cu trei ani mai înainte, la 17 August 1864, o scrisoare ministerială poruncea: „Deoare-ce în Bucovina limbile nemţeasca, româneasca şi ruseasca sunt limbi ale ţerii, la judecătoriile din Bucovina au să vorbească judecătorii cu Românii şi cu Rutenii în limba românească ori rusească. Dacă trebuie, pe lângă limba nemţească, să se folosească şi în limba română sau rusească hărtii tipărite“ etc! Aceasta era mana cezaro-regească pe care le-o adusese românilor bucovineni Viena: colonizări şi asimilare!









81








COLONIZĂRI ŞI ASIMILARE



Din păcate, precipitarea evenimentelor de la 1989 încoace, de pe cele două maluri ale Prutului, n-a prea schimbat spre mai bine soarta vitregă a teritoriilor româneşti ocupate de Moscova prin ultimatumul din 26 iunie 1940!... Şi, deci, nici actutalitatea acestei teme concepute acum 30 de ani!

...La 28 iunie 1940, Armata Roşie rusească ocupa din nou Basarabia, iar pe deasupra, ca despăgubire (!), şi Bucovina de Nord. Erau zile de mare doliu şi adâncă depresie naţională. După izgonirea regelui iubăreţ împreună cu Lupeasca lui, noul conducător al României, Mareşalul Ion Antonescu, văzu unica posibilitate de readucere a Basarabiei lui Alecu Russo, şi Bucovinei lui Eminescu la sânul Patriei, în alianţa cu Germania. Era o misiune sfântă pe care o aproba întreaga suflare românească, în frunte cu ţărănimea şi preoţimea. Cuvintele Mareşalului rostite în zorii zilei de 22 Iunie 1941 – ORDON TRECEREA PRUTULUI – au avut pentru întreaga naţiune o importanţă mult mai mare decât pretinsul început de apucături dictatoriale. România era din nou întregită! Dar numai pentru trei ani. Ruşii ne răpesc încă o dată Basarabia şi Bucovina.
82
Speriaţi de deportările din primul an de oblăduire sovietică, marea majoritate a intelectualilor şi ţăranilor înstăriţi părăsesc locurile natale plecând peste Prut. Nu există familie între Nistru şi Prut care să nu aibă rude evacuate în România. Mulţi basarabeni şi bucovineni au murit fără să-şi vadă împlinit visul de a reveni în locurile de unde au fugit în 1944 de frica muscalului. Spre marele nostru regret, al tuturor românilor, aniversările Marii Uniri de la 1918 nu pot da decât prilej de tristeţe şi doliu pentru cei rupţi de vatra strămoşească şi aruncaţi în cele patru zări ale lumii. Şi nu e cazul, cred, să savurăm actul întregirii atâta timp cât circa 4 milioane de români continuă să se afle sub sapogul rusesc. România lui Dej şi Groza n-a luat apărarea românilor năpăstuiţi de înstrăinare. După cum nici astăzi, anticipând puţin stările de lucruri de la faţa locului, România lui Ceauşescu nu-i apără pe aceiaşi basarabeni şi bucovineni de asimiliare. Sub pretextul că în nordul şi sudul Basarabiei majoritatea populaţiei ar fi de origine etnică ucraineană, Hotinul, Izmailul, Cetatea Albă şi Chilia au fost date Ucrainei. E o manevră şovină de încurcare a iţelor istoriei pentru că toţi locuitorii din aceste meleaguri vorbeau limba română în momentul retrocedării. Cât despre pretinsta origine slavonă, recensământul făcut de austrieci la sfârşitul anului 1776 nu înregistra în Bucovina şi în nordul Basarabiei nici un ucrainean sau rus! Abia după ce împăratul Franz Iosif al II-lea „scuti ţara de cătănie pe timp de 50 de ani“, începură să ne invadeze ei pământurile în fuga lor de monstruosul serviciu militar ţarist, ce dura 25 de ani! Amintita fărămiţare geografică urmăreşte două scopuri: dezrădăcinarea noţiunii de Basarabia, care duce, prin asociere, la cele zece provincii româneşti, şi accesul Ucrainei, ca membră a Naţiunilor Unite, la Convenţia Dunăreană. Atât la Chişinău, cât şi la Cernăuţi, este impusă insistent noţiunea de „moldoveni“ inexistentă aici până la 1944. În felul acesta se pretinde că ar fi două popoare: român şi moldovenesc. La Chişinău, Eminescu se editează ca poet moldovean, iar la Moscova – ca poet român!
83
Un singur lucru trebuie să ne mângâie: românii din Bucovina şi Basarabia păstrează mereu treaz sentimentul naţional latin şi speranţa fierbinte într-o unire cu fraţii de peste Prut şi Siret, cum zic ei. Judecaţi şi dumneavoastră: trecuseră 15 ani de la venirea ruşilor în Bucovina şi se hotărî, în sfârşit, ca să fie deschis un post de radio pentru aşa-zişii moldoveni din aşa-zisa regiune Cernăuţi. Satele bucovinene erau cuprinse de o adevărată euforie. Unii ziceau că „s-au dus ruşii“, alţii susţineau că abia „după asta se vor duce“. Dar, cu tot entuziasmul, într-o zi veni la redacţie o scrisoare de care stătea prinsă o insignă comsomolistă strivită cu ciocanul. Chipul lui Volodea Ulianov-Lenin dispăruse de pe ea. „Roşul cu care vă scriu, trădătorilor, – mărturisea autorul ei, – nu e cerneală. E sângele meu. Cum puteţi spune atâtea minciuni despre prietenia de veacuri dintre ruşi, ucraineni şi moldoveni? Duşmănie – nu prietenie! De ce nu spuneţi cinstit că Cernăuţii sunt ai românilor şi nu ai ruşilor?“ Şi tot cam pe atunci, trei mii de români din suburbia Roşa a Cernăuţilor au refuzat să primească paşapoarte sovietice pentru că la rubrica „naţionalitate“ li se scrisese „moldovean“ şi nu „român“! Sunt nenumărate cazurile de manifestări de românism curat în Basarabia şi Bucovina despre care s-ar putea vorbi ore şi ore în şir. Şi toate dovedesc că tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri vreodată aici. O serbare a elevilor de la şcoala din Ţeţina, o altă periferie a oraşului Cernăuţi, era consacrată uneia dintre nesfârşitele aniversări ale revoluţiei bolşevice. În aşteptarea dirijorului, care era subsemnatul, cortina rămânea nemişcată. Nu se mai putea aştepta şi directorul porunci soţiei sale să înceapă ea programul. Leontina Porfirovna lovi cu diapazonul în degetul mare de la mâna stângă, îl duse la ureche şi în liniştea sălii dădu tonul: – Trăiască Regele... Sala începu să aplaude furtunos. Leontina simţi cum i se moaie picioarele şi căzu fără cunoştinţă în faţa coriştilor. În timp ce jertfa „intuiţiei trecutului“ era târâtă de pe scenă şi stropită cu apă, directorul răcni: – Imnul Uniunii Sovietice!
84
Şi corul începu: „Unire frăţească, Republică mare...“ E ceva tipic din ceea ce numesc ruşii „dorul după tot ce-a fost odată“, de la care se strâmbă ca şi cum ar avea în gură toată agurida din Basarabia. Întorc demonstrativ capul şi de la monumentele istorice româneşti. Şi iată că, la un moment dat, o minte luminoasă propuse ca statuia lui Ştefan cel Mare să fie smulsă din locul ei iniţial şi mutată undeva la periferia Chişinăului. Sondajele poliţiei secrete au dovedit însă c ă moldovenii se vor împotrivi. Şi atunci s-a recurs la un şiretlic: sub pretextul că postamentul de cărămidă trebuie înlocuit cu unul din piatră cioplită, statuia a fost mai întâi împrejmuită cu un gard înalt ca să nu se vadă ce se face acolo, iar apoi strămutată cu vreo 15 metri îndărăt şi pitită sub coroanele a doi copaci seculari. Mă întreb dacă monumentele istorice de pe tot cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei, să zicem, inclusiv bisericile, mănăstirile, cavourile personalităţilor neamului, plăcile memoriale, au împiedicat ele vreodată transpunerea în viaţă a ideii de propagandă comunistă prin monumente? Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o acum vreo 25 de ani cu Rapaport, directorul de pe atunci al şcolii din Cernauca şi fost şef al secţiei raionale de învăţământ Herţa. Dumnealui îmi povestea, fără nici un fel de comentarii, că fusese chemat odată la raionala de partid şi întrebat: „Pe cine reprezintă monumentul din centrul Herţei?“ „Pe Gheorghe Asachi“ – răspunse Rapaport. „Asta o ştiu – îl apostrofă şeful. Ce-a fost el: revoluţionar sau capitalist?“ „Nu cred să fi fost capitalist – se fâstâci pedagogul –, ştiu doar atât, că a fost cărturar umanist, scriitor şi întemeietorul învăţământului în limba română în Moldova...“ Foarte curând după această discuţie, într-o noapte, monumentul dispăru. Iar peste un timp oarecare Rapaport fu chemat din nou şi dojenit pentru faptul de a nu fi spus că Gheorghe Asachi se situase la 1859 pe poziţii antiunioniste. Soarta monumentului însă era deja pecetluită: bustul din bronz fusese deacuma topit! Dispărea o istorie frumoasă împreună cu zeci de alte istorii dispărute sub şenilele buldozerelor. Mă gândesc şi la monumentele de arhitectură din trecut, numărul cărora nu mai poate să sporească, chiar şi la sate, deşi acestea mai rar sunt lovite de calamităţile războaielor, de năvălirile duşmanilor. Mă gândesc, în primul rând, la fostele circa 1000 de
85
biserici devastate şi nefolosite de către populaţie, mai ales la cele cioplite din lemn, care sunt adevărate capodopere de artă arhitectonică. Cum ar fi biserica din Rotunda, la 6 km de satul meu natal, biserică despre care aş vrea să cred că nu s-a ruinat chiar definitiv, în cei aproape cinci ani de când n-am mai dat pe acasă. Dar mănăstirile? Mai bine zis cele 20 foste mănăstiri, ca să nu mai vorbim de numeroasele schituri şi bisericuţe din peşteri de pe tot cuprinsul ţinutului dintre Nistru şi Prut, cu arhitectura lor medievală, cum este cea a mănăstirii de la Vărzăreşti, construită de domnitorul Alexandru cel Bun! Nu este mai puţin importantă şi valoarea artistică a mănăstirilor construite în secolele XVII şi XVIII: Jabca, Hâncu, Curchi, Condriţa, Saharna, Rudi, Suruceni, Tabăra, la asaltul şi ocuparea cu forţa a căreia a participat şi Feodosie Vidraşcu, fost preşedinte al radio-televiziunii chişinăuene, secondat de cel mai bun crainic de la radio, care, cu megafonul la gură, avea misiunea să-i demoralizeze pe bieţii călugări, ce se baricadaseră în curtea mănăstirii, spunând că nu vor ceda nici un dram din averea lor muncită şi că la forţă vor răspunde cu forţa. Se produse o încăierare violentă cu poliţia ce se termină cu răniţi de ambele părţi, cu arestări şi deportări. Dar despre mănăstirea bucovineană de călugăriţe din Pătrăuţi, zidită de Ştefan cel Mare la 1487, mai ştie cineva ceva la ora actuală? Ea care, deşi devastată în repetate rânduri de năvălitori, a fost de-a lungul a aproape patru secole un adevărat izvor de ştiinţă a scrisului, cititului şi de artă a facerii covoarelor bucovinene! Ce le-ar strica elevilor de la şcoala din Pătrăuţi să ştie despre toate acestea, să afle că, pentru merite deosebite în faţa poporului, mănăstirea din satul lor primea prin uricurile domnitorilor Grigore Ghica şi Mihail Racoviţă moşia de azi a colhozului din localitate, cât şi pe cea a Mihovenilor? Cât despre schitul Vijniţa, întemeiat de episcopul Nicolai al Rădăuţiului, cel din Crişceatec de pe Nistru, împroprietărit la 1768, cu jumătate din moşia Zvineasca prin Hrisovul domnesc al lui Grigore Ioan Vodă Calimah, cele din Broscăuţi, Zamostea, Horecea, Voloca şi Jadova, nici istoricii consacraţi nu mai amintesc astăzi despre ele. Oare chiar să nu facă parte aceste lăcaşuri din istoria ţinutului?
86
E un anacronism flagrant şi o totală lipsă de înţelegere a lucrurilor, dacă nu chiar o crimă. Fie numai şi pentru simplul motiv că toate aceste lăcaşuri nu sunt decât nişte mărturii de înţelepciune a timpului cu care înaintaşii noştri se îngrijeau de păstrarea credinţei strămoşeşti, de luminarea minţii, pentru că aproape fiecare mănăstire avea o şcoală primară sau de meserii. În cadrul mănăstirilor şi schiturilor erau adesea create fonduri religionare din care primeau ajutoare băneşti şi în natură familiile nevoiaşe şi cu mulţi copii. Nu vreau să idealizez, cunoaştem cu toţii părţile negative ale moşiilor mănăstireşti, dar de ce să nu spunem, bunăoară, că fondul religionar bucovinean a început să finanţeze după 1784 nu numai şcolile primare, eparhiale, ci şi toate celelalte şcoli din provincie: institutul de filozofie, liceele, gimnaziile, şcolile normale şi chiar o şcoală de moşit. Deci, fondul era al naţiunii întregi. De ce să n-o spunem? Nu este aceasta istorie? Mă gândesc cu strângere de inimă la mănăstirea Chiţcani de lângă Tighina. Ce frumuseţe, prin însăşi locul ales pentru amplasare! Mă purta prin curtea ei atletul rus Bedila, soţul medicului şef al spitalului ce se află de vreo 15 ani în incinta mănăstirii şi-mi arăta cu multă bunăvoinţă şi înţelegere acareturile călugărilor de altă dată, biserica propriuzisă, livada mănăstirii. Îl ascultam în calitatea mea de ziarist şi lăcrămam, pare-mi-se, amândoi, în faţa picturilor murale distruse, în faţa mormanelor de imense icoane şi tablouri în ulei mutilate, tablouri de toată frumuseţea, modele de autentică creaţie artistică. În această ordine de idei, este caracteristică istoria catedralei din Strasburg care, pe timpul Marii revoluţii franceze, la porunca primarului revoluţionar, începu să fie dărâmată. Şi atunci s-a găsit un om înţelept care i-a spus primarului că catedrala este una dintre cele mai înalte clădiri din Europa şi că ar fi mai bine să nu fie distrusă, ci să se coase un mare fes iacobin, cu care să fie îmbrăcat vârful catedralei şi în felul acesta să vadă toată lumea, de la mulţi kilometri, că Strasburgul este oraş al revoluţiei... Sunt cunoscute şi gogomănii oarecum mai fericite. Întâmplarea făcuse ca arhicunoscuta mână de granit a lui Vladimir Ulianov să fie îndreptată spre catedrală. Şi chişinăuenii, „credincioşi“ indicaţiei lui, se duceau duminica şi de sărbători la liturghii. Până când un alt cap luminat zise: catedrala trebuie mutată la biserica Ciuflea! Foarte
87
curând în locul crucii de pe cupolă, dată jos de poetul Ion Bolduna pentru 200 de ruble, flutura în vânt secera şi ciocanul, în incinta catedralei făcându-se sală de expoziţii. Într-o singură noapte a fost dărâmată clopotniţa din faţa catedralei. Dimineaţa, în locul fostului monument de adevărată artă arhitectonică, era, deacum, un rond de flori. Lumea se oprea ca la urs, iar agenţii caghebe-ului nu pridideau cu exclamaţiile: ce rond frumos! Curând însă bucuria le căzu în scârbă: un învăţăcel de la academie descoperi pe undeva că clopotele din vârful clopotniţei distruse fuseseră turnate din tunurile luate de ruşi ca trofee de la turci în războiul din Crimeea. Sunt atâtea şi atâtea lucruri dramatice pe care mintea de om sănătos nici nu le poate concepe. Acum câtva timp ziarul de limbă rusă „Pensée russe“ din Paris reproducea mărturisirea unui moldovean: „Faptul că g ăsindu-ne în această situaţie geografică mai suntem printre cei vii, că mai existăm, în genere, este o mare minune. Nici nu vă puteţi închipui prin câte am trecut! Douăzeci din anii cei mai frumoşi din viaţă i-am trăit în condiţiile stalinismului. Occidentul nu înţelege drama noastră. Am prieteni buni în Franţa, pe care i-am văzut nu demult, dar nici unul n-a vrut să mă creadă. Am încercat să le povestesc despre soarta noastră, dar ei vorbeau într-una de automobile, de femei şi de felul cum să facă mai mulţi bani.“ Într-o dimineaţă de toamnă, trecând pe lângă casa presei, şcoala moldovenească nr.1, universitate şi ministerul de interne al republicii, oamenii citeau pe ziduri şi pe sticlele vitrinelor: „Ruşi, căraţi-vă acasă!“, „Moldova – pentru moldoveni!“ „Jos Bodiul!“, „Scoală, Ştefane, şi vezi ce se face pe pământul tău!“ etc. Uşa clasei a zecea se deschise şi eleva Andruh, arătând mâinile pline de vopsea, zise: „Eu am făcut inscripţiile din oraş. Eu şi cu studenta Elena Neagu.“ Colegii hotărâră să tacă. Şi abia după două săptămâni au fost arestate complicele. Arestate şi condamnate la închisoare şi muncă corecţională. Se plăteşte cu preţ scump disidenţa şi rezistenţa naţională la Chişinău. Ca însăşi cuvântul „libertate“. Libertatea de expresie, libertatea scrisului, libertatea tăcerii... Dacă omul nu doreşte să ia cuvântul la întruniri este privit cu ochi răi şi tratat ca element suspect.
88
...În decembrie 1971, organele securităţii l-au arestat într-unul din sanatoriile caucaziene pe merceologul şef al depozitului republican „Moldobuvi“ şi l-au dus într-o direcţie necunoscută. Zadarnic l-au aşteptat de Crăciun acasă soţia, fiicele, nepoţeii, prietenii. N-a venit nici de Anul Nou. Atât prima, cât şi a doua sărbătoare le-a petrecut la închisoarea din Chişinău. Curând au fost arestaţi şi „complicii“ lui: conferenţiarul institutului pedagogic din Chişinău, Gheorghe Ghimpu şi bucureşteanul Graur, care locuia temporar în Basarabia. În momentul arestării securitatea republicană dispunea de o singură dovadă a vinovăţiei lor: scrisoarea ministrului de interne al României, Ion Stănescu, adresată şefului K.G.B. al U.R.S.S., Iurii Andropov. În scrisoare se spunea că Secretarul General al C.C. al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu, a primit de la Alexandru Usatiuc-Corbu o declaraţie privind constrângerea basarabenilor şi rusificarea lor. Această declaraţie era anexată la scrisoarea ministrului român. Alexandru Corbu-Usatiuc a fost condamnat la şapte ani de muncă silnică şi la cinci ani de surghiun în locuri îndepărtate, Ghimpu – la şase ani, iar Graur – la patru ani de detenţiune. * Între timp, pe căi ocolite şi ascunse de ochiul atotvăzător al caghebe-ului mi-au parvenit unele ştiri despre soarta de mai departe a doi buni români basarabeni. Acum câteva luni, în Basarabia şi România circula pe linia „samizdatului“ moldovenesc o scrisoare deschisă a lui Gheorghe Ghimpu, scrisoare ce, prin intermediul unui prieten din Israel, o am şi eu, o scrisoare destul de lungă, în care, printre altele, se spune că basarabenii sunt băgaţi la închisoare, trimişi în lagăre, daţi afară din slujbă, persecutaţi numai pentru faptul că-şi iubesc naţiunea, poporul, istoria, că în oraşele moldoveneşti nu sunt şcoli cu predarea în limba moldovenească, că la Chişinău şi în alte oraşe basarabenii sunt acei care construiesc case pentru ruşi, fiind aduşi zilnic de la sate din împrejurimi cu camioane descoperite pe ger şi arşiţă, că în Moldova Sovietică instituţiile şi judecătoriile îşi duc întreaga activitate în limba rusă, că a fost introdusă cu forţa chirilica pe care copiii n-o pot
89
însuşi în materie de ortografie şi termină şcolile ca nişte puţini ştiutori de carte. „Visul moldovenilor – îşi încheie Gheorghe Ghimpu scrisoarea – este unirea malurilor Prutului sub steagul tricolor românesc.“ În legătură cu Prutul, blestemat de basarabeni, aşa cum era cândva blestemat Milcovul, vreau să spun că eu şi soţia mea am jucat la nunta lui Gheorghe Ghimpu în satul său natal Coloniţa, la doar câţiva kilometri de Chişinău, şi că la această nuntă, în curtea socrului cel mare, s-a dansat hora unirii în care băietii şi fetele, în costume naţionale, din cercul de dansuri de la institutul pedagogic, cerc condus de Gheorghe, cântau apăsat: „Haideţi la Prut cu grăbire, să-l secăm dintr-o sorbire...“. * Înainte de cel de-al treilea congres al scriitorilor din Basarabia, părea că atmosfera ideologică în republică e mai sănătoasă ca oricând. Şi când colo, se ridică la tribună un director de şcoală din Râşcani şi zice: „Nu e greu a înşira braşoave, nici chiar de la această tribună scriitoricească când nimic nu ai a spune. Dar ce ne facem noi învăţătorii de literatură când se ridică câte un elev mai dornic de a cunoaşte adevărul şi ne întreabă dacă nu cumva am citit „Doina “ lui Eminescu? Care „Doina“? – o facem noi pe neznaiul. Aceea cu „De la Nistru pân’la Tisa,/ Tot românul plânsu-mi-s-a...“ Sau cum porunciţi să procedăm cu un alt vers al marelui nostru poet? Cu: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Moldavie...?“. Oratorul n-a putut să-şi continue cuvântul. Se dezlănţui un tunet de aplauze care cine ştie cât ar fi ţinut de nu era suspendată şedinţa. La răsărit de soare sclipeşte o stea verzuie. Şi o vede numai acel ce întâmpină zorii zilei. O vede şi murmură în sinea lui: „Coboară-ncet, Luceafăr blând...“ şi gândul îi zboară la Ipoteştii Luceafărului poeziei noastre, la Humuleştii lui Creangă, la Mirceştii lui Alecsandri, la cetatea lui Bucur... Toate acestea evocă fiinţa străbunilor noştri, faptele lor de arme din Cosmin sau de la Lipnic, limba lor comună de care se tem ruşii cel
90
mai mult, de limba pe care o cânta atât de frumos poetul basarabean, poetul Alexe Mateevici. Cum apare fenomenul rusificării în Basarabia? Simplu de tot. Vine un rus, să zicem, la Truşeni. Peste puţin timp mai vine unul, adus de primul, apoi vine al treilea adus de al doilea, tot din fundul Rusiei, şi când te uiţi peste un an-doi, aceşti oaspeţi nepoftiţi cer şcoală rusească la Truşeni. Mai trece câtva timp şi întrunirile din sat se ţin în limba rusă, pentru că, vedeţi dumneavoastră, asistă câţiva ruşi şi nu e politicos să se vorbească într-o limbă pe care n-o cunosc toţi cei de faţă. Mai trece un timp şi ruşii veniţi nu de mult sunt numiţi de alţi ruşi din centru la posturile cheie din sat. – E timpul să ştii ruseşte, tovarăşe, că nu te înţeleg nicidecum, ce vrei, zice, obraznic, rusul de la primărie. – Vreau o adeverinţă, tovarăşe, precum că sunt ţăran din Truşeni şi doresc să mă mut cu traiul în Rusia. – Asta-mi place, zice rusul, acolo precis că o să înveţi limba în care a vorbit marele Lenin... Nu e uşor a fi român basarabean! Şi nu numai basarabean, probabil. Pentru că tot ce e viu pe pământul acesta vrea să trăiască liniştit. Şi muncitorul, şi ţăranul, şi intelectualul. Mai ales atunci când aude parcă vâjâind pe la urechi crivăţul siberian. Vreau să spun că e foarte greu a fi primul. Să ieşi, bunăoară, unul la unul ca să înfrunţi ursul polar. Şi totuşi, după cum vedeţi, are şi ţinutul dintre Nistru şi Prut oameni temerari. Deşi sunt şi o mulţime de aşa-zişi „rătăciţi“, cum îi numea Aron Pumnul pe românii ce-şi pleacă capul în faţa ocupantului. Iar ocupantul de la ora actuală este mai preocupat ca oricând de încurcarea iţelor cu iz istorico-românesc. Mai ales când e vorba de toponomia locurilor. La 22 de kilometri de Chişinău, pe malul Nistrului, există o localitate cu numele de Vadul-lui-Vodă. Toată lumea ştie că e vorba de un vad, de la latinescul vadum, unde malul râului e jos de tot, iat apa puţin adâncă, ceea ce permite trecerea prin apă de la un mal la altul. Anume prin acest
91
vad a trecut odată Vodă Ştefan, lucru pe care îl atestă şi un stejar multisecular, ce poartă numele marelui nostru domnitor. Ruşii însă îi zic acestei localităţi Vaduluvoda, cu tălmăcirea de la „apă“ – „voda“ şi nu de la Vodă. De aceea rusificatorii caută nici să nu mai scrie acest nume de localitate cu două liniuţe de unire, ci ca un simplu cuvânt. Sunt pur şi simplu fericit să amintesc în această ordine de idei, că pe la Vadu-luiVodă a trecut, înainte de 1918, Nicolae Iorga, deşi le găseşte ruşilor ca scuză ignoranţa, atunci când constată c ă ei numesc această localitate Vadalivoda. Pentru zeloşii de toponimică rusească de la academia de ştiinţe din Chişinău vreau să redau un mic pasaj din „România cum era până la 1918“, în care marele nostru istoric scrie: „Era în aer o mireasmă de tei, cântau privighetorile de o parte şi de alta a pădurilor de pe mal: mai era nevoie să-mi spună cineva ce ţară era aceasta? O cunoaştem din rădiurile Botoşanilor, din codrii Vasluiului, din măgurile dunărene, o cunoaştem din adâncurile Ardealului şi Bucovinei, din şesurile Banatului, din toate părţile pe unde m-a purtat viaţa şi dorul: doar era mireasma ţării mele, şi aceea nu înşeală. Aşa am văzut laturea răsăriteană a României, pe Nistru“, constata Nicolae Iorga. Purtând acum mai bine de un secol o discuţie cu Aron Pumnul, cunoscutul iluminist bucovinean Alecu Hurmuzache sublinia că „cea mai nenorocită schimbare, care a pricinuit strâmtorarea limbii noastre, au fost ocupaţiile din răsărit, când aceste două provincii ale noastre, zicea el, au început să-şi piardă faţa cea drept românească, iar poporul român a început straşnic a-şi pierde limba, apucând a se da la limba rusească, va să zică s-a încuibat un rău care cu greu se va mai stârpi.“ E vorba de un rău care de cele mai multe ori începe cu schimonosirea numelui de familie, făcând din Roman – Romanov sau Romanovici, din Pietraru – Petrov, din Andrei – Andreev sau Andreevici, din Orhei – Orgheev, din Cetatea Albă – Belgorod Dnestrovsc etc. Şi totuşi românul basarabean a ştiut să-şi păstreze limba ca pe cel mai frumos odor, pentru că în limba lui a răsărit şi răsare prima stea, în limba lui vorbesc izvoarele şi codrii, pentru că românesc îi este viitorul, după cum românesc a fost trecutul meleagului său.
92
Vorbind despre limba noastră în calitatea ei de comoară primordială, putem constata cu bucurie că în aceste momente de grea încercare pentru fiinţa naţională a neamului românesc din Basarabia şi Bucovina, folclorul este acela care stă la baza mângâierilor şi speranţelor, că prin însuşirea a tot ce e autohton în creaţia artistică de toate zilele se ajunge la o neîntrecută conformitate de gândire şi aspiraţie atotromânească. La Chişinău, scriitorul este investit cu dreptul de a influenţa cetăţeanul doar prin prisma raţiunii. Omul poate să râdă, să plângă, să danseze, să iubească. Poate să uite pe parcursul unor pagini (doar al unor pagini) de procente, de norme de muncă, de depăşirea planului de producţie etc. Orice lucrare artistică însă are ca personaj principal un harnic constructor al societăţii de mâine, în jurul căruia se însăilează cu aţă albă o întâmplare sau un conflict între o tânără crescătoare de viţei, care este pentru fecundarea artificială a vacilor şi un şef de fermă care se cramponează pe poziţii vechi, când vaca era dată la taur. Întâmplările şi conflictele sunt alese în aşa fel ca ele să constituie neapărat cuvenitul antagonism de clasă, ciocniri de ordin social dintre exploataţi şi exploatatori. Cât despre conflicte, ele trebuie să plămădească chipuri „vii“ ale personajelor, dintre care cele „pozitive“ să te cucerească, iar cele „negative“, oricât de simpatice ar fi, săţi trezească mânie şi revoltă prin graiul celor „pozitive“. Revoltă şi bucurie, totodată, pentru că graţie „măiestriei“ scriitorului, cultivatorii de porumb, când se adună, declară că partidul i-a învăţat cum se prăşeşte cucuruzul, mulgătoarele din stepa Bugeacului, să zicem când ţin sfat, spun şi ele că tot partidul le-a învăţat cum să stoarcă ultimul strop de lapte din ţâţa vacii, iar bucătarii, când se întrunesc zic că şi pe ei partidul i-a povăţuit cum se face un borş de foaie verde. Cu alte cuvinte, literatura este scrisă la comandă. Iar mânuitorul de condei, înainte de a se aşeza în faţa foii imaculate, se cere în audienţă la mai marele ideologilor din district pentru a-şi expune planurile de creaţie. Doar o singură condiţie lipseşte din avalanşa imperativelor, aceea că literatura ar trebui să fie totuşi literatură! Ca un Ovidiu al lui Alecsandri, spre exemplu, care a văzut lumina rampei şi la Moscova şi la Chişinău, unde teatrul naţional republican „Puşchin“ l-a
93
ales pe bardul de la Mirceşti, ca unul care a făcut aşa de mult pentru dezvoltarea dramaturgiei naţionale. Spectacolul era pregătit cu prilejul a două mii de ani de la naşterea marelui poet latin. Şi teatrul găsi de cuviinţă să accentueze nemurirea lui printr-un detaliu original şi impresionant, introducându-se un fel de monolog în cadrul căruia, pe fundalul ruinelor Romei, Ovidiu recită un fragment din „Monument“: Am s ăvârşit o lucrare Ce nici a lui Zeus mânie, Nici fierul, nici focul, Nici timpul ce roade N-o vor nimici... Ţintuit ca o statuie în faţa cortinei trase, Ovidiu îşi prezice o viaţă veşnică. Iar spectatorul, setos de tot ce e românesc, era în delir, răsunetele în presă – dintre cele mai elogioase: „Încă un mărgăritar scos la lumină din tezaurul fără de preţ, adunat bob la bob de predecesorii noştri.“ Desigur, că erau şi „vigilenţi“ care lăudau teatrul pentru că concepuse spectacolul „de pe poziţiile contemporaneităţii noastre, accentuând momentul şi semnificaţia socială...“ Un lucru e cert: Ovidiu aducea satisfacerea celor mai nobile aspiraţii ale omului, revalorificându-i gustul artistic părăginit de surogatele contemporane, cultivându-i limba şi dragostea de moştenirea literară naţională. Lucru ce se poate obţine numai imprimând atât poeziei, cât şi prozei, limba poporană cu tot ce are ea mai armonios, mai pitoresc. Numai prin absorbirea a ceea ce e autohton, scriitorul poate ajunge la o perfectă conformitate de aspiraţie cu poporul său. Aşa cum este cazul poetului Grigore Vieru, bunăoară, care, adăpându-se la literatura veche şi la cântecele populare, evită superficializarea limbii şi promovează moştenirea folclorică, zicând: Eu de mamă şi de tată Nu m ă satur niciodată.
94
Folclorul oral şi cel vocal în ţinutul dintre Nistru şi Prut merg laolaltă, completându-se şi inspirându-se reciproc, cel mai mult din „Mioriţa“. Ani de zile s-au purtat discuţii la nivelurile cele mai înalte, dacă trebuie sau nu admisă această neîntrecută creaţie poporană în cadrul manifestărilor de ordin cultural. Reapariţia ei în public prin intermediul cântăreţului Nicolae Sulac a fost o explozie de euforie naţională. Iar cel mai popular dans în Basarabia este „Periniţa“, periniţa românească! * S-ar putea ca la un moment dat multe din cele expuse de mine să pară nişte conflicte mărunte, de ordin personal, care nu prea au cine ştie ce cu impilarea şi deznaţionalizarea unui popor, în general. Ar fi o rătăcire dintre cele mai amare. Pentru că, de obicei, protagoniştii tuturor conflictelor cu dedesubturi naţionale dispar la un moment dat pentru ani de zile sau pentru totdeauna şi vestea şuşotită a acestor dispariţii bagă spaimă în cei care nu gândesc la fel cu asupritorii, tăindu-le multora pofta de a se manifesta ca buni români. Nu sunt oare aceste persecuţii crime dintre cele mai grave contra umanismului şi dreptului omului de a spune sau a scrie ceea ce gândeşte? Acuma se ştie că numărul exterminaţilor de-a lungul celor peste 60 de ani de la triumful Marelui Octombrie atinge, după Soljeniţân, înfiorătoarea cifră de 60 milioane de oameni nevinovaţi! Cine răspunde pentru aceste zeci de milioane de crime? Cine răspunde pentru zecile de mii de români basarabeni şi bucovineni executaţi sau morţi de foame şi frig în fundul Rusiei? Ascultam acum câtva timp un jurnal televizat în cadrul căruia Helmut Schmitd vorbea de criminalii celui de al doilea război mondial şi gândul mă ducea la timpul când ziarele sovietice descriau cu mult patos procesul de la Nürenberg. Nu ştiu cum o fi oglindit atunci presa occidentală acea bufonadă. Dar faptul că fusese aleasă forma engleză de judecată, şi nu cea franceză, când acuzatul poate să dialogheze cu judecătorii săi, mă face să cred că periodica europeană nu era mai puţin pornită contra acelor comandanţi de oşti. Eram convins, şi acea convingere nu m-a părăsit nici până la ora actuală, că procesul de la Nürenberg era o ilegalitate şi o greşeală psihologică prin faptul că învinşii
95
erau judecaţi de învingători, şi nu de poporul învins care avusese de suferit de pe urma fanatismului hitlerist nu mai puţin decât alte popoare. Apoi, de ce trebuie să fie judecat un general, sau oricare alt militar, când el nu face altceva decât că execută ordinele unui Napoleon în Spania sau Belgia, unui Hitler în Rusia sau Franţa, unui Stalin în Germania sau România, unui Truman la Hiroşima etc? Sau, de ce n-a fost judecat nimeni pentru cei peste zece mii de ofiţeri polonezi seceraţi de la spate cu mitralierele şi îngropaţi mai mult de vii în pădurea de la Catân? Au fost oare Stalin şi comisarii lui cu mâinile mai puţin murdare de sânge nevinovat decât mareşalii germani? Să fi fost oare mareşalul Ion Antonescu mai criminal decât generalii politici sovietici care au lichidat zeci de mii de români basarabeni şi bucovineni nevinovaţi, încât regele Mihai I a trebuit să-l extrădeze mişeleşte pe acest general ruşilor pentru lichidare fără judecată? De ce nu l-a judecat poporul român, dacă avea motiv să-l judece? De ce n-a judecat nimeni până în ziua de azi pe călăii popoarelor sovietizate? E ştiut însă că unul dintre ei împarte cu dărnicie şi până la ora actuală sute de sentinţe contra oamenilor religioşi, disidenţilor politici şi contra opozanţilor rusificării forţate. Or, anume acest Rudenco îi judeca pe generalii germani, „criminali de război“! Un demon judeca la Nürenberg pe alţi „demoni“. Îi judeca acum treizeci de ani şi ceva! Dar astăzi? În numele cărei morale un conducător de ţară, un cancelar german, vine să-şi îndemne compatrioţii la găsirea cu lumânarea a unor eventuali criminali de război care n-au fost încă pedepsiţi, dar care până în 1979 mai pot fi supuşi „judecăţii de apoi“? Sunt departe de gândul de a minimaliza atrocităţile naziste, dar se cunosc multe cazuri când numărul victimelor este exagerat în mod voit. Şi asta nu fără ajutorul Moscovei. După cum nu fără porunca aceleiaşi Moscove, în zilele noastre, o armată întreagă de aşa-zişi istorici, în frunte cu Artiom Lazarev, denaturează trecutul României. A fost scoasă la suprafaţă, spre exemplu, o caricatură de istorie a ţinutului dintre Nistru şi Prut în care sunt date cu lux de amănunte tot felul de evenimente care ar fi avut loc în Basarabia din „dorinţa fierbinte a moldovenilor“.
96
„După biruinţa răscoalei armate de la Petrograd – stă scris în această maculatură – în Moldova, ca şi în alte părţi ale ţării, s-a desfăşurat lupta pentru instaurarea Puterii Sovietice“. Se vorbeşte cu patos sovietic despre „însufleţitorii şi conducătorii acestei lupte“. Or, cine erau aceştia? S-o spună numele lor: Melioşin, Venedictov, Iudovschi, Troiţchi, Arnoldov, Crusser, Simonov, Corneev, Rogov, Sabsovici, Cneaghiţchi, Cuzmin, Baranov, Vasiliev, Ermeev, Crasilnicov, Rojcov, Meerson, Crâlenco, Iachir, Tanasev, Zilberman, Roşal, Hristev, Borisov, Rudiev, Rubenştein, Tcacenco, Nicolschi şi alţi „vrednici fii ai poporului moldovenesc“ – citim în această istorie. De altfel, Pavel Tcacenco şi Alexandru Nicolschi erau agenţi şi trimişi speciali ai Moscovei. Printre toţi aceşti ruşi, ucraineni şi evrei cu „ov“ şi „schi“ în coadă figurează doar două nume româneşti: Bărbuţă şi Păpuşă! În 1915 românii dintre Nistru şi Prut se adresau prin gura bucovineanului Zamfir Arbure pentru ajutor românilor din Vechiul Regat. Dar astăzi, cui şi cum să se adreseze basarabenii şi bucovinenii? Cui şi cum să se plângă de rusificarea ţinutului lor, de deportarea a circa 600 de mii de tineri români în fundul Rusiei şi Cazahstanului şi de aducerea în locul lor a peste un milion de ruşi şi ucraineni? Numai noi, românii din străinătate, putem aduce la cunoştinţa Occidentului ce înseamnă pentru ţara noastră şi pentru Europa, în general, mâna frăţească a mareului imperiu din răsărit, care în 1812 „salva“ Basarabia de jugul turcesc, în 1940 o scotea din „ghearele boierilor români“, iar în 1944 ne pângărea întreaga ţară. Acum un secol Eminescu scria în „Timpul“: „De când este suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru de a fi Român... Chiar şi atunci când lumea îl privea cu dispreţ... Sămânţa, din care a răsărit acest popor, este nobilă, şi poporul nu va pieri decât atunci când românii vor uita de nobleţea seminţiei lor.“ Să ne strângem deci rândurile în numele nobleţei eminesciene a seminţiei noastre!

97
(Conferinţă ţinută la 31 Martie 1979, în Köln, Germania Federală, la Centrul Cultural „Independenţa“, iar apoi şi în alte 25 de oraşe ale lumii şi pe care au ascultat-o 24.000 de persoane.)

























98













C O N S I D E R E N T E


Ne-am întâlnit invadatorii cu porţile zăvorâte şi perdelele trase. Tineri şi bătrâni stăteau ascunşi prin podurile caselor şi grajdurilor, prin labirinte săpate pe sub şire de paie şi în funduri de grădini. Deasupra pământului creşteau cartofi, sfeclă, porumb, iar dedesubt, ca nişte cârtiţe, umblau... oştenii!... Să fi fost la mijloc acea laşitate cu acel cap plecat pe care, chipurile, sabia nu-l taie?... S ă se fi pierdut în neant falnica gintă latină din noi? Să nu fi ştiut nimeni, din Hotin la Giurgiuleşti, de sfatul istoricului Victor Duruy, care, la 1879, scria: „Nu vom părăsi atât de u şor, ca Împăratul Aurelian, această populaţie românească a Daciei Traiane. Vrednică de originea sa, „ea a recâştigat“, pas cu pas, teritoriul pierdut şi reconstituind după 16 secole de luptă o Italie nouă, Ţara Românească, a cărei înălţare în rândul popoarelor libere o salută toate popoarele latine“...
99
Un lucru e cert: nu putem, nu avem voie să nu trăim cu trecutul, dacă vrem să avem un viitor. Nu ne putem identifica cu un viitor iluzoriu; ca români, trebuie să ne întrevedem viitorul, să-l făurim, dacă vrem să supravieţuim ca neam. Bunii şi străbunii nu pot fi aleşi. Ei trebuie să ne rămână chezăşie şi scut în ceea ce facem pentru continuitatea noastră în locurile ce ne-au fost hărăzite de Pronia Cerească. Nu întâmplător, probabil, românii din lungul Prutului, de o parte şi de alta a malurilor lui de la 1940 şi 1944, aveau impresia că pierduseră câte o mână: unii dreapta, alţii stânga. Podurile nu mai erau poduri şi vadurile – vaduri. Oamenii se priveau de la distanţa lăţimii râului, dar nu puteau să-şi strige păsurile ca în ajun. Pluguri şi buldozere netezeau pe malul stâng fâşii de pământ ce deveneau graniţă între fraţi. Mama nu mai putea să treacă cu luntrea la fiică şi fiica la mamă ca să-şi ducă reciproc o ulcea cu lapte sau o farfurie cu plăcinte scoase din cuptor. Cele câteva minute care le despărţeau pentru a trece râul deveniseră, peste noapte, luni şi ani de aşteptare a permisiunii ruseşti de a merge în ospeţie la rude. E greu de găsit un alt cotropitor pe lume care să fi încurcat mai diavoleşte iţele istoriei. Dar tot atât de greu este să mai găsim un alt popor pe lume care să admită în aşa hal să i se încurce iţele istoriei! Fără a sta pe gânduri, basarabeanul şi-a asumat numele de „moldovan“! Apoi, fără strângere de inimă, şi-a spus că cei 44.422 de kilometri patraţi nu mai fac ceea ce se cheamă Basarabie, ci republică moldovenească sovietică şi socialistă! Nu s-a mişcat, româneşte, nici măcar din degetul mic şi atunci când rusul ne-a zis că Nordul Bucovinei, Hotinul, Izmailul, Cetatea Albă şi Chilia nu sunt ale României, ci ale Ucrainei! Că ale Ucrainei sunt şi Dunărea, şi Marea, şi Limanul! Fărămiţarea teritorială, la cheremul rusului, urmărea dezrădăcinarea noţiunii de Basarabia, care, prin asociere, ne duce cu gândul la cele zece provincii româneşti de când lumea.
100
Astăzi, Basarabia, are o singură localitate pe malul românesc al Dunării – satul Giurgiuleşti! Denumire ce trezeşte profunde sentimente naţionale româneşti. Suntem totuşi datori a apela la dovezi de ordin ştiinţific. Mai ales atunci când ne este denaturată în mod tendenţios şi şovin identitatea de gintă şi neam, când ni se scârnăvesc denumirile de localităţi etc. Să apelăm, să zicem, la toponimul de „Larga“, cu zeci de echivalente de-a lungul şi de-a latul Transilvaniei, Munteniei, Olteniei, Moldovei etc. Toponim pe care îl găsim şi în Tribalia. Larga şi nu „Şirocaia“ cu care, de la 1944 încoace, ne-a fost împânzită Basarabia! Să apelăm la istoriografi, arheologi şi lingvişti străini cu nenumăratele lor atestări imparţiale: la italianul Antonio Bonfini care scrie că năvălitorii din răsărit n-au izbutit să „facă să dispară coloniile romane şi legiunile din Dacia Felix pe care le vedem vorbind încă limba Romei“. Să ne referim la istoricul francez Jules Michelet, care, vorbind de rezistenţa românească în faţa tuturor năvălitorilor de peste Nistru, constata, la 1854: „Temelia acestei rezistenţe e un principiu viu care păstrează intact tot ce i-a rămas românului din străbuni: îmbrăcăminte, obiceiuri, limba şi mai ales marele său nume de român.“ Cu prilejul a două milenii de la naşterea celui care a fost şi rămâne pentru noi marele poet al Romei, la Chişinău a fost ales un spectacol din repertoriul bardului de la Mirceşti. S-a găsit de cuviinţă s ă se accentueze nemurirea latinităţii noastre printr-un detaliu original şi semnificativ. Pe fondalul ruinelor veşnicului oraş, Ovidiu recită o strofă din „Monument“, despre săvârşirea unei lucrări „ce nici a lui Zeus mânie, nici fierul, nici focul, nici timpul ce roade, nu-l pot nimici“. Ţintuit ca o statuie în faţa cortinei trase, Ovidiu ne prezice o viaţă veşnică şi în epilogul din aceleaşi versuri. Iar spectatorul basarabean, setos de tot ce-i latin şi românesc, era în delir: se scotea la lumină un mărgăritar al tezaurului fără de preţ al moştenirii spirituale româneşti. Era o piatră de hotar între românitatea basarabeană şi rusificarea ce se dezlănţuia cu furie nebună. Era un moment crucial, de înviere din „morţi, cu moartea pre moarte
101
călcând“, ce voia să spună că n-a fost născut rusul care să ne poată înfricoşa cu frică de moarte. În toate timpurile şi dintotdeauna ne-am scris istoria cu sânge. Şi, de asemenea, în toate timpurile cărturarii au încondeiat-o, aşa precum a fost. Cum a fost, şi nu cum vor să ne-o facă preudo-istoricii de la 1944 încoace. După cum, de asemenea, în toate timpurile preudo-cărturarii au falsificat-o la porunca celor interesaţi în a o falsifica. Şi porneşte această pseudo-istorie, s-ar părea, de la lucruri de nu prea mare importanţă. O schimonosire toponimică, când din Chişinău se face Kişiniov, când Cetatea Albă devine Belgorod-Dnestrovsc, când Adâncatei i se zice Gliboca, iar din Cunună – Cononov se face. Şi asta în timp ce „Poporul este trup, ear’limba este sufletul naţiei...“, zicea Pumnul! Basarabeanul, ca tot românul, a fost şi este frate cu codrul, cântecul şi dansul. Frate cu natura, basarabeanul îşi arată măiestria de artist cu ajutorul unei frunze, unui fir de iarbă sau al unui solz de peşte. La baza muzicii lui au stat şi stau melodicitatea, armonia, ritmul, ca şi în celelalte ţinuturi româneşti. Folclorul vorbit şi cel cântat au mers laolaltă, completându-se şi îmbogăţindu-se. „Mioriţa“ a fost şi este sfânta sfintelor în care se cântă înfrăţirea omului cu natura şi seninătatea în faţa morţii. Ca şi în toată România, dansul cel mai popular este „Periniţa“, Periniţa Românească! Rar, mult prea rar, dar se trezeau, uneori, oamenii cu inscripţii de protest: „Ruşi, căraţi-vă acasă!“, „Basarabia – pentru basarabeni!“, „Scoală, Ştefane, şi vezi ce se face pe pământul tău!“... Strigăte de durere şi dovadă de netăgăduit că paharul amărăciunii era plin. Rar, mult prea rar, dar se găseau totuşi tineri care în momente de disperare nu puteau alege un loc mai potrivit pentru a-şi face necesităţile naturale decât pe monumentul lui Lenin din centrul Chişinăului.
102
Rar, foarte rar, dar se făceau totuşi uneori panouri de tragere la ţintă cu mutra celui care a fost întemeietorul primului stat socialist din lume. O dovadă că Basarabia mai are arcaşi de viţă veche! Rar, mult prea rar, dar se găseau liceeni care adunau de prin clase mutrele conducătorilor de la Moscova, le puneau claie peste grămadă în curtea şcolii şi le dădeau foc. Nu erau acestea manifestări de românism?... Nu era admis la el acasă autorul Doinei cu „De la Nistru pân’la Mare“ şi al înaripatei expresii că „a rosti numele de Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti“. Cum de-i ţine pământul pe acei pretinşi autohtoni care trunchiau opera Luceafărului poeziei noastre, care la Chişinău era editat ca scriitor „moldovean“, iar la Moscova – ca poet român? Acel „Ăminescu“, cum pronunţă tendenţios ruşii, care la 1878 scria: „... un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată cu raţiuni de Stat, fie izvorâtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el...“. Neamuri şi popoare s-au ridicat la luptă pentru libertate şi independenţă. Până şi negrul continent, în toată imensitate lui, a scuturat jugul dominaţiei şi asupririi străine. Iar cotropitorii Basarabiei îi luau, în mod demagogic, apărarea de la tribuna lumii întregi. Lume, mai ales cea a bătrânului continent, pe care secole la rând „a vrut s-o înghită potopul Asiei“. Şi dacă n-a înghiţit-o, meritul este şi al Basarabiei care, ca o sentinelă neadormită, stătea „cu ochii aţintiţi spre pustietăţile stepelor de dincolo de Nistru, unde se învârteau hoardele Slavilor, Mongolilor“. Astăzi, Basarabia, copil uitat, nu este luată de nimeni sub păvaza dreptăţii şi adevărului. Nici de cea a Bucureştiului. Şi duce, fără cea mai mică licărire de lumină, crucea dublei Golgote: cea a deznaţionalizării şi cea a crucificării. N-are cine-i lua apărarea, pentru că de la 1944 încoace totul se sprijină pe două principii: acela al minciunii din interiorul ţării şi cel al minciunii pentru străinătate.
103
Simion Bărnuţiu ne zice: „...fost-am cu Goţii, dar nu ne-am făcut Goţi; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am făcut Huni; fost-am cu Avarii şi nu ne-am avarit; fost-am cu Bulgarii şi nu ne-am bulgărit; fost-am cu Saşii şi nu ne-am nemţit; şi ne-am luptat ca Români pentru pământul şi numele nostru ca să vi-l lăsăm vouă, dimpreună cu limba noastră; nu vă nemţiţi, nu vă rusiţi, nu vă unguriţi nici voi, rămâneţi credincioşi neamului şi limbii voastre; vedeţi cum ne-am luptat noi pentru Limba şi Românitatea noastră; luptaţi şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri...“. Unde este proza noastră satirică de altădată? Ca cea cu „De-ale lui Păcală“, să zicem? O satiră care să ardă cu fier roşu toate gogomăniile pe care ni le-a adus rusul pe cap! Unde este Anton Bacalbaşa care să-l înghesuiască pe Ivan în calapoadele lui Moş Teacă? Unde este usturătorul Ion Luca Caragiale cu "Procesul lui verbal“, cu „Triumful străinismului“, „Justiţia“, „Calul dracului“, „Telegrame“ etc? Minciuna şi dezbinarea, aduse de ruşi şi ucraineni, au luat locul adevărului şi justiţiei. Ocuparea Basarabiei este luată drept eliberare şi privită ca ceva de ordin intern. Iar celui cu puterea i se dă dreptatea! Şi nimeni nu infirmă acest anacronism. Istorici făcuţi, susţin că „există puţine regiuni care ar avea o istorie atât de veche şi un trecut atât de bogat ca Republica Moldova!“ Ce contează (!) un ucrainean, pe nume Mihail Taşchevici, care le zicea diplomaţilor occidentali la Conferinţa de pace de la Paris: „Basarabia este românească. O cunosc: am fost acolo şi pot să atest caracterul ei românesc. Nistrul desparte distinct România de Rusia şi pune între ele o frontieră nu numai strategică, dar şi etnografică... De aceea şi salut revenirea Basarabiei la patria ei mamă...“. Să spunem ce aveam de spus! Să spunem că toate izvoarele arheologice de pe ambele maluri ale Prutului dovedesc întreaga noastră cultură milenară daco-romană!
104
Şi nici un fel de lazarevi nu ne pot fura soarele cu „ciurul“, vorba marelui nostru humuleştean. Să-i trimitem la neamţul Zucker, savant cu renume mondial, care zice: „Toată regiunea dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră este locuită de români, aşa încât răpirea de la 1812 nu este decât o monstruozitate istorică, o crimă contra ginţii...“. Basarabia a avut cărturari şi condeieri care au păşit, fără ezitare, în primele rânduri ale unirii şi regăsirii naţionale, transpunând în lucrările lor voinţa poporului de a-şi vedea împlinit visul de veacuri – unitatea naţională: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Costache Negruzzi, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Alexe Mateevici şi alţii. Acelaşi Haşdeu, care, „pe români, cu inimă şi suflet“, îi iubea „ca pe fraţi!“! Acelaşi Haşdeu care, „pentru români“ era gata să se jertfească „cu braţul, cu mintea, cu sufletul“! Acel Negruzzi care, pe oriunde s-a aflat, n-a găsit nimic mai drag decât „dulcea Românie“ hulită de „câţi se hrănesc în ea/ Corci venetici. Dar oricum va fi, fie/ Eu sânt român şi-mi place ţara mea!“. Acel „român înstrăinat“, cum îşi zicea Constantin Stamati, care „mâhnit şi pe gânduri“, stând „posomorât,/ cu un dor nespus/ Ş’întristat, şi dornic, trăind amărât“, se uita „spre apus“, adică peste Prut, adăugând: „Acolo îi viaţa! Acolo-i speranţa!“. Nu le-a fost uşor să fie primii. Dar n-au dat bir cu fugiţii, cum se întâmplă cu unii dintre noi, care, de la ’40 încoace, scoatem la lumină mâzgâlituri ce „fug în viitor, ca generaţia de mâine să nu le surprindă paşii în trecut“ şi o cheamă „să ridice, creatoare, geniul tânăr, necuprins, constelalaţii de popoare sub drapelul leninist...“. Ai nevoie, pământ basarabean, de oameni care să trezească conştiinţa noastră naţională destrămată. Să ne scoată de pe ochi acel văl lăsat cu neruşinare de athanasejojişti, iorguiordanişti, andreioţetişti şi alţi pretinşi români care scriu în dicţionarul lor, ce se vrea românesc, cum că Basarabia a fost ocupată la 1918 de „guvernul boiero-moşieresc al României“, iar „partea de nord a Bucovinei, locuită în majoritate de populaţie ucraineană,
105
care încă în 1918 şi-a manifestat voinţa de a se alipi Ucrainei Sovietice, a intrat în componenţa U.R.S.S.“. Cuţite împlântate în spatele unei cauze sfinte a întregirii suflării româneşti ce nu pot trezi decât nedumerire, mânie şi consternare! Imperiul otoman a fost lacom prin impozitele ce ni le lua. Turcii însă n-au tins niciodată la o asimilare a noastră prin turcizare. Dovadă este Serbia care, după pacea de la Bucureşti, a continuat să rămână sub oblăduirea turcă, fără ca limba să fi cunoscut vreo constrângere din partea asupritorilor. Soarta a fost diametral opusă pentru basarabeni, căzuţi sub stăpânirea Moscovei. În timp ce fraţii, cu care constituiam pe vremuri Moldova lui Ştefan cel Mare, trăiesc laolaltă cu ceilalţi români, Prutul a devenit pentru basarabeni Milcovul blestemat! „Milcov“ ce nu poate fi secat din acea sorbire alecsandrină, atâta timp cât inerţia şi nepăsarea rămân duşmanul nostru cel mai crâncen! Şi nu va putea fi secat atâta timp cât nu vom avea în suflet euforia Reîntregirii de la 1918! Atâta timp cât nu vom trăi cu gândul şi fapta că românii sunt singurii continuatori ai Răsăritului Împărăţiei Romane! Atâta timp cât nu vom rămâne fermi în menirea noastră de feciori ai Romei! Nu putem aştepta de la nimeni îndurare şi izbăvire de umilinţele noastre! Nu putem crede în bunătate din partea asupritorului!... Numai cu puterile noastre putem scăpa de cei ce ne-au îngenunchiat! Numai noi singuri putem reda liniştea mormintelor străbune! Numai apărând memoria şi demnitatea străbunilor ne putem schimba strâmbătatea pe dreptate şi libertate! Avem tot motivul s-o facem!... Căci, este oare pe planeta noastră un ţinut mai mândru şi mai frumos decât cel al României? Cu codri mai falnici, izvoare mai cristaline, câmpii mai mănoase şi ape mai limpezi? Cu un trecut mai demn de numele de „poartă a creştinismului şi civilizaţiei“, nume pe care îl purtăm din timpuri de cea mai grea încercare!...

106



CONJUNCTURISME sau DE CE NU SE FACE REÎNTREGIREA


Şi voi începe cu începutul: 28 iunie 1940!... Vocea crainicului bucureştean care transmitea ultimatumul era gravă. După cuvintele: „trupele sovietice vor ocupa teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei“, închise microfonul. Eram asaltat de întrebări ce mi le puneam împreună cu veselul meu prieten, Haimana Ion, care de data asta, plângea. Fiind amândoi din nordul Basarabiei, ne-am zis că e mai bine să ne găsească ruşii acasă, lângă părinţi, decât să ne culeagă de prin dormitoarele internatului Şcolii de Viticultură din Chişinău. Trenurile nu circulau şi o luarăm pe jos spre Bălţi: 130 de kilometri! Ajunşi în satul Todireşti, ne-a fost dat să fim martori ai unei scene înfiorătoare!... Evrei, mai tineri şi mai bătrâni, deschiseseră foc de mitralieră asupra unei mici unităţi de infanterie românească ce se retrăgea în ordine spre Prut. Soldaţii se trânteau neputincioşi la pământ, fiindcă, după cum am aflat mai apoi, aveau ordin „regal“ să nu răspundă la provocări!... O ştirile ţării ne abandonau cu săbiile şi baoionetele în teacă! Şi asta în timp ce doar cu un an înainte finlandezii se împotriviră cu demnitate şi bărbăţie puhoiului rusesc. * Când, în ’40, au intrat ruşii la noi în sat, Elic Cleiman striga cât îl ţinea gura: „Uraaa!“... Mirat, Nichifor Chistrugă, fratele mamei, vecin cu băcanul, l-a întrebat dacă e conştient de ceea ce face!... Abia atunci auzi, prima dată, moş Nichifor, că vecinul lui citea de ani de zile „Izvestia“ pe care i-o dădea în mare secret un rus, Iandulschi, fugit, chipurile, de dincolo de Nistru de revoluţia bolşevică. Iandulschi care, pus imediat de Saşa Nicolschi preşedinte al sovietului sătesc şi care, tot imediat, îi închise lui Helea prăvălia, făcând din
107
ea o zisă cooperativă, unde fură puse în vânzare, aduse de peste Nistru, turte dulci zaharisite, ca să nu mucegăiască cu anii, bomboane de supt, sare, doi saci şi... vodcă! Multă vodcă!... Şi, uitasem, sodă caustică din care ţăranii începură să facă săpun de rufe! * Şi la Cernăuţi, dinspre Prut, se auzi ropot de şenile. Trei tancuri hodorogite, urmate de un camion plin de civili şi militari, trecură podul de la Moşi, intrară pe strada Hotinului, apoi pe lângă gară şi începură să urce spre centrul oraşului. Când făcură colţul de la biserica Sfânta Paraschiva, cele câteva zeci de militari şi civili din coşul camionului zăriră cele câteva zeci de evrei şi ucraineni din faţa primăriei municipiului. Tancurile se opriră. Capacul celui din frunte se deschise şi îşi făcu apariţia „un comandir“, cu fundul pantalonilor până la genunchi. Dându-se jos, începu să-i îmbrăţişeze doar pe cei cu steguleţe şi cârpe roşii în băţ!... Intră în incinta primăriei, respectiv în biroul fostului secretar general Mihăilescu, unde prima lui „poruncă“ fu: „Să fie dat jos de pe perete, imediat, portretul Regelui Carol al II-lea!“... * La Chişinău, alfabetul latin fu rebotezat „alfabet românesc“, condamnat ca atare, şi înlocuit cu cel chirilic!... Tot ce era românesc: cărţile, revistele, hărţile, inscripţiile au fost declarate ca ceva periculos şi interzise!... * Deodată, la 1 iulie ’40, ca un trăsnet din senin, aud la radio, la verişorul meu, Parfene Chistrugă, cele ce urmează: Comitetul Central al Partidului Comunist Român care, după cum am aflat mai apoi, numai român nu era, anunţa că: „Vestea despre eliberarea Basarabiei de sub jugul boierilor români a trezit o colosală bucurie în rândurile oamenilor din întreaga ţară!... Daţi basarabenilor dreptul să se reîntoarcă în Basarabia Sovietică!“... * Într-o zi binecuvântată de Dumnezeu, 22 iunie ’41, consătenii mei au auzit dinspre Prut explozii înăbuşite. După care, la orizont apăru, în zbor razant, un avion cu
108
cruce neagră pe aripi. Petrecându-l cu privirile, am văzut cu ochii şi am auzit cu urechile, cum unii dintre consăteni aruncau pălăriile în sus strigând: nemţesc, nemţesc!... Oamenii deschideau uşile, ferestrele, porţile, ieşind în drum copii, bărbaţi, femei. Şi la toţi le râdeau feţele!... Doar Elic Cleiman şi încă vreo zece familii de evrei, aşa-zişi ilegalişti de-ai lui Nicolschi şi Tcacenco, îşi făceau cu înfrigurare bagajele ca să fugă peste Nistru la ruşi!... * Pentru mine, la vârsta de atunci, ca dealtfel şi în clipa când scriu aceste rânduri, ruperea frontului de la Iaşi şi lovitura de stat de la Palat, lovitură ce îl avea ca principal protagonist pe Regele Mihai, au fost şi vor rămâne ca o trădare naţională!... Ţin minte cum la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung-Muscel, un bun prieten al meu, Nicolae Casandra, învăţător de meserie şi sublocotenent în rezervă, îmi arătă în acel blestemat sfârşit de august ’44, un ziar, Dreptatea, în care, pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă, era salutată „Armata Roşie, armată de elibeerare, garanţie de ordine şi securitate! ...“ Articolul semnat de Iuliu Maniu, era însoţit de o fotografie a autorului, pe care Casandra o făcu albă de scuipat!... * Într-o zi, ajun de Crăciun al lui ’44, prin împrejurimile podgoriilor Tokay, un agent de legătură veni târâş pe linia întâi a frontului să-mi spună c ă sunt chemat la comandamentul Regimentului!... Ordinul de zi de lăsare la „vatră“ începea cu o referire la Ordonanţa 300000 a Marelui Stat Major al Armatei Române, conform căreia toţi militarii basarabeni şi nord-bucovineni, rămaşi în ’40-’41 în teritoriile cedate prin ultimatumul sovietic erau „lăsaţi la vatră pentru întoarcere în Uniunea Sovietică“!... La replica mea că ţara mea e România, colonelul Ocrain, comandantul părţii operative a Regimentului 30 Dorobanţi, îmi strânse mâna, părinteşte, zicându-mi: – Vom reveni!... Şi de atunci tot aştept!... *
109
Trist, dar deromânizarea din Basarabia începu prin „birul cu fugiţii“ al pretinşilor intelectuali: învăţători f ăcuţi peste noapte ce se voiau directori, inspectori şcolari, scriitoraşi de duzină ce se vedeau publicaţi în tiraje cu mii de exemplare, activişti de partid, ignoranţi, ce se vedeau cu orice preţ în vârf de piramidă locală şi republicană!... Parvenire ce a deformat şi mai deformează dragostea de ţară natală, altera şi alterează noţiunea de românism ca atare! Acesta, de fapt, era scopul rusofonilor şi rusofililor „aborigeni“: ura faţă de România!... Ură ce nu deranjează Bucureştiul nici de la 1989 încoace!... * Atestări enciclopedice pseudo-ştiinţifice: „Basarabia... în Ianuarie 1918, guvernul burghezo-moşieresc al României a ocupat Basarabia. În Iunie 1940, în urma tratativelor guvernului sovietic cu guvernul României, Basarabia a fost înapoiată Uniunii Sovietice.“ Semnat: Academia Republicii Populare Române, 1962. „ Basarabia... este eliberată (1812) de sub jugul Porţii Otomane şi alipită la Rusia... La 26 Ianuarie 1918, Basarabia este prima victimă a intervenţioniştilor străini: oştirile române au ocupat Chişinăul. La 28 Iunie 1940, Basarabia a fost eliberată şi reunită cu Patria Sovietică.“ Semnat: Academia de ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. „ Bucovina... în 1940, în urma tratativelor dintre guvernul sovietic şi guvernul român, partea de nord a Bucovinei, locuită în majoritate de populaţia ucraineană, care încă în 1918 şi-a manifestat voinţa de a se alipi Ucrainei Sovietice, a intrat în componenţa U.R.S.S. Semnat: Academia Republicii Populare Române, 1962. „ Bucovina... la 28 Iunie 1940, în urma tratativelor sovieto-române, Bucovina de Nord, unde majoritatea o formează populaţia ucraineană, a fost eliberată şi, la 2 August a intrat în componenţa R.S.S.U. (regiunea Cernăuţi). Semnat: Academia de ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Cine sunt, aşadar, mai români? conjuncturiştii de la amintitele enciclopedii, sau Engels, care scria că „Basarabia este românească“ şi „acapararea ei de către Rusia nu
110
este decât un jaf“, precum şi savantul german Goehlert, care nota că „baştina locuitorilor Bucovinei a fost din început România.“? * Nicolae Corlăteanu (lingvist de la Chişinău): „Subliniez caracterul progresist, democratic al luptei duse de clasici pentru crearea limbii moldoveneşti contemporane“, adăugând că „Rusificarea despre care vorbesc sovietologii nu e decât un mit!“... * Feodosie Vidraşcu (impostor de meserie): „Însuşirea limbii ruse ca a doua limbă maternă nu duce la diminuarea limbii naţionale“!... * Grigore Vieru (omagiu lui V.I. Lenin): „O, ce forţă trebuie să ai, ca să duci pe doi umeri atâta revoluţie, atâta prezent, atâta viitor, şi pe deasupra – greşelile noastre!“...



* Ion Druţă (scriitor basarabean moscovit, membru de onoare (!) al Academiei Române): „Nu trebuie să-l zăpăcim pe înţeleptul nostru ţăran cu problemele revenirii la matcă, ci să-l lăsăm... să-şi rezolve cum crede el problemele.“!... * Nicolae Dima (un Naiv, cu literă mare!): „Am cunoscut în capitala Moldovei doi Oameni, cu literă mare! – Snegur şi Muravschi.“... * La Paris, în casa unui croitor de origine basarabeană, l-am cunoscut pe un „deputat“ de la Chişinău, pe nume Vasile Nedelciuc. Ştiam în ce ape tulburi se scaldă când e vorba de rotunjirea României. M-am dus totuşi, aflând că trebuia să fie şi un reprezentant al Ambasadei României din Franţa!... Eram un fel de cioară vopsită, pentru că, afară de Ion Ghica, toţi se minunau de „independenţa“ ce în fond însemna şi înseamnă ruperea
111
Basarabiei de ţara-mamă România!... Cât despre reprezentantul Bucureştiului, dumnealui era aşa de radios încât s-ar fi putut crede că-i... fătase vaca!... * Situaţia juridică a Basarabiei nu este „strict identică cu cea a Ţărilor Baltice“, cum se susţine la Chişinău. Cel rusofon şi rusofil, bine înţeles! Basarabia, spre deosebire de Estonia, Letonia şi Lituania, nu a fost şi nu este un stat! Prin urmare, nu poate fi vorba sub nici un motiv de independenţa ei în afara României!... * În vâltoarea traselor de păr evenimente privind aşa-zisa independenţă a R.S.S. Moldoveneşti, la Paris, a fost creat un „Comitet de Susţinere a Republicii Moldova“, în frunte cu Alexandru Paleologu, ce pregătise un Apel prin care ruga cancelariile occidentale să sprijine această aberantă republică!... Apel ce, în naivitatea iniţiatorilor, nu făcea altceva decât că d ădea apă la moară antiromânismului lui Mircea Snegur, parlamentulul antiunionist de la Chişinău şi, oricât de paradoxal s-ar părea, şi la cea a şovinismului basarabean!... * Intrând şi el în acel cor al euforiei avortării unui al doilea stat românesc cu capitala la Chişinău, americanul David Funderburc descoperi încă o dată America! O descoperi cu aplomb, zicând că „aproximativ 25 de milioane de români trăiesc în România şi în Republica Moldova“! Chipurile, în două ţări diferite!... Iar Bucureştiul aplauda de-i plesneau palmele, în loc să-l fi tras de mânecă pe acest fost ambasador în România! Ambasador care, din preacurvie diplomatică nu îndrăznea să pună degetul pe rana sângerândă a României: ştirbirea ei teritorială, prin pactul Ribbentrop-Molotov! * De „liber“ ce era, ziarul lui Ion Raţiu, Românul Liber, ce apărea la Londra, scria: „Românii nu-i simt pe ucraineni duşmani naturali.“! Şi, tunând şi fulgerând, ziarul cu pricina adăuga: „Ucrainenii să nu uite că naţionalismul ucrainean îl poate provoca pe cel românesc!“ Naivităţi ce ajungeau până într-acolo că Românul Liber îi ruga pe
112
deznaţionalizatorii nord-bucovinenilor, herţenilor, nord şi sud-basarabenilor: „Ajutaţi-ne să vă fim prieteni!“... * Cotidianul „Moldova Suverană“ de la Chişinău, prin tendenţiozitatea articolelor sale sapă zi de zi la rădăcina unităţii naţionale şi teritoriale a Neamului Românesc. Un singur exemplu, strigător la cer: montajul fotografic al domnitorilor a „Două popoare înrudite: poporul moldovenesc şi poporul muntenesc“!... Iar noi, cei din interiorul ţării, în frunte cu Academia Română, ne facem că plouă! * Întrebat la o conferinţă de presă de la Paris, de ce nu se duce şi la Chişinău să-şi depună candidatura, Ion Iliescu răspunse, cu cinismul ce-l caracterizează: „Pentru că nu sunt moldovean!“ * F ăcând aluzie la „netemeinicia naţionalismului basarabenilor, manipulaţi de o elită ambiţioasă“ (sic!), doi români din Paris, unul – Korne, şi altul Trifon, ne „luminează“ într-o caricatură de carte, zicând pre limba lor sucită că „totul depinde de ceea ce înţelegem prin naţiune“, precum şi „dacă unitatea teritorială constituie sau nu un criteriu imperativ“, adăugând, ca nişte cosmopoliţi rodaţi ce sunt, cum că „basarabenii nu vor să devină cetăţeni de sortul doi în cadrul statului român“ (sic!). Nici nu ştiu dacă mai face să cheltuiesc nişte orz în plus pentru aceşti doi... gâscani! * Mircea Snegur, ca, de altfel, şi Lucinschi şi Voronin, îi califică pe Smirnov şi Mărăcuţă drept separatişti în raport cu zisa Republică Moldova. S-ar putea să aibă dreptate într-o mână, vorba satiricului, dar dumnealor nu sunt, în egală măsură, separatişti vis-a-vis de ţara-mamă România?... De ce, adicătelea, declaraţiile lui Smirnov privind ruperea Transnistriei de Basarabia sunt aberante, pe când insistenţele lor, plus ambiguitatea lui Iurie Roşca, cum că ţinutul dintre Prut şi Nistru „constituie un al doilea stat românesc constituţional“, nu sunt aberante?...
113
* Armata Română este dragostea mea de totdeauna!... Caligrafiez aceste cuvinte şi mă gândesc cu durere dacă ea, Armata Română, când până mai deunăzi, probabil nu fără asentimentul şefului de atunci al statului, un oarecare Dumitru Cioflină şi nu un Dragalina, Prezan, Averescu sau Antonescu, opta pentru „reconstituirea unei alianţe militare antiNATO“?... La un moment dat vroiam să-i cer o întrevedere ca să discut cu el această problemă, precum şi atitudinea Marelui Stat Major al Armatei Române faţă de armata zisei Republici Moldova şi să-l întreb dacă această armată basarabeană, înţesată la vârful ei cu rusofoni şi antiromâni, ne este armată prietenă sau inamică?... Din ceea ce ştiu eu, şi nu numai eu, nu ne este o armată prietenă! Şi dacă-i aşa, cum a fost posibil ca Marele Stat Major al Armatei Române să-i repartizeze un stoc de pânză kaki, destinat confecţionării a 5000 de bluzoane de vară pentru ofiţerii armatei... moldoveneşti?!... * Sunt „formidabili“ unii românaşi „de bine“, atunci când susţin în Cuvântul Românesc din Canada, că basarabenii din interiorul Ţării sunt nişte bieţi „refugiaţi marcaţi, timp de 50 de ani, de nedreptăţi şi suferinţe“ (!), cerând convocarea „unui Congres al refugiaţilor şi descendenţilor acestora din teritoriile ocupate de ruşi şi ucraineni“ (!). Cu o atare logică, ar trebui ca şi oltenii şi muntenii care nu trăiesc în locurile lor de baştină, să ţină şi ei congrese ale refugiaţilor olteni şi munteni etc! Mai mult, s-au găsit şi atoateştiutori care preveneau „să nu uităm că există“, o lege rusească, prin care nu numai copiii, nepoţii şi strănepoţii născuţi deja în interiorul ţării româneşti rămân basarabeni şi bucovineni, ci şi strănepoţii lor!... * Valentin Roşca (scriitor de la Chişinău): Infamelor radio-specimene de la Europa Liberă (printre care m-am aflat şi eu – cu 10 minute de trei ori pe săptămână – , vreme de 12 ani): Blestemul meu: vă-ajungă copita unui tren când e mai verde iarba,/ luav-ar toate ielele!/ Suna-v-ar pe tarabă simbria, pleaşca – zdrang!/ în schimbul unei funii
114
spre-a vă lega de-a binelea la stâlpul infamiei,/ apoi acelaşi ştreang între plafon, vănnoade, şi duşumea, destinele!... * Dintr-o convorbire telefonică cu Nicolae C. Munteanu, redactorul programului „Actualitatea românească“ de la postul de radio „Europa Liberă“, am aflat cu stupefacţie că emisiunea mea săptămânală de 10 minute, din cadrul acestui program privind Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, a fost suspendată, începând cu data de 15 noiembrie 1987, „din cauza Braşovului“!... Un mai bun prilej de satisfacţie pentru diriguitorii moscoviţi de la Chişinău şi Cernăuţi nici că se putea! * Odată cu luna Ianuarie ’90, pretinşi „diplomaţi“ începură s ă joace la două capete: unul – aşa-zis unionist, iar altul – vădit promoscovit! „Pretinşi“, dat fiind faptul că partidele politice ce apăreau ca ciupercile după ploaie, nu aveau în platformele lor programe, problema Reîntregirii! Până şi Corneliu Coposu zicea, negru pe alb: „Pentru a nu împieta asupra statuquo-ului actual din Europa, nu ridicăm problema frontierelor.“... De unde şi gafa-gafelor Bucureştiului: recunoaşterea Basarabiei ca al doilea stat românesc – artificial! – Republica Moldova! * În ziua de 11 Ianuarie ’90, la Chişinău se adunau circa 300.000 de basarabeni de pe tot cuprinsul provinciei!... Unde? În faţa monumentului lui Lenin! De ce? Să refacă „destinul românimii dintre Prut şi Nistru“. Se adunaseră cu „spiritul şi cutezanţa, neliniştea şi speranţa întregii Moldove“ (sic!)!... Ca să i se dea cuvântul lui Piotr Lucinschi primsecretar, proaspăt, al partidului comunist! I se dădu, deci, cuvântul şi la instigarea mediacraţiei de la tribună, mulţimea scandă minute în şir: „Lucinschi şi poporul!“... Acel Lucinschi care, toată cariera de comsomolist şi comunist împuţit şi-o clădise în exclusivitate pe antiromânism!... *
115
40 de basarabeni şi bucovineni răspunseră la invitaţia mea de a participa la o masă rotundă prilejuită de cei 72 de ani ai Actului Unirii de la Chişinău. Şi toţi, ca unul, se pronunţau pentru Reîntregire. Dar, spre surprinderea tuturor, se ridică un redactor şef adjunct de la Literatura şi arta, care îşi începu logosul zicând că „Românii din Basarabia nu pot pune problema frontierelor chiar dacă toţi trăim acelaşi cuget şi aceeaşi simţire.“! * George Muntean (Impostor de meserie): „Se ştie, – declara acesta corespondentului TASS, Colia Morozov, cum îl alinta dumnealui, că Bucovina este o regiune, o parte din care intră actualmente în componenţa Uniunii Sovietice, iar altă parte în componenţa României. Şi suntem departe de absurda idee de a formula anumite revendicări sau pretenţii. În genere, sarcina Societăţii Bucovina, nu prevede o activitate politică, ci doar culturală. Anume prin aceasta ne deosebim de „Pro Basarabia şi Bucovina“, care înclină tot mai mult spre o activitate politică.“ * Cel de-al II-lea Congres al Frontului Popular de la Chişinău aproba un drôle de rezoluţie, cum că „viitoarea Biserică independentă, autocefală şi unitară“ să poarte „titulatura de Biserica Ortodoxă Autocefală Română a Basarabiei, Transnistriei şi Bucovinei de Nord.“!... Independentă şi autocefală faţă de cine – i-am întrebat atunci pe Ion Hadârcă şi pe Valeriu Matei... Pentru mine era limpede: faţă de România!... Cât despre Transnistria, le-am spus că aceasta ar putea să ne intereseze „numai ca monedă de schimb pentru Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei!“ „Nordul Bucovinei“ şi nu „Bucovina de Nord“, de parcă ar exista două Bucovine!... Am şi adăugat, vorba poetului: „Să loviţi în mine când împart cu ştabii/ Două bucovine, două Basarabii!“ * Întrebat dacă în vizita pe care o făcuse la Moscova observase vreo deosebire de păreri la Gorbaciov şi Elţin, neîntrecutul impostor post-revoluţionar Silviu Brucan răspunse: „Trebuie să fie cineva un prost ca să ridice această problemă! Căci numai un prost nu-şi poate da seama că aceasta este legată de Ardeal. Ungurii ar profita imediat,
116
ridicând, faţă de România, aceeaşi problemă!“... Să nu fi fost conştient kominternistul că Transilvania, românească de când lumea, se află acasă şi s-o lăsăm în pace! Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt acelea care trebuie scoase din ghearele Moscovei şi Kievului! * Mircea Druc (prim ministru al aşa-zisei Republici Moldova): „Moldova se află în centrul Europei şi vrea să fie o oază, nu un deşert. Şi nu împreună cu România, ci în cadrul unei unităţi europene, începând de la Carpaţi până la Ural. Deci, o comunitate de state în cadrul Uniunii!... Noi ne considerăm şi suntem o ţară. Suntem o ţară de circa 5 milioane! Cinci milioane de oameni este o ţară!“ Şi o zicea prim-ministrul lui Mircea Snegur, în timp ce Germania, din a cărei cauză suntem acolo unde suntem cu fărămiţarea teritorială naţională, se unificase cu câteva luni mai înainte!... * De ce, în momentul reunirii Germaniei, preşedintele Finlandei, Mauno Koivisto, cerea deschis ruşilor înapoi Carelia, iar Ion Iliescu – nu?!... Basarabia şi Nordul Bucovinei, adică! * La cel de-al IV-lea Congres al Frontului Popular de la Chişinău a fost adoptat „ca simbol al Frontului, imaginea, proiectată într-un cerc, a Sfântului şi Marelui Ştefan, care înalţă în semn de binecuvîntare Sfânta Cruce.“ Binecuvântare a ce? A unui al doilea stat românesc?!... A „fostei“ Moldova dintre Carpaţi şi Nistru?... Să nu-şi fi dat delegaţii seama că o astfel de siglă, cu toată veneraţia ce i-o poartă românii de pretutindeni Marelui Domnitor, nu poate simboliza România în hotarele ei străbune? * La o discuţie de la Ministerul de Externe privind Reîntregirea teritorială a României m-am pomenit singur contra şase: Năstase, Meleşcanu, Chebeleu, Halipa, Muntean şi Graur. Acesta, ca un trăsnet din senin, propuse, pentru început „să cerem doar Nordul Bucovinei“, iar Nicolae Halipa, ca să pară şi mai puţin pretenţios, zise: „Să
117
începem cu Insula Şerpilor“!... Noroc că Adrian Năstase trecu oarecum de partea mea, zicând şi el că „problema e una şi un tot“: Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa, Insula Şerpilor şi nu poate fi ruptă în bucăţi! În felul acesta, Filiala Bucureşti a „Pro Basarabiei şi Bucovinei“ devenea una dintre cele mai inerte şi mai neconstructive din cele aproape 200 filiale din ţară!... * Pe la sfârşitul anului 1991, un scriitor de la Chişinău, (i-aş face o cinste prea mare să-i dau numele), îmi zicea, filozofând: „Cei care vor unirea imediat sunt, cel puţin, nişte naivi.“ (!). „Mersi!“ – i-am zis. Căci, cu vreo câteva zile mai înainte săptămânalul Literatura şi arta, insera o teză şi mai şi: „Cei care vor unirea acum, sunt un fel de mafie antinaţională.“!... * La 29 Octombrie 1994, am răspuns la invitaţia de a participa în Aula Magna a Universităţii din Bucureşti la ceremonia de decernare lui Boutros Boutros Ghali a titlului de Doctor Honoris Causa. După ceremonie, la adecvatul „pahar de vorbă“, m-am apropiat de el, rugându-l, în calitatea sa de Secretar General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, să nu se ducă la Chişinău, adăugând că: „zisa Republică Moldova nu este un stat, ci teritoriu românesc ocupat de ruşi prin ultimatum, la 1940.“ Îmi promise, cu paharul de şampanie în mână, că nu se va duce!... Eram în al şaptelea cer! Şi îl aveam martor pe Emil Constantinescu! Ca, a treia zi, să aud la radio că, după Bacu, Tbilisi, Erevan, – Boutros Boutros Ghali, „a făcut escală la Chişinău“!... * Debila constatare a lui Iliescu, cum că „Moldova este o a doua Românie“ şi reacţia rusească a lui Snegur, că „asemenea afirmaţii ale d-lui Iliescu pot conduce la un fel de românofobie în rândurile populaţiei, de consecinţele căreia nu va fi vinovată conducerea Republicii Moldova“, nu au fost altceva decât ceea ce se cheamă „o mână spală pe alta“ şi amândouă – faţa slinoasă a Moscovei. De ce o „a doua Românie?“ l-am întrebat pe
118
preşedintele României, când am fost primit, vreme de 70 de minute, la Cotroceni, şi nu „parte integrantă a României?“, cum îi ziceam în prezenţa lui Ioan Talpeş... * Departe de gândul de a brava cu puţinul pe care îl fac de aproximativ 50 de ani: menţinerea la suprafaţă a problemei-problemelor româneşti – Reîntregirea Neamului!... Şi cu riscul de a părea nemaleabil, după părerea mea, tot ce se face la Bucureşti şi de la 1989 încoace în privinţa regăsirii naţionale, pe cele două maluri ale Prutului este ceea ce se cheamă: „a turna din gol în deşert“. Adică, nimic! * Într-un interviu din „Literaturnaia Gazeta“, din 9 mai 1990, bucureşteanul Ion Iliescu zicea: „trebuie să creăm condiţii pentru comunicare în domeniul culturii, ştiinţei, învăţământului între raioanele de frontieră ale ţării noastre şi Republica Moldova!“... Altfel zis, voi români basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni, vedeţi-vă de treabă acolo unde sunteţi ca nişte „moldoveni“ cuminţi!... De aceea, fără urmă de tăgadă, la vârsta pe care o am, îi întreb pe Iliescu, Constantinescu, Băsescu: ce aţi făcut, mă, în 17 ani postdecembrişti pentru secarea Prutului, devenit Milcov blestemat de întreaga suflare românească?!... * Iurie Roşca (pretins unionist): „Nu văd care ar fi utilitatea şi finalitatea acestor acţiuni, în general! (vorba fiind de un colocviu unionist de la Bucureşti, din 5-6 Iunie ’95)... Personal, zicea Iurocica în Tineretul liber bucureştean, nu simt nevoia să-mi exersez elocinţa unor reuniuni care dezbat o problemă cu care eu mă confrunt zi de zi, fără teoretizări deosebite!“... * La o aniversare negruzziană din cadrul Academiei de Năuci şi al Uniunii Scriitorilor de la Chişla Nouă se afirma că „tradiţiile democratice progresiste ale literaturii clasice moldoveneşti, contribuie la apropierea popoarelor Uniunii Sovietice!“... Nici prin
119
gând să le treacă „savanţilor“ de pe malul Bâcului că, îmbrăţişând o astfel de logică, s-ar putea spune că există, aparte, şi o literatură clasică oltenească, să zicem. * Mişcarea Europeană din România organizase în Sala Dalles din Bucureşti o întrunire ce avea ca temă de discuţie alegerile parlamentare de la 6 martie 2005 din zisa Republică Moldova. Întrunire la care m-am dus şi eu. Ei bine, titularul acestei mişcări, Corneliu Zeana, medic de meserie, pare-mi-se, în kilometricul său discurs cu tot felul de teorii ale chibritului, agresa asistenţa cu pretinsa legitimitate a existenţei unui al doilea stat românesc, numindu-l cu aplomb, de zeci de ori, „Republica Moldova“!... De zeci de ori, fără să-i fi ieşit măcar o dată din gură numele ei adevărat, cel de Basarabia, ca una dintre cele zece provincii româneşti! Fără să-i fi trecut prin capu-i de medic, fie şi de ochii lumii, să spună că singura ieşire din catastrofala situaţie morală, politică şi economică în care se zbate Basarabia nu poate fi decât revenirea ei la ţara-mamă România!... * Începând cu 1940, la Chişinău, ziua de 2 August a fost declarată zi a R.S.S. Moldoveneşti. Şi de atunci, fără a se sinchisi de Bucureşti, Chişinăul susţine că în această zi „basarabenii şi-au regăsit Patria“! Or, toată lumea ştie că basarabenii nu sunt altceva decât o frântură de neam românesc dezbinat cu forţa armată!... „Sărbătoare“ atât de mare încât, în drum spre Crimeea, unde trebuia să se întâlnească cu Leonid Brejnev, Nicolae Ceauşescu, împreună cu Elena lui, face în ziua de 2 August 1976 o vizită de „curtoazie“ la Chişinău, zicând: „Între România şi Uniunea Sovietică se dezvoltă relaţii prieteneşti în toate domeniile.“!... Mai bine mi-ar fi tras cineva o palmă! Singura mea alinare era că „Şeful statului român şedea mereu cu nasul în pământ!“ De ruşine, mi-am zis. * Pot fi oare condamnaţi fără drept de apel basarabenii intoxicaţi zeci de ani cu morbul antiromânismului? Nu! În acelaşi timp însă, nu putem să nu le spunem ceea ce trebuie să ştie, chiar dacă ar fi vorba de lucruri oarecum cunoscute. De ce nu le-am aduce aminte antiunioniştilor, în general, că rolul cel mai degradant privind sentimentul naţional
120
din Basarabia şi Nordul Bucovinei l-au jucat cele şase edituri „republicane“, toate de stat, cu mii de colaboratori plătiţi din buzunarul contribuabilului, care lansau pe capul câtorva mii de cititori permanenţi 1200 de titluri de cărţi pe an! Numai ca să le frunzărească i-ar fi trebuit bietului „consumator cam 24 de ore din 24!... De ce nu le-am împrospăta mintea impostorilor că cele 230 de denumiri de ziare şi reviste, cu tirajul lor de milioane, otrăveau zi de zi sufletele româneşti ale basarabenilor autohtoni cu tot felul de minciuni privind viaţa lor de până la 1944? De ce să nu-i aducem aminte ţăranului cum i s-au luat cu japca hectarele cu care, la 1921 îl împroprietărise Regele Ferdinand, cum i s-a luat, tot cu japca, calul din ogradă, căruţa, plugul, boroana, cum, ca om cinstit ce era din tată-n fiu, a învăţat de la mai marii colhozului cântecul cu „La colhoz pe dealul mare,/ Cine fură – acela are!“?... Şi, lucru ştiut, întrucât răul prinde mai uşor decât binele, fostul plugar dintre Prut şi Nistru şi-a făcut şi el din furat normă de conduită! Atâta doar că brigadierii, secretarul de partid, preşedintele furau cu căruţele, maşinile, camioanele, pe când el, colhoznicul, cu buzunarul, cu traista, iar mai apoi şi cu sacul! – Ai mai fi furat tu dacă erau românii aici? îl întreba hoţeşte brigadierul. – Cum era să fur de la vecin şi vecinul de la mine? – Nu de asta nu furai, nu se dădea bătut brigadierul, ci din cauza jandarmilor care te zvântau în bătaie!... – Nu, tovarăşe, se apăra ţăranul. Nu ţin minte ca la noi în sat să fi fost bătut sau să fi fost dat cineva în judecată pentru că ar fi furat ceva... Odată discuţia terminată, fostul ţăran cinstit, – aş putea zice „sărac, dar curat!“, aştepta înserarea ca să se poată porni pe ascuns cu sacul gol la subţioară, la lanul de porumb, de floarea-soarelui, de unde, rupt în două, se întorcea cu sacul plin!... – Adevărat, recunoştea una dintre rude, dacă rămâneau românii, ţăranii n-ar mai fi putut fura ca-n codru. Şi atunci, nici tu casă ca lumea, nici tu maşină, nici tu motocicletă cu ataş – pentru furat – nici tu gard! Toate din furat! Sub Brejnev, mai ales!... *
121
În continuare, mă voi referi la indivizi – „istorici“ şi scribi – care, prin mâzgăliturile lor realist-socialiste, au jucat un rol dintre cele mai murdare în cultivarea românofobiei din Hotin la Giurgiuleşti! Scribi care, an de an, anul împrejur, dar mai ales pe parcursul lunii Martie, denunţau cu spumă la gură reunirea Basarabiei cu România, săvârşită de Sfatul Ţării! Denunţări bazate pe tot felul de hârţoage în limba rusă care, chipurile, ar fi fost scrise de grupări politice autohtone, deşi purtau semnături ca: Iudavoschi, Rojcov, Meierson, Roşal, Tcacenco, Nicolschi, Melioşin, Rubinştein, Lazarev, Dubinschi etc!... Or, situaţia era cu totul alta. Ne-o spune şi un proces-verbal din 5 Septembrie 1917, ce consemna următoarele spuse ale lui Ion Păscăluţă, viitor membru al Sfatului Ţării: „Făcând unirea Basarabiei cu România, am prilejui începerea luptei pentru unirea românilor de pretutindeni în vechile graniţe daco-romane“. O afirmare autentică ce, în condiţiile cenzurii sovietice, nu putea să vadă lumina tiparului. În schimb, se putea citi pe toate gardurile că nişte ţărani bălţeni, născociţi, bineînţeles, ar fi lansat un document semnat de câţiva alogeni, din care desprind: „Regele, despot român, vrea să ne ia pământul şi să-l dea înapoi boierilor!“... Rari, foarte rari au fost aceia care îndrăzneau să pună cât de cât piciorul în prag. De aceea, cu toată larga mea cunoaştere a mediului scriitoricesc al timpurilor respective, naş putea da decât exemplul lui Petru Cărare, fiu de ţăran din Zaimul lui Alexe Mateevici, care, la începuturile sale poetice, a făcut câteva strofe ale căror prime litere, citite pe verticală, formau cuvântul România! „Crimă“ pentru care a fost dat afară din serviciu de la nu mai ţin minte ce ziar! Spun aceste lucruri dureroase ca antiunioniştii de la Chişinău să-şi dea seama, prin contrast, de decalajul dintre intoxicarea antiromânească şi realitatea amară, de etnocid, devenită normă de conduită ruso-ucraineană în ţinutul dintre Prut şi Nistru! Normă de conduită ce, an de an, îşi făcea tot mai insistent loc cu coatele goale, în rândurile celor slabi de înger! De unde şi acceptarea, uneori cu osanale, a lupilor – ca baci la stâni. Mai ales pe la cele ale lingvisticii „moldoveneşti“: un Ion D. Cioban, agramat între agramaţi, un
122
Vartâcean, demagog între demagogi, un Corlăteanu, ipocrit între ipocriţi, un Simion Cibotaru ş.a.!... Toţi de croială marxist-leninistă şi cu aparenţe de „buni moldoveni“! Penultimul dintre aceştia, bunăoară, ca cel mai „versat“ dintre ei, îşi făcuse cal de bătaie din „concepţiile neştiinţifice ale şcolii latiniste care, din motive şoviniste, caută să elimine elementele slave, încrescute în limba noastră, înlocuindu-le cu tot felul de mijloace lingvistice artificiale“, apelând cu aceeaşi impertinenţă la „caracterul progresist, democratic al luptei duse de scriitorii clasici (sic!) pentru crearea limbii moldoveneşti contemporane“. Cum să mai îndrăznească dar un învăţător de „limbă maternă“ de la ţară să le spună elevilor că el predă limba şi literatura română?! Am întâlnit zeci de profesori de acest fel care nu erau nici pe departe de acord cu porcăria prin care limba pe care o predau era numită de unii poeţi „patria mică“ în raport cu „patria mare“, care era limba rusă, ca grai matern al lui Lenin! Unul dintre aceştia, ţin minte foarte bine, de la şcoala medie din Cupcini, alături de Edineţi, capitală de judeţ în locul Hotinului, era la curent cu articolul „Amintiri de la Dunăre“, publicat de un oarecare Joseph Tronton, articol din care, spre uimirea mea, învăţase pe de rost ceva ce mi-am notat în blocnotes şi readuc aici: „Românii străini de rasa noastră slavă, se găsesc pe încântătoarele coline ale Carpaţilor, ca o săgeată înfiptă în naţiunile slave, împiedicând viitoarea lor unire... Dacă în locul românilor ar fi sârbii sau bulgarii, ce uşor s-ar fi soluţionat problema orientală, mai exact, problema slavă!“ Aici e buba rusească de la Petru cel Mare încoace: cum să înghită această insulă a latinităţii, care e România, împrejmuită de ţarini slave, când osul ei daco-roman se opreşte în beregata lacomă a Moscovei? Nu întâmplător, deci, pretinsa critică literară de la Chişinău denatura, în mod intenţionat, atitudinea cu adevărat românească faţă de neamul lor întreg, a unor clasici ai literaturii române ca Russo, Haşdeu, Eminescu, Alecsandri, făcând din ei, cu neruşinare „victime ale concepţiilor pseudo-ştiinţifice ale şcolii latiniste“ (sic!).
123
Puteau dar să mai mişte în frontul dezmăţului antiromânesc tinerii învăţăcei de la aşa-zisa Academie, când elefanţii ei trecuseră chiar din 1945 cu arme şi bagaje de partea Moscovei? Chiar şi cei mai curajoşi dintre ei se ascundeau de atotvigilentul ochi al cenzurii prin a lăuda grija partidului „ca limba moldovenească să se dezvolte creator în spiritul sănătoaselor tradiţii clasice şi al limbii scrise şi vorbite de către întregul popor.“ În cazul cu pricina, curajul unui Mihai Dolgan se ascundea în spatele sintagmei „întregul popor“!... Şi asta în ciuda faptului că Congresul Partidului Comunist al Moldovei se ţinuse în zilele de 23 şi 24 Ianuarie 1986, sută la sută în limba rusă! O singură mângâiere aveam, aceea că din cei 13 şefi supremi ai partidului de la Chişinău, doar trei erau autohtoni! Cât despre dilema scriitorului zis localnic, ea – dilema – era simplă: dacă vroia să fie publicat şi remunerat, trebuia să mâzgălească ceea ce i se cerea. Cum o făcea, să zicem, în „Crasnodonul“ său evreul Liviu Deleanu: „Ţăranule cu pieptul înstelat,/ Descătuşat şi dezrobit în veci,/ Acum. când eşti stăpân la tine’n sat,/ Îţi aminteşti de anul patruzeci?“! Al „eliberării“ adică! * Lucru ştiut. Toate relele ce de secole ne vin de dincolo de Nistru, au la bază grandomania rusească. Plus panslavismul şi expansionismul moscălesc. O grandomanie bazată pe şovinism şi complex de inferioritate. Cum adică: un român, pe nume Petru Movilă, mitropolit al Kievului? Un român, pe nume Antioh Cantemir, întemeietor al poeziei ruseşti?... Un român, pe nume Nicolae Milescu, organizator al primului corp de tălmaci din Moscova şi primul reprezentant diplomatic al ţarului Alexei Mihailovici la Pechin?! Un român, pe nume Carol I, izbăvitor de papara pe care turcii le-o dădeau ruşilor la Plevna? etc, etc... A recunoaşte aşa ceva e peste puterile grandomaniei ruseşti. După cum ar fi peste puterile aceleiaşi grandomanii să recunoască că prima locomotivă a fost construită de Stephenson, şi nu de Polzunov! Că radioul a fost inventat de Marconi şi nu de Popov! Că becul electric a fost născocit de Edison şi nu de Iablocicov! Că tiparul cu litere mobile a
124
fost găsit de Gutenberg şi nu de călugărul rus Fiodorov! Că până şi balalaica ruşii o au de la tătari etc!... * Veni odată la mine la Cernăuţi fratele Parfene ca să-mi aducă, cum zicea el, un pud de făină de grâu şi nişte ulei de floarea-soarelui. Era în anul foamei organizate de ruşi, la 1946. Şi tot umblând prin oraş mă întrebă unde-i strada Romană. Mergeam tocmai pe ea, dar îi zicea deja „Russcaia uliţa“! Mă întrebă apoi de strada Ştefan cel Mare care nu se mai numea ca „pe vremea românilor“, ci Bulevardul Stalin! – Mustăciosul dracului! – scuipă fratele Parfene. Rosti el aceste cuvinte, uitându-se prin părţi ca nu cumva să-l fi auzit cineva, şi începu să-mi spună, în şoaptă, că se trezesc oamenii dimineaţa şi văd că vecinul din dreapta sau din stânga nu mai trebăluieşte prin ogradă. Se uită unul la altul cu spaimă, dar nu îndrăznesc să-şi zică: l-au luat şi pe el, păgânii! Paza bună trecea primejdia rea! Unicul lucru pe care-l făcea fiecare, fără să ştie celălalt, era că în nopţile ce urmau nu se mai culca în casă, ci pe sub şire de paie, cine le mai avea, şi prin podurile grajdurilor! Întrebarea cea mai frecventă fiind: cum să trăieşti fără cei cu care te-ai născut, ai crescut şi care, fără de nici o vină, să fie ridicaţi din locurile natale şi duşi, cu zecile din fiecare aşezare omenească, la munci de exterminare fizică? Dar, dintotdeauna, orice popor ajuns la strâmtoare, pe lângă marea majoritate a fiilor săi fideli, are şi cozi de topor. Cum a fost cazul lui Emilian Bucov, care anume în acele vremuri de mare restrişte se întreba, în mod demagogic: „Cine-a spus că graiuri felurite/ Ne dezbină?/ Nu-i adevărat!/ Drumul nostru este nesfârşitul/ De acelaşi soare luminat.“Şi impostura lui, întru păcălirea celor rătăciţi, ajunge la culme atunci când adaugă, în proză: „Mama şi tata, izvorul şi soarele, graiul şi cântecul, sprijinul şi îndrumarea – toate merg mână în mână cu înfrăţirea socialistă a popoarelor din marea noastră patrie – Uniunea Sovietică!“ Toată ziua-bună ziua, se minţea pe socoteala jandarmilor români care, chipurile, ar fi fost nişte zbiri! Or, marea majoritate a basarabenilor, cu excepţia unor minoritari ruşi
125
şi ucraineni, trăiau în înţelegere absolută cu autorităţile române. Chiar şi cu şeful de post, oricât de hulit ar fi el şi până în ziua de azi de românofobii din Basarabia. Poate de aceea, că primii reprezentanţi ai statului român, veniţi între Prut şi Nistru, în primăvara anului 1918, după plecarea ureadnicilor ruşi, erau şefii de post. La noi, cum îmi povestea tata, tot satul a ieşit să-l întâlnească pe plutonierul Chihaia cu pâine şi sare, cu vişinată şi turte dulci. Asta însă nu-l împiedică pe Gheorghe Vodă, un scriitoraş din nu mai ştiu ce Văleni, să mintă: „Mai întâi era ocupaţia, apoi eliberarea, după care a fost război, mare război, apoi din nou eliberarea şi, în sfârşit, marea victorie!“ Pur şi simplu mă încurc în evenimente, neştiind despre ce ocupaţie este vorba, „trăind încă şi încă o dată Eliberarea, cu „E“ ,mare, de sub ocupaţie“! Redau aceste enormităţi antiromâneşti şi mă gândesc cât de puţină minte îi trebuie unui gogoman ca să dezorienteze lumea neiniţiată în dedesubturi pretins politice. Enormităţi pe care le-am putea numi şi zig-zaguri. Avea omul casă şi i-a fost luată ca să se facă în ea grajd, magazie sau sediu de colhoz. Ca apoi să i se facă agitaţie la radio şi prin ziare că „e bine ca omul să aibă casa lui.“ Vrei pe lângă casă porc, oaie, vacă, livadă? N-ai decât! Dar să ştii că trebuie să dai la stat, obligatoriu şi fără plată, carne, pielicele, lapte, fructe! Până când omul îşi zice că e mai bine să nu aibă nimic şi se dă în colhoz! Iar arestările, percheziţiile se ţineau lanţ. Era greu de găsit o familie care să nu fi avut pe cineva mort de foame. Ţăranii plecau în grupuri în căutarea unei căldări de secară sau cartofi, până în Polonia. Mulţi dintre ei rămâneau să-şi doarmă somnul de veci pe meleag străin, pe la margini de gropi cu melasă împuţită de pe la fabricile de zahăr. În timp ce prin locurile natale putrezeau pe la gări munţi de grâu, de porumb, de floarea-soarelui şi alte bunuri agricole luate cu japca de la ţărani! În acest timp, nenumăraţi poeţi şi prozatori de pe tot cuprinsul Basarabiei se întreceau în porcării prosovietice din care să se vadă că „România regală apăsa ca o enormă cascadă de pietre peste multpătimitul pământ basarabean.“ Astfel, încet-încet, marele nostru duşman din răsărit culegea ce semăna: intoxicare şi românofobie.
126
*
G ăsesc de cuviinţă să duc vorba la un troglodit al Românofobiei. Românofobie bazată pe intoxicare şi insinuări. Cât despre purtătorii acestor mârşăvii antinaţionale, ei apăreau ca ciupercile după ploaie. Pe „subiectul“ la care vreau să mă refer, l-am cunoscut prin anii ’60, când nu era decât un filolog oarecare. „Prăpădit şi plin de glod“, se glumea pe socoteala lui. Ca, foarte curând, să-şi dea seama până şi cei cu ochelari de cal, că tema lui „îndrăgită“, ce avea să-i deschidă toate uşile arivismului, era pretinsa existenţă a două limbi: limba română şi limba moldovenească! Trecură nişte ani, doar câţiva, şi lumea îl şi află doctor în ştiinţe filologice, academician, director al Institutului de limbă şi literatură al Academiei de la Chişinău, deputat al Sovietului Suprem de la Moscova şi alte măreţii de la care la mulţi începură să le lase gura apă: ce, adicătelea, eu oi fi mai prost decât el?!... Iar el, ca regulă, tot ce scria privind istoria limbii şi literaturii române, nu era altceva decât dezinformare! La 175 de ani de la naşterea lui Costache Negruzzi, bunăoară, căruia îi zicea în mod intenţionat numai „Constantin“, nu spunea nici un cuvânt despre „orientarea dominant romantică“ a acestui scriitor clasic al tuturor românilor, ci sublinia în mod ostentativ că „Constantin Negruţi este unul dintre întemeietorii literaturii clasice moldoveneşti“! Deşi, după cum se ştie, literatura unui popor se statorniceşte pe parcursul anilor, generaţiilor şi nu este întemeiată de cineva anume. Şi învăţăceii de la Academie, plus scriitorii de coloratură transnistriană băteau de li se înroşeau palmele. Mai ales atunci când Simion Simionovici Ciubotaru, căci despre el e vorba, zicea umflat de osânză sovietică, de parcă descoperea Patagonia, că „moştenirea lui Negruţi, tradusă în limba rusă, a devenit un bun al milioanelor de cititori sovietici.“ Ceea ce era o minciună ordinară! Şi că „tradiţiile democratice progresiste ale literaturii clasice moldoveneşti, contribuie la apropierea popoarelor sovietice“! În schimb, nici un cuvânt, fie şi de pe poziţiile critice ale marxism-leninismului, despre românismul curat al scriitorului care, în cântul său „Eu sunt român“ zicea: „Eu,
127
fraţii mei, oriunde-oi căuta,/ Nu mai găsesc ca dulcea Românie,/ De-o şi hulesc câţi se hrănesc în ea/ Corci venetici. Dar oricum va fi, fie,/ Eu sunt român şi-mi place ţara mea!“ De unde era să ştie adevărul basarabeanul sau bucovineanul neiniţiat?... Când presa şi oratorul de la acea aniversare ocoleau să spună că Costache Negruzzi s-a născut la Trifeşti, lângă Iaşi, că a fost directorul Teatrului Naţional din acest oraş istoric, că lui îi aparţin poemul „Aprodul Purice“ din epopeea „Ştefaniada“, nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanu“ şi atâtea alte lucrări de adevărat suflu românesc! * Constantin Fiodorovici Popovici, orientându-se în timp şi spaţiu, luă drumul Academiei de la Chişinău, după ce absolvise nu ştiu ce facultate a Universităţii din Cernăuţi. Academie ce, pe la sfârşitul anilor ’50, putea fi asemuită cu nişte pământuri virgine, când oricine putea pune mâna pe hârleţ şi săpa oriunde ar fi vrut. Aşa încât, acest vorbitor de limbă română, dar de origine ucraineană, încălecă, dintr-odată, pegasul „prieteniei dintotdeauna a popoarelor rus, ucrainean şi moldovenesc!“ Şi, de atunci, l-a tot strunit şi înzăbălat până când, pe la începutul anilor ’80, i-au fost sărbătoriţi, cu fast, 60 de ani de viaţă „pentru binele marei ţări a socialismului“! N-ar avea nici un sens să cităm titluri din cele 300 de lucrări „ştiinţifice“ ale pretinsului savant de la Chişinău. Pentru că toate, absolut toate, sunt trecute prin prisma falsificării, denaturării şi măsluirii adevărurilor istorice privind Basarabia şi Nordul Bucovinei. Dovadă a antiromânismului promovat de Popovici stă şi ucazul Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti prin care i se conferea titlul onorofic de „om emerit în ştiinţă“! De unde şi tămâierea pe care i-o făceau amicii de breaslă: „Nume de referinţă în istoria şi critica literară moldovenească contemporană, eminescolog de frunte de la noi, romancier cu stil propriu, pedagog în deplinul înţeles al cuvântului, om de omenie“ etc. În forfota osanalelor jubiliare de atunci, aveam impresia că „eroul“ nu mai era printre cei vii. Iar deserviciul cel mare i-l făcea Artiom Lazarev, prin reputaţia sa de neîntrecut maestru în încurcarea iţelor istoriei româneşti a Basarabiei şi prin epitetele ce i le aducea: „Comunist şi cetăţean, luptător şi patriot, scriitor de prestigiu, ofiţer sovietic
128
destoinic, militant activ al partidului“ etc. După asemenea repere biografice, putea Constantin Popovici să scrie altceva decât palavre antiromâneşti?! Palavre, ca să nu zic porcării, care, pentru autohtonii slabi de înger, croiau calea românofobiei de la Chişinău, unde şi până în ziua de azi taie şi spânzură comuniştii. Costică Popovici, cum era alintat, sa îngrijit şi el de propria-i aureolă strângând, numai el ştie cum, 200 de referinţe, recenzii, „fremetând de stimă, afecţiune şi uimire tovărăşească“. Iar printre acestea şi tupeul lui de ucrainean de a se fotografia, în 1983, cu Gheorghe Eminescu şi Augustin Pop – eminescologul, la mormântul Luceafărului literaturii româneşti de la cimitirul Bellu! * Nu am dus şi nu duc lipsă de informare, mai bine zis, dezinformare. Şi de fiecare dată constat că „istoria“ şi „limba vechilor cazanii“ sunt două domenii în care cerberii moscoviţi se străduiesc să pună pe picioare lucrări care nicidecum nu vor să stea „smirno!“. În tendenţiozitatea lor, filorusă, istoriografii de pe malul Bâcului trec, bunăoară, sub tăcere, faptul că primul domnitor român care îşi întinsese stăpânirea până la gurile Dunării, Limanul Nistrului şi Bug, era un oltean: Ion Vodă Basarab! Iar urmaşii lui, cum atestă cronicile, „lărgiră hotarele Basarabiei la răsărit de Argeş, până la Siret, Prut, Nistru şi Marea Neagră“. Aici, desigur, îi irită la nebunie pe istoricii cârpaci, cuvântul „Argeş“. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, e mult prea mare distanţa dintre râul cu acelaşi nume şi Nistru! Ca să nu mai vorbim de strepezeala ce-i apucă la simpla enunţare despre Mircea cel Bătrân ca: „mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea, până la marea cea mare şi cetăţile Dârstorului stăpânitor.“ Puţin importă că provincia îşi ia numele de la Basarabi! Important este ca naivii să creadă că această cunoscută dinastie „era de viţă cotropitoare“! Nu mai puţin îl înfurie şi pe Vladimir Voronin precizarea istoricului Ion Nistor privind aceeaşi parte românească „a toată Dunărea până la mare şi liman, căci e vorba de altceva decât de litoralul basarabean al Mării Negre ce porneşte de la Chilia spre
129
vărsarea Nistrului“, care astăzi nu mai aparţine basarabenilor, ci ucrainenilor, prin „dărnicia“ Moscovei! Cu alte cuvinte, Ţara Basarabenilor nu mai are ieşire la marea ce scaldă în continuare ţărmurile României! Iar Bucureştii lui Iliescu şi Constantinescu o fac pe diplomaţii! Şi dacă „părinţii“ tac, ce să mai zică odraslele lor de peste Prut? Mai mult, ori de câte ori au ocazia, caută să le dovedească „adversarilor români“ că litoralul cu pricina n-a ţinut prea multă vreme de „Basarabia lui Ion Vodă Basarab“, dat fiind faptul că „moldoveanul Bogdan cel Bătrân i-a izgonit pe acaparatorii valahi“, punând din nou stăpânire pe gurile Dunării şi pe cea a Nistrului. Şi mai e un ghimpe înfipt în pingeaua obrazului diriguitorilor chişinăueni: cetăţile de strajă de pe Nistru care, toate ca una, sunt pe malul drept al Nistrului, având gurile de foc ale cazematelor îndreptate numai spre răsărit? De ce?... Şi contra cui? Contra slavilor barbari!... * L-am cunoscut la Literatura şi arta. Interlocutor plăcut şi bine potcovit, din toate punctele de vedere. Ca şi fratele său, de altfel, care lucra, de asemenea, la săptămânalul lui Dabija. Doi fraţi deci, cu prenume româneşti, cum nu se prea întâlneau în tinereţile mele prin Basarabia: Viorel şi Dinu. Amândoi cu un verb deosebit în comparaţie cu alţii: vorbit şi scris. Deodată, pe la începutul anului 2002, îmi pică, întâmplător, revista Săptămâna din 23 noiembrie 2001, în care, pagina a 12-a, era semnată de cunoştinţa mea întâmplătoare. Pagină ce apucă taurul de coarne chiar cu manşeta ei: „În prag de Alba Iulia. Ce-i cu Alba? Ce-i cu Yulia?“ Stupefiat, mi-am zis, iertată să-mi fie expresia, ce cretin! Pagina era luată în chenar, semn al importanţei ei, şi lansată, alb pe negru, cu rubrica „Spovedanii“. Apoi, cu litere puricoase: „Râul lacrimilor mele“. Apoi, cu litere cât capul lui Lucinschi, care se zicea că era stăpânul Săptămânii, urmează imperativul caragialesc: „Naţiune fii deşteaptă!“
130
B ăşcălie, deci, pe socoteala sfintei sfintelor româneşti: Alba Iulia! Precum şi faţă de numele de naţiune, ca bază a unităţii de limbă şi teritoriu a românilor de pretutindeni. Şi încă una boacănă pe care semnatarul paginii o avortează cu impertinenţă: „Din cauza politicii antiromâneşti a clasei politice bucureştene, o boaghe de oameni au fost nevoiţi, blestemaţi, să-şi ridice căsuţa lor aparte!“ Câtă lipsă de discernământ! Să nu ştie el, autorul de la Săptămâna, că nu clasa politică bucureşteană a dat, în Iunie 1940, ultimatum trupelor române să părăsească Basarabia în patru zile, ci Moscova? Nu e pentru prima dată când acest pretins român o face pe deşteptul. Ne-o confirmă şi întrebările ce i le-ar fi pus o cititoare de prin părţile Nisporenilor: „– Ce ai mata cu românii? De ce scrii că de altă ţară nu ţi-i dor?“ Auzindu-i răspunsurile, „recalcitranta“ cititoare i-ar fi zis: „– Să le dai pace românilor!“ Şi ziaristul a pus capăt discuţiei cu spovedania: „– Eu le-aş da două, dacă ei mi-ar da măcar una!“ După care, ziaristul se trage singur de mânecă, zicând: „– În fond, n-am avut dreptate!“ S ă zicem! De ce atunci îşi bate joc de limba lui maică-sa, luând-o mai „pă ruseşte“. Adică, pre limba lui Voronin! Or, în orice glumă este şi un pic de adevăr. Mai departe, impostorul, cu aceleaşi lacrimi de crocodil, deplânge „Politica românească promovată de administraţia de la Bucureşti în perioada 1918-1940“, adăugând tot aşa de demagogic că „populaţia României nu s-a constituit ca naţiune, căci dacă se constituia, interesul naţional i-ar fi dictat un alt comportament faţă de nişte fraţi care, timp de un secol şi ceva au fost înstrăinaţi de limbă şi neam.“ Partea cea mai detestabilă a acestui cameleon este faptul că scoate din context, cu litere măşcate-măşcate enormităţi ca cele ce urmează: „Tocmai eu să fiu antiromân, eu, care înfierez politica antiromânească? Tocmai eu să fiu antiromân, eu, care deplâng faptul că populaţia României nu s-a constituit în naţiune?... Tocmai eu, antiromân, eu care previn cercurile politice de pe Dâmboviţa să nu promoveze la indigo politica antiromânească din perioada interbelică“? Adică cei mai înfloritori ani din istoria Basarabiei: împroprietărirea
131
tuturor ţăranilor cu circa 3,5 hectare de pământ, şcolarizarea obligatorie a copiilor, pregătirea cadrelor cu adevărat româneşti: învăţători, profesori, agronomi, ingineri, medici, avocaţi ş.a.m.d.! Belicosul de la Săptămâna ori e nebun, ori o face pe nebunul! Căci, turuie în continuare: „De ce, adicătelea, s-ar supăra România că oamenii dintre Nistru şi Prut se consideră moldoveni, doar şi numai ea a făcut tot posibilul ca noi să nu devenim români!“ Şi întrucât o porcărie nu vine singură, mai redau o deşteptăciune: „Dacă România era populată cu români adevăraţi, n-avea să se comporte atât de mârşav cu nişte români care reveniseră la matcă.“ Ar mai fi de adăugat că descrisa pagină încadrează o fotografie în care un tânăr stă cu faţa deasupra unei femei cu ochii închişi de plăcere trupească, probabil! Fotografie însoţită de acest penibil subtext: „Naţiune, fii cuminte!“ Nu-mi face nici o plăcere, dar nam încotro, mă văd silit să dau numele insinuatorului: Viorel Mihail! * E greu să nu fie cineva de acord cu maxima cum că „tot ce-i prea mult, strică!“. Şi totuşi nu li se poate da niciodată dreptate celor care ar îndrăzni să susţină că se vorbeşte prea mult de românofobie ca fenomen destul de frecvent între Prut şi Nistru. Ba, din contră, oricât s-ar vorbi şi s-ar scrie despre această rană până în prezent necicatrizabilă, nu va fi nicicând destul! Pentru că antiromânismul de la Chişinău, Cernăuţi, Herţa şi Storojineţ se împleteşte în continuare cu paginile de etnocid rusesc şi ucrainean pus la cale de Moscova şi Kiev. 45 la număr! Fiecare pagină însemnând un an de „libertăţi ruseşti“! „În primul an, ce începe cu 19 martie 1944, cum citim în volumul doi al aşa-zisei istorii a R.S.S. Moldoveneşti, «au fost eliberate peste o sută de localităţi de pe malul drept al Nistrului: Soroca, Otaci, Drochia, Zguriţa, Târnova, Lipcani, calea ferată Bălţi-Cernăuţi» etc.“ O „eliberare“ plătită apoi cu sângele a mii şi mii de români basarabeni nevinovaţi. Cum a fost şi cazul colegului meu de şcoală primară, Nicolae Teleucă al lui Ifrim, care, pentru arborarea tricolorului românesc în faţa primăriei, a fost împuşcat, fără judecată, în beciurile enkavedeului de la Bălţi. Avea 24 de ani! În aceleaşi beciuri a fost ciuruit de gloanţe şi Petru Lupan, un verişor de-al meu, pentru că n-a vrut să se ducă „pe front, contra
132
românilor“! Au urmat pedepse de câte 25 de ani muncă silnică pe motivul celui mai nevinovat şi înălţător naţionalism românesc al lui Alexandru Buruiană, Alexandru Ene (verişor), Alexandru Fomit, Dumitru Gonţa, Dănilă Rusu, fraţii Gheorghe şi Vladimir Polianschi, ultimii doi lăsându-şi pentru totdeauna oasele în gropi comune, fără cruci şi fără adrese! Cinci ani mai târziu, oamenii –15 % din fiecare aşezare omenească rurală – au fost sortiţi deportării! Gospodăriile lor, rămase fără stăpâni, fiind naţionalizate şi vândute pe preţuri de nimic privilegiaţilor regimului! * A fost un timp când se credea că şovinismul rusesc era singurul fenomen care turna apă la rădăcina „fricii de România“, dar tot timpul a dovedit că şovinismul ucrainean este de o mie de ori mai păcătos decât cel rusesc! Expresia de „frică“ fiind mai puţin brutală decât cea de „românofobie“. În orice caz, aceasta era şi, din păcate rămâne în continuare, o prostologie ridicată la rang de politică de stat! Antiunioniştii, de data aceasta am în vedere scriitori şi ziarişti rătăciţi, care, ori scriau ce le spunea cugetul pentru sertar, în aşteptarea unor timpuri mai bune, ori mâzgăleau ce li se cerea, fără să-i oblige totuşi cineva, şi erau publicaţi! Publicaţi şi plătiţi. Plătiţi pentru un articol, antinaţional, cam cât primea un biet colhoznic pentru o lună de muncă în câmp pe arşiţă şi zloată! Poeţii erau remuneraţi şi mai gras. Mai ales atunci când îl întrebau pe „ţăranul cu piept înstelat“, dacă „îşi mai aminteşte de anul ’40?“ când, cică, devenise „stăpân“ la el în sat. Bineînţeles că-şi amintea! Mai ales cel ce supravieţuise închisorilor, deportărilor, insuportabilelor impozite agricole în natură. Îşi amintea şi, desigur, îşi mai aminteşte, dacă mai e în viaţă, cum se ascundea de „tovarăşi“ prin funduri de văi şi păduri, prin poduri de case şi grajduri. Cum a fost unul, Navroţchi, care, ascunzându-se de ruşi, a stat într-o coştereaţă de porci 41 de ani! S-a predat autorităţilor sovietice abia după ce-i muri soţia şi nu mai avea cine să-i poarte de grijă. Se ascunsese la vârsta de 33 de ani şi ieşi din ascunziş moşneag de 74 de ani! Un caz autentic, zguduitor, pe lângă care, în virtutea scărpiniciului poetic, indivizi ai muzei ritmului şi rimei au trecut ca pe lângă o muscă, preamărind
133
„Fecioara Moldovă“, la care, cu tot „răul ce i l-au purtat atâţia“, se „uita cu drag“ la ea „şi de bucurie cânta, vărsând lacrimă fierbinte“, fiindcă „fecioara lui, Moldova, exista“! * Fenomenul urii aţâţate împotriva României n-a cunoscut şi nu cunoaşte „repaos“. Scriu acest cuvânt şi gândul mă duce la anul 1964. Anul mazilirii lui Nichita, cum îl numeau ţăranii pe Hruşciov, care începuse să facă câte ceva „bun“ pentru ei, deşi le tăiase aproape toate vacile şi le închisese aproape toate bisericile. Dar ce însemnătate aveau acestea pe lângă zecile de mii de ţărani „reabilitaţi“ să plece liberi din captivitatea siberiană! „Liberi“, dar nu aveau dreptul să se întoarcă la gospodăriile lor ce le fuseseră confiscate în 1949! Dar, vorba înţeleptului, „plouă-ninge – drumul nu stă!“ Scriitorii, cu mici excepţii, se minunau la nesfârşit de forţa titanică a lui Lenin, care a dus pe umerii lui „atâta revoluţie“! *

E dureros să învinuieşti de mediocritate lingvistică o populaţie întreagă! Mai ales când e vorba de oameni în mijlocul cărora te-ai născut şi ai crescut. Un lucru mă mângâie totuşi: acela că tristul fenomen de alterare a limbii nu e ceva ereditar, ci o deformare caraghioasă de calchiere oarbă a limbii ruse: „Înrăutăţeşte substanţial vizibilitatea ninsoarea.“! Sau: „Ea stă ghemuită şi priveşte inexpresiv.“! Sau: „Pe măsura faptului cum ei au plantat răsadul în sol neadăpostit, plantaţiile regulat s-au udat.“! Am întâlnit un cretin de peste Nistru care susţinea, ferm convins, că abecedarul n-ar trebui să se cheme abecedar, „ca la români“, ci „abeveghedar“! * Acum vreo 15 ani, la îndemnul unor „oameni de bine“, m-am dus la Iliescu să-i vorbesc, ca de la român la român, despre tragedia ucrainizării Hotinului lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Herţei lui Gheorghe Asachi, Noua Suliţei lui Petru Rareş, Storojineţului lui Iancu Flondor, Izmailului lui Averescu, ca să nu mai zic de Cernăuţii Hurmuzăcheştilor! Ei bine, pe parcursul celor 70 de minute de discuţie sterilă, în timp ce
134
eu fierbeam de durerea nereîntregirii, preşedintele României zâmbea într-una! La un moment dat, n-am mai putut suporta şi i-am zis în prezenţa lui Ioan Talpeş: „– Mă uit la Domnia Voastră şi mă întreb cu cine stau de vorbă: cu Preşedintele României sau cu Gorbaciov?“ Credeam că o să-mi arate uşa! Nicidecum! Din contră, zâmbetul îi deveni mai larg şi discuţia a continuat! * În noiembrie 1991, la nenumăratele mele interpelări, Senatul şi Camera Deputaţilor României adoptară o declaraţie în care, în legătură cu faptul că în Ucraina se organiza un referendum pentru proclamarea independenţei faţă de Uniunea Sovietică, se menţiona că „este dreptul Ucrainei să organizeze un referendum pentru independenţa sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privinţa teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii ce nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sunt de drept ale României“! Mai mult, Parlamentul României cerea „parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor ce vor recunoaşte independenţa Ucrainei să declare expres că această recunoaştere nu se extinde asupra teritoriilor româneşti Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei.“ Din păcate, acea declaraţie a fost un foc de paie!... Pentru că nu i s-a dat niciodată curs pe cale diplomatică internaţională! * Aduc pe tapet şi un alt document antiunionist. Este vorba de un apel al unei aşazise Adunări Naţionale a Basarabenilor, din 30 noiembrie 2003, adresat participanţilor la o reuniune a Consiliului de Miniştri al Afacerilor Externe din statele membre ale OSCE. Antiunionist şi antiromânesc prin faptul că cei adunaţi nu reprezentau „geografic, întreg teritoriul ţării“, cum se spunea în Apel. Acesta era împănat şi cu multe alte enormităţi antiunioniste ce nici nu merită a fi comentate: papagalizarea de 11 ori a aberaţiei de Republica Moldova şi de 16 ori – a celor de „ţară“ şi „stat“! Cât despre România, aceasta este menţionată în Apel, alături de Ucraina, doar ca ţară vecină!
135
* A gospodări cu cap o ţară, nu înseamnă meserie, ci vocaţie! Acelaşi lucru se poate spune şi despre parlamentarii de la Bucureşti şi Chişinău, cărora, în bună parte, li se potriveşte băşcălia lui Creangă: „Nu ştiu a scri, nici a citi, şi vor să mă pună popă!“ De unde, probabil, şi maxima: fiecare popor îşi merită conducătorii pe care îi are! Numai aşa, probabil, se poate explica faptul că ţărănimea română de pe cele două maluri ale Prutului, care a avut cel mai mult de suferit de pe urma sovietismului şi colectivismului îi votează pe Voronin şi Iliescu, dându-le, chipurile, „majoritate“ care, de fapt, nu este nici pe departe... majoritate! Într-adevăr, dacă avem în vedere cele circa 35 % din abstenţionişti, plus voturile invalidate, guvernanţii de pe cele două maluri ale Prutului au fost aduşi pe capul Ţării de vreo 30 % din populaţie! Aşadar, în numele cărei majorităţi şi-a făcut de cap, să zicem, Adrian Năstase când a decis, sălbăticeşte, să demoleze cele câteva statui ale Mareşalului Antonescu?! * În acest context, gândul mă duce la un „compatriot“ dintre cei care obişnuiesc a zice:„Noi basarabenii – ei românii“! Iar un alt compatriot basarabean, Dumnezeu să-l ierte, făcând-o pe interesantul, mă întrebă viclean: „Care dintre antiunionişti sunt mai buni? Cei de la Chişinău sau cei de la Bucureşti?“ „Şi unii şi ceilalţi sunt «buni»!“, i-am răspuns. „Iar dacă cineva e rău că nu-i ia, apoi ştim noi cine-i acela!“ * Am avut ocazia să stau de vorbă cu scriitori basarabeni, unionişti de ochii lumii, iar printre ei şi un poet. Un poet bun, erudit chiar, care, la mine în casă mă întrebă fără ocol: Ce devin eu, şi-şi zise pe nume, dacă ne unim cu România? Un provincial?!... (Orice comentariu ar fi de prisos!) * Şi încă un lucru foarte trist, pe care l-am mai spus undeva: dacă pe vremea lui Snegur unii intelectuali basarabeni ziceau că, chipurile, „nu suntem încă gata de unire“,
136
pentru că „România nu este Germania Federală“, astăzi, aceiaşi „oameni de bine“ susţin că „e prea târziu să ne unim“! * Ce-i împiedică, totuşi, pe basarabeni să zică, prin voturile lor legislative: „O singură naţiune, naţiunea română! O singură limbă – limba română! Un singur stat român, cu capitala la Bucureşti“!... Cât despre zisul parlament de la Chişinău, format în marea lui majoritate de antiunionişti înveteraţi, îşi dă arama pe faţă ori de câte ori are ocazia! E vorba de o scrisoare din 24 ianuarie 1999 pe care, din cele mai cinstite considerente, i-o adresam. Considerente dintre care le voi reproduce doar pe cele mai importante: – Basarabia este trup din trupul României, rupt cu forţa armată sovietică; – Germania, din a cărei cauză România rămâne sfârtecată până în ziua de azi – sa reunit; – Nu pretind că pe Dâmboviţa curge lapte printre maluri de unt; – Totuşi, în România salariile sunt de câteva ori mai ridicate decât în Basarabia şi se plătesc regulat; – În România şi protecţia socială este incomparabil mai bine pusă la punct decât între Prut şi Nistru; – Singura ieşire din deplorabila situaţie politică şi economică în care se află Basarabia, este revenirea ei pe cale paşnică la România; – Deputaţii de la Chişinău, care se pretind a fi moldoveni, români adică, nu au dreptul să întoarcă la infinit spatele Istoriei celei adevărate; – Deputaţilor rusofoni n-are de ce să le fie frică de ţara a cărei parte componentă este Basarabia; – România a fost una dintre cele mai democratice ţări europene; – Acest lucru ni-l dovedeşte şi faptul că, după 1917, România i-a primit fără rezerve pe toţi ucrainienii şi ruşii care au fugit de bolşevism. I-a primit în mod civilizat, le
137
a dat asistenţă socială, i-a încălzit, le-a dat casă, masă, slujbe plătite fără discriminare, pensii etc! Ei bine, acest „parlament“ de bădărani şi arivişti n-a reacţionat în nici un fel la această constructivă interpelare! *

23 August ’44, zi neagră a începerii calvarului prin sechestrarea mişelească de la Palat a Mareşalului Ion Antonescu! Zi în care, acest mare Erou şi Martir al Neamului depăşise doar cu 2 luni şi 20 de zile pragul celor 62 de ani de viaţă, în care luptase pentru binele ţării, pe care o slujise cu neîntrecută abnegaţie! În schimb, asasinul său principal, face parte din posteritate şi în clipa când scriu aceste rânduri, e pe cale să împlinească 86 de ani! Să fie clar: sunt monarhist din născare. Şi, deci, nu-mi e uşor să pun acest punct pe „i“. Este însă peste puterile mele, de român antonescian, să nu zic lucrurilor pe nume! * Ori de câte ori apărea la Chişinău vreun articol despre autorul „Limbii noastre“ – nu era unul elogios. Şi nici obiectiv. Cum a fost şi monografia unui „cercetător moldovean“, pe nume Efim Levit! Care, apucând taurul de coarne, îşi luă ca titlu de „opus“, nici mai mult nici mai puţin, „Poetul şi Revoluţia“! Pentru că, vedeţi dumneavoastră, poetul „identificase Basarabia cu Rusia“! Asta l-a şi împins pe cercetător să-l facă pe cântăreţul limbii române... rusofil! Era caraghioasă şi afirmaţia monografului cum că articolele politice ale poetului „Lupta moldovenilor“ şi „Ce ne trebuie nouă“ şi-ar fi tras rădăcinile din „realităţile concrete ale perioadei revoluţionare“! Când, de fapt, amintitele articole vizau: derusificarea culturii şi limbii române, restabilirea drepturilor naţionale româneşti, ca ceva preliminar pentru revenirea Basarabiei la ţara-mamă – România. * Scriindu-se la un moment dat despre Sudul Basarabiei care, pentru că fusese stăpânit de Cuza Vodă până la sfârşitul domniei sale, şi de Carol I – până la 1877, „e
138
normal“, chipurile, ca Izmailul, Chilia şi Cetatea Albă s ă facă parte din... Regiunea Odesa!... Şi dacă aşa ceva e posibil, de ce atunci, să zicem, localităţii Sărata să nu i se dea numele de... Novosiolovka? Deşi această aşezare omenească numără peste 3000 de cetăţeni români ce nu poartă „ovuri“ în coadă: Mohoreanu, Moldoveanu, Sârbu, Munteanu, Bejan, Rău, Pelin, Ghiţescu! Deşi compoziţiile covoarelor alese de „novosioloavcele“ din Sărata poartă aşa nume ca: Stânjenelul, Macul, Cheia Domniţei, Salcâmul, Cerbul, Trestia etc. Iar pe deasupra, româncele din Novosiolovca robotesc în colhozul „Pobeda“ şi nu „Victoria“, cum ar fi trebuit să-i zică pe limba autohtonilor! * Trăim un fel de vreme de apoi, când nici Biserica Sfinţii Constantin şi Elena din Bucureşti, ctitorită de Ion şi Maria Mareşal Antonescu, n-are voie de la „împărăţie“ să facă evocări ale acestui Martir al Neamului!... Mai mult, sunt interzise pelerinajele la CruceaMonument de pe locul asasinării Mareşalului, din Valea Piersicilor de la Jilava! Cruce înălţată sub egida „Pro Basarabiei şi Bucovinei“ Mondiale. Pelerinaje ce, până în 2003, deveniseră tradiţie ce număra 12 ani!... O nedreptate strigătoare la ceer, care mă duce cu gândul la totala lipsă de demnitate românească a titularilor de la Cotroceni, ce se aştern la picioarele unui impostor cu renume mondial, pe nume Elie Wiesel! Şi asta în timp ce acest intrus antiromân zice într-una că „România a ucis, a ucis, a ucis!“... Or, în realitate, şi am mai spus-o de atâtea ori, Horthy a fost acela care a dat evreii români din partea de nord a Transilvaniei ocupate de unguri, în toamna anului 1940, pe mâna lui Hitler pentru exterminare!... * Nedreptăţi strigătoare la cer, săvârşite de pretinşi români de teapa lui Iliescu şi Năstase, pe care nu pot să nu-i duc la spusele curat româneşti ale unui... străin, dacă poate fi luat drept „străin“, fiind vorba de italianul Antonio Bonfini, istoriograf al lui Matei Corvin, care scria: „Cu toate că un mare număr de cotropitori barbari (or ruşii şi ucrainenii care ne-au furat Basarabia şi Nordul Bucovinei nu sunt decât nişte barbari ordinari – N.L.)
139
au invadat în diferite epoci Dacia, care era o provincie romană, regiunea geţilor şi Panonia, aceste cotropiri n-au izbutit să facă s ă dispară coloniile romane şi legiunile. Deşi înconjuraţi de barbari, îi vedem încă folosind limba Romei şi ei luptă cu atâta îndârjire ca să n-o piardă, încât s-ar zice că războaiele lor se duc mai mult pentru salvarea limbii lor, decât pentru apărarea vieţii lor. Într-adevăr, ţinând seama de frecventele năvăliri ale sarmaţilor, goţilor, hunilor, vandalilor şi gepizilor, campaniile germanilor şi longobarzilor, cum am putea să nu ne minunăm constatând că limba romană s-a păstrat până în aste zile printre daci şi geţi?“ Şi, în ton cu Bonfini, francezul Jules Michelet scria, la 1854: „Temelia acestei rezistenţe nu e nicidecum sumbra acceptare a morţii, tristul fatalism de cealaltă parte a Dunării, această încremenire a inimii care a sterilizat lumea musulmană; nu, e un principiu viu, iubirea înverşunată a trecutului, calda legătură cu această nefericită patrie, care e cu atât mai iubită cu cât este mai nenorocită. Românul nu o părăseşte niciodată pentru totdeauna. El păstrează, intact, tot ce i-a rămas de la străbuni: îmbrăcăminte, obiceiuri, limba şi, mai cu seamă, marele său nume: român!“ * Nu ştiu ce să fac: să râd ori să plâng, fiind vorba de un „Fritz“ care a găsit exact ce căuta, în România, moartea! Iar întâmplarea a făcut ca acest „Fritz“ să fie tatăl lui Gerhard Schroeder! Şi tot întâmplarea a făcut ca acesta din urmă să ajungă Cancelar al Germaniei Federale! Însă, spre deosebire de alţi „Fritzi“ care-şi dorm somnul de veci pe coclauri româneşti, dintr-odată, „Fritz“-ul cu pricina a stârnit un adevărat carusel: fiul prodig, Gerhardică, vine să se reculeagă la mormântul tatălui său, îngropat acum 60 de ani şi, deci, devenit oale şi ulcele într-un sat din Transilvania! Era şi normal, deci, ca Năstase Adrian să pună mâna pe mătură şi făraş ca să ascundă „sub preş“ gunoaiele! De asemenea, pe lopată şi tărăboanţă, ca să astupe gropile de pe drumul ce duce spre satul cu pricina: Ceanu Mare! Numai de noroc să se plângă! Că multe sate din România ar fi dorit să aibă îngropat pe moşiile lor câte un „Fritz“, să zicem, cu numele de Hitler, sau Ribbentrop, care au dat cu „generozitate“ ruşilor Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa, iar partea de miazănoapte a Transilvaniei, boanghenilor! Amuzant, de n-ar fi ruşinos! Ba chiar trist, când ne
140
gândim încă şi încă o dată la Martirul Neamului, Ion Antonescu, care, tot de peste 60 de ani se află, nu se ştie unde, fără mormânt şi fără cruce la căpătâi! * Mai spuneam undeva, că în 1991, duplicitatea Frontului Popular de la Chişinău ajunsese până într-acolo încât lansase chemarea ca basarabenii din interiorul ţării să ceară „cetăţenie basarabeană“! O enormitate crasă, chiar şi atunci când îi avem în vedere pe basarabenii dintre Prut şi Nistru! Dar pe care Izvestia şi TASS-ul au exploatat-o scriind că „mii de basarabeni din România cer repatrierea în U.R.S.S.“!... Şi, parcă, în întrecere cu Frontul, Consiliul Naţional al Întregirii, ca să nu rămână de căruţa duplicităţii, începu recensământul basarabenilor, nord-bucovinenilor şi herţenilor din interiorul Ţării! Ca şi cum aceştia n-ar fi fost români!... Ca să nu mai vorbim de faptul că Liga pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Societatea Bucureşti-Chişinău au organizat mult trâmbiţatul „pod de flori“ de la Prut!... O diversiune prosovietică şi, deci, antiromânească!... O trecere a Prutului, cu care prilej, aceeaşi Ligă declara că amintitul „pod“ era „fără nici un gând de expansiune (!) şi nici de schimbări sau modificări ale pactelor şi tratatelor oficiale“ (!). Care „pacte“, numai surdul, mutul şi iapa ştiau, vorba umoristului! * Apăruse şi o Asociaţie Română a Victimelor Staliniste (ARVIS), care, ani în şir, cerea Statului Român „despăgubiri“ băneşti pentru toţi basarabenii, nord-bucovinenii şi herţenii care, fugind de ocupaţia rusească, abandonaseră în teritoriile româneşti răpite pământuri, case, animale etc!... Or, vorba lui Eminescu, a lua bani pentru aşa ceva, înseamnă a vinde, a renunţa în favoarea ocupantului!... Ş-apoi, toţi aceşti despământeniţi, decenii în şir, s-au bucurat absolut de toate drepturile cetăţeneşti ale întregii populaţii de pe cuprinsul ţării româneşti!... * Spre deosebire de mentalitatea obscură a celor trei preşedinţi ai României de la 1989 încoace, şi a candidaţilor la preşedinţie, printre care şi unul ce, în clipa când aştern aceste rânduri, păstoreşte scriitorimea română, vreau să cred, sunt convins chiar, că
141
problema revenirii la ţara-mamă nu poate fi lăsată doar pe mâna basarabenilor! E o problemă naţională, atotnaţională, ce trebuie românizată la scara întregii ţări! Cu atât mai mult cu cât, în mod tendenţios, ca să nu zic prostesc, nenumăratele nereuşite catastrofale dintre Prut şi Nistru sunt atribuite... „regăţenilor“! Nimic mai neadevărat şi mai şovin! Şovin, pentru că în urma intoxicării moscovite antiromâneşti, în doze cabaline, există şi un fel de şovinism basarabean, cu rădăcinile înfipte în cel „velico-rus“! Şi v-o spune un basarabean!... * Oricât de paradoxal s-ar părea, fenomenul fricii de România între Prut şi Nistru a existat şi mai există! O scrânteală ce se transmite din tată în fiu de-a lungul anilor de ocupaţie rusească. Un antiromânism moscovit ce, de la 1944 încoace porneşte de la gogomănia că „Jandarmii români băteau!“ O farsă ce a prins şi mai prinde! Mai ales în rândurile oamenilor simpli. Pentru că nu mai avea cine le deschide ochii: marea majoritate a intelectualilor, în frunte cu învăţătorii, fugiseră de frica ruşilor peste Prut. În locul lor, erau puşi tineri cu şapte clase primare, sau cel mult câteva clase de liceu! Cunosc cazuri când mulţi dintre cei deveniţi peste noapte „dascăli“ nu ştiau tabla înmulţirii! Aşa că nu prea avea cine să le explice ţăranilor că o pereche de palme date de un şef de post bătăuş unui găinar, nu se compară cu anii de puşcărie sovietică, sentinţe date fără nici o vină, cu deportările în fund de Siberie, de asemenea, fără nici o vină, cu batalioanele de muncă forţată, cu colonizarea Basarabiei cu ruşi, ucraineni şi alte semijnţii alogene, cu căsătoriile mixte al căror dedesubt era: mireasa – rusoaică, mirele – moldovan, etc! Căsătorii în urma cărora progeniturile nu mai vorbesc limba mirelui îmbrobodit! Căsătorii în urma cărora „socrii mari“, devenind bunici, nu se mai pot înţelege cu nepoţeii rusificaţi. O formă de asimilare cunoscută şi de părinţii tinerilor autohtoni care, prin tot felul de momeli ruseşti, se lăsau duşi la aşa-zise construcţii unionale şi la mult trâmbiţata desţelenire a pământurilor din Kazahstan. Ca rezultat, astăzi, e greu de găsit o familie de basarabeni care să nu aibă pe cineva înstrăinat în cele patru zări ale Rusiei! De unde şi prostia proştilor: „Dacă ne unim cu România, n-o să ne mai vedem nemurelile din Rusia!“ Şi bietul ţăran, ajuns în faţa
142
urnelor, votează pentru cei care l-au văduvit de petecul lui de ogor, dar mai ales de dragostea sa pentru ţara-mamă, România! * Ajunsă la strâmtoare, de la 1944 încoace, Basarabiei i-a fost dat să aibă pretinşi reprezentanţi care au făcut-o şi o fac în continuare de râs şi de batjocură. Pentru că, ce altceva decât batjocură este impostura că rusa ar fi liantul de frăţietate dintre Moscova şi Chişinău, cum o făcea lipovanul de la Chilia, pe nume Emilian Bucov, în poezia sa şovină „Cine-a spus?“ Deşi, în general, graiurile n-ar trebui să dezbine, rusa, ca nici o altă limbă, a devenit pentru basarabeni şi bucovinei „sabia lui Damocles“ în procesul de asimilare şi colonizare. O dovadă în plus că rusa nu uneşte, ci dezbină, este ura reciprocă dintre purtătorii ei şi autohtonii români! * Îl cunoşteam de prin ’59. Încă de pe atunci, când frământa glodul Schinoasei cu cizmele-i de cauciuc trase peste pantalonii albi, ca să nu-i murdărească între picioare. Aşa îl vedeam adesea pe la poarta noastră, plecând sau întorcându-se la căsuţa lui de bârne, date cu smoală, pe care i-o pusese la dispoziţie redacţia ziarului Moldova Socialistă, unde lucra dumnealui ca şef de secţie, iar poi ca redactor adjunct. Uneori coboram împreună dealul spre staţia de troleibuz. Mergeam unul în urma celuilalt, fără să fi putut scoate din el o vorbă! Tăcut şi dus pe gânduri de nu puteai ghici niciodată ce se petrece în sufletul lui de ţăran de prin părţile Izmailului. Nu se dădea nici de frică atras în vreo discuţie politică sau lumească. Nu-l ştia încă nimeni de ziarist şi nici de poet. Scria puţin şi prost. O constatare valabilă până în clipa când şi-a curmat zilele cu o armă de vânătoare! După cum valabilă ia rămas şi taciturnia. O muţenie voită, de care, cu timpul, mulţi şi-au dat seama că era o filozofie a lui bine chibzuită. Chibzuită pentru că, până la urmă, mierea tăceerii din zicală i-a fost remarcată la nivel republican. Căci, la 1967, Pavel Boţu, era de acum preşedinte al Uniunii scriitorilor din Basarabia. Mai fuseseră până la el şi alţi preşedinţi: Emilian Bucov, Andrei Lupan, Ică Ciobanu. Dar se ţinură la acest post căldicel doar cîţiva ani. Şi asta din pricină că oamenii mai scoteau şi câte o vorbuliţă în faţa atotputernicilor partidului. Nu
143
acelaşi lucru se putea spune despre Pavel Petrovici. Că nu era glumă să te afli în vârful piramidei scriitoriceşti 20 de ani! Cu timpul toţi îşi dădură seama cât de mult greşeau crezând că Boţu era un om tăcut. Drept dovadă, stă neclintită şi în ziua de azi tableta „Partidul lui Lenin“: „Singurul privilegiu al comunismului este de a fi întotdeauna printre primii la datorie, de a închina toată puterea şi toată priceperea sa fericirii norodului. O datorie sfântă a comunismului este de a se îngriji neîntrerupt de sporirea bogăţiilor Patriei, a valorilor ei spirituale, de a contribui prin muncă deosebită la înfăptuirea sarcinilor pe care le formulează partidul!“ * Acum vreo 30 de ani, statisticile de la Chişinău atestau că cei 55.000 de ruşi de pe cuprinsul provinciei ce, chipurile, vorbeau modoveneasca, făceau „14 procente din populaţia republicii“! Cu o astfel de logică reieşea că între Prut şi Nistru locuiau doar vreo 400.000 de ruşi şi ucraineni, când, de fapt, numărul lor întrecea milionul! În realitate, deci, procentul de ruşi cu atitudine loială faţă de limba română nu ajungea nici măcar la 5%! Ce să mai zicem dar de situaţia demografică şi lingvistică a populaţiei româneşti din judeţele Basarabiei, date de Stalin Ucrainei la 1940? Sau de cea a Nordului Bucovinei? Recensământul sovietic din Ianuarie 1979 şi statisticile ulterioare ne informau că în Ucraina trăiesc circa 400.000 de autohtoni, pe care acelaşi recensământ îi împarte în mod deliberat în 293.576 de „moldoveni“ şi 121.975 de „români“! În felul acesta, confuzia pusă la cale de ucraineni în materie de „români“ şi „moldoveni“, avea drept scop încurcarea iţelor istoriei: românii şi moldovenii sunt două popoare diferite! * A trebuit să treacă zeci de ani ca să se găsească nişte studenţi de la Universitatea din Chişinău care l-au luat pe Ivan Panteleevici Druţă în furci pentru tâmpenia de a-i fi numit pe corifeii literaturii şi culturii româneşti de pe aleea clasicilor din Chişinău, inclusiv pe Dimitrie Cantemir, „căpăţâni de bronz“! Care, pe dumnealui, tâmplarul din Horodişte, nu-l interesează! Acesta este impostorul promoscovit tipic, care, până nu de mult, era numit pe tot cuprinsul Basarabiei „mare patriot“, „fiu al graiului şi neamului românesc“. În
144
fond, un antiromân de-o viaţă pe care, totuşi, Academia Română l-a făcut, în contumacie, Membru de Onoare! Onoare pentru că tot el, Ion Panteleevici, urmat de Snegur şi Lucinschi, cu care se îmbrăţişau voiniceşte Iliescu şi Constantinescu, a fost contra reactivării Mitropoliei Basarabiei, numind-o „subversivă şi nocivă“! Dacă o fi fost aşa cum scriu unele ziare de la Chişinău, ce pretenţii putem avea de la acei enoriaşi rătăciţi din punct de vedere naţional, care, nimerind în mrejele panslavismului, îl preferă pe mitropolitul moscovit Vladimir (colonelul sovietic bucovinean Nicolai Vasilievici Cântăreanu) şi nu pe Mitropolitul de Bălţi, Petru Păduraru cu cele peste 150 de parohii şi circa 400.000 de credincioşi români?!... Vremuri de apoi, a căror dovadă o constituie şi numele ruseşti ale celor trei „comandiri“ supremi de la Chişinău: Voronin, Tarlev şi Ostapciuc! Trei, Doamne, şi toţi trei antiunionişti! * Se zice că, demult-demult, pe la 1711, lângă Stănileşti, s-ar fi răsturnat o căruţă cu proşti. Care, de frica turcilor, s-au dus peste Nistru, la Petru cel Mare. Anume de atunci au început să ni se trag ă toate „binefacerile“ ruseşti şi ucraineşti! Totuşi, rar cine îndrăzneşte să critice naivitatea cronicarului cu zisa „lucoare de la răsărit!“ Chipurile, aşa înţelegea el lucrurile şi aşa le-a pus pe „hârteie“! Un lucru e sigur: cronicarul nu era un cârcotaş! Ca antiunioniştii şi antiromânii de la Chişinău şi nu numai. Antiunionişti zişi moldoveni, care încurcă în mod voit borcanele, aşa cum li se porunceşte de dincolo de Nipru, pe ale cărui maluri se află Kievul lui Vladimir! Acel Vladimir care i-a creştinat pe păgânii lui abia la 988!... An când noi, deveniţi etimologic români, eram creştini încă de pe vremea Sfântului Andrei! De altfel, acestuia, ca şi lui Ovidiu, i-a fost dat să sălăşluiască la Tomis, Constanţa noastră de astăzi!... Acel Vladimir care, afemeiat cum era, vroia să îmbine ortodoxismul cu islamismul! Pentru că acesta le îngăduia şi le îngăduie bărbaţilor musulmani să aibă mai multe soţii! Şi numai datorită împotrivirii soţiei sale, Ana, de origine greacă, Vladimir s-a limitat... doar la creştinism!... Deşi până atunci acest Volodimir, declarat mai apoi sfânt (!), omorâse nenumăraţi misionari creştini romani, înecându-i în Nipru!... Asta era şi mai este „lucoarea“ ce ne vine de la răsărit!
145
* Prin anii ’80, scriitorul Mihail Dolgan zicea, negru pe alb, că limba română este un fel de „patrie mică“ în raport cu limba rusă ca „patrie mare“!... Mai bine mi-ar fi tras o palmă! Pentru că, stând strâmb şi judecând drept, limba pe care o vorbim noi, românii, se trage din cea în care a vorbit Isus Hristos, după ebraică şi greacă!... Latina, adică! Latina deci, care pe vremea aceea nu era „alterată“ cu slavonisme, aşa cum se întâmplă cu româna de la Chişinău. Din simpul motiv că acestea, slavonismele adică, nu existau ca atare!... Cu toate astea, ruşii, prin şovinismul lor din născare, nu concep nici să recunoscă măcar că în rugăciunea Tatăl Nostru, să zicem, doar două cuvinte: „ispită“ şi „greşeală“ sunt de provenienţă slavă!... Cât despre păgânii creştinaţi de Vladimir, aceştia, până la anul 1000 se închinau la idoli ca Dajboj, Hors, Perun şi Svarog. Şi tot cu titlu informativ, fără nici o tendenţiozitate, e cazul să se mai ştie că 95% din terminologia bisericească paravoslavnică este de origine latină!... Începând chiar cu apelativul „patriarh“, care vine de la românescul „patriarh“ ce la rându-i se trage din latinescul „patriarchalis“!... Ca să nu mai vorbim de Hristos – de la Christus, hristianin – de la cristianus, psaltiri – de la psalterium, pasha – de la paschalis, heruvim – de la heruvium, antihrist – de la antichristus, mir – de la mirtum, rai – de la res, tron – de la tronus, şcoala de la shola şi atâtea şi atâtea altele!... Am citit nu mai ştiu în ce ziar că până şi denumirea oraşului siberian Saratov ar veni de la românescul Sarata!... Acestea fiind zise, le place-nu le place rusofonilor şi rusofililor de la Chişinău, fondul lexical de bază al limbii ruse este, în majoritate, de origine latină!... A m i n !... * Cu riscul de a părea intransigent voi spune că mult trtâmbiţatul Ion Druţă stă, ca puţini alţii, la baza antiromânismului dintre Prut şi Nistru. Deşi critica literară l-a ridicat ani de zile în slăvi pentru orice povestioară ticluită, de regulă, în doi peri! Voi aduce pe tapet nişte gânduri privind nuvela „Toiagul păstoriei“. Îmi venea, şi-mi vine greu, să spun, categoric, ce l-a făcut pe acest prozator şmecher să-şi aleagă, din exilul pretins forţat de la Moscova, un asemenea titlu de nuvelă mioritică: acel băţ lung pe care, din vremuri de
146
demult, îl purtau drumeţii, sau lumânarea din mâna de pe piept sau de la capul mortului?... În orice caz, nu în sens figurativ de ajutor sau reazem în dârjeaua realismului socialist. Pentru că acesta, se credea, nu putea să aducă pe lume decât măsluire spirituală. De unde, probabil, şi pretinsul antipod Druţă, ca fenomen aproape unic pe fundalul mai mult decât tragic al literaturii postbelice din Basarabia. Când, în fond, principiul lui era acela de „una caldă – una rece“. Predominau, desigur, cele reci! Printre cele oarecum calde figurau doar Vasiluţa din Casa Mare şi Ruţa din „Păsările tinereţii noastre“. Nu voi exagera, cred, dacă voi susţine că, în rest, toate chipurile zis pozitive erau denaturate. Denaturate prin călcarea în picioare a unor virtuţi precum românism şi adevăr istoric. Şmecheria lui Druţă era aceea că-şi luase ca motto la „Toiagul păstoriei“ paradoxul: „Şi n-avea oi“!... Mai departe crezi ce vrei! Şi puţini erau acei care îşi puneau întrebarea: „Când şi de ce el, cioban de viţă, cu «cuşma de un cot», n-avea oi?!“... * „Prospeţimea cuvântului matern“ – era o rubrică a anilor ’80 din săptămânalul chişinăuean Literatura şi arta ce avea drept „scut“ o frântură de frază în doi peri de undeva de la Grigore Vieru: „A vorbi sănătos limba mamei este o datorie patriotică!“ Or, patriotismul de atunci nu putea fi altul decât cel... sovietic!... Şi, deci, sintagma de „datorie patriotică“ o acoperea pe cea a „graiului matern“. Chiar şi atunci când venea vorba de limba traducerilor din rusă. Până şi eruditul Alexandru Cozmescu zicea: „Literatura naţională hrăneşte sufletul unui popor“, iar cea tradusă, rusa adică, „este chezăşia internaţionalismului, a colectivismului şi a cooperării intelectuale între popoare“. (!) * Nu spun o noutate: toate relele ce se abat asupra limbii române dintre Prut şi Nistru se trag până în ziua de azi de la calchierile ruseşti, ca să nu le zic caraghioslâcuri. Cum ar fi „gătinţă“ – de la rusescul „gotovnosti“, „a precăta“ – de la „peresmotreti“, „a cadona“ – de la „podariti“, „a conduce cu“ – de la „rucovoditi cem-to“, „de rând cu“ – de la „nareadu s cem-to“, „de la numele“ – „ot imeni“ etc!... Şi, cu riscul de a mă manifesta încă o dată în faţa lui Valentin Mândâcanu voi reda spusele ce mi le adresa prin anii ’80,
147
ca: „răuvoitor, scriboman cu gura plină de cocleală, înhămat la harabaua propagandistică a Vestului, care varsă râuri de venin în zadarnica strădanie de a demonstra existenţa unei tendinţe de rusificare a limbii naţionale din ţara noastră“.(!) Bănuiesc că el, ca autor al formidabilului articol „Cinstirea fagurelui de miere“ nu putea altfel, când fiul său, Emil, ocupa postul de secretar responsabil la revista „Russchii iazâc v moldavscoi şcole“ ()„Limba rusă în şcoala moldovenească“!... Aici, deşi nu-mi arde de glumă, mă întreb, cum o fi cu cea „muntenească“? * A şadar, un limbaj de tip nou, denumit „educare a omului nou, purtător de calităţi alese ale cetăţeanului sovietic integru“! Limbaj căruia i se alătură scriitorul Gheorghe Vodă, ce susţine că „Pământul Moldovei Sovietice este scris astăzi cu o nouă caligrafie a muncii, având un conţinut mult mai bogat, socialist, cu oameni voioşi, blajini şi muncitori, harnici şi înaripaţi, cu inimi unite de unul şi acelaşi sentiment al prieteniei curate“! * Ca unul ce am cunoscut pe propria-mi piele realitatea sovietică vreme de 29 de ani, voi spune că nimeni nu obliga pe nimeni să apeleze la conjuncturisme de ordin antiromânesc! Chiar dacă, să zicem, le veni conjuncturiştilor de la Chişinău în ajutor un ziar italian de limbă română care, în Noiembrie 1980 scria: „La declararea unui nou născut în Basarabia, dacă părintele declară pentru copil, bunăoară, numele de Ion, funcţionarii, care, de regulă, sunt ruşi, îl scriu sub forma rusească de... Ivan“!... Şi, chipurile, omul accepta! Ceea ce nu era adevărat. Dacă omul avea demnitate de român, putea să nu accepte! Drept dovadă pot fi şi zecile de mii de nume curat româneşti: Octavian, Doina, Mircea, Mirela, Bogdan, Tudor, Mariana, Artur, Mihai, Georgeta, Virgil şi multe altele!... * Docilă din naştere, plus condiţiile „libertăţilor socialiste sovietice, o “Literatură şi artă“, pe atunci în frunte cu politrucul Valeriu Senic, n-ar fi îndrăznit pentru nimic în lume să scrie ceva nepermis de supraveghetorii partidului. Asta pe de o parte. Pe de alta însă, nimeni nu-l obliga pe un Anatol Ciocanu, la 45 de ani ai Moldovei Sovietice, să-i
148
aducă acesteia dragostea lui feciorească scriind: „Vârstă-a Republicii – / Te purtăm peste tot/ Alături de-a noastră/ Ca pe-un oxigen ce ne-alăptează/ Şi n-am fi noi, de n-ai fi tu/ Asemeni unui strugur/ În amează!“. * Cartea sovietică „moldovenească“ (!), scrisă la porunca lui Bodiul sau Lucinschi se prăfuia cu anii prin librării, fiind, în cele din urmă, aruncată la maculatură. Cum s-a întâmplat cu „Cresc etajele“ lui Emilian Bucov – 800 de pagini de aiureli realist-socialiste, sau „Lumina“ lui Andrei Lupan. Pretinşi „patriarhi ai literaturii“ de la Chişinău! Primul cu studii universitare la Bucureşti, iar al doilea – cu nişte ani, desculţ pe mirişte, la Facultatea agricolă din Chişinău. De ce, totuşi, nu li se vindeau „operele“?... Ne-o spunea în mod autocritic însăşi poetul academician Andrei Pavlovici Lupan, deşi autocritica dumnealui nu era prea convingătoare: „Vorba e că un timp la noi limba literară a fost discreditată şi acest fapt i-a îndepărtat pe scriitori de moştenirea clasică, adesea putându-se observa chiar şi cazuri triste de analfabetism elementar“! Foarte adevărat. Dar cine-l obliga pe dânsul, în primul rând, să scrie asemenea versuri: „Măi Ipate,/ Măi Ipate,/ Scoate coasa şi ţi-o bate/, Dar Ipate se culcă pe altă parte!“?... Şi erau incluse în manuale şcolare!... * Săraca noastră limbă bogată!... Cum numisem eu acum peste 20 de ani, una dintre emisiunile mele săptămânale de la Europa Liberă. Toţi „nelegiuiţii îşi bat gioc de ea“, vorba lui Alecu Russo. Mă refer la gazete dintre Prut şi Nistru, din ale căror pagini pot fi pescuite până în ziua de azi perle ca: „Angajamentele sunt în putere“, „Dacă n-ai plătit costul drumului“, „Faţa agronomului e câmpul“, „Convorbire despre principal“, „Să afirmăm modul trezit de viaţă“, „Lucrările în perioada de muncă susţinută“, „Plus la toate, pe umerii lor îngrijirea sfeclei de zahăr“, „Înrăutăţeşte substanţial vizibilitatea ninsoarea“, „Ea stă ghemuită şi priveşte inexpresiv“ etc! Neghiobii peste neghiobii!... Şi toate în urma calchierilor ruseşti! Şi ar fi peste puterile mele să nu dau încă un exemplu de denaturare a unei fraze ca: „Pe măsura faptului, cum ei au plantat răsadul în sol neadăpostit, plantaţiile regulat s-au udat“!...
149
*
G ălăgia festivităţilor ruseşti de la Chişinău continuă! Iar diriguitorilor de acolo nici nu le pasă c ă ar putea deranja Bucureştiul. Cum ar fi „comemorarea alipirii Basarabiei la matuşca Rusia“! Sau campania lansată pe vremea lui Pavel Boţu în incinta Cetăţii Soroca. Cetate, pe ale cărei ziduri medievale, cum scria Literatura şi arta, „un ochi mai atent ar depista urmele ghiulelelor tătăreşti, turceşti şi chiar poloneze ce ar fi vrut să sfârtece întăritura“! Dar nici un cuvânt despre „săbaticii şi cruzii cazaci“, cum îi descria un martor al acelor timpuri de restrişte. Cu totul alta, sunt sigur, ar fi fost atitudinea scribilor de la Chişinău dacă zidurile Cetăţii ne-ar fi adus, încrustat din negura veacurilor un nume de „Ivan“ sau de „Sveatoslav“ şi nu un nume de „Radu“, dăltuit adânc peste generaţii, nume ce împânzeşte întreaga Ţară Românească!... În schimb, scărpiniciul limbii scriitoriceşti realist-socialiste ieşea din maluri pe paginile aceleiaşi Literatură şi artă, care scria: „...Interiorul Cetăţii care poate fi folosit mult mai eficient în scopul de a propaga însemnătatea actului politic de la 1812, prietenia popoarelor ţării noastre, lupta pentru pace, viaţa fericită a moldovenilor de azi... pentru ca, ajunşi la aniversarea alipirii Basarabiei cu Rusia, să putem afirma că evenimentul a fost o mare şi adevărată sărbătoare a întregului popor moldovenesc!“... Să-ţi verşi maţele, nu alta!... * Într-o „prăpădită“ de Belgie, cum ziceam eu acum exact 20 de ani, la Europa Liberă, cu suta ei de mii de agricultori, adică un procent din populaţie, crescătorii de animale dau statul în judecată pentru faptul că n-au ce face cu surplusul de carne şi lapte pe care îl produc! În plus, acest stat „capitalist-exploatator“, de mărimea Basarabiei ca suprafaţă, îi premiază cu bani gheaţă pe cei care respectă cotele fixate la producţia de carne şi lapte, taxându-i în acelaşi timp, cu circa 5 franci belgieni la litrul de lapte pe cei care produc peste prevederile cotelor!... N-aş fi revenit la această situaţie comică din agricultura belgiană, dacă în pretinsa exploatare a câmpiilor şi colinelor din Basarabia n-ar continua aceeaşi harababură sovieto-colectivistă!... *
150
Rusificarea neobrăzată de la Chişinău ieşea şi mai iese din maluri! Exact ca pe vremea lui Bodiul şi Lucinschi. Şi gândul mă duce la dispariţia lui Liviu Damian, „un om drag, un om de cultură, poet cu inima şi harul“, cum scria, pe bună dreptate, Eliza Botezatu. Liviu, deci, feciorul lui Ştefan din Strâmba Bălţilor. Strâmba despre care mult regretatul poet scria: „Mi-i altul satul,/ Numele i-i altul./ Îi zice Leadoveni/ Şi e bogat./ Dar când mă-ntorc –/ Eu nu vin doar la dânsul,/ Ci şi la Strâmba/ Cea de altădat’“/... Vorba e că nu se poate trage cu buretele bodulismului şi voronismului peste istoria şi trecutul unei localităţi şi atâtea altele de pe tot cuprinsul Basarabiei, botezate de primii lor trăitori. Şi dacă a fost Strâmba, Strâmba trebuie să rămână. Ca de altfel, şi Liviu Damian al lui Ştefan, şi nu Liviu Stepanovici! * Fenomenul rusificării, deci, şi cum decurge el în cadrul şovinismului moscovit şi al celui ucrainean, bineînţeles, care s-a dovedit a fi de o mie de ori mai feroce decât cel rusesc!?... Foarte simplu! Vine, bunăoară, Ivanov, din fund de Rusie, la Străşeni, baştina lui Alecu Russo, sau la Izmail, oraşul Mareşalului român Alexandru Averescu, şi vede că-i „horoşo!“ Haleală pe săturate, nu ca la el „de unde mă-sa l-a adus“, lapte, carne, fructe, struguri şi, deci, vin cât pofteşti şi chiar „harbuji“ mari cât capul lui, de care se miră „cum de-i ţin crengile copacilor“!... Şi, bineînţeles, că îl cheamă imediat pe Petrov, tot din fund de Rusie, care, la rându-i îl aduce pe Sidorov şi tot aşa până când întrunirile încep să se ţină în limba rusă pentru că, vedeţi dumneavoastră, prostia românului, nu e frumos să se vorbească într-o limbă pe care n-o cunoaşte toată lumea! * În toamna lui ’87, ziarul elveţian „Le Matin“ scria: „...Acest pământ românesc ce pe vremuri se chema Basarabia, a fost rupt în mod brutal de către Stalin, în 1940, de la Patria-mamă România. Dar ea, Basarabia adică, a fost recent teatrul unor relaţii ostile între „persoane de diferite naţionalităţi“, cum califică limba de lemn de acolo incidentele provocate de rusificare“... Acelaşi ziar imparţial mai scria că „atât cultura, cât şi limba zişilor moldoveni sunt în realitate aceleaşi cu ale Românilor“. Etnia lor, a moldovenilor
151
adică, „formând majoritatea populaţiei din Republica Moldovenească ce se ridică la impozanta cifră de 4 milioane 200 de mii.“ Milioane cărora Gheorghe Vodă, cu mult frecventul lui registru „moldovenesc“ din Literatura şi arta, le atribuie, cu de la partidul lui Lenin putere, o pretinsă „durere de patria lui socialistă“, pentru care patriotismul ar avea „o singură noţiune“, aceea de „socialism sovietic ca patrie“!... Nu ştiu ce-o mai fi făcând astăzi fostul Gică Vodă, care, la un moment dat mă dăngăluia în aceeaşi Literatură şi artă ca „papaşă al naţiunii“!... Cu care prilej, şi Grigore Vieru se întreba, în acelaşi săptămânal, „de ce nu mi-oi fi căutând de treburile mele pe malurile Senei?“ * Dialoguri literare?... Să fim serioşi!... (Vorba fiind de începutul anului ’88.) Eu unul, le-am asemuit şi le asemuiesc cu sărutul din scripturi al lui Iuda. Acesta nefiind altul decât „fratele mijlociu“, după cel rus, al basarabeanului şi bucovineanului – adică ucraineanul!... Or, a crede că românul bucovinean, ca şi cel basarabean din sudul şi nordul provinciei ce-şi trage numele de la dinastia domnitoare a Basarabilor, va scoate din foc castanele cu mâna ucraineanului, e ca şi cum berbecul ar interveni pe lângă „cumătrul lup“ cu rugămintea să facă „poreadcă“ (ordine) la stână, pentru că, vedeţi dumneavoastră, iepurele îi fură în fiecare noapte câte o oaie!... Asta însă nu i-a împiedicat pe păstorii scriitorilor de la Chişinău să le propună cobreslaşilor de la Kiev ca să fie „puse în valoare noi forme de popularizare a literaturilor frăţeşti: ucraineană şi moldovenească“! Iar printre aceste noi forme „dezvelirea unui monument lui Taras Şevcenco la Chişinău şi lui Eminescu la Cernăuţi, precum şi deschiderea unei case-muzeu lui Mihailo Koţiubinschi la Giurgiuleşti şi lui Mihai Eminescu la Cernăuţi“!... Asta le mai lipsea basarabenilor: Şevcenco şi Koţiubinschi!... * „Ochii care nu se văd – se uită!“, o fac adesea pe filozofii unii „oameni de bine“ de la Chişinău, cum că, uite, parcă mai deunăzi era 1940, apoi 1945, şi de atunci – 63 de ani s-au scurs!... Exact jumătate din suta şi şase ani de gubernie moscăcească a Basarabiei!... Timp în care, „savurează“ aceeaşi „oameni de bine“, pe diriguitorii
152
dâmboviţeni îi doare în cot că basarabenii şi nord-bucovinenii „se zbat ca în gură de şarpe“!... S-ar putea, pe undeva, – doar pe undeva – să aibă dreptate aceşti... fatalişti! Găsesc totuşi, de cuviinţă, să le amintesc de optimismul celebrului istoric al romanilor Victor Duruy care, la 1879, scria: „În ciuda unui mileniu şi jumătate de dificultăţi, românii sunt astăzi douăsprezece milioane. Nu vom părăsi definitiv atât de uşor ca împăratul Aurelian această vitează populaţie românească a Daciei Traiane. Vrednică de originea sa şi de cel ce i-a dat primele oraşe, ea a jucat în Carpaţi rolul lui Pelagiu şi a ostaşilor săi în Asturia, înfruntând din înălţimile acestei inexpugnabile fortăreţe toate invaziile, recâştigând pas cu pas teritoriul pierdut şi reconstituind după 16 secole de lupte o Italie nouă, Ţara Românească, a cărei înălţare în rândul popoarelor libere o salută toate popoarele latine.“ Iar savantul romanist suedez de renume mondial, A. Lombard scria, în 1942: „Că românii din răsărit n-au părăsit niciodată ţara de la nordul Dunării în faţa popoarelor imigrante, că, în regiunea pe care o numim România, s-a menţinut necontenit un caracter roman îndeajuns de pronunţat pentru a păstra tradiţiile lingvistice şi etnografice – iată fapte care constituiesc acum adevăruri deplin stabilite.“ „După cum se vede – putem citi în Cuvânt înainte, la cartea «Cântare României», editată la Bucureşti în 1967 – unitatea de limbă şi continuitatea ei este o realitate observată şi subliniată de cei mai de seamă oameni de ştiinţă străini. Se înţelege că românii nu puteau ei înşişi să nu-şi dea seama de comunitatea acestui factor primordial al vieţii care este vorbirea, limba. De aici, în chip firesc, a decurs o adâncire a conştiinţei unităţii naţionale şi un reazem solid al acestei unităţi.“ * La un moment dat, pe malul Bâcului se atenta până şi la sfânta sfintelor româneşti – Mioriţa. Un atentat-sacrilegiu, prin care începutul epopeei anonime a neamului românesc, „Pe-un picior de plai“ deveni titlu de piesă ce trata, sub formă de comedie, prostească, mânarea cu forţa a ţăranilor basarabeni în colhozuri. Caricatură ce, după trei decenii şi jumătate de colectivizare sovietică mai continua să savureze deplorabila formă de agricultură şi de trai căzută ca un trăsnet pe capul basarabenilor. Dialogurile impuse de
153
autor, Ion Podoleanu, unui Agache, Amnaru, Ignat, Gheorghe şi altor „eroi“ ai piesei erau născociri debile, ce nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu pretinsa situaţie tragică a trecutului rural românesc al Basarabiei. Iar insulta adusă ţăranilor prin gura lui Amnaru, cum că „toată viaţa cântă din frunză verde, râd ca la iarmaroc, joacă de frig pământul, beau de li se ia auzul, şi se ucid unii pe alţii de parcă-s feciorii lui Cain“, nu avea nimic comun cu firea ţăranului român de la sfârşitul anilor treizeci şi începutul anilor patruzeci!... * E cazul să reproduc zicala cu tâlc ce circulă de peste 60 de ani în Basarabia: „Dacă vrei să fii ministru – nado bâti (trebuie să fii) de peste Nistru“! Cum este cazul lui Voronin şi al atâtor altora! Sau, pur şi simplu, să nu fii român!... Şi, întrucât, de la o vreme, basarabenii nu mai pot fi măcelăriţi ca pe vremea lui Stalin, e mult mai comod să-i strămuţi cu tot felul de momeli în Siberia şi Kazahstan. Iar un loc golit nu rămâne niciodată gol. Cu atât mai mult că umplutură rusească şi ucraineană există – căcălău!... Altfel zis, formele de zăpăceală se schimbă – etnocidul rămâne! Şi satele îmbătrânesc!... Îmbătrânesc într-atât, încât pe întinsurile Basarabiei nu mai are cine învârti o horă pe vatra satului! Nici chiar doba nu mai are cine o bate!... * Mulţi dintre noi încep să preţuiască ceva abia atunci când sunt lipsiţi de acel ceva. Şi ca atâţia alţii mi-am dat seama că nu aveam cartea „Cântare României“ şi nici „Operele alese“ ale lui Octavian Goga. Era însă prea târziu. Ambele fuseseră deja scoase de pe rafturile librăriilor! Pentru că tot ce ajungea la Chişinău din interiorul ţării „stârnea asocieri deplasate“!... Cum ar fi cea de naţionalist român! Iar „bravii“ scriitori şi ziarişti basarabeni, de dragul unui hârb de linte – tăceau! Deşi cei, cât de cât, cu suflete de români ştiau că naţionalismul unui popor asuprit are un conţinut profund patriotic îndreptat împotriva asupritorului! * Cretinismul de la Chişinău, ridicat la rang de politică de stat, trăgea şi mai trage focul la turta urii şi fricii de tot ce-i românesc. Sursă de profanare şi discreditare!
154
Discreditarea lui Eminescu, să zicem, prin sărbătorirea poeziei sale „în ultima duminică a lunii Iunie“. Sărbătoare ce, neapărat, trebuia „să se transforme sub semnul lui Iunie eliberator în imn de glorie Patriei sovietice care ne-a dat nouă, moldovenilor, posibilitatea să cinstim la adevărata valoare Luceafărul poeziei noastre!“... Altfel zis, poetul poeţilor Neamului – „părtaş“ la comemorarea unui eveniment de cea mai tristă memorie pentru basarabeni – 28 iunie 1940!... Neobrăzare rusească! * La Chişinău e incomod, cică, să se ţină vreo întrunire în limba „republicii“, dacă asistă vreun rus care nu vrea nicidecum să înveţe româneşte! Ca exemplu de deplorabili „minoritari rusificaţi“, vorba lui Lenin, pot fi socotiţi şi Lucinschi, şi Lavranciuc, şi Constantinov cel cârn, şi Lozan, şi Lazarev, şi Bucov, şi Boţu, şi Voronin şi mulţi alţii. Deşi, lucru ştiut, erau convinşi că în toate denaturările naţionale nu există lucruri mărunte. Fie chiar şi într-o problemă „simplă“ ca cea a cărţilor poştale şi plicurilor care nu erau de găsit în limba română! Fie şi cu caractere chirilice!... * Românofobia era „cultivată“ prin dragoste trasă de păr faţă de Rusia, în general şi faţă de Siberia în special! „Dragoste şi bucurie“ până şi pentru un ocol silvic siberian al cărui şef era un rus la ale cărui cuvinte i se umeziră ochii de emoţie prozatorului cu pricina, Ică Ciobanu: „Veniţi şi pe la noi! Soţia îi moldoveancă din satul Cepeleuţi“. Satul meu natal! Sărmana consăteancă! Cum o fi ajuns ea acolo, în Siberia, la mii de kilometri de casa părintească? În orice caz, nu din zburdănicie! Putea să fie şi vreo rudă de-a mea, că e plin satul de Lupeni şi Chistrugeni! Că maică-mea era din neamul acestora. Şi autorului cu pricina i se mai umeziră o dată ochii de... romantism! Mai ales când savura faptul că la tăiat de pădure, pâinea din traista consătencei mele îngheţa în aşa hal încât trebuia tăiată cu toporul!... Şi, cuminte din fire, autorul romancier înţelegea „greutăţile creşterii nestăvilite a socialismului şi comunismului de pe zisa şesime a globului pământesc“! Ferice de el şi de biata maică-sa că l-a făcut! *
155
A şadar, culegem ce-au semănat cei care de la 1989 încoace ne tot duc din lac în puţ!... Într-adevăr: cine, nesilit de nimeni, a recunoscut avortarea aberantei Republici Moldova? Capul ţării româneşti! Cine, în timp ce la Iaşi se lansa Consiliul Naţional al Reîntregirii, s-a dus la Ungheni să-l încurajeze în ale antiunionismului pe filorusul Mircea Snegur? Capul ţării româneşti!... De ce ne-am mai mira, deci, că au trecut Prutul întru recunoaşterea aceleiaşi republici un Petre Roman, un Nicolae Văcăroiu, un Emil Constantinescu!... Nu întâmplător, probabil, la un moment dat, Costea Simirad făcuse la Iaşi „Partidul Moldovenilor“!... Cum s-ar zice, păsărica dezbinării naţionale, lansată de „capul ţării“ a zburat şi devine tot mai greu s-o readucem la cuib! Greu, dar nu şi imposibil! Cu condiţia să nu mai facem ceea ce un bărbat cu scaun la cap nu face contra vântului!... * Culegem ce-au semănat şi mai seamănă, de la 1989 încoace, leprele de toate culorile care au pus şi pun în continuare ţara pe butuci. Plus lipsa lor totală de interes pentru Reîntregirea Neamului! Lepre ce s-au dovedit a fi şi marionete, cărora le tremură pantalonii în faţa a tot felul de mandarini americani şi europeni. Marionete prin faptul că nau vrut şi nu vor să profite de reunificarea Germaniei, din a cărei cauză, practic, România rămâne ciopârţită până în ziua de azi! Cine îi opreşte pe diplomaţii noştri să lanseze cuvenitele tratative pentru repararea nedreptăţii istorice ce ni se face de la 1944 încoace?... Laşitatea crasă de dragul parvenirii şi îmbogăţirii cu orice preţ? Chiar şi cu cel al trădării de neam şi ţară?... În acest deplorabil context mă gândesc totuşi cu admiraţie la naivitatea de „prosovietic“ a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care, totuşi, spre cinstea lui, a zis undeva în Ardeal: „Eu sunt mai întâi român şi abia apoi – comunist.“! Se zice că asta l-ar fi costat viaţa, dar a rămas totuşi în istorie, oarecum, ca patriot al ţării sale! Deşi unii zic că a fost totuşi un... „călău“! *

156
Încondeiez sintagma de „patriot“ şi mă întreb dacă, în materie de Reîntregire, li se poate atribui această supremă calitate preşedinţilor României de la 1989 încoace?... Puţin probabil! Fie şi din simplul motiv că la Chişinău sunt sărbătorite, în continuare: ziua de 2 august – ziua republicii de acolo, 24 august – zi a eliberării Chişinăului de sub sapogul (cisma) româno-fascistă şi 31 august – ca zi a „Republicii Moldova“! * Nesilit de nimeni, dar spre bucuria Chişinăului rusofon şi rusofil, Mugur Isărescu a emis în miliarde de exemplare bancnote româneşti cu conturul ştirbit al României!... Adică fără Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei Dorohoiului!... Cine l-a obligat pe acest guvernator al Băncii Naţionale a României să emită bancnote antiromâneşti?... * O informaţie apolitică dintr-un buletin de ştiri de la Radio România Actualităţi aducea la cunoştinţa radio-ascultătorilor cum că o navă încărcată cu 7500 de tone de porumb, venind „din portul ucrainean Izmail“ se împotmolise în Canalul Sulina şi împiedica circulaţia vapoarelor. Cine i-a obligat pe redactorii de atunci ai domnului Şeuleanu să evidenţieze Izmailul, baştina Mareşalului Averescu, drept „port ucrainean“?... Nimeni! * În numărul din 31 octombrie 1991, Literatura şi arta de la Chişinău publica o adresare a scriitorilor de acolo „Către toţi oamenii de bună credinţă din republică“, îndemnându-i să susţină alegerea lui Mircea Snegur în funcţia de preşedinte al „Republicii Moldova“! O adresare vădit anacronică, apolitică şi impostoare. Anacronică prin faptul că semnatarii ei ar fi dat dovadă de „luciditate“, cum pretindeau ei, dacă n-ar fi lansat-o! Apolitică, pentru că adresarea viza doar „oamenii de bună credinţă“! Ca şi cum cei care nu aveau de gând să voteze la 8 decembrie 1991 pentru Mircea Snegur, n-ar fi fost „oameni de bună credinţă“! Şi, în sfârşit, impostoare, pentru că în calitatea-i de preşedinte se ştia că Mircea Snegur nu avea de gând să promoveze legile privind „revenirea la alfabetul latin şi oficializarea limbii române“!...
157
* Îmbătaţi cu „apă de ploaie“, chiriaşii de la Cotroceni ai lui Emil Constantinescu susţineau că vizita lui Bill Clinton la Bucureşti „nu a fost doar un premiu de consolare, ci o mare victorie în lansarea României pe orbita atenţiei internaţionale“, lepădând astfel “haina ponosită“ de victimă a istoriei şi îmbrăcând-o pe cea „a sacrificiilor istorice“, cum jubila preşedintele bucureştean! „Sacrificii“, în a căror lumină Românul Liber al lui Ion Raţiu se întreba dacă „Basarabia şi Bucovina sunt ale noastre?“! Se întreba şi răspundea: „Moral – da! Juridic – nu!“ Ba mai şi adăuga că „Încheierea tratatului cu Ucraina nu trebuie privită catastrofic, ci patriotic.“!... * Potrivit unei anchete de la Chişinău, „Ştefan cel Mare îi bate (!) în topul primelor cinci personalităţi, pe Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Iorga şi Ion Antonescu“! „Anchetă“ în care, parcă întâmplător, alături de Decebal nu figurează Traian, ca „ocupant“ al „Moldo-Daciei“!... Şi tot parcă întâmplător ziarul lui Iurie Roşca, Ţara, publica o hartă a României făcută „pată albă“ până la Prut, de unde începea conturul Basarabiei, astăzi „Republica Moldova“, care, chipurile, N-ar avea nimic comun cu România! * După 15 ani de impostură post-decembristă, cea de-a 87 aniversare a Actului Unirii de la Chişinău a fost „comemorată“ la Centrul Cultural al Ministerului de Interne, în ziua de 26 martie 2005. „Aniversare“ în al cărei cadru, spre stupefacţia celor prezenţi, nu s-a rostit nici un cuvânt despre amintitul Act al Unirii!... Le-am şi spus-o organizatorilor bucureşteni că ar fi fost mai „cinstit“ din partea lor să fi schimbat denumirea de „Pro Basarabia“ în cea de „Pro Republica Moldova“, căreia, ca vorbitor principal, îi aducea osanale un pârlit de emisar al Chişinăului!... La care, preşedintele Manu mi-a răspuns cu calmu-i olimpic, că „de-aş pune problema Reîntregirii n-aş mai primi nici un ban de la autorităţi“!... Fără să precizeze însă care autorităţi: cele de la Bucureşti sau cele de la Chişinău!... Mai mult, exact după un an, o altă „întovărăşire“ bucureşteană, numită „Glasul Basarabiei“,
158
comemora, la rându-i, 88 de ani ai Basarabiei. „Festivitate“, (între ghilimele), ce începea cu intonarea imnului „Republicii Moldova“!... Şi bieţii oameni, în majoritate bătrâni şi vădit pierduţi, se ridicară în „poziţie de drepţi“ ca să asculte imnul lui Voronin!... A fost peste puterile mele să trec cu vederea această m ăgărie şi, deşi fusesem rugat să iau cuvântul, m-am ridicat de la masa prezidiului şi am părăsit sala!... * Nicolae Dabija (membru al Academiei Române, Aleea Clasicilor din Chişinău): „Eu cred în dreptatea lui Dumnezeu. Pentru că s-au unit cele două Germanii. urmează să se reunească şi cele două Românii... Nu ştiu dacă basarabenii trebuie să dorească unirea, dar eu cred că o doreşte Dumnezeu.“!... * Emil Constantinescu (în incinta Osuarului de la Mărăşeşti): „Trecutul nu ţine de foame.“!... Sictir! * Am un dispreţ total faţă de cei care o fac pe diplomaţii, umblând cu fofârlica. Acesta era şi cazul lui Adrian Bălănescu, ambasador român în România de dincolo de Prut! A accepta o astfel de slujbă înseamnă a recunoaşte, fie şi tacit, existenţa a două state româneşti! Unul naţional – cu capitala la Bucureşti, iar altul ca gubernie rusească. Am luat cunoştinţă din săptămânalul chişinăuian „Timpul“ din 30 noiembrie 2001, de unele considerente politice ale ambasadorului şi am rămas stupefiat de felul cum un reprezentant al României poate să se eschiveze de la punerea adevăratului punct pe „i“ în problema Basarabiei, ca provincie românească! O bravă ziaristă, pe nume Sorina Ştefârţă, s-a căznit, pe o pagină întreagă de ziar, să scoată din gura dumnealui măcar o cât de mică licărire de românism, dar n-a reuşit! Nici chiar în problema spinoaselor declaraţii ale lui Vladimir Voronin, privind introducerea limbii ruse ca obiect obligatoriu de studii în şcolile din Basarabia. „Respect, zice – cu limba de lemn – dl. Bălănescu, opiniile tuturor oamenilor politici şi, implicit, opiniile exprimate de dl. preşedinte Vladimir Voronin.“ (sic!)
159
Partea cea mai proastă este dezamăgirea unioniştilor din Basarabia faţă de enormităţile antiromâneşti pe care le debitează un trimis special al Bucureştiului la Chişinău! Acest diplomat de duzină ar fi putut zice măcar atât cât a spus o simplă învăţătoare de muzică, Ludmila Mişov, într-un interviu din acelaşi săptămânal chişinăuian: „Nu mai vorbesc de mofturile politicienilor care, în loc să le mulţumească fraţilor de peste Prut pentru că ne dau o mână de ajutor, îi batjocoresc pe la forurile internaţionale. Cine să ne mai respecte, dacă dăm cu piciorul noi în noi?!“ * D a r... Ce bine şi frumos ar fi dacă această enunţare din fondul nostru lexical de bază ar exista numai ca obiect dat cuiva în semn de ajutor sau de prietenie!... Din păcate, în cazul cu pricina, este vorba de conjuncţia adversativă. Cum o găsim, bunăoară, şi la sfătosul nostru de la Humuleşti: „Tari de virtute, dar slabi de minte!“ Chiar şi grâul, oricât de curat ar fi, afară de neghină, mai are un „dar“: tăciunele!... Care, ajuns la moară, îţi înnegreşte făina. Ca pretins unionist, tăciunele de speţă umană se manifestă pe căi multiple. Unul zice, de exemplu, că „nu suntem încă gata de unire“, altul că „ne-am uni dacă România ar fi Germania Federală“, iar al treilea, ca autor de carte, îţi face pe coperta interioară dedicaţia măgulitoare cum că eşti „angajat în nobila cauză a Basarabiei“ (sic!). Sic, pentru că nu se ştie ce Basarabie vizează: Basarabia, ca una din cele zece provincii româneşti sau Basarabia care se pretinde a fi „Republica Moldova“! În cazul cu pricina, chiar din primele rânduri ale trufaşului capitol introductiv devine limpede pe ce baricade se află autoarea Lucreţia Bârlădeanu... „Imaginea ţării noastre, aproape inexistentă până nu demult din unghiul de vedere al occidentalilor, odată cu trecerea în mileniul trei, începe să-şi contureze profilul în Vest“!... Vorba fiind, bineînţeles, de „acest interes sporit pentru Moldova în Franţa“! Interes, continuă autoarea, ce „se datorează, în primul rând, faptului că, după intrarea României în Uniunea Europeană, ţara noastră (Moldova lui Voronin), se află la periferia acesteia“!... Cum s-ar zice, scurt – pe Prut!... Şi o spune un doctor în filologie! Un „membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România“!... Cât despre „Secolul nomazilor“, ca titlu al cărţii, apărută la Editura Epigraf
160
din Chişinău, e greu de ştiut ce-o să spună, să zicem, un Goma, un Ierunca şi Monica lui, un Nedelcovici, un Lupan, un Câmpeanu, făcuţi din „refugiaţi politici“ – nomazi! Noţiune oarecum sinonimă cu cea de „vagabonzi“!... Cu „alde“ Ionescu, Cioran sau Eliade, din morminte, e mai simplu: se întorc pe altă parte – şi gata! ...Parcă n-aş fi vrut să inserez acest instantaneu, pentru că, în mare, Lucreţia Bârlădeanu seamănă, totuşi, a fi o doamnă serioasă. Dar n-am încotro: brânza e cu bani!... * Primesc eu din Israel, de la un fost coleg de radiodifuziune de la Chişinău, o scrisoare în care îmi spune că a primit tot ce i-am trimis din cărţile mele şi că nu este de acord cu ce scriu! Întrebarea ce mi-o pun este că de ce, adicătelea, să nu-i placă acestui „om de bine“ naţionalismul meu românesc, când ştie prea bine că neamul lui de minoritar din Basarabia n-a trecut nici pe departe prin suferinţe care să poată fi asemuite cu cele îndurate de românii basarabeni şi bucovineni din partea ruşilor, începând cu 1944 şi până în prezent?!... De ce oare aceşti foşti minoritari dintre Prut şi Nistru care o duceau la noi ca în sânul lui Avraam, nu se pronunţă niciodată pentru o Basarabie românească, aşa cum îi ceream cu ani în urmă prietenului meu din Ierusalim!... * Nu ştiu dacă Ţara Românească este aceea care i-a făcut pe Radu Ioanid şi pe Alexandra Laignel-Levastine „istorici şi cercetători“, cum se pretind dumnealor la nu mai ştiu ce muzeu din Washington. Aflu cu stupoare doar atât că, după ce atribuie României „exterminarea a cel puţin 250.000 de evrei români şi ucraineni“, se iau de piept cu ţara lor de ieri, învinuindu-o în paginile Le Monde-ului parizian de „exces revizionist“, de o „o obsesie paralelistă la modă pe malul Dâmboviţei“ unde, chipurile, „noţiunea de holocaust roşu implică de vreo opt ani echivocuri şi ocultaţii“ (!). Holocaust (!) ce, spre furia lor sionistă, „intră tot mai mult în lexicul de la Bucureşti“!... O tendenţiozitate flagrantă, ca, de altfel şi cea cu fostul sub-secretar de stat Toma Petre Ghiţulescu, „implicat în crearea şi organizarea în 1941 a Comisiei Naţionale de Românizare“. Să nu cunoască Radu Ioanid, nu ştiu cum l-o fi chemând la origine, şi
161
Alexandra Laignel cu care s-a înhămat la căruţa mincinoşilor, că toţi proprietarii evrei ai întreprinderilor naţionalizate au rămas în continuare stăpânii lor din umbră până la 1944, când sovieticii şi comuniştii de la Bucureşti, în cea mai mare parte evrei şi unguri, i-au deposedat de averi fără nici un fel de compensaţii?!... Aceşti foşti români, astăzi antiromâni americanizaţi, sunt aşa de furioşi pe tot ce se petrece în România, încât nu găsesc nimic mai cuminte de spus decât că „mitul Antonescu devine apanaj al formaţiunilor ultranaţionaliste din România!“... Ultranaţionalism românesc, deci, care, chipurile, nu trebuie comparat în nici un fel cu sionismul Anei Pauker, să zicem!... * România a fost somată de către doi congresmeni francmasoni americani cum că, chipurile, „în viaţa publică românească se manifestă antisemitismul şi xenofobia“. (!) Antisemitism faţă de cine?... Faţă de cei câţiva evrei care ne-au mai rămas de sămânţă din cei 482.312 câţi se numărau în România la 1940? „Antisemitism“ pentru faptul că la Slobozia şi pe locul asasinării de la Jilava, aici prin grija „Pro Basarabiei şi Bucovinei“ al cărei fondator şi animator sunt, i s-au ridicat monumente marelui român Ion Antonescu?... Mareşalul Antonescu antisemit?!... Când se ştie că el a fost singurul om de stat care, în acele vremuri de război cumplit, nu şi-a dat evreii pe mâna nemţilor!... Dar nimeni, absolut nimeni, dintre guvernanţii noştri bucureşteni nu s-a ridicat contra amestecului a doi intruşi de peste Ocean în treburile interne ale unui stat independent!... Nu rare sunt cazurile când suntem învinuiţi, ca români, pentru pogromul de la Chişinău! Deşi aceşti sionişti „binevoitori“ ştiu prea bine că ceea ce s-a întâmplat la începutul secolului XIX cu evreii de la Moscova, Kiev şi Chişinău era o reacţie vehementă antisemită a ruşilor, în urma asasinării la Opera din Kiev a primului ministru Piotr Stolâpin de către evreul Dmitri Bogrov!... * Dacă ar fi să ne comparăm cu alte ţări comuniste, cum ar fi Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, noi românii ne-am dovedi a fi neîntrecuţi în mistificarea
162
propriei noastre istorii. Ajungem cu mistificările până într-acolo încât îl punem pe Eroul şi Martirul Neamului Ion Antonescu pe unul şi acelaşi cântar cu Groza, Dej, Ceauşescu!... Deşi ştim cu toţii că ţara noastră a fost singura care nu şi-a dat evreii pe mâna hitleriştilor! Cum au făcut-o ungurii cu cei peste 200.000 de evrei români, evacuaţi de frica lui... Antonescu, în partea de nord a Transilvaniei, ocupate de hortyşti la 1940. Acele sute de mii care, în ciuda mărturiilor cinstite ale rabinului Alexandru Şafran, adesea ne sunt puse în cârcă de către sionişti nouă, românilor!... * Aduc aici doar trei exemple de evrei români, cinstiţi şi obiectivi, care dau peste cap mârşăviile antiromâneşti ale lui Elie Wiesel şi Radu Ioanid: Wilhelm Filderman, Al. Şafran şi Al. I. Zissu. Dintre care îl voi cita numai pe Filderman care, în testamentul său legalizat la New York în 1956, luând cu demnitate apărarea Mareşalului Antonescu, scrie: „Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei, ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste din România, oprind toate activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu, la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă... În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste... Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei, în momente de grele încercări din timpul Imperiului Nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure împotriva evreilor. El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria, a căror viaţă era în pericol.“!
163
S ă nu fi ştiut Ion Iliescu de aceste adevăruri de a tăcut mâlc atunci când, la Cotroceni (!) mizerabilul Wiesel îl punea pe zâmbăreţ cu botul pe labe, zicând cu neobrăzare că „România a ucis, a ucis, a ucis!“?! Adică Mareşalul Antonescu! * Un neica-nimeni, pe nume Matatias Carp, afirmă cu neruşinare şi fără mustrare de conştiinţă cum că crimele săvârşite de români în anii celui de-al doilea război mondial „au devansat în timp şi egalat în cruzime Auschwitzul“. (sic!) Exact ca în povestea din poveste, în care nici un cuvânt drept să nu fie! De unde, probabil, şi întrebarea firească a lui Paul Goma: „De unde, Dumnezeu, în România, atâţia ilegalişti comunişti, supravieţuitori ai Auschwitz-ului?“ Este imposibil, cred, ca un român adevărat, adică un patriot al ţării sale, să nu fie de acord cu Paul Goma care, pe ultima pagină a cărţii sale Săptămâna Roşie, apărută în 2004 la Editura Vremea din Bucureşti, scrie cu principialitatea ce-l caracterizează: „Pe mine evreii n-au cum să mă culpabilizeze cu Holocaustul ale cărui victime au fost ei – altcândva, cronologic, după Holocaustul nostru – provocat şi de ei. Nu sunt german, nici francez, nici ungur, să tremur de fiecare dată când un evreu se încruntă la mine. Sunt român basarabean şi am fost, cu întreaga mea familie, cu neam de neamul meu de români abandonaţi în 1940 ruşilor, ca toţi basarabenii, bucovinenii, herţenii, victimă a bolşevicilor, dintre care o bună parte: evrei. Începând din iunie 1940 noi, românii, am fost victime ale străinilor-vânzători, pe pământul nostru cotropit: ne-au hăituit, ne-au terorizat, ne-au jefuit, ne-au înfometat, ne-au ars cărţile, ne-au lăsat fără părinţi, ne-au deportat – când nu ne-au asasinat – ei, bolşevicii ruşi, cu slugile lor credincioase: e v r e i i.“ * Voi apela la o referinţă de prestigiu, un evreu basarabean, Mihail Bruhis. Şi sămi dovedească cineva că în lista membrilor organizaţiei clandestine antiromâneşti de la Chişinău, pe care dânsul o dă într-o monografie despre Basarabia, se află vreun Mircea! Reproduc lista: Bogopolschi Haim, Luţenco Moisei, Salvici Faibiş, Nicolaev Pavel, Volohov Vasili, Dudinschi Moisei, Pohila Fiodor, Gurevici Herş Leib, Lemcovici Feiga,
164
Feierman David, Pupco Rubin, Bogopolscaia Ana, Svetlov, Goldenştein Seiman, Bacal Israil, Zilberman Iosif, Rivlin Samuel. După cum se vede – nici un român! A ş putea să redau şi lista celor 27 de acuzaţi de complot la 1919 în „procesul celor 108“. Ei bine, rog să fiu crezut pe cuvânt, şi mi-l iau martor pe acelaşi Mihail Bruhis: nici un român! Acelaşi lucru se poate spune despre lista celor 60 de activişti comunişti ilegalişti din Basarabia anilor ’20-’30. De asemenea, după Bruhis citire: nici un român ca atare! Aici, prin consonanţă, aş putea să-i iau drept „ivani“ doar pe P. Tcacenco, V. Badeev, V. Holostenco, N. Vaculin, I. Ciumac, Tarasova, Dobroceaiev şi cam atât. Dar şi ăştia – sub semnul întrebării, având în vedere cât de şmecheri sunt evreii în schimbarea numelor şi prenumelor! Ca exemple de năpârlire apelativă, deja după 23 august 1944, îi putem cita pe Leonte Răutu (Oighenştein), Vasile Luca, Valter Roman (Neulander), Nicolschi (Grunberg), Brucan şi mulţi alţii! Vreo sută! Potrivit unei frânturi de listă bucureşteană de după lovitura comunistă de la Palat! Adică, arestarea mişelească a Mareşalului Antonescu, Conducătorul Statului, şi extrădarea lui cu „Act de predare şi luare în primire“ de către un dezertor de la o unitate militară română din Sadagura Cernăuţilor, pe nume Pantiuşa Bodnarenco, fugit în anii ’30 în URSS şi devenit după 23 august 1944 – Emil Bodnăraş. * Le place-nu le place evreilor români, căţi au mai rămas la noi, dar Ivan Ivanovici Ivanov are perfectă dreptate când se întreabă: – De ce mi se spune mereu, că de vină sunt doar eu?... Şi apoi, cu de la cine putere evreii îşi arogă dreptul de singure ţinte ale antisemitismului, în general, când ceilalţi semiţi, cum ar fi arabii, sirienii, etiopienii sunt într-un număr infinit mai mare decât evreii? Nu cumva e vorba de o trufie moştenită încă de la Iosua, Moise, Avraam, aceasta ca „tată al iudaismului“? Foarte bine! De ce, totuşi, este neglijat acelaşi Avraam care, sub numele de Ibrahim, se socoate şi ca tată al islamismului? Şi de ce numai la noi această
165
trufie „jidănească“, cum zic polonezii pre limba lor? Şi nimeni nu se înfurie pe ei! Nici la Tel Aviv, nici la New York! Să încerce vreun român să-i zică lui Elie Wiesel... „jidan“! Îl dă în judecată pentru... antisemitism! Ş-apoi, cum rămâne cu holocausturile ruşilor, plonezilor, chinezilor, românilor, cambodgienilor? Exterminări comuniste care, spre deosebire de evreii europeni ucişi de nazişti, au dus pe lumea cealaltă cam 200.000.000 de suflete nevinovate şi ele? De ce această „discriminare“ în... „favoarea“ evreilor? Oare nu de cam aceeaşi stupiditate era vorba atunci când Aurel Baranga protesta vehement contra Şatrei lui Zaharia Stancu care „îndrăznise“ să ia apărarea ţiganilor români strămutaţi şi ei, la începutul celui de al doilea război mondial, în Transnistria? * Şi pentru că suntem la capitolul „evrei“, e cazul s-o spun că scrisoarea pe care Vadim, i-a adresat-o lui Eyal Arad şi pe care a publicat-o în săptămânalul România Mare, din 20 februarie 2004 a fost pentru mine o lovitură mult mai cumplită decât cea pe care miau dat-o Bodiul şi Lucinschi când, în martie ’74, m-au expulzat de la Chişinău „pentru că mă uitam peste Prut“. Mai mult, Vadim îşi cere iertare în faţa unui antiromân, pe nume Elie Wiesel, care la un moment dat declara cu neobrăzare că „România a ucis, a ucis, a ucis!“... Or, în realitate, acest aventurier cu renume mondial, ştie că Horty a fost acela care a ucis evreii din Nordul Transilvaniei acaparat de maghiari, şi nu Ion Antonescu! Vadim a prezentat scuze şi „pentru memoria fostului rabin Moses Rozen“! Acel Rozen care atenta cu impertinenţă la sfânta sfintelor noastre naţionale: Luceafărul Românismului, făcându-l „legionar“, „fascist“ etc! Şi tot Vadim a debitat enormitatea cum că „sub regimul Antonescu“, în România ar fi fost holocaust şi că „Guvernul Român condus de Antonescu a fost răspunzător pentru lichidarea a aproximativ 400.000 de evrei“!... Dacă, prin absurd, ar fi fost aşa cum afirmă Vadim, fără probe ca atare, mă întreb unde se află osemintele acelor sute de mii de victime, când se ştie că pe teritoriul României, precum şi pe cel al Transnistriei, n-au existat lagăre de exterminare?!...
166
Şi încă o enormitate: promisiunea lui Vadim că atunci când va ajunge preşedinte al României, va „introduce învăţarea holocaustului în şcolile publice“, plus intenţia „de a deschide la Bucureşti un Muzeu al Holocaustului“. De asemenea, Vadim anunţa, în săptămânalul său, 10 măsuri pe care le va „adopta ca preşedinte al României“, măsuri prin care va „respecta fără discuţie toate tratatele pe care le-a semnat România cu alte ţări“! Adică şi pe cel cu Ucraina!... Şi că „sintagma România Mare reprezintă mai mult un simbol idealist şi istoric, decât unul materialist“ (!). Gafă reluată şi la o şedinţă a Senatului din 16 februarie 2004, când a spus, în mod deliberat, că „Nu vrea nimeni modificarea graniţelor“! Mai bine mi-ar fi tras o palmă! Şi încă ceva: din punctul meu de vedere, Moţiunea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Retragerea forţelor militare ale Federaţiei Ruse din raioanele de est (Transnistria) ale Republicii Moldova“, moţiune semnată de senatorii aceluiaşi PRM, Ilie Ilaşcu şi Gheorghe Buzatu, şi publicată în săptămânalul România Mare, este un document antiunionist şi, deci, antiromânesc, prin faptul că Basarabia nu are nimic, teritorialiceşte, cu Transnistria din care rusofonii de la Chişinău vor să facă un fel de cui al lui Pepelea în calea revenirii provinciei româneşti dintre Prut şi Nistru la ţara-mamă – România!... Ş-apoi, cu foarte mici excepţii, transnistrenii sunt cei mai înverşunaţi opozanţi ai Reîntregirii noastre naţionale! ...Aşadar, am greşit amarnic atunci când am aderat, alături de Leonida Lari, la platforma-program a zisului PRM! Corneliu Vadim Tudor s-a dovedit a fi decepţia vieţii mele de unionist şi de român, în general!... * I n s t a n t a n e u. Revin eu, va să zică, la Bucureşti, după încă trei luni de „exil parizian“ şi, ca bine crescut cum sunt, (un metru optzeci şi trei), cu toată dezamăgirea datorită gafei pe care Nicolae Manolescu o făcuse încă pe când candidase, în ’92, la preşedinţia României, subliniind într-o revistă pariziană cum că, chipurile, revenirea Basarabiei la matcă e o treabă exclusivă (sic!) a basarabenilor, mi-am zis totuşi să trec pe
167
la Uniune să-i dau un „bonjour“ baciului nostru. Ajung eu, va să zică, la jumătatea celui de al nouălea prefix de vârstă, acolo, unde doamna Adriana îmi spune că „şeful n-a venit încă, dar că trebuie să vină“. Cobor eu la parter, mă aşez cu delicata mea coloană vertebrală pe banca-fotoliu şi aştept. Spre bucuria mea, nu zăbavă, uşa de la intrare se deschide şi baciul nostru îşi face apariţia!... Mă ridic eu, „tinereşte“, că nu era să-i întind mâna de pe şezute şi, tocmai când stăteam deja copăcel, gata să-i zic „bună ziua“ şi să ne „alcoladăm“ mi-a răspuns abia auzit şi, trecând pe lângă mine ca pe lângă un stâlp, urcă voiniceşte treptele spre biroul domniei sale!... Eu, vorba poetului, „ce-aveam de zis, nimic n-aveam!“, uitându-mă din urma lui, am făcut stânga-împrejur şi m-am dus la metrou!... Şi de atunci, nu-mi mai trag piciorul pe la Uniune, ca pe vremea lui Ulici, Uricaru!... Deşi nu sunt sigur că trebuie s-o fac pe „văcarul“ care s-a supărat pe sat, şi ştim noi ce n-a făcut trei zile!... Dar, vorba cârcotaşului, Uniunea nu este nici a lui şi nici a lu’ tat-su!... * O paranteză de principiu. Ca unul ce am fost rugat de doamna Georgeta Demisianu să „sclipuiesc“ ceva articole pentru Historia, inclusiv şi acest apel pe care l-am citit şi recitit, îmi permit să mă refer şi eu la execrabilul şovinism ucrainean faţă de românii nord-bucovineni, basarabeni şi herţeni care, din păcate, deşi băştinaşi de când lumea, în Apel sunt numiţi „minoritate naţională românească“! În consecinţă, chiar din primul aliniat, Apelul, în fond de bună-credinţă, devine un document evaziv, ca să nu zic antiunionist! Fie şi prin faptul că semnatarii se recomandă ca „originari din fostele teritorii româneşti ale nordului Bucovinei, ţinutului Herţa şi sudul Basarabiei deţinute în prezent de Ucraina“! La Hotinul lui Ştefan cel Mare, Noua Suliţa lui Petru Rareş şi Herţa lui Gheorghe Asachi nu se face nici măcar aluzie!... Aşadar, „deţinute“ – în loc de „ ocupate“! Iertată să-mi fie comparaţia, dar cam aşa „o sfecleau“ şi disidenţii (nu toţi), de până la 1989 care, în fond, nu luptau pentru răsturnarea comunismului, ci pentru „umanizarea“ lui!...
168
Ceea ce scriu mai departe petiţionarii, cum că şcolile româneşti din amintitele teritorii sunt înlocuite cu şcoli ucraineşti şi că 20% din etnia „minoritară românească“ deţine „circa 2% din funcţionarii administraţiei publice de stat“, nu înseamnă altceva decât un fel de apă de ploaie! Apă, pentru că diriguitorii români, cărora li se adresează „reclamanţii“ sunt la curent cu absolut toate samavolniciile ucrainenilor în teritoriile româneşti răpite de Rusia şi Ucraina. Diriguitori care, ciupind struna ocupantului zic şi ei că... plouă! O dovedesc răspunsurile evazive, neromâneşti, pe care le-au primit „lăcrămanţii“, un fel de zero – lei /zero – bani! * Din fericire, nu e chiar „sfârşitul“ lumii pe malul Dâmboviţei. Pentru că, din fericire zic, există totuşi şi aici un Ion Cristoiu, o Georgetă Demisianu care, ca români cu literă mare, merită a fi puşi pe copertă de carte pentru demnitatea şi principialitatea cu care au găsit de cuviinţă să consacre, în totalitate, numărul revistei Historia din 15 decembrie 2006, pământurilor româneşti răpite de Moscova prin ultimatum, la 28 Iunie 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei Dorohoiului!... O revistă lunară de mare prestigiu şi calitate, care a ajuns, voiniceşte, la cel de-al 60-lea număr!... Ş-apoi, ce frumos, corect şi logic din punct de vedere istoric este conturul neştirbit al hărţii adevărate a României!... Vreau să cred, sunt convins chiar, că gestul lor profund patriotic va dăinui peste vremuri în Analele istoriografiei româneşti! * Din păcate, la pag. 44 a aceleiaşi Historii, un doctor, Florin Şperlea, care, în articolul cu două tăişuri: Basarabia, provincia uitată îi semnează antiromânului Volodea Voronin cec în alb! În alb, prin faptul că, aproximativ 50% din cuprinsul articolului ciupeşte struna antiromânismului şi antiunionismului de la Chişinău, care sunt ridicate la rang de politică oficială a României! Cum ar fi pretinsa trimitere din interiorul ţării la Chişinău a unor funcţionari de cea mai proastă calitate!... Ceea ce este fals şi tendenţios! Lipseşte doar ce le place rusofonilor şi rusofililor de pe malul Bâcului să savureze: „Jandarmii români băteau!“ Mai mult, Florin Şperlea nu ezită să ia în furci, ca figuri
169
„nerevoluţionare“, „orgolioase“, „solitare“, pe unii Români (cu literă mare) ca: Stere, Arbore, Pelivan şi alţii care, nefiind în stare să facă nişte formaţiuni politice ca lumea, erau „absorbiţi“ de alte partide din „Vechiul Regat“. Ceea ce, după mine, era ceva normal şi pozitiv! Flori Şperlea îi gratifică, oarecum, doar pe Halipa, Inculeţ şi pe unul, Niţă. Gratificaţi, dar care, „nedreptăţiţi“ de autorităţile bucureştene, „nu au obţinut, zice domnul Şperlea, decât poziţii modeste în viaţa politică a României Mari“! Oare funcţia de „doar“ ministru sau chiar de vice prim-ministru în Guvernul Tătărăscu, cum a fost cazul lui Inculeţ, era puţin?... Scriind ceea ce scriu despre autorul cu pricina, mă gândesc, să-mi fie cu iertare, la un român de origine minoritară care, în copertă de carte „se laudă că bunică-sa a fost curvă“!... Să nu ştie dl. Şperlea ce nu face un bărbat cu scaun la cap contra vântului?!... * M-a surprins, de asemenea negativ, fotografia lui Voronin de la pag. 56 a aceleiaşi Historii din 15 decembrie 2006. O fotografie „demnă“ de înalta funcţie, ce o ocupă acest antiromân în cadrul aberantului stat moldovenesc!... Cred că ar fi fost mult mai la locul ei o caricatură à la Ivan Turbincă!... Şi mai cred că e cazul să fim totuşi atenţi la cotituri! Nu de alta, dar ştim noi ce face Ivan când i se dă nas! Fotografia lui Voronin, deci, care, oricât de ciudat s-ar părea, şi-a găsit „un loc de cinste“ în cadrul articolului „Două State şi o Naţiune?“, semnat de Valentin Stan. Titlu în doi peri, dat fiind faptul că e pus sub semn de întrebare – „?“. De remarcat şi o altă enormitate, aceea că sintagmele de „state“ şi „naţiune“, spre umflatul în pene al lui Voronin, probabil, sunt scrise cu majuscule!!! Încep să parcurg articolul şi chiar în prima lui frază m ă simt „pălit“, cum zic „moldovenii“ transnistrianului Voronin, drept „în moalele capului“: „Politica faţă de Moldova (?) de dincolo de Prut a fost întotdeauna (!) o aventură pentru oamenii de stat români“!... Şi pentru că unde este aventură sunt şi aventurieri, am deschis dicţionarul lui Lazăr Şăiteanu, român de origine evreiească, şi la pag. 46 am citit următoarele: „aventurier – cel ce caută aventuri; vântură-ţară; cel ce trăieşte din intrigi, om fără căpătâiu“ (!). Pălit, deci, în moalele capului, m-am gândit la
170
Nicolae Iorga, la Alexandru Marghiloman, la alţi foşti prim-miniştri interbelici români. Nici pe departe aşa ceva! Mă întorc eu încă o dată cu cititul la articolul lui Florin Şperlea şi, prin asociere, îmi revine în minte o anecdotă cu un rus care îl întreba pe un altul, dacă a văzut prima serie a nu mai ştiu ce film. „Am văzut-o.“ „Şi?“ „Rahat!“... Cuvânt ce pre lima lor sună tare urât! După un timp, acelaşi rus îl întreabă pe celălalt: „Ai văzut seria a doua?“ „Am văzut-o.“ „Şi?“... „Ţii minte ce ţi-am spus despre prima?“ „Ţin.“ „Apoi află că aia, pe lângă asta, era... marmeladă!“... Şi totuşi, nu-mi vine nicidecum a râde! Pentru că, primul aliniat al articolului tună şi fulgeră: „Eşec de amploare al Bucureştilor“ în gestionarea Basarabiei!... „Ambiţia României «de la nivelul oficial cel mai înalt», că Moldova de dincolo de Prut este locuită de români.“ (!) „Ideologia militantă împotriva Chişinăului din sintagma simplistă a românizării forţate de care «transnistrienii» au simţit nevoia să se apere.“ (!) Etc. Etc. A susţine aşa ceva poate fi orice – numai obiectivitate istorică – nu!... S ă nu ştie Valentin Stan că Moldova, ca provincie românească, este teritoriul dintre Carpaţi şi Prut, iar provincia, românească şi ea, dintre Prut şi Nistru se numeşte Basarabia?... Şi că transnistrienii la origine nu sunt moldoveni, ci maramureşeni care, abia pe la 1720 au venit acolo unde se află şi azi, în căutare de pământuri agricole, ca momeală ţaristă pentru popularea ţinutului ca atare?... Şi că zişii transnistrieni, de origine transilvăneană, nu au nimic comun cu basarabenii ce-şi trag numele de la dinastia Basarabenilor?... Nici ca teritoriu, nici ca etnie maramureşeană, românească şi ea! Aşa că la enormitatea domnului Valentin Stan cum că „apropierea dintre cele două ţări (sic!) devine, din ce în ce mai mult, un deziderat de neatins.“ (!), nu pot decât să-i zic: puşchea pe limbă! Să fie oare „o aventură pentru oamenii de stat români“ faptul că, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, Basarabia, din gubernie înapoiată, analfabetă şi săracă lipită pământului, în doar 22 de ani de libertate, ajunse în rând cu celelalte nouă provincii româneşti surori: şcolarizare totală şi împroprietărire cu trei, patru şi cinci hectare de pământ, ca în toată România!... Un singur exemplu caracteristic pentru întreaga Basarabie. Cazul generaţiei părinţilor mei, compusă din 19 persoane adulte, în momentul unirii de la
171
27 martie 1918, nici una nu era ştiutoare de carte!... Ca la 1940, când Basarabia era ocupată încă o dată (!) de Moscova, generaţia următoare, din care făcea parte şi „domnia mea“, să numere 35 de persoane, toate ştiind să citească şi să scrie!... Ca să fac o oarecare aluzie la „şcolarizarea“ domnului Valentin Stan, amintesc o spusă de-a lui taică-meu care, vizându-i pe cei ce, sub sovietici „se duceau la învăţături boi şi se întorceau vaci“, adăuga că, dacă nu o ai pe cea de acasă, „şcoala minte nu dă!“ Cât despre pretinsa limbă moldovenească, apărată cu atâta „sârg“ de V. Stan, găsesc de cuviinţă să-l întreb, dacă ştie, în calitatea dumisale de conferenţiar universitar şi doctor în nu ştiu ce ştiinţe, dacă în Belgia există limbă... belgiană?... Cazul domnului Valentin Stan îmi aminteşte că, la un moment dat, în revista lui Vadim, din număr în număr, nu mai ştiu la articolul cui, apărea un fel de „motto“: „Iliescu şi ai lui – repetenţii Neamului!“... Mai sunt şi multe alte „precugetări“ antiunioniste în articolul cu pricina! Ar fi fost însă „nepedagogic“ din partea mea, dacă le-aş fi înşirat pe toate. Din simplul motiv că lucrurile negative prind mai uşor decât cele pozitive. Cum ar fi şi gogomănia lui Voronin, să zicem, pe care ne-o redă, cu fidelitate, Valentin Stan: „Este important că am reuşit să depăşim toate aceste experimente canibalice (sunt sigur că la nivelul său de cultură genereală, Volodea Voronin nu ştie ce înseamnă acest cuvânt – N.L.) ale acelei minorităţi infame (probabil zisa minoritate (!) românească din Basarabia – N.L.) care încearcă să vorbească în numele întregului popor moldovenesc.“ (!) Asta ca să ajung la încă o enormitate pe care ne-o serveşte autorul! Aceea că, chipurile, de la pretinsele „două state şi o naţiune“, separatiştii transnistrieni „îşi trag seva propagandei antiromâneşti“ (!)... Să nu ştie dl. Stan ce face câinele când n-are ce face?! ...Iertată să-mi fie principialitatea de unionist în combaterea domnilor Şperlea şi Stan, dar altfel n-am putut! Aceste considerente însă nu diminuează nici cât e negru sub unghie gestul profund românesc pe care l-a făcut Historia consacrând un număr întreg teritoriilor româneşti înstrăinate cu forţa armată!... Cum să nu laud dar redacţia şi pe doamna Viorica Moisiuc, de exemplu, care, la pag. 65 conchide: „E dureros să vezi astăzi
172
la Chişinău statuia lui Lenin şi să afli că în această provincie de peste Prut locuiesc «moldoveni» care vorbesc «moldoveneşte»!“ *

De-a lungul celor 34 de ani de exil politic, ca să nu zic de străin printre străini, când sunt întrebat dacă mă simt în apele mele, fie la Bruxelles, fie la Paris, răspund exact aşa cum gândesc: „E bine acolo unde nu eşti!“... Şi fiecare înţelege cum crede de cuviinţă. Deşi, tot de fiecare dată, îmi aduc aminte de minunata noastră maximă: „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine-n ţara mea!“... Iar când zic „ţara mea“, chiar şi în acest context, gândul mă duce la cele zece provincii surori ale sale!... Maximă, deci, ce le-aş fi spus-o elevilor mei din clasa a şasea a şcolii din Cepeleuţi, satul meu natal, în anii ’47 şi ’48, unde predam algebra şi geometria. Cum afirma 40 de ani mai târziu, adică în ’88, dragul meu elev şi subaltern de la televiziunea din Chişinău, mult regretatul Victor Teleucă a’ lu’ Gavrilaş, la Casa de Cultură, în faţa dragilor mei consăteni, unde eram ţintuit, prin intermediul aceleiaşi televiziuni, pe tot cuprinsul Basarabiei, ca „vândut al imperialismului american“ şi ca „duşman al poporului moldovenesc!“... De altfel, iertată să-mi fie lipsa de modestie, mai bine zis falsă modestie, dar ca redactor şef, am fost unul dintre fondatorii televiziunii de pe dealul Schinoasei, în 1958, iar apoi, în 1964, fondator şi animator al postului de radio pentru tineret Luceafărul! Post care, odată cu mazilirea mea, dat fiind faptul că, vorba lui Lucinschi şi Lozan, „mă uitam peste Prut“, a fost desfiinţat!... Mazilit, treacă-meargă, că nu mă născuse mama redactor şef, partea proastă, ca să nu zic tâmpenia autorităţilor sus-puse, era că m-au ţinut fără lucru trei ani şi jumătate! Pentru că nimeni nu avea voie să m ă angajeze! Nici măcar ca paznic de noapte sau fochist!... Dedesubtul era declararea mea ca „parazit social“ şi deci, bun de expulzat din Chişinău undeva, în fund de Rusie!... Şi „decât în Siberia“, mă gândeam, de ce n-aş avea şi eu soarta unui Bălcescu care, în băjenia lui prin Italia îi zicea, dacă nu mă-nşel, la o rândunică: „Păsărică călătoare,/ Ce eterul străbătând,/ Legănată pe-aripioare,/ Vii din Patrie cântând./ Te salut cu bucurie/ Pe acest pământ străin,/ Unde nimenea nu ştie/ De-s voios
173
ori de suspin./ Numai ţie, drăguşoară/ Îţi voi spune dorul greu,/ Depărtat de ţărişoară,/ Nu mai tace plânsul meu“!... Ţin minte aceste trei superbe strofe încă de la şcoala primară, memorizate la îndemnul primului şi bunului meu învăţător Mihai Daniliuc, fugit şi el de ruşi, în martie ’44, nimerind mai întâi în Bărăgan, iar apoi la Bucureşti, unde îşi doarme somnul de veci. * E 7 martie 2007 şi ascult cu stupoare stupiditatea pretenţiilor zisului Guvern de la Chişinău faţă de România care, chipurile, s-ar amesteca în treburile interne ale aşa-zisei Republici Moldova. Se au în vedere zecile, sutele de mii de cereri de redobândire a cetăţeniei române ale românilor basarabeni! Ascult deci, această declaraţie promoscovită şi mă gândesc: ce pretenţie se poate avea la nişte antiromâni de teapa unui Voronin, Tarlev sau a unei Ostapciuc, dacă la 1990 şi 1991, Mircea Snegur, Mircea Druc şi Ion Iliescu, români get-beget-coada-vacii, n-au vrut să aducă Basarabia la ţara-mamă România?“...


AŞADAR, DE CE NU SE FACE REÎNTREGIREA?

1. Pentru că la noi vremea impostorilor şi conjuncturiştilor nu apune niciodată! De aceea, din guvern în guvern şi din parlament în parlament, specimene de tot felul se ascund sub mantia fatalităţii! 2. Pentru că intelectuali din ţară şi de peste hotare s-au grăbit să salute şi mai salută existenţa unui al doilea stat românesc cu capitala la Chişinău! 3. Pentru că, chipurile, punerea în discuţie a frontierelor noastre de după cel deal doilea război mondial ar risca să izoleze România pe plan mondial! Naivitate de pe urma căreia au avut de câştigat ungurii şi ucrainenii. 4. Pentru că istoricii noştri de azi, cu foarte mici excepţii, instigă populaţia la nesăbuinţe politice. Cum ar fi Dinu C. Giurescu, care îşi permite să afirme public, deschis, cum că dumnealui este „pentru a accepta fără condiţii frontierele existente dintre noi şi
174
Ucraina“ (!), că „Finlanda a pierdut 51.000 de kilometri pătraţi şi nu-i cere înapoi (!), că „Polonia a pierdut 120.000 de kilometri pătraţi şi tace“ (!) etc. 5. Pentru că de 17 ani post-decembrişti asistăm la ceea ce se cheamă „a turna din gol în deşert“! Ani în care Bucureştiul, după destrămarea Uniunii Sovietice, n-a îndrăznit să pună problema reîntregirii noastre teritoriale! 6. Pentru că, chipurile, puterea, (cea de la 1989 încoace), „nu a avut de ales decât între rău, foarte rău şi catastrofă“! A fost însă evitată catastrofa, dacă se are în vedere că este pecetluită prin tratate mişeleşti răpirea teritoriilor româneşti prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940? 7. Pentru că ni se flutură cu aplomb zisa schimbare a imaginii României pe arena internaţională! Pot avea însă o imagine acceptabilă nişte răufăcători cu pretenţii de patrioţi? 8. Pentru că îngustimea gândirii noastre diplomatice privind trâmbiţatele drepturi ale minorităţii naţionale româneşti din Ucraina, a condus la faptul că români bucovineni s-au înhămat cu „reprezentanţi ai comunităţilor evreiască, plonă, ungară“ cerând şi ei ca „obiectele în şcolile naţionale să se facă în limba ucraineană“! 9. Pentru că criptocomuniştii bucureşteni sus-puşi nu vor să renunţe la kominternismul lor de până la 1989! 10. Pentru că aceeaşi criptocomunişti din eşalonul doi ceauşist, ajunşi în guvern, în parlament, au făcut şi mai fac din impostură şi conjuncturism normă de conduită, – „meserie“! 11. Pentru că, prin recunoaşterea nefirească a Basarabiei ca stat aparte, diriguitorii noştri bucureşteni de toate culorile politice încurajează antiunionismul rusofon şi „aborigen“ de la Chişinău! 12. Pentru că, după lovitura de stat din decembrie ’89, spre stupefacţia basarabenilor, ziua de 1 Decembrie, care pentru ei nu înseamnă altceva decât 27 Martie, sau 28 Noiembrie, a fost monitorizată ca zi naţională, când – cum bine ştim – sărbătoarea sărbătorilor noastre naţionale a fost şi trebuie să rămână Ziua de 10 Mai!
175
13. Pentru că, pe cele două maluri ale Prutului se savurează în continuare „podurile de flori“ (!), care reprezintă, în fond, poduri prosovietice şi, deci, antiunioniste! 14. Pentru că, pe aceleaşi două maluri ale Prutului, devenit „Milcov blestemat“, se trece în mod voit sub tăcere faptul că între Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, din punct de vedere istoric, nu poate exista decât o singură cetăţenie, o singură ţară cu o singură capitală – Bucureşti! 15. Pentru că diplomaţii români n-au cerut în timp util şi nici nu cer ca în tratativele de bază cu Rusia şi Ucraina să figureze Pactul Ribbentrop-Molotov şi ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 ca nule şi neavenite! 16. Pentru că, preşedinţii României de după 1989 n-au găsit de cuviinţă, ca români ce se pretind, să le zică omologilor lor occidentali fie şi ce a zis rusul Vladimir Jirinovschi pentru Evenimentul Zilei: „Trebuie restituite României toate teritoriile ei istorice de la răsărit!... În fond, ce e Moldova?... E România!... E o provincie care aparţine României!“ 17. Pentru că, om apolitic până în măduva oaselor, Emil Constantinescu, păcălit de Lucinschi şi Cucima, a născocit euro-regiunile „Dunărea de Jos“ şi „Prutul de Sus“!... Ca să fie evitate, prosteşte, denumirile de Basarabia şi Bucovina!... Şi asta în timp ce nesăbuitele euro-regiuni se află pe teritoriul uneia şi aceleiaşi ţări – România! 18. Pentru că, cu tot românismul lor de paradă, diriguitorii noştri supremi dau apă la moara a tot felul de cosmopoliţi care îndeamnă la „desprinderea de miturile patriotice“, pentru că, chipurile, „atâta timp cât copiii vor învăţa la şcoală că fac parte din cel mai glorios popor, rezultatul nu poate fi altul decât triumful naţionalismului.“ (sic!) 19. Pentru că, Emil Constantinescu i s-a lăudat lui Jacques Chirac, la Bucureşti, cum că „România va face sacrificii istorice“, ca şi cum România ar fi fost a lu’ tat-su, că dumnealui, Emilică, zis tighineanul, are în guvern unguri (!), că „între noi şi Rusia există Moldova care s-a declarat neutră şi acceptă intrarea României în NATO“! Vai de capul nostru, dacă am ajuns ca „Moldova“ lui Lucinschi şi Voronin s ă ne fie „colac de
176
salvare“!... Ş-apoi, cogeamite preşedinte de ţară românească să nu ştie că România, slavă Domnului, n-are hotar cu Rusia!?... 20. Pentru că, neglijăm în mod voit, cosmopolit, trecutul nostru daco-roman şi nu elucidăm la nivel de stat nedreptatea pe care ne-o face, de secole, panslavismul rusesc şi ucrainean! 21. Pentru că, până şi Ilie Ilaşcu, într-un interviu din Literatura şi arta din 1 iulie 2004, ciupea, inconştient, probabil, struna rusofonilor şi rusofililor de la Chişinău, zicând de nenumărate ori Basarabiei „Republica Moldova“ şi chiar „Stat“ – cu literă mare! 22. Pentru că, necombătut de autorităţile bucureştene ca antiunionist şi antiromân de nivelul unui preşedinte de colhoz, Voronin, în ciuda Bucureştiului, ridică într-una râtul şi guiţă cum că „Republica Moldova nu este un al doilea stat românesc, ci stat moldovenesc!“ 23. Pentru că, preşedinţii, prim-miniştrii şi miniştrii de externe ai României de după 1989 se duc la Chişinău ca la borş!... S-a dus vreodată Adenauer sau Kohl să-l vadă pe un Ulbriht sau pe un Honneker?!... 24. Pentru că, chipurile, trebuie respectată „inviolabilitatea“ graniţelor de după cel de-al doilea război mondial!... Să fim serioşi!... Ce s-a ales din frontierele fostei Uniuni Sovietice?... Unde-i Jugoslavia lui Tito?!!... 25. Pentru că, diriguitorii noştri supremi, ieri Iliescu şi Constantinescu, azi Traian Băsescu (Traian!), ignoră înaripata maximă eminesciană cu aceea că „Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să-l înveţe.“!...







R E C A P I T U L A R E
177

În semn de protest al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina“ faţă de protagoniştii nereîntregirii naţionale a României, de la 1989 încoace: – Mircea SNEGUR care, întrebat, la Bucureşti, „când se va face unirea“, răspunse de pe piedestalul culturii sale generale: „Am sî va spun eu când am sî fim gata di uniri“!... – Mircea DRUC care, ispitit de răposatul Aristide Buhoiu în ale antiunuionismului, răspunse şi el cu logică de fier în Literatura şi arta din 16 august 1990: „Noi ne considerăm şi suntem o ţară. Suntem o ţară de cinci milioane... Cinci milioane de oameni este o ţară!“ Stranie unitate de măsură!... Şi tot Mircea Druc, ca prim-ministru al lui Snegur, emise încă o enormitate, zicând: „Niciodată n-a fost mai bine ca acum... Nici pe timpul lui Ştefan cel Mare, nici pe timpul lui Traian şi Decebal, nici în perioada dintre cele două războaie, nici în perioada dictaturii, – niciodată n-a fost ma bine ca acum!“... Ion ILIESCU care, la Paris, în 1992, întrebat de un ziarist de ce nu candidează la preşedinţie şi pentru Basarabia, răspunse senin, cu zâmbetul ce-l caracterizează: „Pentru că nu sunt moldovean!“... Emil CONSTANTINESCU care, cu apolitismul ce-l caracterizează, a rostit, cu aplomb, în incinta Osuarului de la Mărăşeşti, cum că „Trecutul nu ţine de foame!“... Drept pentru care a şi consfinţit prin iresponsabila-i semnătură preşedinţială mişelescul tratat româno-ucrainean!... Traian BĂSESCU care a primit ca ofrandă 11.000 de sticle de vin de Cricova, de la antiromânul Vladimir Voronin care, cu antiunionismu-i rusofil, declara, în ziua de 10 februarie 2005, pentru postul de radio Europa Liberă, cum că „Moldova (Basarabia adică – N.L.) a fost eliberată în 1940 de sub ocupaţia României“!... Declaraţie stupidă la care, în pofida pomenitelor sticle de vin, Traian Băsescu s-a încumetat totuşi, la 1 iulie 2006, să zică oarecum patetic: „România este încă separată în două ţări, dar, repet, unificarea noastră se face în interiorul Uniunii Europene, şi nu altfel!“... Un fel de scărpinat cu mâna dreaptă la urechea stângă!
178










E P I L O G în atenţia Prim-ministrului al României, Călin Popescu-Tăriceanu

Pe care, ca fiu de ţăran din judeţul Hotin, vreau să-l întreb, ţărăneşte, ce-l împiedică să zică măcar ce scria, sub formă de proiect de lege, fostul Prim-ministru al României, Alexandru Vaida-Voievod privind Basarabia: „Făcută în libera voinţă a întregului popor, reintrarea Basarabiei în unitatea românească trebuie înţeleasă nu ca act de putere, ci ca un act de cea mai înaltă echitate, ca ultima etapă a unui proces complex de restaurare a dreptăţii, călcate în picioare de ţarismul rus în timp de 106 ani... Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al dreptăţii istorice şi al civilizaţiunii umane.“ Apoi, acelaşi Vaida-Voievod, de asemenea sub formă de proiect de lege, privind Bucovina, scria: „Întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare în numele suveranităţii naţionale, Congresul General de la Cernăuţi, din 15/28 noiembrie 1918, a hotărât unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.“ Şi tot Vaida-Voievod, şi, de asemenea, prin proiect de lege, privind Transilvania: „Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional este urmarea firească a unirii sale
179
sufleteşti, care în cursul tuturor timpurilor şi-a păstrat conştiinţa fiinţei sale etnice distincte, unitatea limbii, a credinţei şi datinelor. Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al dreptăţii istorice şi o pretenţie a civilizaţiunii umane.“ S ă fie oare guvernanţii noştri de azi mai puţin civilizaţi şi mai puţin umani decât înaintaşii lor de acum 89 de ani?!... Nu cred! De cine atunci le este frică?... De mandarinii euro-atlantici pe care îi doare într-un loc nedreptatea istorică ce i se face României?... Ştiu că nu e uşor să lupţi cu morile de vânt de la Cotroceni şi de la Bruxelles! Cunosc situaţia guvernanţilor noştri de azi cu o mie şi una de probleme ce trebuie rezolvate zilnic! Totuşi, problema problemelor româneşti sunt teritoriile româneşti ocupate de Moscova prin ultimatum!... Bucureşti, 7 martie 2007









A N E X E

ROMÂNI PLINI DE DEMNITATE ROMÂNEASCĂ

CAROL I: „Nu există Român de la Domn până la ultimul cetăţean, care să nu deplângă deslipirea unei părţi din pământul strămoşesc.“

180
MIHAI EMINESCU: „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul care ar cuteza să puie numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.“

IOAN RAŢIU: „Existenţa unui popor nu se discută, domnilor, ea se afirmă.“

REGELE FERDINAND I: „În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru Patria de aci înainte comună, Vă trimit la toţi cetăţenii din România de peste Prut regescul Meu salut, înconjurându-vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească.“

OCTAVIAN GOGA: „Basarabia, ca şi Ardealul şi Bucovina, nu este un pământ de cucerire, hărăzit nouă prin verdictul vreunui tribunal internaţional sau prin recunoaşterea celui învins, ci repararea unei ruşinoase nedreptăţi istorice.“

ŞTEFAN CEL MARE: „Dacă duşmanul vostru ar cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre.“

ION ANTONESCU: „Raclele strămoşilor, crucile martirilor şi drepturile copiilor noştri ne poruncesc să ne scrim cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu acelaşi sânge pagina nedreaptă scrisă în istoria noastră nu de Neamul Românescu însuşi, ci de trădătorii lui. ...Drumul nostru este cinstea; puterea noastră este munca; arma noastră este jertfa; casa noastră este credinţa; aurul nostru este Patria!...“




181



STRĂINI MAI ROMÂNI DECÂT GUVERNANŢII ROMÂNIEI DE AZI



H.C. LODGE (Congresul American): „În confuzia în care se găseşte Europa, am auzit vorbindu-se puţin de Basarabia, dar sentimentul meu a fost întotdeauna că cea mai mare parte a populaţiunii ei fiind formată din români, ea trebuie să formeze o parte a României şi am fost mulţumit să aflu că ea a fost reunită.“

MIHAIL TYSKIEWICZ (delegat ucrainean la Conferinţa de pace de la Paris): „Basarabia e românească. O cunosc. Am fost acolo şi pot să atest caracterul său românesc. Nistrul separă distinct cele două ţări şi pune între ele o frontieră nu numai strategică, dar şi etnografică... Salut revenirea Basarabiei la patria sa mamă, ca un act de reparaţiune a unei injustiţii flagrante, în speranţa că Tribunalul lumii civilizate va recunoaşte drepturile şi independenţa Ucrainei.“

ANDRE TARDIEU (plenipotenţiar al Franţei la Conferinţa de la Paris): „Am susţinut teza realipirii Basarabiei la România, invocând nu numai drepturile istorice, dar mai ales voinţa poporului, care s-a manifestat cu oclazia alegerilor. Nu cred că ar fi nevoie de lungi dezvoltări spre a justifica soluţia pe care guvernul francez a susţinut-o şi a apărat-o totdeauna.“

182
ALEXANDRE ALVAREZ (membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga): „Noi, americanii latini, vedem în reunirea Basarabiei cu România, consacrată de Consiliul Ambasadorilor în 1920, nu numai o dreaptă satisfacere a adevăratului principiu de naţionalitate, dar mai cu seamă faptul că ea tinde să creeze, în apropiere de ţinuturile Asiei, un stat mare, chemat să îndeplinească o mare misiune.“

G. W. PORTHERO (delegat britanic la Conferinţa de pace de la Paris): „O nedreptate a fost reparată şi cu consimţământul puterilor victorioase, Basarabia, o adevărată unitate geografică, cuprinsă între limitele naturale ale celor trei mari fluvii şi Mare, e acum, definitiv, reunită – şi trebuie să nădăjduim, pentru totdeauna – la patriamamă România.“

HENRY BORDEAUX (membru al Academiei franceze): „Cunosc toată puterea de atracţie a României, forţa asta latină a orientului. Locuitorii Transilvaniei şi Basarabiei păstrează tradiţiile, legendele, obiceiurile şi dragostea pentru originea lor. Înainte de război, am putut să-mi dau seama de asta, în diferitele călătorii pe care le-am întreprins. E cu neputinţă să desparţi Basarabia de România.“

A. ZUCHER şi I. KHOL (scriitori germani, 1838): „Toată regiunea dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră este locuită de români, aşa încât răpirea de la 1812 nu este decât o monstruozitate, o crimă care nu mai poate dăinui.“







183

PLATFORMA-PROGRAM

A ASOCIAŢIEI MONDIALE „PRO BASARABIA ŞI BUCOVINA“



Numele acestor două provincii româneşti, ca şi cel de Herţa, trebuie să ţină treaz sentimentul naţional românesc şi speranţa reunirii românilor în hotarele lor istorice. Românii sunt datori să redevină ce au fost: o naţiune demnă de numele ce-l poartă, un popor liber şi independent. Guvernul, Camerele Parlamentului şi Preşedinţia României nu au dreptul să plătească la infinit tribut prin ţara ruptă în bucăţi. Asociaţia Mondială „Pro Basarabia şi Bucovina“, cu cele peste 200 de filiale şi circa 100.000 de membri din 25 de ţări ale lumii, militează pentru: – nerecunoaşterea camuflării Basarabiei sub aberaţia de „Republica Moldova“; – nerecunoaşterea Nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţei – sub numele de „Regiunea Cernăuţi“; – combaterea lipsei de bază juridică a pretinselor frontiere ale pretinsei „Republici Moldova“; – combaterea noţiunii de „limba moldovenească“ în Basarabia, în Nordul Bucovinei şi în ţinutul Herţa; – lichidarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov prin revenirea la ţaramamă a acestor pământuri româneşti răpite de Uniunea Sovietică la 1940 şi 1944; – declararea Ucrainei drept ţară de ocupaţie şi oprimare naţională a românilor basarabeni, bucovineni şi herţeni; – apărarea adevărului istoric şi a justeţei frontierelor naţionale româneşti de până la 1939;
184
– nerecunoaşterea tratatului de bază între România şi Ucraina, atâta timp cât aceasta nu ne va retroceda Nordul Bucovinei, Sudul şi Nordul Basarabiei, ţinutul Herţa, Insula Şerpilor şi Braţul Chilia; – afirmarea şi obţinerea dreptului de protecţie a românilor strămutaţi de la 1940 încoace pe tot cuprinsul fostei URSS; – prezentarea de puncte de vedere Parlamentului Român pentru votarea de amendamente la Constituţia României care să excludă orice incitare la statalitate pentru vreuna din cele zece provincii româneşti sau pentru vreo parte a lor; – desemnarea de Purtători de Cuvânt ai „Pro Basarabiei şi Bucovinei“ a căror misiune ar fi: articole în ziare, luări de cuvânt la radio şi televiziune, audienţe la lideri politici, conferinţe publice, interpelări, proteste etc. Filialele din ţară sunt chemate să promoveze tineri şi tinere care să contribuie cât mai eficient la Reîntregirea României pe baza adevărului istoric al existenţei unui singur popor român, al unei singure naţiuni române, al unei singure limbi naţionale – limba română şi, deci, al unui singur Stat Român cu capitala la Bucureşti. COMITETUL DE COORDONARE Pre şedinte fondator şi animator NICOLAE LUPAN








„FONDUL NICOLAE LUPAN – PRO BASARABIA ŞI BUCOVINA“
185


D o r i t o r i i, interesaţi de problema Reîntregirii Neamului Românesc în graniţele sale fireşti, pot consulta Fondul, în totalitate, la Arhivele Statului Bucureşti (tel. 303.70.80/11029) sau parţial, – la Academia Română (tel. 212.82.84), precum şi la Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (tel. 212.19.61). Fondul, ce numără 11.354 de file, cuprinde compartimente precum: – repere biografice, organigrame, cereri de aderare; – scrisori, intervenţii, memorii, interpelări, proteste; – manuscrise, tipărituri rare, decupări, traduceri; – cărţi, broşuri, reviste, ziare ale „Pro Basarabiei şi Bucovinei “ etc.



Bucureşti, 22 octombrie 2006





C u p r i n s


– Cuvânt înainte........................................... .................................................. ...................... 5 ROMÂNI CU LITERĂ MARE.............................................. ........................... – Nicolae Bălcescu.......................................... .................................................. ................... – Alecu Russo............................................. .................................................. .......................
186
– George Sion.............................................. .................................................. ..................... – Alexandru Hâjdeu............................................ .................................................. ...............

– Ioan Neniţescu......................................... .................................................. ...................... – Nicolae Iorga............................................. .................................................. ..................... – Gherman Pântea............................................ .................................................. ................ – Sergiu Victor Cujbă............................................. .................................................. ........... – Porfirie Fală.............................................. .................................................. ..................... – Dionisie Orheianu: cetăţile Nistrului......................................... ........................................ – Constantin Stere............................................. .................................................. ............... – Gheorghe Ghimpu............................................ .................................................. ............. – Mareşalul Ion Antonescu......................................... .................................................. ...... CONSIDERENTE...................................... ................................................. CONJUNCTURISME SAU DE CE NU SE FACE REÎNTREGIREA........ – Aşadar, de ce nu se face reîntregirea?..................................... ...................................... – RECAPITULARE...................................... .................................................. .................... – EPILOG............................................ .................................................. ............................. – ANEXE............................................. .................................................. ............................. –STRĂINI MAI ROMÂNI DECÂT GUVERNANŢII ROMÂNIEI DE AZI.... – Platforma-program a Asociaţiei mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina“......................... – „Fondul Nicolae Lupan – Pro Basarabia şi Bucovina“

Pagina a patra a copertei

Ţările occidentale, tributare Actului Final de la Helsinki, un eşec dintre cele mai mari ale diplomaţiei americane, nu evocă niciodată înstrăinarea românilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei, care au aceeaşi istorie, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri, acelaşi folclor ca pe tot cuprinsul României. Nenorocul nostru, al românilor, a făcut ca de la 1944 încoace
187
să nu avem un guvern cu adevărat naţional, care să pună deschis în faţa lumii problema reîntregirii teritoriale româneşti. Un lucru e cert: în Europa nu va fi dreptate şi pace atâta timp cât Moscova şi Kievul nu vor restitui tot ce ne-a fost furat prin pactul Ribbentrop-Molotov. Românii sunt dintotdeauna un popor paşnic. Un popor care n-a atacat pe nimeni. Dar tot dintotdeauna, spre deosebire de diriguitorii lui de la 1944 încoace, a ştiut să apere ceea ce ne aparţine de când lumea. E timpul să ni se redea ceea ce este al nostru din moşi-strămoşi! Nu putem întoarce la infinit spatele istoriei noastre celei adevărate!... N. L.

[zamfir_catalin]

http://www.noidacii.ro/Noi%20Dacii%2...0a%20Romei.pdf