Cum depasim plictiseala provocata de obisnuinta la slujbe?

[Adrian Pop]

https://www.crestinortodox.ro/sfatur...be-155724.html

[Adrian Pop]

Cum depasim plictiseala provocata de obisnuinta la slujbe?

Mareste imaginea.

De ce nu simţim slujbele?
Intrebarea „cum să depăşim plictiseala pe care o încercăm datorită obişnuinţei cu slujbele?” Presupun că această întrebare are în vedere în primul rând Sfânta Liturghie, pentru că este întotdeauna aceeaşi si ne obişnuim cu ea. Intr-adevăr, un lucru cu care te obişnuieşti poate să îţi provoace puţină plictiseală şi nu îl mai aştepţi cu nerăbdare, nu-l mai doreşti atât de mult. Am putea să adăugăm aici şi Taina Spovedaniei.
Asta spune un mare adevăr, dar cred că întrebarea conţine o greşeală. Presupune un lucru pe care cred că nu ar trebui să-l presupună. Oare obişnuinţa este cea care ne face să ne plictisim atunci când se săvârşesc slujbele? Sau cumva niciodată nu am simţit slujbele aşa cum ar trebui să le simţim? Aşa un lucru pe care îl vede cineva pentru prima dată, sau îl aude pentru primele dăţi, prezintă un interes care ulterior se diminuează, oare şi în cazul slujbelor se întâmplă acelaşi lucru? Dacă da, aceasta înseamnă că nu am avut o relaţie adevărată cu slujbele, cu tainele Bisericii. Mi se pare că întrebarea prezintă această slăbiciune, deoarece dacă cineva simte aceste slujbe, Sfânta Liturghie şi spovedania până când devin obişnuinţă - Liturghia devine obişnuinţă dacă o urmăreşti un an întreg, iar spovedania dacă se întâmplă cel puţin de zece ori - dacă deci simţim slujbele până când acestea devin obişnuinţă, cred că nu mai există o problemă, iar răspunsul la întrebare vine singur. Mă tem însă că simţim această plictiseală, adică nu avem mulţumire sau ne obosim şi nu ne simţim bine, nu aflăm interes, tocmai pentru că nu am simţit cu adevărat slujbele niciodată.
Şi exact la acest lucru trebuie să luăm aminte si trebuie să-l analizăm.

Totuşi, pentru a înainta şi a asocia întrebarea cu tema noastră generală, aş mai vrea să spun următoarele. Toţi cei care au învăţat, s-au familiarizat în sens bun, într-o anume măsură, cu rugăciunea, cu rugăciunea minţii, adică sufletul lor a început să guste odihna dată de rugăciune, şi au început să afle acolo o mică comoară, au descoperit un izvor, ceva necunoscut şi au simţit că prin rugăciune pătrunde în existenţa lor o putere necunoscută, toţi aceia, aşadar, care s-au legat intr-un fel de rugăciune ne vor spune că simt şi spovedania de fiecare dată când se spovedesc, şi cu atât mai mult Dumnezeiasca Liturghie, şi nu încearcă vreo strâmtorare sau plictiseală din ceea ce noi numim obişnuinţa slujbelor.
Pe de altă parte, cel care este condus şi purtat de patimile sale, de slăbiciunile sale, cel care este stăpânit de patimile sale nu poate să simtă, nu numai slujbele, ci nici multe altele. Şi să-mi îngăduiţi aici să spun că nu este stăpânit de patimi numai acela care vrea să fie stăpânit de acestea. Dacă ieşim afară, vom afla foarte mulţi tineri care sunt robi ai patimilor. Există patimi care, vrem, nu vrem, ne stăpânesc. Aici este marea problemă. Cel puţin acela care vrea să fie stăpânit de patimi, de îndată ce începe să nu mai vrea, va începe să se elibereze de ele. Ce se întâmplă, însă, cu cel care este stăpânit de patimi fără să vrea şi este dus şi purtat şi influenţat de acestea. Acela merge la Liturghie şi se întreabă când se va termina. Acela nu va reuşi niciodată să se pornească spre spovedanie sau, dacă ajunge să se spovedească, merge şi se întoarce fără să vadă folosul.
Victime ale sinelui nostru
Ce am înţeles eu din aceste teme? Dacă vreţi, vă voi spune câteva cuvinte şi sper să ne folosim. Desigur, ceea ce voi spune am mai spus, dar poate că acum, aşa cum vor fi spuse, vor fi înţelese mai bine de către unii dintre noi. Tot secretul este să vrem, dar si să încercăm să nu fim influenţaţi de şinele nostru. Să nu vi se pară ciudat ceea ce vă spun. In această chestiune ne înecăm cu toţii. In acest punct dăm cu toţii greş şi devenim victime, în ciuda bunei noastre intenţii, pe care eventual o avem, şi în ciuda a ceea ce ne spune sufletul nostru.



Fiecare îsi are sinele său. Ne-am născut cu şinele nostru, am crescut cu el si nu este uşor să nu fim influenţaţi de sinele nostru. Nu este deloc uşor. întâi de toate, nu este uşor să vedem ce înseamnă acest lucru, a nu fi influenţat de propriul sine, să ne limpezim în minte acest lucru şi în cele din urmă să ajungem cu adevărat să nu mai fim influenţaţi. Nu este uşor, este foarte greu. Sau mai bine zis este imposibil. Dar, paradoxal, este, de asemenea, şi foarte uşor. Problema este ce preferăm. Dacă percepem acest lucru ca fiind greu, nu numai că vom avea dificultăţi, dar nici nu vom putea face nimic. Dacă îl luăm de uşor, mai devreme sau mai târziu, vom reuşi să limpezim problema şi să progresăm.
Am crescut aşadar cu şinele nostru. Fiecare s-a născut cu darurile lui, cu idiosincrazia lui, cu structura lui sufletească. în plus ne-a influenţat mediul în care am crescut, familia, vecinii, şcoala, colegii, dar şi întregul duh al societăţii. Toate acestea au influenţat, s-au unit şi s-a ajuns la edificiul care este fiecare dintre noi astăzi. Această stare de lucruri ne poartă, dar şi noi o purtăm pe ea. Astfel, de multe ori, vrem, nu vrem, acţionăm aşa cum ne dictează şinele. Vrem, nu vrem, gândim aşa cum ne spune şinele. Şi mai mult decât atât, nu putem să ne eliberăm de acesta şi nici nu putem să înţelegem că am putea să fim liberi. Astfel suntem victime ale sinelui.
Cineva poate fi victimă şi a gândurilor lui, a sentimentelor lui, a mentalităţii lui, si dacă avansăm si mai mult, chiar si a complexelor lui. Şi sărmanul, cine ştie ce crede el că face! Nu faci nimic, frate. Eşti victimă a propriului tău sine, deşi crezi că eşti liber.
Se vorbeşte atât de mult despre libertatea omului, despre libertatea personalităţii, ca nu cumva să fie afectat omul. Toate acestea sunt pe lângă problemă. Nu ştiu în ce măsură vă contrariază aceste lucruri, fraţilor, dar ele sunt adevărate. Eşti, adică, în întuneric şi nu ajunge că eşti acolo, ci eşti legat şi cu funii, şi cu lanţuri, iar tu strigi trăiască libertatea. Unde este libertatea? E ca şi când ai spune „nu-mi deranjaţi lanţurile!” Eşti strâns legat cu lanţuri şi dacă cineva bine intenţionat vrea să te convingă să le rupi, nu fără permisiunea ta, consideri că prin asta e atinsă libertatea ta. Care libertate, din moment ce tu eşti legat în lanţuri?
Este înfricoşătoare starea omului
Credinţa în Hristos aceasta este: când citeşti Evanghelia, să zici „nu are importanţă ce simt. Nu are importanţă ce înţeleg. Nu are importanţă cum mi se par mie lucrurile. Ce spune Evanghelia, acela este adevărul”. Dacă se întâmplă aşa, de îndată omul începe să vadă o lumină. De îndată omul începe să intre într-o altă atmosferă, începe să simtă slăbirea lanţurilor, începe să simtă că se slăbeşte strânsoarea. Păstrează însă o irezistibilă tendinţă de a intra din nou în ele. Starea omului este înfricoşătoare, dacă o vedem din această perspectivă.
Nu este numai faptul că omul este legat, Nu numai că nu înţelege. Nu este numai faptul că nu poate să gândească şi este nevoie să se prindă de Hristos şi să se lepede de toate celelalte, ca să se elibereze. Nu sunt numai acestea. Şi în situaţia în care Hristos găseşte o modalitate de a-l trage spre Sine, omul păstrează în el o tendinţă irezistibilă de a aluneca din nou în starea în care a fost. Adică eşti afundat în pericol să te îneci, cineva te scoate puţin afară ca să poţi respira, nu mai mult de atât, simţi că iei aer curat, că prinzi viaţă, şi în ciuda acestora vrei să te întorci cu capul în apă şi, pe deasupra, strigi „nu mă deranjaţi de aici de unde sunt, căci aici este libertatea!” Haideţi acum să-l convingem pe omul acesta că toată starea lui este o amăgire, că toată starea lui nu este numai deşertăciune, ci moarte.
Problema nu este să convingi lumea cea multă. Luaţi aminte! Noi toţi care suntem aici înăuntru, inclusiv eu, toţi suntem victime ale sinelui nostru, toţi suntem legaţi, aşa cum am spus mai sus, cu legăturile patimilor, cu lanţuri. Mai mult chiar, ne mândrim cu faptul că încercăm cu cunoştinţele noastre şi cu tot ceea ce aflăm aici să ne ascundem lanţurile.
Ce nu învaţă astăzi tinerii? Nu merg numai la şcoală, merg şi la meditaţii şi trebuie să apuce să înveţe şi limbi străine. Nu sunt împotrivă. Nu. Dar dacă se uită cineva bine, bine, va vedea că de multe ori toate aceste osteneli se constituie într-o încercare de a ne îmbrăca cu propriile lanţuri. Cred că înseamnă ceva şi asta. Să fii legat cu lanţuri, dar acestea să nu se vadă. Şi să ai iluzia că nu eşti legat. In felul acesta lanţurile rămân, păcatele rămân, cum spune Domnul58. Nu cei mulţi, cei indiferenţi. Ci noi, fraţilor, care se presupune că suntem mai evlavioşi si mai credincioşi decât alţii si auzim din când în când câte ceva. In cele din urmă, noi suntem victime ale sinelui nostru.
Acum, în timp ce spun acestea, îmi vin în minte persoane foarte duhovniceşti despre care s-ar spune că sunt foarte aproape de Dumnezeu şi că şi-au dat tot şinele lui Hristos, dar de fapt se vede cu ochiul liber că sunt victime ale diferitelor lor stări lăuntrice. Răul nu este că are cineva o anumită stare. Acesta este un fapt dat, iar bunul Dumnezeu îl ştie. Răul este atunci când nu vrem să vedem starea respectivă şi nu mergem la doctor, care poate să ne elibereze. Acesta este cel mai mare rău şi, aşa cum spun Părinţii, Dumnezeu nu ne va acuza şi nu ne va osândi pentru că suntem păcătoşi. Acest lucru este cunoscut. Ne va osândi, însă, pentru că nu mergem la El, care este Doctorul şi care poate să ne vindece.59
Cum aflam comoara Dumnezeiestii Liturghii?
Astfel, deci, mergem şi la Liturghie, aşa cum suntem, şi vrem cântarea frumoasă şi ca totul să se petreacă aşa cum se cuvine. Să nu vi se pară curios când voi spune că, chiar şi acolo, dorim să se găsească ceva încât lanţurile noastre să fie şi mai împodobite. Nu vrem ca ele să fie tăiate, ci împodobite. Nu e bine să fie cântarea şi toate lucrurile din Liturghie aşa cum trebuie? Ce poate fi mai bine decât atât? Este adevărat, dar trebuie că ştiau ceva Părinţii şi înaintea lor Apostolii.
Aşa cum ştiţi, Evanghelia Sfântului Apostol Ioan este mai duhovnicească decât celelalte. Asa o vedem noi si asa este.60
Mai mult decât atât, unii spun că celelalte Evanghelii sunt trup, iar cea după Ioan e suflet. Alţii spun că cele trei Evanghelii sunt precum Xenofon, iar cea după Ioan este precum Platon. Toată această înaltă teologie - teologie nu pentru teologi, ci teologia care este viaţă - Evanghelistul Ioan o prezintă de multe ori printr-un cuvânt foarte stângaci. Ştiţi că scrierile Sfântului Ioan, şi în mod special Evanghelia, din punct de vedere filologic şi literar, sunt cel mai puţin bine scrise? Unii teologi spun - am auzit lucrul acesta din gura unor teologi greci - că Ioan a făcut acest lucru dinadins. Chiar dacă, poate, nu avea nici posibilitatea de a scrie mult mai bine.
Ne spunea un profesor la cursul de arheologie bizantină că, atunci când în pustiu mai mulţi monahi au făcut prima biserică, au încercat să o facă frumoasă. După ei, călugării mai simpli stăteau şi se mândreau cu lucrul pe care îl făcuseră. Toţi obişnuim acest lucru. Ne uităm dintr-o parte şi din cealaltă şi ne mândrim pentru că este lucrul mâinilor noastre. Bătrânii din pustie spuneau: „Nu e bine acest lucru. Aduceţi nişte funii!” Au legat biserica cu funiile şi cu toţii au tras de ea până au dărâmat ceva în aşa fel încât să fie puţin strâmbă, iar călugării să nu mai stea să se minuneze de opera lor.61
Lucrurile acestea sunt de neînţeles pentru noi şi nu le spun, desigur, pentru ca voi să mergeţi la casele voastre şi să le întoarceţi cu susul în jos sau că Liturghia trebuie să fie cântată prost. Vreau să spun că toate acestea pe care încercăm să le facem iau uneori caracterul satisfacerii omului legat în lanţuri, căruia îi lipseşte lepădarea de sine. Lipsesc încercarea de a pune capăt influenţei sinelui meu şi credinţa în Hristos, căutarea a ce este Hristos şi ce poate face din mine Hristos.
Ce este Dumnezeiasca Liturghie? Dacă ne luăm după întrebarea iniţială, este mereu acelaşi lucru. Aceleaşi ecfonise, aceleaşi rugăciuni, aceleaşi cântări, aceiaşi preoţi şi cântăreţi. Dacă o priveşti aşa, ce este deci? O asculţi o dată, de două ori, te obişnuieşti. Este nevoie să nu mergi cu această mentalitate, ci cu credinţă, leapădă-te de şinele tău, renunţând la felul în care vezi tu lucrurile, la felul în care vrei tu să se întâmple lucrurile. Să spui în sinea ta „este o taină, un mister!” Acolo coboară Dumnezeu şi tot cerul. Şi rugăciunile care sunt scrise acolo nu sunt întâmplătoare. întreaga Biserică a trăit cu aceste rugăciuni, cu aceste cuvinte, cu aceste înţelesuri, cu această taină.
Şi să începi să te întrebi: „Ce înseamnă acest Doamne, miluieşte?” L-am auzit de multe ori. Ceva are acest Doamne, miluieşte sinele meu, gândurile mele, simţurile mele, daţi-vă la o parte! Fugiţi! Acest Doamne, miluieşte are ceva! La fel Ţie, Doamne şi Pace tuturor şi Binecuvântată este împărăţia Tatălui sau Că Ţie se cuvine toată slava şi cinstea şi închinăciunea. Dacă vei gândi aşa, vei găsi, oare, sau nu vei găsi comoara? Se deschide cerul. Cel care a descoperit comoara nu se satură în fiecare zi de Dumnezeiasca Liturghie şi înţelege ce înseamnă Iarăşi şi iarăşi, Domnului să ne rugăm!
Dacă toate acestea le treci prin logica ta, nu vei înţelege nimic. Logica sau raţiunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu este victimă a întregii stări care s-a creat înlăuntrul tău. In întregime eşti victimă. Şi logica ta este victimă, iar tu vrei să vezi lucrurile de acolo. Ce să vezi? Nu vei vedea nimic şi nu vei înţelege nimic. Este o mare întrebare şi cum de mergem la biserică, atât cât mergem. Este o minune faptul că stăm atâta timp în biserică şi ne rugăm. Cum de se întâmplă aceasta? Dacă de exemplu n-ati fi fost voi aici si as fi stat de vorbă cu nişte lemne, cât as fi reuşit să stau de vorbă cu ele? In situaţia în care as fi reuşit să stau de vorba mult timp, ceva era în neregulă cu mine. Ne ducem la biserică şi zicem încontinuu Doamne, miluieşte! Doamne, miluieste! Doamne, miluieşte!, fără să avem simţământul că vorbim cu cineva care ne aude şi ne răspunde. Mă şi întreb cum de reuşim să stăm atâtea ore. Este chiar o minune a Sfintei Liturghii, care acţionează de la sine.
Conştientizăm, oare, trupul păcatului care este înlăuntrul nostru?
Dacă ai conştientizat trupul păcatului care este înlăuntrul tău, atunci zici Doamne, miluieşte! Mă refer la „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”62. Când spune aceste lucruri, Apostolul are în vedere un lucru care se întâmpla în războaie.
Cei vechi, anticii, la războaie, atunci când luau prizonieri, ca să îi pedepsească aşa cum credeau ei, îi legau împreună cu un mort, foarte strâns, gură la gură, nas în nas, faţă către faţă, şi îi lăsau astfel încât atunci când începea descompunerea cadavrului, să moară si cel viu. Corbii care mâncau din mort mâncau şi din cel viu. Această imagine o are în vedere Sfântul Apostol Pavel şi de aceea zice: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Adică, omul care a ieşit bun foarte din mâinile lui Dumnezeu este legat strâns de un mort si de aceea suntem terorizaţi toată viata.

Aşadar, atunci când conştientizăm acest trup al păcatului, care este lipit şi legat de noi, şi vrem să-l aruncăm de la noi, vom zice Doamne, miluieşte! Nu este nevoie să simţim nimic. Nu daţi atenţie mare tuturor acestora pe care le spun, deoarece cu cât este cineva mai atent, cu atât este mai atras de şinele său. Este nevoie de credinţă şi cele bune vor veni singure. Crezând însă, acţionăm cu toate puterile noastre, dar înspre credinţă, nu în direcţia în care vor toate aceste lucruri străine care sunt înlăuntrul nostru. Să credem că Dumnezeu, Care ne-a spus să zicem Doamne, miluieşte!, ne aude şi ne spune Da, Fiule, te voi milui! Şi atunci zici iarăşi şi iarăşi Doamne, miluieşte! şi începi, puţin câte puţin, să te eliberezi, să prinzi câte o gură de aer, din moment ce legăturile încep să slăbească.
Deci, dacă vrea cineva să nu simtă plictiseală, fie la Sfânta Liturghie, fie la spovedanie, fie în general la slujbe, trebuie să gândească în acest fel şi să acţioneze în acest fel. Dar şi în general, dacă vrem să începem să intrăm pe acest drum şi să-l străbatem, să devenim cu adevărat oameni ai duhului lui Dumnezeu, oameni duhovniceşti, şi să dăm şi mărturie, atunci astfel trebuie să gândim. In ce sens să dăm mărturie? Să mergem să strigăm? Cine are lumină aflându-se în întuneric şi simte nevoia să spună „aici este lumină, veniţi!”? Nu este nevoie din moment ce toţi văd că ai lumină în mâinile tale. Dacă începi să strigi, e posibil să se stingă lumina din mâinile tale. Dacă, deci, vrem să dăm mărturie, cam în felul acesta trebuie să acţionăm.
Este posibil ca unii să înţeleagă ceva din toate acestea. Alţii pot spune ce lucruri ciudate! Alţii atât de legaţi pot fi de şinele lor, încât nici nu se clintesc. Dacă îţi place, stai acolo cu şinele tău. De aceea cred că ştiau ceva cei vechi, si astăzi ştiu specialiştii - în sensul că au experienţă, că au trăit şi ştiu ce înseamnă libertatea şi naşterea din nou în Hristos - şi spun: „Vrei, fiul meu, să te mântuieşti? Să faci ascultare! Să începi încet, încet, să te lepezi de sinele tău şi să faci ascultare ca să afli adevăratul tău sine?” Nu se va întâmpla nimic altceva, ci vei afla adevăratul tău sine. Nu te vor duce nicăieri în altă parte şi nici nu îţi vei pierde şinele. Trupul acesta al păcatului îl vei pierde şi vei afla şinele tău adevărat, spălat, însă, şi luminat în lumina lui Hristos, înlăuntrul duhului lui Dumnezeu, născut din nou, plin de viaţă, răspândind mireasma împărăţiei lui Dumnezeu şi nu toată această stare pe care o trăim în lume.
Ingăduiţi-mi să spun că toate aceste lucruri sunt atât de adevărate, încât şi în ceasul acesta, când le rostim şi voi staţi şi le auziţi şi nu ieşiţi pe ferestre afară, chiar pare că se întâmplă ceva în sufletele voastre. O uşurare. O slobozire. Si numai dacă spune cineva „nu cumva e adevărat?”, se întâmplă ceva. Dumnezeu să ne lumineze pe toţi şi să ne ajute şi iarăşi să le putem spune. Nu să le spunem pentru a le învăţa, ci mai ales pentru a se întâmpla ceva înlăuntrul nostru în clipa aceasta şi după ce plecăm de aici.
28.11.1976
Arhim. Simeon Kraiopoulos

Despre patimi si rugaciunea mintii