Cânta la Stupca o vioară…”




Am avut ocazia să vizitez foarte multe locuri din ţara noastră, dar zona Moldovei, trebuie să recunosc, a fost cea mai apropiată ca „imagine” de ideea de pitoresc sau plaiuri mioritice cântate în doine şi balade.

Eram în concediu, în drum spre Gura Humorului, când ne-a atras atenţia un mic monument, modest, dar ingenios, reprezentând trei lire cu partituri pe ele. Ne chemau să urmăm un drum prin pădure. Un drum îngust, dar cu mult-dorita umbră pe timp de vară. Pomii făceau plecăciune până aproape de şosea şi ne urau parcă bun venit, îndemnându-ne să urmăm calea aleasă. Poate a fost de vină vara frumoasă, poate liniştea resimţită pe timpul concediului, poate emoţia drumului necunoscut sau toate la un loc, dar, după ce drumul a părăsit pădurea, în faţa noastră s-a deschis un peisaj pe care sufletul unui om nu avea cum să nu-l picteze imediat pentru a-l păstra. O vale întinsă cu pâlcuri de mioare răspândite, parcă în concediu şi ele, iar pe un deal micuţ, în față, un sat ca o pictură, cuprins în ceaţa razelor de soare. Aşa ni s-a prezentat nouă satul Stupca, locul unde în data de 6 iunie 1883, Ciprian Porumbescu ne părăsea la numai 29 de ani. Satul poartă azi numele marelui compozitor, în onoarea acestuia.



La 14 octombrie 1853, se naşte în Şipotele Sucevei, Ciprian, fiul Emiliei şi al preotului Iraclie Golembiovschi. Tatăl era un devotat slujitor al bisericii şi un talentat scriitor. Unii l-au numit „Creangă al Bucovinei“. În limba polonă, „Golembiovschi“ înseamnă „porumbel“. Numele „Porumbescu“ a fost folosit de Ciprian mai întâi ca pseudonim şi apoi ca nume oficial. Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă şi completă. A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi, unde conduce corul Societăţii Culturale „Arboroasa”, iar în anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivităţi, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu şi alţii, participă şi tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistenţa cu minunatul său cântec de vioară. La Viena, unde studia datorită unei burse, va scoate, în anul 1880, colecţia de douăzeci de piese corale şi cântece la unison, reunite în „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români” („Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”), prima lucrare de acest gen din literatura noastră. După această perioadă, urmează cea mai frumoasă etapă a vieţii sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale „Crai nou”, piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul lui Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 şi 23 martie, pe aceeaşi scenă.
Ciprian Porumbescu a fost arestat pentru activitatea sa politică, timp în care a scris piesele sale cele mai valoroase. Printre lucrările sale se numără „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Gaudeamus Igitur”, „Odă ostaşilor români” şi altele.
Ciprian o cunoaşte pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, judeţul Suceava, în timpul vacanţelor petrecute la Stupca. Înaltă şi subţire, Berta avea să fie şi ea parte din destinul de erou romantic pentru care s-a născut Ciprian, căci povestea lor de iubire a rămas neîmplinită. „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea:„Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…”

La 14 martie 1881, aflând că Berta era la Rădăuţi, Ciprian Porumbescu îi trimite acesteia o scrisoare prin care o roagă să-i răspundă dacă vrea sau nu să-i fie soţie. “Drumurile noastre se despart, oare? Ale mele, de acum înainte, sunt înceţoşate, fără ieşire şi numai imaginea dumitale aruncă, în gândurile mele, o scânteie de lumină asupra tristei mele existenţe. Sper în izbânda dorinţelor mele şi dacă bunul Dumnezeu nu mă va părăsi, totul se va schimba în bine. Să dea Dumnezeu, stimată domnişoară, să poţi înfăptui scopurile dumitale netulburată şi nesinchisindu-te de mine! Dacă, însă, se va ivi vreodată, totuşi, o împrejurare mai prielnică, nu mă îndoiesc că vei ezita să faci ceea ce inima şi mintea ţi-o cer, va fi fapta cea mai cuminte. O, dacă aş putea să-ţi scriu cât mai mult te iubesc, dar şi aşa mă tem că am mers prea departe şi, deoarece nu pot şti cine va mai arunca privirea asupra scrisorii mele, trebuie să închei, însă cu o rugăminte. Dacă vei fi la Rădăuţi şi dacă îţi va fi posibil, atunci doresc să-mi scrii. Cea mai strictă şi sacră discreţie va feri scrisoarea dumitale de privirele oricărui om. Din gura şi de mâna dumitale aş vrea să-ţi aflu părerea asupra SORŢII MELE. Sentinţa dumitale liberă şi nesilită de nimeni să hotărască ceea ce am de aşteptat, ceea ce am de sperat! Mai mult nu pot scrie”. Din nefericire Berta plecase din Rădăuţi, iar scrisoarea marelui compozitor a rămas fără răspuns.

La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”.




Imagini de pe: ciprian-porumbescu.ro


SURSA:https://www.literaturadeazi.ro/panor...tupca-o-vioara