Limba dacilor. Care sunt cele cuvintele păstrate de la strămoşii noştri şi ce spun specialiştii despre această moștenire
DE ADMIN · PUBLICAT 7 OCTOMBRIE 2017 · ACTUALIZAT 7 OCTOMBRIE 2017
Peste 160 de cuvinte din actualul dicţionar al limbii române îşi au originea în fondul geto-dacic, potrivit unor lingvişti şi filologi. Multe dintre ele sunt puţin cunoscute publicului larg, sunt folosite rar, iar altele şi-au schimbat de-a lungul timpului însemnătatea.
Românii au moştenit numeroase cuvinte provenite din fondul lingvistic al poporului care în urmă cu două milenii a trăit pe actualul teritoriu al ţării, au fost de părere lingvişti şi filologi renumiţi ca Ariton Vraciu, Ioan Iosif Rusu sau Bogdan Petriceicu Haşdeu. Oamenii de ştiinţă au identificat peste 160 de termeni despre care susţin că provin din limba vorbită de geto-daci. Şi aceasta chiar dacă sunt puţine dovezi că dacii ar fi folosit scrierea, iar cele existente sunt contestate sau stârnesc controverse.
Lingvistul George Pruteanu a cuvintele autohtone, arhaice, în patru categorii: cuvinte considerate autohtone de Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae”, cuvinte autohtone care au un corespondent de origine indo-europeană în albaneză, listate de Ioan Iosif Russu, cuvinte autohtone fără corespondent în albaneză, listate de I.I. Rusu şi cuvinte considerate autohtone de Ariton Vraciu. Multe dintre acestea sunt puţin cunoscute publicului larg. Iată câteva dintre ele:
Abeş. Înseamnă „pre lege, pe cinste, pe credinţă”, afirma Bogdan Petriceicu Haşdeu, în volumul Etymologicum Magnum Romaniae. „Albanezii şi românii l-au moştenit deopotrivă, unii în Epir, ceilalţi în Dacia, din substratul ante-roman tracic. Românii adăugîndu-i prepoziţiunea a = a d, bănăţeanul abeş vrea să zică literalmente: „ad fidem”. După cum la români cuvântul s-a păstrat numai în Banat, tot aşa la albanezi nu-l mai conservă astăzi decât dialectul toschic, nu şi cel gheghic”, informa lingvistul.
Aghiuţă. Este numele comic al diavolului, dar ar fi putut fi folosit ca nume pentru o zeitate a dacilor informa Haşdeu. „O adevărată analogie pentru tranziţiunea logică „sfânt = drac ” se înfăţişează numai atunci când un popor îşi schimbă religiunea cea veche pe o alta nouă. Zeii de mai-nainte scad acum în ierarhie la treaptă de sfinţi mărunţei, sau chiar devin demoni. Dacă dară tot aşa s-ar fi născut românul Aghiuţă, ar urma atunci nu un împrumut modern din grecul „sînt”, ci existinţa unui Ag-, ca nume de zeitate, în panteonul autohton al Daciei. Mitologia dacică, şi cea tracică în genere, e prea puţin cunoscută. Este sigur însă că la albanezi, posteritate directă a tracilor, în cântecele lor cele mai vechi, după dialectul gheghic, Ago, articulat Agoš însemnează „Dumnezeu”. Ague, sub forma redusă gue, se regăseşte la sârbi cu sensul de element diabolic, „şearpe”, „balaur”, „drac”, şi se regăseşte tocmai ca un împrumut de la români, căci nici într-unul din dialectele slavice nu se află. Este dară aproape sigură originea dacică”, afirma B.P. Haşdeu.
Barbă cot. Este un cuvânt de origine dacică, afirma Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae”. Potrivit definiţiei dată de Lazăr Şăineanu, în Dicţionarul universal al limbei române, barbă-cot este „un pitic răutăcios cu statul de o palmă şi barba de un cot; călare pe un iepure şchiop, el cutreeră lumea sub-pământeană (în poveştile populare)”. Mai este cunoscut sub numele de „Statu-palmă-barbă-cot”.
Burtucă. Înseamnă „copcă, gaură în gheaţa unei ape”. Este un cuvânt rar, despre care Haşdeu afirmă că provine din limba dacilor.
Năsărâmbă. Înseamnă, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, boroboaţă, farsă, festă, ghiduşie, glumă, ispravă, năzbâtie, năzdrăvănie, păcăleală, păcălitură, pocinog, poznă, şotie, ştrengărie, trăsnaie, iar Bogdan Petriceicu Haşdeu îi plasează originile în fondul lingvistic al strămoşillor noştri.
Sarmizegetusa. A apărut în antichitate în variantele Zarmizeghéthousa, Sarmireg, Sarmizge, Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege etc. Potrivit lingviştilor, toponimul ar putea fi unul dacic, dar a fost păstrat doar în variate forme fonetice ale limbilor greacă şi latină. Potrivit istoricilor, numele este compus din două părţi zermi (stâncă, înălţime) şi zeget (palisadă, cetate), iar între date sunt „cetatea de pe stâncă”, „Cetatea înaltă”, „Cetate de palisade”. Istoricul Vasile Pârvan arăta că numele aşezării indica sacralitatea acesteia, faptul că Sarmizegetusa era o cetate a regilor.
Jilţ (jelţ). Provine din cuvântul dacic sil, afirma Haşdeu, şi însemna pârâu.
„Jelţ, această caracteristică denumire curat olteană a păraielor, pe care în deşert o veţi căuta în restul Munteniei, în Ardeal sau în Moldova, ne oferă o formă modernizată a cuvântului. Nu mai departe decît în secolul XVI se zicea încă jilţ, pe când tot atunci Jiul se chema Jil. Astfel vorba dacică sil, devenită jil printr-o lege de preferinţă a fonetismului român, trăieşte pînă-n momentul de faţă în Oltenia, şi-apoi numai acolo, în deminutivul jilţ, contras din jiluţ”, scrie Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Lista cuvintelor cărora lingviştii le-au atribuit origini dacice cuprinde următorii termeni:
A: abeş, Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia, aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea, ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca, azugă.
B: baci, baier, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, batal, băga, băiat, bălan, balaur, beregată, boare, bordei, bortă, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru, bunget, burghiu, burlan, burtă, burtucă, burtuş, butuc, butură, buză.
C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocârlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creţ, cruţa, cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură,
D: darari, daş, dărâma, deh, deretica, descăţa, descurca, dezbăra, desghina, dezgauc, doină, don, dop, droaie, dulău.
F: fărîmă.
G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară, ghimpe, ghiob, ghionoaie, ghiont, ghiuj, gîde, gîdel, gordin, gorun, grapă, gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă.
H: hojma.
I: iazmă, iele.
Î: încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema.
J: jilţ.
L: leagăn, lepăda, lespede, leşina.
M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mărcat, mătură, melc, Mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz, morman, mosoc, moş, moţ, mugure, munună, murg, muşat.
N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian.
O: ortoman.
P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea.
R: raţă, ravac, răbda, reazem, ridica, rîmfă, rînză.
S: spânz, stăpân, stărnut, sterp, stejar, steregie, stână, străghiată, strepede, strugure, strungă, sugruma, suguşa, şale, şiră, şopârlă, şoric, şut, scăpăra, scrum, scula, scurma, sâmbure, sîmvea, sarbăd, Sarmisegetuza.
T: tare, traistă, tulei,
Ţ: ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, ţundră, ţurcă.
U: uita (a se), undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare.
V: vatră, vătăma, vătui, viezure, viscol,
Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgîria, zgârma, zimbru zîrnă.
Toponimele arhaice
De asemenea, din fondul lingvistic al strămoşilor noştri fac parte, potrivit unor istorici, toponimele:
Alutus, Aloutas – Olt, Amutrion, Amutria – Motru, Argessos, Ordessos – Argeş, Crisus – Criş, Hyerassus, Tiarantos, Gerasus, Seratos – Siret, Istros, Donaris – Dunărea, Maris, Marisos – Mureş, [B]useos – Buzău, Naparis – Ialomiţa, Patissus, Pathissus, Tisia – Tisa, Pyretus, Pyretos, Pyresos, Porata – Prut, Rabon – Jiu, Samus – Someş, Sargetia – Strei, Tyras – Nistru, Tibisis – Timiş. Azizis, Acmonia, Acidava, Albac, Altinum, Ampelum, Bersovia (Berzobis), Degis — antroponim, Dicineus — antroponim, Decebalus—antroponim, Dierna, Dinogessia, Ditugentus — antroponim, Durpaneus — antroponim, Drobeta,— „Turnu Severin”, Tapae, Tur(i)dava, Scorylo, Siosto, Potaissa, Sacidaba şi multe altele. Conform unor istorici medievali, dacii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale, iar din vremea lor s-au păstrat aproape 80 de denumiri dace de plante.
sursa: timesnewroman.ro
Răspunde cu citat
Marcaje