1.AMPLASARE ŞI DOTARE
Amplasarea spaţiului de creştere. Zona în care se poate amenaja o crescătorie de vipere în vederea colectării veninului acestora, trebuie aleasă în concordantă cu scopul propus si ţinând cont de tot complexul de factori de ordin general şi local. Pentru o bună încadrare de ansamblu si pentru asigurarea microclimatului corespunzător, este necesar să se ia în considerare factorii de ordin topografic. Pentru realizarea acestui deziderat, crescătoriile de vipere se vor amplasa cât mai izolat de localităţi. Crescătoria trebuie să aibă posibilităţi de acces cu mijloace auto. Alimentarea cu energie electrică a crescătoriei permite utilizarea aparaturii necesare procesului de producţie. Dimensionarea crescătoriei trebuie să fie în deplină concordanţă cu volumul de muncă ce se va desfăşura în el pe tot parcursul anului.
Încălzirea spaţiului este una din cerinţele de bază pentru buna desfăşurare a activităţii zilnice în camera de creştere a şoarecilor, a viperelor, de reproducere a acestora şi în spaţiul unde se face extragerea şi prelucrarea veninului. Sistemul de ventilaţie trebuie prevăzut cu filtre pentru a nu permite vehicularea in laborator a agenţilor patogeni.
Materialele de construcţie, mai cu seamă acelea din interiorul laboratorului, trebuie să permită o spălare şi dezinfectare, uşoară. Prin construcţie, crescătoria trebuie să aibă cel puţin trei zone de activitate: spaţiul de creştere a şoarecilor, spaţiul de creştere a viperelor şi spaţiul de extragere şi prelucrare a veninului. Compartimentele si dotările aferente depind de volumul zilnic a activităţii precum şi de numărul
de vipere.
Instalaţii. Instalaţiile sanitare sunt compuse din chiuvetă pentru spălarea cu apă a vaselor şi instrumentelor
utilizate. Iluminatul şi, circuitele de alimentare cu energie electrică se vor realiza astfel încât să se prevină accidentele de muncă şi incendiile. În spaţiul de creştere a viperelor se va elimina pe cât posibil utilizarea aparatelor alimentate prin cabluri şi prelungitoare. Se vor optura găurile, fantele, crăpăturile existente în
pereţi şi în pardoseală. Se vor elimina spaţiile de sub mobilier astfelîncât animalele ce pot ajunge accidental pe sol, în încăpere să nu poată evada sau să se ascundă. În spaţiul de creştere se vor utiliza numai obiectele de mobilier strict necesare şi dacă este posibil acestea să fie suspendate de pereţi. Ferestrele vor fi prevăzute cu plase de protecţie iar pragurile uşilor vor fi înălţate cu cel puţin 60 cm. încăperile se vor păstra închise şi se vor afişa anunţuri de avertizare atât în interior cât şi în exterior.
Organizarea spaţiului. După scopul urmărit (producţie de venin, reproducere, expunere) spaţiul trebuie să asigure animalului minimul necesar locomoţiei. Viperele pot fi ţinute individual sau în comun. Deoarece pentru producţia de venin, exigentele legate de eficientă intră de cele mai multe ori în conflict cu preferinţele animalului, se optează pentru o densitate mare şi o întreţinere uşoară. Terariile din sticlă cu suprafaţa de 1, 2, 4, 6 mp sunt bune pentru expunere si observarea activităţii de reproducere, dar ridică probleme de menţinere a curăţeniei.
Terariile din sticlă sunt casante şi nu asigură o securitate corespunzătoare. Cutiile din plastic (plexic) au avantajul că sunt mai puţin casante, materialul putându-se lipi, nefiind nevoie de rame din cornier terariul va deveni mai uşor. Plasa montată lateral împiedică observarea, îngreunând construcţia, în schimb îi conferă un plus de securitate. Cutiile cu colturi sunt greoi de curăţat si dezinfectat. Terariile mari sunt greu de stivuit. Din aceste considerente au rezultat soluţii tehnice mixte care răspund mulţumitor cerinţelor.
Hrana. Un alt factor, important ce contribuie la menţinerea animalului în condiţii artificiale este hrana. Meniul unei vipere chiar în condiţii naturale, nu este prea diversificat si de aceea nu, sunt multe posibilităţi ceea modifica. Un alt aspect este faptul ca vipera îşi ucide prada înainte de a o consuma, prin înveninare, din acest punct de vedere, veninul este totodată o "amprentă", a individului. De exemplu, un şoarece muscat de o vipera devine "proprietatea" acesteia. Este posibil ca înveninarea să fie un stadiu pregătitor al alimentului (deocamdată acest aspect poate fi privit ca o ipoteză). Cert este că prada este refuzată de alt individ, în afara celui care a muscat-o. O altă constatare, de data aceasta confirmată ştiinţific este că proprietăţile fizico-chimice ale veninului depind în mare măsură de hrană.
Viperele în captivitate pot fi hrănite cu şoareci albi de crescătorie, şoareci sălbatici, pui de hamsteri, pui de o zi de găină; încercările de a hrăni viperele cu sopârle, pui de broască, ouă de găină nu au dat rezultate. Şoarecii albi (albinosi) sunt o soluţie optimă de hrânire deoarece aceste animale cu modificări genetice induse voluntar de cercetători, au un comportament blând. Creşterea în laborator a şoarecilor albi va fi tratată într-un capitol separat.
Asigurarea cu apa. Apa este un element vital pentru orice animal. În condiţiile naturale viperele îsi găsesc cu uşurinţă apa; în captivitate aceasta trebuie asigurată de îngrijitor. Apa potabilă este suficient de pură pentru a satisface exigentele viperei. O mică problemă apare la distribuirea porţiei si la înlocuirea apei stătute. Vasul trebuie să fie suficient de stabil pentru ca animalul să nu-l verse în mişcare. În unele crescătorii am văzut tăvi din plastic care au o buna stabilitate, în altă parte am văzut folosite pahare fixate de rama terariului. De reţinut este faptul că apa trebuie schimbată de fiecare dată cind îngrijitorul observă că animalul a transportat involuntar impurităţi sau fecale în aceste vase.
Confecţionarea terariilor. Terariile pentru vipere pot fi confecţionate din diverse materiale si în diferite modele, în funcţie de scopul urmărit. În literatura de specialitate sunt date două tipuri de terarii: unul de laborator, de dimensiuni mai mici (suprafaţa de 0,25 - 0,50 mp) dotat cu instalaţii de: încălzire, iluminare, umiditate si aerisire si unul exterior (de 2 - 4 - 6 mp), cu pereţii de sticlă si/sau plasă de sârmă, amenajat într-un mediu care să imite condiţiile naturale.
Pentru studiul nostru prezentăm trei variante care au fost deja experimentate. Terarii confecţionate din P.A.L. de 18 mm grosime, de dimensiuni: L=50 cm, 1=50 cm. Fiecare terariu a fost dotat cu o lampă (reflector foto), care asigură cu ajutorul unui transformator cu cursor, prin intermediul unui bec normal de 40 W, o temperatură reglabilă, între 15 si 33°C; au fost folosite în cadrul Muzeului de Ştiinţe Naturale Deva. Substratul (nisip, pietriş) a fost aşezat pe o folie de plastic pentru ca eventuala umezire a lui să nu degradeze P.A.L.-ul; în fiecare cuşcă există un vas Petri cudiametrul de 15 cm, pentru a asigura necesarul de apă si umiditate în interiorul terariului. Aerisirea se asigură printr-o serie de orificii, făcute în jumătăţile superioare ale pereţilor cuştilor (anterior si posterior). Accesul la animal se face prin intermediul unei uşi, care corespunde cu jumătatea superioară a peretelui anterior, s-a ales această soluţie pentru ca terariile să poată fi suprapuse, economisindu-se astfel mai mult spaţiu în
laborator. Temperatura este verificată cu ajutorul unor termometre, care sunt instalate în interiorul terariilor. Înregistrarea temperaturii si a umidităţii în terarii se face cu ajutorul unui termohidrograf, care poate fi instalat în interiorul cuştilor. .
O altă variantă, aplicată, în cadrul crescătoriei experimentale din Vistea - judeţul Cluj, constă din bazine
având h = 100 cm ,L = 200 cm şi l = 100 cm realizat din profil metalic cu pereţii din sticlă si protejaţi cu plasă metalică la exterior. Capacele au fost realizate tot din profil metalic, fiind montate pe un sistem culisant pe role. Suprafaţa de asezare a fost realizată din tabla, peste care s-a aşezat un substrat format din pietriş si roci de calcar. Încălzirea s-a realizat cu lămpi tip foto aşezate pe trepiede înalte de 30 cm si echipate cu becuri normale de 40-60 W. În interiorul acestui spaţiu pot fi crescute cca. 30-35 de vipere. Vasul de administrare a apei constă dintr-o tavă din material plastic de dimensiuni 25/40/3 cm. Hrănirea viperelor se face în comun, la perioade regulate de timp. Avantajul metodei este că animalele au spaţiu suficient pentru locomoţie, îşi pot alege o zonă de temperatură corespunzătoare, dar exista si un dezavantaj
prin faptul că nu mai poate fi făcută o urmărire individuală a viperelor.
A treia variantă, experimentată; în Braşov, constă din baterii de creştere individuală a viperelor. Animalele un fost izolate în cutii confecţionate din material plastic având capacele din plexic transparent. Suprafaţa de aşezare de 255 cm2 fiind rotundă, permite animalului să ia o poziţie comodă. În cutie se aşează un substrat de nisip sau talaj de brad si un vas mic cilindric fixat de cutie printr-o brăţară pentru apa. Cutiile se aşează în lăzi confecţionate din PAL gros de 2 cm, pe două rânduri, sub ele aşezându-se rezistente electrice , de mică putere si cu o suprafaţă, radiantă mare. Aceste rezistente au fost confecţionate în laborator si au fost calculate încât să se încălzească până la o temperatură maximă de 35°C, în regim continuu de funcţionare. Într-o ladă cu dimensiunile 122/480/430 cm se pot aşeza până la 20 de cutii. Pentru controlul riguros al temperaturii am folosit un termostat electronic care a permis reglarea acesteia cu o tolerantă de +/- 0,5 °C. Avantajul acestei metode de creştere este că permite o observare individuală a viperelor si o întreţinere bună a spatiilor, dar există si un dezavantaj prin faptul că metoda implică multă manoperă pentru întreţinere.
2.APARATE, DISPOZITIVE SI INSTRUMENTAR
Instalaţia de ambalare în vid. Păstrarea veninului, după ce acesta a fost uscat, este bine să se facă în fiole din sticlă închise sub vid si care se etichetează corespunzător. Această instalaţie se poate astăzi procura relativ uşor interesându-ne la agenţii economici care utilizează acest procedeu în tehnologia lor. Majoritatea întreprinderilor de medicamente au în dotare astfel de instalaţii. De asemenea, industria alimentară utilizează frecvent astfel de procedee. Instalaţia de uscare a veninului în mod curent - uscarea
veninului se poate efectua absorbind apa, prin procedee chimice, la temperaturi scăzute. Este de remarcat faptul că probele de venin analizate de către I.C.C.F Bucureşti si a căror rezultate le prezentăm în acest material, au fost uscate la temperatura de 25°C printr-un procedeu chimic si apoi păstrarea s-a făcut într-un frigider obişnuit.
Liofilizator. Acest aparat permite uscarea veninului prin tehnica vidului, conferind, produsului calităţi superioare. În principiu veninul este transformat din stare lichidă în stare solidă prin evaporarea apei datorită scăderii temperaturii punctului de fierbere într-o instalaţie de vidare.
Congelatorul. Menţinerea caracteristicilor veninului timp îndelungat, depinde de existenta în laborator a unui congelator capabil să coboare temperatura cel puţin până la 0°C. In acest congelator se mai păstrează si serul antiviperin pe care-fiecare crescătorie trebuie să-l posede.
Etuva. Pentru extragerea veninului si prelucrarea acestuia sunt necesare vase sterile . Realizarea sterilizării sticlăriei într-un laborator cu volum redus de activitate, o simplă oală de presiune si o etuvă sunt suficiente.
Balanţe si vase de măsurat. Pentru cântărirea veninului trebuie folosită o balanţă de mare precizie. Substanţele în stare lichidă se porţionează cu ajutorul vaselor de măsurat din sticlă sau din material plastic. Ele pot fi de diferite forme si mărimi. Printre acestea se pot menţiona: sticlele, carafele, vasele Erlenmeyer, cilindri, pahare Berzelius, eprubete, pipete, siringi gradate.
Dispozitiv electronic de termostatare. Cei care au cunoştinţe de electronică îsi pot concepe singuri un termostat care să satisfacă exigentele de încălzire a spatiilor de creştere a viperelor. Complexitatea acestor scheme poate pleca de la utilizarea a trei tranzistori si până la folosirea unei scheme bazate pe un microprocesor. În acest caz, pe lângă funcţia de bază, aceea de a menţine o temperatură constantă într-o incintă, se pot monitoriza mai multe puncte de citire a temperaturii. Este posibil să se introducă praguri de alarmare si avertizare şi chiar se pot crea electronic cicluri diurne, zilnice si anualele temperatură. Noi am obţinut rezultate mulţumitoare (o mortalitate anuală de sub 5%) cu o schemă elementară de termostat. Nu trebuie neglijat nici comerţul cu astfel de aparate care pune la dispoziţie o diversitate de termostate cu afisaje electronice de temperatură, care mai de care mai sofisticate; inconvenientul rămâne preţul.
Băt herpetologic folosit în teren. Un mâner de lemn de 40 - 50 cm. , în vârful căruia este pusă o sârmă de otel dreaptă, lungă de 30-40 cm., iar pe ultima porţiune (8 - 10cm) îndoită în unghi drept. Peste cârligul din sârmă este indicat să se aşeze un tub din PVC sau cauciuc, pentru a atenua zgomotul (pe stâncă ) si pentru a proteja animalul.
Băt herpetologic folosit în laborator. În realitate este o tijă metalică cu diametrul de 5 mm şi în lungime de 450 mm, cu capătul îndoit ca şi la băţul utilizat în teren. La capătul de prindere se ataşează un mâner scurt din lemn. Acest instrument este mai uşor de manevrat si foloseşte la fixarea animalului pe masa de lucru.
Pensa herpetologică mică. Se aseamănă cu o pensă chirurgicală cu o lungime de 200 mm şi cu capetele braţelor turtite pe o lungime de 50 mm. Acest instrument se foloseşte pentru imobilizarea viperelor cu dimensiuni mici, a puilor si a juvenililor.
Pensa de teren. Lungimea acesteia este de 450 mm, şi spre deosebire de pensa mică are capetele îndoite într-un unghi de 45° fată de planul braţelor. Acest unghi permite fixarea animalelor în teren cu mai multă uşurinţă fără să ne aplecăm.
Pensa de laborator. Are o lungime de 320 mm , capetele de fixare îndoite la un unghi de 45° dar si răsucite
faţă de planul braţelor cu un unghi de 90°. Acest instrument este foarte des utilizat pentru fixarea animalului pe masa de lucru, permitindu-ne apoi prindera acestuia cu mână.
Penseta mica. Este utilizată, pentru diferite operaţii de lucru cu puii, pentru curăţat, resturile după năpârlire,
sau, de exemplu, atunci când trebuiesc extraşi colţii care se mai rup în timpul operaţiei de "mulgere". Lungimea pensetei este de 120mm.
Penseta mare. Are o lungime de 180 mm si este folosită la prinderea şoarecilor. Deoarece uneori este necesar să se stimuleze interesul viperei pentru hrană, cu acest instrument îngrijitorul poate balansa provocator şoarecele până când vipera îl muşcă.
3. ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE VIPERE
Colectarea viperelor din teren. Deplasările în vederea colectărilor trebuiesc făcute în grup de cel puţin două persoane. Manevrarea animalelor proaspăt capturate fiind dificilă pentru o singură persoană. Materialele necesare recoltării sunt: saci de pânză groasă, pense de teren, băţ herpetologic. Persoanele trebuie să poarte
încălţăminte adecvată : bocanci de munte sau cizme de cauciuc. Una din dificultăţile în ceea ce priveşte recoltarea viperelor, constă în identificarea biotopurilor specifice si a perioadei optime pentru recoltare. Referitor la biotipurile specifice, trebuie să amintim că pe un masiv calcaros, viperele se vor găsi cu preferinţă în părţile expuse spre sud, iar în număr mare,doar în locurile ferite de vânt. În majoritatea cazurilor acestea coincid cu locurile de hibernare. În ceea ce priveşte perioada optimă pentru recoltare, putem afirma că după ieşirea din hibernare, avem cele mai mari şanse, pentru că deşi sunt slăbite, ele vor începe să mănânce imediat. În apropierea locurilor de hibernare, am reuşit să colectăm 12 exemplare, pe o suprafaţă de 25 m pătraţi, în 4 ieşiri consecutive. Lipsa vegetaţiei este un avantaj mare pentru noi, întrucât le putem descoperi mult mai repede. Perioada de reproducere (aprilie - mai), este caracterizată la vipere prin deplasări în teren în căutarea partenerului, urmate de acuplare. Deşi am efectuat multe ieşiri în teren în aprilie - mai 1990 (Turnu Severin , Moldova Veche , Pescari - jud. Caras - Severin , Govajdie, Balsa ,Cheile Crivediei, Munţii Retezat , jud. Hunedoara), nu am reuşit să colectăm decât puţine exemplare într-un
singur loc, la Balsa în nişte chei foarte abrupte , din calcar, am reuşit să cuprindem o aglomerare de 5 vipere ( patru masculi si o femelă ), adunaţi pentru împerechere. După această perioadă, în care nu prea se hrănesc,
viperele încep să vâneze intens , pentru a-şi putea reface rezervele de lipide . Femelele sunt cele mai des observate, pentru că stau mai mult la soare, unde gestează.
Colectarea propriu-zisă constă din : imobilizarea animalului cu băţul herpetologic, direct cu pensa (în acest caz: cât mai aproape de cap ) sau poate fi prinsă de vârful cozii (cu atenţie) pentru a nu se întoarce să muşte. Apoi va fi pusă într-un loc mai accesibil, potecă, drum sau loc drept. Aceasta manevră, se face cu mâna îndepărtată de corp si miscând-o încontinuu, pentru a dezechilibra, animalul, care altfel poate musca.
Următoarea,etapă este imobilizarea capului, care se face cu ajutorul pensei, cu multa atenţie , pentru că vipera poate sări să muşte. În sfârşit, odată imobilizat capul, animalul nu mai prezintă pericol, putând fi prins cu mâna, imediat de după cap . O greşeală de câţiva milimetri îl poate costa viata pe cel care nu se conformează, pentru că vipera are gâtul foarte mobil, colţii veninoşi si poate foarte uşor să muşte de deget. Odată prinsă de după cap,ea poate fi studiată si pusă în sacul de pânza care fiind de culoare închisă o tine în întuneric si ea nu va musca. Poate rezista fără apă câteva zile, dacă temperatura este scăzută, iar fără hrană, câteva luni de zile.
Lucrul cu viperele. Întreţinerea viperelor nu necesită un efort atât de-mare ca în cazul şoarecilor. Odată asigurate condiţiiie de mediu, este necesar hrănirea lor în funcţie de dimensiunea, starea fiziologică şi apetitul fiecărui individ. De exemplu, înainte de năpârlire, animalul refuză hrana, pe când, în primele zile după năpârlire este foarte lacom si înghite imediat şoarecele. În perioada de reproducere, de asemenea nu prea mănâncă. La puii de viperă si la indivizii tineri este necesar să li se asigure o hrană corespunzătoare dimensiunii lor (pui mai mici şau mai mari de şoareci). Îndepărtarea excrementelor din fiecare cuşcă se face
prin punerea animalului într-o altă cutie închisă. Manevrarea animalului se face cu ajutorul băţului herpetologic sau cu mâna înmănusată, cu precauţie, fără a-l brusca.
Pentru extragerea veninului este nevoie de două persoane: una prinde animalul de după cap si cu cealaltă mână îl pune să muşte cu colţii veninoşi într-o eprubetă sau
un alt vas de sticlă. Cealaltă persoană tine de corpul animalului pentru a nu se zbate. Extragerea veninului presupune masarea glandelor veninoase dinspre înapoi spre înainte, cu degetul mare si cu cel arătător. O mică neatenţie poate determina schimbarea poziţiei capului animalului care, având colţii scoşi (si putându-i mişca independent), poate destul de uşor să muşte degetele celui care extrage, veninul
Imunizarea naturală. În toate cazurile în care se manevrează viperele, este necesar să se lucreze cu foarte mare grijă fără a se face mişcări bruşte sau a le lovi. Unele dintre ele, din fericire un procent scăzut, ramân agresive mult timp după capturare. Până în prezent nu există ser antiviperin ,în ţară si o muşcătură poate fi fatală. Singura modalitate de a preîntâmpina o eventuala înveninare a fost aceea că personalul care lucrează direct cu animalele să se lase muscat; la intervalul de 6 luni, de pui de viperă nou născuţi sau de câteva luni. Este cunoscută în literatura de specialitate această practică, dar nu o recomandăm.
S. Bruno consideră (Retili d'ltalia, 1977 ) că sunt necesare 7-15 doze pentru ca un individ să devină imun. În cadrul laboratorului una dintre persoane a fost muscată de un adult de viperă ammodytes; având la activ 5 muşcături de pui a aceleaşi specii; a scăpat fără prea mari urmări (o zi spitalizare, datorită exigentei medicilor de a o tine sub observaţie, pentru că ser antiviperin nu aveau). Mâna muşcată sa umflat, până la umăr, au apărut unele simptome generale (greaţă, vărsături, transpiraţie) care au dispărut a doua zi.
Raportul cu omul. Poveştile, superstiţiile, frica si ignoranţa manifestată de popoarele occidentale si în special cele de origine latină, faţă de vipere, justifică abundenta tratatelor referitoare la acest subiect.
În general şerpii, sunt considerate în Orient, simboluri falice de virilitate, sau prudentă, înţelepciune,
nemurire transcendentă , etc. Uneori vipera este mâncată pentru a fi dobândită imunitatea împotriva veninului ei. Medicina homeopată utilizează frecvent venin de viperă, în special de Vipera aspis, în dilutii de la 1/100 (sau mai mici), contra epilepsiei, hemoragiei la menopauză, cangrenelor, ulcerelor, anginei difterice, icterului, hemofiliei, pneumopatiilor, etc : Veninul de viperă ammodytes a fost experimentat cu succes contra holerei, tetanosului, leprei, elefantiazisului etc.
4. ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE ŞOARECI
În vederea alcătuirii biobazei de şoareci sunt necesare următoarele: animale vii, (care pot fi procurate de la Institutul V. Babes din Bucureşti si de la Institutul de Igienă Cluj Napoca), borcane cu diametrul de 25 cm si cu înălţimea de 30 cm, talas, rumeguş de conifere, procurat de la atelierele de tâmplărie si hrană pentru şoareci. Comportament. Şoarecele este un animal activ la întuneric, chiar dacă ciclurile unei zile de întuneric si lumină sunt artificial inversate. El îşi va petrece o parte din timp făcându-şi toaleta. Acesta trebuie considerat comportamentul lui normal si nicidecum o consecinţă a infestări cu ectoparaziti. Stresul rezultat din deranjarea animalelor pentru a fi prinse, sau când animalele se bat între ele, influenţează negativ asupra ritmului biologic de creştere.
Manifestările agresive pot apărea fie între doi masculi sau doua femele cât si în cadrul cuplurilor de diferite sexe. De regulă masculii se încaieră în prezenta femelelor aflate în călduri, dar si femelele, mai ales cele cu pui, introduse în aceeaşi cuşcă, se bat adesea între ele destul de aprig. De asemenea femelele, se arată mai liniştite când sunt gestante si mai fricoase când se află în perioada de lactatie sau înainte de fătare.
Şoarecele se adaptează relativ repede dacă temperatura încăperilor, lumina, liniştea, aşternutul si hrana sunt în limitele corespunzătoare si se menţin astfel mereu constante.
Monta, gesţatia si fătarea. Monta poate avea loc în grup, sau individual. Astfel, unii autori recomandă tipul de monta în grup de doua trei femele si un mascul, care sunt introduşi într-un borcan. Aici se menţin 9 zile, respectiv două cicluri oestrale, după care femelele se separă în câte un borcan de maternitate, iar masculii se folosesc pentru alte monte. Gestatia la femelă durează între 15-17 zile, de regulă 16 zile. Prezenta fetusilor în uter poate fi sesizată prin simplu examen clinic (vizual) sau prin palpare începând din a 7-a zi după montă. În orice caz, în a 9-a zi fetusii se simt la palpare fiind bine dezvoltaţi, iar abdomenul femelei este
mult mărit. Actul fătării se realizează în circa 30 de minute, ori mai mult. Expulzarea fetusilor se produce ritmic, la intervale scurte, de câteva minute, timp în care femela îsi aranjează culcuşul din talas si se adapă din când în când. Numărul puilor nou născuţi diferă, fiind de 4 -10 la o fătare. Femela rămasă fără pui intră în călduri în cel mult 4-5 zile.
Creşterea si înţărcarea puilor. Puii nou-născuti ai şoarecelui sunt depuşi în culcuş de mama lor, care îi adună cu gura de prin diferite locuri ale borcanului. La această vârstă ei nu au pâr pe corp, ochii sunt lipiţi, dar se întrezăresc ca două pete sub pielea transparentă. În a 8-a zi părul începe sa crească pe corp pentru ca după 14 zile blana să fie formată. Tot acum le apar ochii si li se poate determina sexul; masculii prezintă testicule sub forma unei pungi bilobate sub coadă, iar femelele, două rânduri de puncte albe pe abdomen care indica locul viitoarelor mamele. S-au semnalat cazuri cînd femela si-a mâncat puii în perioada de alăptare, în special în primele două săptămâni. Se pare că acest lucru se datorează unor stări patologice, deficiente în alăptare etc. După 15 zile puii devin vioi si atunci când sunt luaţi în mâna sunt destul de greu stăpâniţi, căci se zbat si adesea alunecă printre degete, sărind în gol fără nici o precauţie.
Înţărcarea are loc de regulă, la 24 - 25 de zile ( uneori si mai târziu ) când puii se separă complet de mama,
fiind introduşi în spatii separate de creştere pentru tineret. Apoi, după 4 -5 zile, femela intră în călduri si se dă la montă.
EVOLUŢIA CREŞTERII ÎN GREUTATE A ŞOARECELUI
la naştere........................................... ............................1,5 g
la 4 zile.............................................. ........................... 2,2 g
la 7 zile.............................................. ............. ..............2,9 g
la 19 zile.............................................. .............................8 g
la 25 zile ............................................. ..........................12 g
la 30 zile.............................................. ...........................22 g
la 40 zile.............................................. ...........................27 g
la 50 zile.............................................. ...........................33 g
Împerecherea animalelor bătrâne între ele a dus în multe cazuri la gestatii aparente si adesea condiţionate, cu rezultate slabe (34%), ca urmare a tulburărilor în conţinutul hormonal. Împerecherea femelelor tinere cu masculi bătrâni este cea mai nerentabilă (26% fecunditate). Dimpotrivă, împerecherea femelelor bătrâne cu masculi tineri ridică proporţia fecundităţii la 53%. Cele mai bune rezultate le
asigură înmulţirea şoarecilor tineri între ei (58%). De regulă, şoarecii masculi se menţin în stare de
procreare până la vârsta de 1,5-2 ani, deşi s-au semnalat cazuri de monte reuşite si după vârsta de 2 ani, evident ca excepţii.
Lucrul cu şoarecii de laborator. Întreţinerea şoarecilor de laborator constă în asigurarea hranei, temperaturii si curăţeniei lor. Hrana este administrată odată la 24 ore si nu necesită manevrarea animalelor. Temperatura, pe timpul iernii se poate asigura cu ajutorul unei sobe de teracotă. Curăţenia este asigurată prin schimbarea stratului de talas periodic (odată la 4-6 zile ), urmată de spălarea si dezinfectarea fiecărui borcan. Este necesar ca puii născuţi să nu fie atinşi de îngrijitor, pentru că femelele nu-i vor mai îngriji. Un pui ajunge la reproducere în 2 luni.
Răspunde cu citat
Postat în original de Dragos
Marcaje