Sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului


În perioada timpurie a creştinismului, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului - pentru preacinstirea acordată Sfintei Fecioare Maria, vârful cel mai înalt al omenirii în întâlnirea cu Hristos - era precedată de o pregătire prealabilă. În acest scop, cu 40 zile înaintea sărbătorii, creştinii din împrejurimile Ierusalimului se retrăgeau pentru contemplare în corturi amenajate pe valea Cedronului. Sigur, Biserica a înlocuit aceste retrageri anahoretice cu postul de două săptămâni, însoţit de meditaţie, rugăciune, înfrânare, milostenie ş.a.
În plus, slujba praznicului a fost îmbogăţită cu Prohodul Maicii Domnului, cântare care a fost alcătuită de Manuel din Corint la începutul secolului al XVI-lea, după modelul Prohodului Mântuitorului. Manuel din Corint a fost profesor la Şcoala Patriarhală din Constantinopol, mare orator al Patriahiei Ecumenice şi prieten al domnitorului Neagoe Basarab. La noi, slujba prohodului a fost tradusă din slavonă, pe la anul 1820, de Ion Pralea.
Cât priveşte rânduiala Prohodului Maicii Domnului, ea este aceeaşi ca la Prohodul Mântuitorului, numai că nu se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, ca în Vinerea Mare, ci cu un Epitaf ce poartă pe el icoana Adormirii Maicii Domnului.
Potrivit Sfinţilor Părinţi şi Scriitorilor Bisericeşti - Iuvenalie al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Epifanie Monahul, Ipolit al Tebei, Ioan Geometrul -, dar şi consemnărilor apocrife, pe care le aflăm în Cuvântul Sfântului Ioan Teologul despre Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, numită de teologul protestant Tischendorf Transitus Mariae - Adormirea Mariei (aproximativ secolul al IV-lea), Urcarea la cer a Maicii Domnului (secolul al IV-lea) şi Adormirea Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi-n veci Fecioara Maria (secolul al VII-lea), scrisă de Ioan, Arhiepiscopul Tesalonicului, evenimentele s-au derulat astfel: Maica Domnului a fost înştiinţată de Dumnezeu cu trei zile înainte, prin Arhanghelul Gavriil, despre mutarea sa la cer, într-o vineri. Aceste zile, Maica Domnului le-a petrecut în priveghere, meditaţie şi rugăciune. Tradiţia spune că Sfinţii Apostoli, aflaţi în misiune în diferite zone ale lumii, potrivit sorţilor, au fost aduşi pe norii cerului, în mai puţin de trei ore, pentru a fi prezenţi la acest eveniment. Celor unsprezece li s-au adăugat şi Apostolul Pavel, Dionisie Areopagitul şi Ierotei, mentorul lui, Iacob, ruda Domnului, femeile mironosiţe şi prin ei tot Ierusalimul.
De altfel, icoana praznicului concentrează în imagine evenimentul, potrivit descrierii Sfântului Ioan Damaschinul în omiliile şi canonul alcătuit în cinstea acestui praznic.
În icoana Adormirii, Maica Domnului este aşezată pe un pat solemn împodobit, îmbrăcată într-un maforion (mantie), a cărui culoare oscilează între cafeniu, purpuriu, albastru indigo sau verde închis, cu o mână la piept şi cealaltă întinsă. Patul şi trupul formează o linie orizontală, semn al absenţei vieţii. Apostolii, veniţi pe norii cerului, stau în jurul sicriului. Între ei se disting Petru, Pavel şi Ioan, aplecat cu tandreţe filială spre trupul adormit. Mai sunt prezenţi: Iacov, ruda Domnului, Timotei, Ierotei şi Dionisie Areopagitul, Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, Salomeea şi, împreună cu ei, toţi locuitorii Ierusalimului. Lângă pat apare şi profanatorul Iefonias, surprins într-un gest de pocăinţă.
Deasupra patului, Hristos, în slavă, înveşmântat în lumină, priveşte trupul Maicii Sale. El este Domnul vieţii şi Biruitorul morţii. În mâna stângă ţine sufletul Maicii Domnului metamorfozat într-un copil îmbrăcat în alb şi cu aureolă. Mulţimea de îngeri ce formează marginea exterioară a nimbului lui Hristos sugerează cinstea adusă celei ce este mai presus decât toate puterile îngereşti.
Hristos şi îngerii se înscriu în axul vertical al icoanei, care exprimă naşterea Maicii Domnului în ceruri. Linia trupului întins pe patul adormirii şi cea a lui Hristos care primeşte sufletul ei neprihănit alcătuiesc împreună o cruce. Este crucea sub semnul căreia au stat cele două vieţi.
Sfârşitul Maicii Domnului nu este prezentat în Evanghelii. Însă, aşa cum taina Învierii este doar relatată, nu explicată, şi momentul învierii Maicii Domnului şi înălţării ei cu trupul la cer nu aparţin timpului istoric, ci timpului mântuirii. Este începutul fericirii veşnice de-a dreapta Fiului său, de care se bucură şi sufletul, şi trupul, după cum glăsuieşte psalmistul: "Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată" (Psalmi 44, 3, 11).
După Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), care a avut în atenţie unirea celor două firi ale Mântuitorului şi a stabilit că Fecioara Maria este "Născătoare de Dumnezeu", s-a dezvoltat dogma mutării ei cu trupul la cer, argumentată fie pe maternitatea divină, fie pe sfinţenia vieţii, fie pe analogia cu viaţa lui Hristos, a Cărui proslăvire îşi află prelungirea în cea a Maicii Sale. Numai că această minune nu o are beneficiară doar pe Fecioara Maria, ci ea vizează întreaga omenire, căci ea devine mijlocitoare şi instrumentul iubirii dumnezeieşti. Maternitatea ei spirituală este enunţată public la picioarele Crucii de Fiul răstignit, Care o încredinţează ucenicului iubit şi, prin el, Bisericii.
Cert este că, deşi a trecut prin moarte, trupul Fecioarei nu a suferit stricăciunea. Acest lucru este exprimat de troparul praznicului: "Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire, lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre". Pururea-fecioria Maicii Domnului este una dintre dogmele fundamentale ale Ortodoxiei, ea aflându-se în interdependenţă cu hristologia. Contestând pururea-fecioria Maicii Domnului, contestăm însăşi dumnezeirea Mântuitorului. De aceea, tradiţia ortodoxă distinge între momentul văzut al adormirii şi momentul tainic, nevăzut, al ridicării cu trupul la cer. Tradiţia apuseană aproape unifică aceste două momente, prin analogie cu Înălţarea Domnului, preferând termenul de assumptio.
Sfinţii Părinţi vorbesc destul de rezervat despre ridicarea la cer a Sfintei Fecioare, subliniind caracterul tainic al acestui moment. Sfântul Ioan Damaschinul, care realizează o sinteză a tot ceea ce s-a scris despre Adormirea Maicii Domnului, fie omilii, fie apocrife, fie cântări liturgice, intuieşte momentul în care Fiul primeşte din mâinile îngerilor sufletul Maicii Sale, aşezându-l lângă tronul Său, în interiorul slavei, unde Hristos Însuşi, ca Înaintemergător, a pătruns cu trupul. Nu am vrea să se creadă că Fecioara Maria a fost urcată ca Enoh şi Ilie la cer sau răpită asemenea Sfântului Apostol Pavel până la al treilea cer. Nicidecum! Ci ea a gustat pe deplin moartea. Însă Maica Domnului nu este supusă morţii, ci îşi încredinţează sufletul în mâinile Fiului său. Primeşte moartea de bunăvoie, asemenea Lui, pentru a-I împărtăşi viaţa şi a intra cu trupul şi cu sufletul în slava Fiului Său, mai presus decât toţi sfinţii şi puterile cereşti. Imnografia subliniază stăruitor acest aspect.
Petrecerea ei cu trupul în comuniunea Sfintei Treimi este firească, datorită legăturii indestructibile cu Fiul ei. Viaţa ei a fost o permanentă Euharistie. Însă, sfârşitul pământesc al Maicii Domnului rămâne, întocmai pururea-fecioriei, o taină încă nerevelată minţii omeneşti. Şi, fiind o taină, spune Lucian Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /Şi nu ucid cu mintea-mi tainele ce se ascund/ În flori, în ochi, pe buze ori morminte". Dacă Sfânta Treime a dăruit umanităţii pe Hristos, umanitatea a dăruit dumnezeirii pe Fecioara Maria. Iar în Născătoarea de Dumnezeu s-a unit divinitatea cu umanitatea.
Cuvintele Maicii Domnului: "Faceţi orice vă va spune" (Ioan 2, 5), adresate slujitorilor cu prilejul nunţii din Cana Galileii, rămân ca un memento peste veacuri.
PS Calinic Botoşăneanul