Vasile Voiculescu

[latan.elena]

Vasile Voiculescu

Despre autor

Vasile Voiculescu se naşte la 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov, judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache Voiculescu, gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Începe şcoala în satul Pleşcoi în anul 1890. Încheie cursul primar la Buzău. Urmeaza studii liceale la "Liceul Al. Haşdeu" şi apoi la "Liceul Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. Este preocupat de materialism, pozitivism şi evoluţionism, psihopatologie şi de psihofizică. Studiază literele şi filozofia, apoi medicina. În 1910 devine medic şi doctor în medicină la Bucureşti, ţine la radio o serie de conferinţe renumite de medicină pentru ţărani, dar pasiunea pentru scris se amplifică, scriind şi povestiri fantastice.Se căsătoreşte cu Maria Mittescu, studentă şi ea la Medicină, cunoscută în satul său natal, Pârscov. I-a închinat poezii şi scrisori de dragoste. Debutează în Convorbiri literare (1912). Practică medicina la ţară; în timpul primului război mondial este medic militar la Bârlad, unde participă la serile culturale ale lui Vlahuţă. Editorial debutează cu volumul Poezii (1916). Din acelaşi an colaborează la Flacăra lui C. Banu, în urma unei recomandări date de Macedonski. Ia Premiul Academiei pentru volumul Din ţara zimbrului şi alte poezii (1918).

În 1941 este distins cu Premiul Naţional de poezie.

La vârsta de 74 de ani este aruncat în închisoare de către autorităţile comuniste, făcând parte din lotul „Rugul Aprins”, suportând patru ani de detenţie, în perioada 1958 -1962.
În închisoare se îmbolnăveşte de cancer şi moare, doborât de boală, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963.
Ulterior a fost reabilitat iar apoi, după 1989, ales postmortem membru al Academiei.

Bibliografie selectivă

• Poezii, Bucureşti 1916
• Din ţara zimbrului, Bârlad 1918
• Pârga, Editura Cartea românească, 1921
• Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, 1927
• Destin, Editura Cartea românească, 1933
• Urcuş (poeme), Fundaţia pentru literatură şi artă, 1937
• Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu 1964

Confesiunea unui scriitor şi medic
- fragmente -

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.

Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.

Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea ?

M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...

Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?...Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte , cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.

Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-a intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare, care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.

Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, mi cile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri elementare ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte, corcituri.

Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale.

N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-odată…
…
Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară.
…
Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de la tipul primitiv…
…
Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată.
…
…
Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul.
(…)

Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie.
(Vasile Voiculescu - Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)

Gânduri alese

Bucură-te!
Studiul bucuriei - analiza ei în opoziţie cu durerea. Durerea e palpabilă, accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior. Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în tine. Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.

Durerea e un val, bucuria – marea…

Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.

Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. Noi o întrebuinţăm ca cineva care nu ar şti să zboare cu aeroplanul şi s-ar mulţumi să alerge cu roţile, dar pe pământ.

Dacă ţi-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună ?

Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii. Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri.

Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.
(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Catea Romîneascã, 1986)

Si din acelasi volum pe site :

Lobocoagularea pre-frontala aici:

Vasile Voiculescu-Lobocoagularea frontala.htm


SURSA: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vasile%20Voiculescu.htm

[latan.elena]

ULTIMELE SONETE ÎNCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE ÎN
TRADUCERE IMAGINARĂ DE VASILE VOICULESCU


* CLV

Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul,
Guşti fructul nu tulpina, chiar aur de-ar părea...
Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,

Eu mânuiesc azi pana, de mii de ori mai grea.
Dovada cea mai pură a-nnobilării mele
Eşti tu şi-ngăduinţa de-a te lăsa iubit
Mai mult ca un prieten, cu patimile acele
Cu care adori amantul de veci nedespărţit,
îmi cânt astfel norocul, înalţ epitalamuri,

Şi, pentru închinarea la care mă supun,

Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri,

Stăpânul meu alesul, cu slavă să-ncunun:
Poporul meu de gânduri, simţire, vis, trup, dor,
Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor.

(Duminică, 5 decembrie 1954)


* CLVI

Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,

Un lung ajun de luptă eroic încordat ;

Nimic nu lîncezeşte în mine, cum nu doarme
Ţintitul arc, în sine vibrînd,dar nemişcat.

Aştept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbîndă,
Nu bruta-ncoronare a sângelui aprins;

Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă,
Slăvită- mpreunare de genii, fără-nvins...
Râvnesc nefăptuitul vis al desăvârşirii;
Ca-nalta-ţi frumuseţe să nu fie-o nălucă,

—Cu clipa-n zbor venită cu alta să se ducă—

Voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii:

Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,
îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare.


(Vineri, 3 decembrie 1954)


* CLVII


Te miri că nu scot gheara să-mi sfâşii bârfitorii?
Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbătătoarea-i carne s-aline sacra foame.

Şi eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Şi m-am bătut cu tigrii şi şerpii pentru ea.

Am fugărit-o până-n capcane şi dezastre,

Dar când s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea!
Tu m-ai vânat cu ochii, oţele zâmbitoare,

Şi lesnicioasă pradă-ţi cad astăzi la genunchi;

Hai, inima sfâşie-mi, mi-o faci nemuritoare,

Şi dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi:

Căci stihurilor mele le dau alte destine,

Cu nobilul lor sânge de -a te hrăni pe tine.

(Sâmbătă, 4 decembrie 1954.)


* CLVIII

Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,

Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Ma-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...

Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
în care, fără urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila;pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag

(Joi, 2 decembrie 1954)


* CLIX

A câta oară zorii mă prind fără de somn?

Dă iarna buzna, anul îşi lapădă coroana,

Eu în surghiun, departe... Când ai să-mi curmi prigoana,


Iar să mă chemi la tine, puternicul meu domn?
Dar tot veghez — de-aicea— iubirea ta plăpândă,
Ca peste o comoară-n veci hărăzită mie
De inimi arzătoare şi toate stând la pândă.
Fereşte mai cu seamă să pleci pe mare-albastră
Cu oacheşa aceea făţarnică şi rece;

Năvalnice-mi gânduri, gonind pe urma voastră,
Vă va stîrni tempeste, corabia să-nece:

Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu;

Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.

(Marţi, 7 decembrie 1954)


* CLX

La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie...
M-ai părăsit... şi toate se sting, reci scânteieri.
Pentru rănitul vultur aripile-s poveri,

Zbătaia lor, zadarnic adaos de-agoni.

Şi mă supun... Osânda de gura ta rostită
E lege pentru mine de aur pur şi greu;

Durerea de la tine mi-e încă o ispită,

Tu, genial tutore al geniului meu.

Şi neguri lungi de veacuri las iar să mă înghită. . .
Din groapa mea zbugni-va o flacără târzie;

Atunci întreaga lume va desluşi, uimită,
Crescând misterioasă a noastră poezie,

Din dragostea născută în zbucium şi ardori,
Pe-ascuns, din tainic tată, ca un copil din flori!


(Duminică, 12 decembrie 1954)

* CLXI

Dintre atâtea chinuri, venite-asupra-mi hoarde
Păstrez dureri de care nu pot să mă despart;
Tot sufletul mi-e-n ele, ca sunetul în coarde
Ce încă vii vibrează vioara când s-a spart.

Ca viermele mătasei ţesusem nencetat
în jurul tău un magic cocon de poezie;

Tu, strălucitul flutur, l-ai rupt şi ai zburat
Din gingaşa-nchisoare păzit cu gelozie.

Şi astazi, mari otrăvuri cu care m-am deprins,
Dispreţul tău, trădarea îmi sunt trebuitoare;


Intrate -adânc în came -mi, ţin viaţa de învins,
Cât lipsa lor mi-ar fi şi mai ucigătoare,

Căci ele, printr-o vrajă, sunt înseşi răsturnate,
Iubirea şi credinţa, pe dos şi blestemate!


(Marţi, 14 decembrie 1954)


* CLXII

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri şi orice vers un zid.

Pe tine, prinţ hermatic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid.
Haină, marea lumii să-l bată furioasă,

Cu haita ei de pizme, zavistii, hâdă ură,

Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătură,
Nevolnice să-i spargă enigma glorioasă.

De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntâmple...
Punând în lanţ uitarea şi ferecându-i zborul,

Cu laurii veciei neofiliţi pe tâmple,

Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul:

Ca-n inimă-mi ascunsă, stă slova nemuririi
Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii...


(Solstiţiul de iarnă, 1954. )


* C LXIII

Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge,

Să-mi fac un ştreang, eu singur, cu fragedele-ţi rochii.
Mă-ndeamnă alte gânduri să iert şi să-nchid ochii,
Privighetoarea oarbă cu mult mai dulcce plânge,
înduplecă- te, dară, durerea mea-ntr-atât,

Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare
Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât
Să stea podoabă lumii hidoasa ei trădare.

Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute
Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?

Ah, inimă şi coarde-mi sunt deopotrivă mute,

Când limpede văd astăzi prăpastia minciunii:

Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă,


Splendoarea-ţi, luindu-mi ochii, da cântecului viaţă!


(25 decembrie 1954)


* CLXIV

Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii:

Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii,
Delfinele iau marea în piept, să-şi afle mirii,
Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelaţii...

Ca viaţa către mândrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu sevă-mbătătoare;
în mrejele -adorării te-nfăşor, te cuprind,

Şi orice vers îţi scriu e înc-o-mbrăţişare.

Noi doi suntem victime ale suavei legi,

Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:
Dac-ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare?

De ce mă laşi acuma? Te smulgi şi te dezlegi?
Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii,

Cum am să port eu singur poverele iubirii?

(Anul nou 1955)


* CLXV

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
—Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii—
în care-un minotaur domneşte nendurat,
Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii...
Mulţi îndrăzneţi pieiră în tainiţele -i sumbre,
Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane...
Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fără teamă, -n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-eşti Ariadna şi- mi dăruieşti un fir
Din pletele-ţi de beznă, o că lăuză vie;

Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir,

Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie;
Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales
Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.


(Sâmbătă, 8 ianuarie 1955)


* CLXVI


Eu, ce trăiesc tot timpul printre semnificaţii,

Şi nu mă amăgeşte uşor o-nfăţişare,

Pot să prefir minciuna din minunate graţii,
Zăresc ascuns pumnalul sub calda-mbrăţişare,
Te-am străvăzut prin toate a tale pavezi grele,
Nativu-ţi bloc de aur a rezistat întreg,

Supus regalei ape a răutăţii mele,

Cu care muşc pe oameni, să-i cerc şi să-i aleg...
Căci e înţelepciune a şti să fii şi rău,

Sub încercări şi cazne dă probe tari simţirea...
Nu mă cruţa, izbeşte!... iubite-i rândul tău:

Cu cât e mai fierbinte, lovită de-i iubirea,

Ca fierul roş, de faur bătut cu măiestrie,

La fel se oţeleşte şi ea se şi mlădie...

(Duminică, 9 ianuarie 1955)


* C LXVII

Pe noi prietenia nu ne mai încăpu...

Prea mult crescu şi grabnic năvalnica simţire
Atunci ne strămutarăm pornirile -n iubire
Şi-o dragoste înaltă şi-adâncă începu.

Se prefăcu deodată coliba în palat,

Iar casnicele scule , in zâne , ca-n magie;

Eu regăsiiîn mine un suflet de-mpărat,
Purtând puternic sceptru de vis şi poezie,
Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,

Ca duhul frumuseţii atotbiruitor;
în fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile ţărânei spre unicul meu dor;

Să-ţi cuceresc şi ţie, în dreapta stăpânire;
Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(Luni, 10 ianuarie 1955)


* C LXVIII


Ne bate primăvara în inimi!... Să-i deschidem:


Lapislazulii lumii sunt toţi în ochii tăi,

Cât negurile vieţii putem să le desfidem,

Alt soare să aprindem pe vechile ei căi...

E mâna ta în aer? Sau prima rândunică?

E tremur lung de pleoapă? Ori gingaş flutur viu?
Bob roşu de măceaşă mi-ntinde gura-ţi mică,
Trunchi zvelt de măr cu roade e trupul tău mlădiu...
Şi înţeleg prin tine acum întreaga fire.

Mă-apuc cu rânduială din asprul univers,

Typhonul ce sfărâmă corăbii în neştire,

Picioru-ţi scump ce calcă o biată gâză-n mers,
Zăpezi şi flori şi fructe în drum ţi se aştern,

Pe rând, supuse toate la ritmul tău etern!


(Miercuri, 12 ianuarie 1955)
* CLXIX


Coboară iarna... Ursa tot mai adânc se pleacă,

Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.

Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă,

Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori:

Cât au crescut de-nalte, aproape pân' la frunte!
încetineala vremii viclene ce-n urmă te-a-nghiţit...

Tu ai crezut că timpul în faţă ta e-o punte,

Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit...

Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,

Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?
Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?

Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!

O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi,

Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi!


(Joi, 13 ianuarie 1955)


* CLXX

Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul,

Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,

Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,
Pân' ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avântul;


A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier
A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,

Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?

Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,

Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,

Să ne topim în alba, zeiască voluptate...


(Joi, 20 ianuarie 1955)


* CLXXI


Iubirea pentru tine-mi veni nu ca un fur,

Ci ca un rege cărui uşi largi i s-au deschis;

Nu strecura tă-n noapte din adâncimi de vis,

Ci în lumina-naltă a marelui azur,

Abia acum descopăr măreţele-ncăperi
Ce stau deşarte-n mine cu obloane de-nchisoare,
Te aşteptau, să-mi umpli tu , tânărul meu soare,
Adâncul vast cât lumea cu raze de dureri...

Căci nu e fericire mai gravă decât chinul
Şi dulcea zvârcolire să-ţi plac, să te câştig,
Mândria de-a-ţi fi scaun, să-ţi odihneşti destinul,
La patima mea, truda mai strâns să te-nverig,

Şi inima îmi bate în mine ca un faur,

Zorind să-ţi împletească un lanţ de vrăji de aur.

(Miercuri, 2 februarie 1955)


* C LXXII

Să n-asculţi ponegrirea, nici cleveţiri mulţime
Cu care azi ne-mproaşcă prietenii de ieri;
Iubirea ni-i sfinţită de marea-i înălţime,

Ne urcă la lumina eterneloe dureri.

Acolo, sus, păcatul n-ajunge nici ca gând,

Şi viţiul nu suie nici în închipuire;

E ca un iad în ceruri unde se-ntorc, plângând,


Râvnirile nebune ce n-au jos împlinire;
Îngheaţă-mbrăţîşate gigante disperări,
Amoruri fulgerate de trgica trufie,

Neîmpăcate arderi, spre-aiurea încordări,
Ce-au ispitit neantul cu îndărătnicie.

Din lumea lor purcede şi dragostea-mi, iubite,
De-aceea-i fără saţiu şi fără de limite.

(Noaptea vineri spre sâmbătă,

5 februarie 1955)


* CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,

Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,

Cînd ea-ţî cerea o fire de salamandră vie,
în tainica-i văpaie să arzi far'de cenuşă,

Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;
îşi cată-n noi duh geamăn... şi de-1 îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii...

Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocate?
Dar trebuie -nfru tată cu spaimă, ca o moarte...
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge -alcătuirea,
Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să încapă acolo, cu ea, întreaga lume.

(Sâmbătă, 19 februarie 1955)


* CLXXIV

îmi spui zaraf? Schimb versuri pe-o dragoste de aur?
Pentru-ai iubirii tale ducaţi îţi dau sonete?

Viclean, îţiiau aleanul şi dorul amanete,

Cu camătă închise-n avarul meu tezaur?

De-ai şti! fiece slovă ce-ţi scriu ţi-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunţile regeşti;

Cutezător scafandru -n oceanele cereşti,

Zvîrl duhul meu din duhul etern sa ţi le rumpă...

Şi nu mă plâng că poate iubirea ta mă-nşală,

Nu cat de-i mincinoasă moneda ce-mi strcori,

Că simt ce grea şi seacă îmi sună uneori,

Şi nici nu zgârii plumbul sub calpa poleială,


Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,

Şi orice vers ce -ţi dărui i-un fir de nemurire.


(Joi, 17 februarie 1955)


* CLXXV

Să fie dar Iubirea o mască a Durerii?

Alt chip al ei când poate, adoarme şi visează?

De ce atunci în mine rămâne pururi trează,

Făr' de ogoi chiar până pe perina plăcerii
Voi doi mă chinuirăţi cu-acea perfidă artă
Cu care inşii meşteri strâng roze cu duiumul;
Strvite-n teascuri grele şi stoarse, le deşartă
De tot ce au în ele adânc etern iparfumul.
închisă în cleştare, esenţa lor străbate
Departe, peste veacuri... nici moartea n-o învinge,
Şi duhul rozei umple pe toţi câţi va atinge...
Aşijderi eu, de-a voastre torturi neîndurate,

Mă distilez în versuri, prin harul poeziei
Vă-mbălsămez în pura mireasmă-a veşniciei.

(Miercuri, 23 februarie 1955)


* CLXXVI

Cu chipul tău pe masă, trudesc să mă inspir...

Ca un jongleur ce scoate când flăcări, când cordele
Aceste versuri scrise să te desfeţi cu ele
Din inima mea arsă le-am scos să ţi le-nşir
Sânt psalmii mei de taină, o rugă necurmată,
în ei am pus Iubirea lângă Eternitate,

Să lupte cu vrăjmaşul Destin îngemănate:

M-au părăsit şi ele, trădând cu tine-odată.
...Grăbită, cărunte ţea mă-mbracă-n promoroacă,
Amarnice vântoase de gânduri şi nesomn,

Smuls unul câte unul, de visuri mă dezghioacă...
Pe râpile uitării, însingurat, mă-ntomn.
îndură- te, coboară şi vino de mă vezi
Pân'nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.


(Sâmbătă, 5 martie 1955)


* CLXXVII

Mereu îmi vine în minte un cântec ţărănesc...
îl îngânau la hanuri poznaşii cimpoieri:

"Sa nu te-mbraci în zdreanţă zvârlită de boieri,

Cu straiul lor odată şi râia-ţî dăruiesc!"

Iubirea ta purta tă-n saloane şi la curte,

Smulsă-n alcov de pofte cu colţii lor nebuni;
îmi stă-ntr-un peş, îngustă, cu poalele prea scurte,
Reci drojdii de dantele pe-amare goliciuni...

Eu totuşi am primit-o, înflăcărat s-o schimb,

Şi migălesc s-o curăţ, s-o înalţ, să-i dau lărgime,
Dar vino cum te afli, în haina ta de crime:

Ţi-am pregătit o alta din străluciri de nimb;
Vestmmânt slăvit, mai trainic ca globul pământesc,
E mantia-mi de visuri în care te-nvelesc.

(Luni, 7 martie 1955)


* CLXXVIII


Spun unii de -un ostrov vrăjit, pe mări departe...
Corăbiile-n preajmă-i se năruiesc în valuri,
Orice metal din ele se smulge, se desparte,

Sar cuiele şi-aleargă să se înfigă-n maluri,

Oh nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel:

Tot ce-mi încheie firea şi cârma drept o ţine,

Orgoliosul geniu, voinţa de oţel

M-au părăsit năuce şi s-au lipit de tine,

Da dragostea îndată le luă la toate locul,

Cu lanţuri fermecate mă ferecă şi leagă;

Zvârl ancora la ţărmul unde-mi aflai norocul,
Vreau să rămân aicea viaţa mea întreagă.

Şi ca să nu mai vie din lume nici un rău,
Oceanele Iubirii revărs în jurul tău...

(Vineri, 11 martie 1955)


* CLXXIX


Nu! gloria iubirii nu este îmbuibarea,

Ospeţe de săruturi, orgii de-mbrăţişări,

Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptarea
Sânt duhul ei pe-o lume de vane desfătări.

Prin înfrînări şi chinuri asceţii-ating extazul;

Eu te ador cu-acelaşi canon ce-ntreg mă-nfrînge,
Căci dragostea nu-i apă, să-ţi umfle-n vânt talazul.
Laşi gloabele în voie;în ştreang pui purul sînge...
Eu nu ţi-am scris, ca alţii, pe lefuri sau merinde
Simţiri gălăgioase cu arderi măsluite;

Sonetul meu e cuget şi patimă, -mpetrite.

Cu inima ciocneşte-1, că scapără, s-aprinde...
în scoica mea închisă, dârz, făr' de răsuflare,
încet ia suferinţa chip de mărgăritare.

(Joi, 17 martie 1955)


* CLXXX

S-a străduit natura ca omul să nu-i scape;

Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare,
Şi-a-nmormântat-o-n carne... Din fundul oarbei groape
Eterna rădăcină spre ceruri dă lăstare.

Din sumbra putrejune cu viermii laolaltă
A mea-şi umfla toţi bulbii cu patimi şi ruşine...

Dar adiaşi deodată tu, primăvară-naltă,

Şi izbucni, suavă, în chip de crin, spre tine .

La dulcea-ţi alchimie gunoiul se supune,

Sub părul tău de soare, şi-albastrul ochi deschis
Se prefăcu-n mireasmă spurcata stricăciune.

Tot ce fu somn şi beznă-i acum azur şi vis,

Şi-n slujba ta stau puse-n genunchi — să nu le cruţi—
Puternicele-mi viţii întoarse în virtuţi...

(Miercuri, 30 martie 1955)


* CLXXXI

Oricât de drăgăstoasă ţi-e iscusita limbă,

Ştiu când mă minţi, cu toate ce-mi spui şi faci pe plac,
Neaşteptat culoarea privirilor se schimbă
Şi ochii tăi o clipă se bâlbâie şi tac.


Cât mi-eşti de drag atuncea! Cum îţi iubesc minciuna!
întreg te afli-acolo, tu, cel adevărat,

Tu, candid plin de viţii, amestecând într-una
Păcatul ce luceşte ca aurul curat...

Şi nici o vină... Răul sub tine-i calul sprinten,

Sfărâma stăvili, inimi, să zboare unde-i ceri,
în coastele Iubirii cruzimea-i ager pinten,

Stau bine stropii roşii pe negrele plăceri,

Şi-ademenind lumina cu îngerii-ţi perfizi,
în iadul tău tragi cerul şi astfel mi-1 deschizi...

(Miercuri, 13 aprilie 1955)


* CLXXXII

Eu n-am fost niciodată ucenic;
Dintru-nceput deplin maestru... numa
în faţa ta mă-nchin; stăpân unic,
Revarsă-ţi harul peste mine-acuma.

Nu te mira că-ţi cer să nu-mi măsori,
Să-mi dai tu singur tot; nu se desparte
Iubirea ta de marele -i surori:

Eterna Artă, suverana Moarte...

Azi, fericite, ele nu mai sunt
Fărâmiţate -n lume şi răzleţe:

Din cer, din iad, de pe întreg pământ
S-au strâns în geniala-ţi frumuseţe.
Când ţin la piept făptura-ţi luminată,
Le-mbrăţişez pe câte tre le -odată...

(23 aprilie 1955)


* CLXXXIII

Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,

Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă sevă nouă;

Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.

Ci-i van acum te mînii pe mine şi m-arunci,


Minunile iubirii n-au stavile pe lume;

Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,

Oricând şi ori de unde mă vei strga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte casă alerg la tine.

(Luni, 2 mai 1955)


* CLXXXV

Nu mai hulesc, iubite, această tristă ţară,

Nici lumea rea şi strâmtă în care te -ai născut,

Cum nu urăsc ţărâna vulgară şi avară

Din care pomul mândru zbucni, neîncăput...

Ci lupt s-o scap de viermii ce rod la rădăcină,
O-nobilez cu soiul unor fiinţe noi.
îţi zămislesc amante cu suflet de lumină,
îţi plăsmuiesc soţi vrednici din ideali eroi...
Turnate din iubire— titanice modele—

Am stors în ele sucul a sute de vieţi,

Trăiesc în veci. Tu însă, mult mai presus ca ele,
întreci aceste-nalte vortuţi şi frumuseţi.

E oastea ideală, trimisă-n sârg de mine
Să ia Eternitatea cu-asalt şi pentru tine.

(Luni, 30 mai 1955)


* CLXXXIV

Tu ştii ce lung şi aprig luptai ca să te capăt,

Cu mine-ntâi, cu tine, cu pizma tuturor...
Războiul crâncen însă urmează fără capăt;

Să ţin rob, eu, sclavul, pe tine-nvingător,

Nu cruţ nimic; cuvântul îţi cântă osanale,

Dar lănci de gând, catrene de versuri te pândesc,
Duh, inimă şi minte, aprinse arsenale,

Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;
în dragoste nu este odihnă, numai moarte...

O pace-nseamnă saţiu, surâsul lânced minte,
Acel ce-ţi strânge mâna şi pleacă se departe,

Dar rana mătrezaşte ca un sărut fierbinte:
Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasă,

Cu cât mai sfâşiată, cu-atât mai glorioasă.


(Luni, 23 mai 1955)


* CLXXXVI


Urâi perfecţiunea de când te-am cunoscut,

Reci limite rigide cu aer de-nchisoare;

Viaţa-i schilodită de ea şi visul moare.

Acolo niciodată tu nu ai fi-ncăput.

îmi place-n tine sporul, viu, gata tot să spargă,

Scăderi neaşteptate cu-adâncul monstruos.

Azi bunul plac, schimbarea cu unduire largă,
Lumină-n beznă, norul ca viţiul frumos;

Dar spiritul în tine stăpânitor veghează,

Nimic nu are voie să intre nechemat;

Râzi, inima s -aprinde îndată cu o rază;

Un semn, şi negrul clopot cleştar a îngheţat;
Struneşti ca Bacchus tigrii, şi-n lanţ cu mâdri lei,
Pe mine, înjunghiatul la caru-ţi, lângă ei...

(3 iunie 1955)


* CLXXXVII

Eu nu-mi ador în tine iubirea mea răsfrântă,

Cum, oglindit în ape, se contempla Narcis:
în volbura de valuri ce-ntiderea-ţi frământă
—Unde foiesc balauri— nu-i tihnă pentru vis.

Dar uneori eşti numai azur, rodeşti sirene,

Din spumele-ţi de patimi se zămislesc mari zei,
îţi scoţi toţi înecaţii la ţărmuri, ca alene
în dragoste-ţi cu toane iar să te joci cu ei.

Atuncea plec în tine să-ţi cuceresc favoarea;
îţi flutur oriflame, pun purpura veşmânt,

Ca dogii când în larguri se logodesc cu marea,
în sufletu-ţi oceanic, nuntind, mereu m-avânt;

De sus, din mândru-mi geniu armat în Bucentaur,
Ţi-arunc, inel, iubirea-mi, cătuşa grea de aur.


(Vineri, 8 iulie 1955)


* CLXXXVIII


Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,

Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;
Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,

Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.

Eu stau mereu în beznădumina mea-i la tine
Şi ochii mei o alta nu vor să mai privească.

Cum iroseşti aiurea plăcerile divine?

Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească
Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,
Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?
M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură,

Ca să- ţi îmbreac unica şi goala-ţi frumuseţe;
Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,

Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.

(Vineri, 22 iulie 1955)


* CLXXXIX

Nu m-au târât spre tine nici stearpa desfrânare,

Nici viţiul făţarnic, ci patima senină;

Când buturul îsi arde aripa-n lumânare,

El nu râvneşte seul, ci magica lumină.

Mă sprijin pe-amintire-acum... şi apoi pe moarte;

Toţi ceilalţi stâlpi cu lumea deodată s-au surpat,
Iubirea putrezeşte pe undeva departe,

Eternitatea-i încă un vis dezaripat.

M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,
Mi-e subetul zadarnic şi cere să se culce ;

Prin slavi amurgul trece misterios de dulce
Şi-n umedul lui giulgiu mă-nfăşură cu umbră...

Nici stea, nici cântec: vine alt soi de noapte, grea,

Mai limpede ca gheaţa... şi rece tot ca ea.

(Duminică, 24 iulie 1955)

* CXC

Nu te-am putut cuprinde să fii numai al meu,

E cum aş cere lunii să-mi ardă noaptea-n sfeşnic;


Ţi-e locul între stele... Ci , oricât de pigmeu,
Mi-e dragostea cer, iar tu, luminătorul veşnic
Ştiu, între noi sunt două iubiri: a mea şi a ta;
Nu ne-a-nghegat în sine o unică simţire:

Tu firul tău oricând vrei poţi rupe sau scurta,
Dar lanţul meu rămâne şi-i fără-mpotrivire,
Nici spaţiul, nici timpul nu izbutesc să-l roadă,
Rugină deznădejdii îl lasă neatins?

Ca să te urmărească, năvalnic ca pe-o pradă,
Chiar pân' la celălalt capăt al lumii de-ai fugi.
înverigat de tine, cât lumea s-ar lungi.

(Duminică, 31 iulie 1955)


* CXCI

Am azvârlit cu dreapta ale Ursitei zaruri
Şi mi-ai căzut, vajnic mântuitor din rău;

Azi toate-mi vin prin tine... şi între mii de haruri
Primesc chiar zorii zilei ca pe un dar al tău.

Alături de lumina creată-n empireu,

Iubirea fu o nouă lumină pentru lume;

De-atuncea fiecare-n opaiţu-i de hume
O poate aprinde singur, el sieşi Dumnezeu.

In inima mea arde acest lăuntric soare,

Din haosul vieţii mi te-a dezvăluit
Pe tine frumuseţe atotcotropitoare.

Vast cosmos, ce-n orbita-ti m-ai prins , biet satelit;
Şi-n juru-ţi cu alaiul de aştri mă avânt,

Pe muzica din sfere de-a pururi să te cânt.


(Luni, 3 august 1955)


* CXCII

Mi-a mbătrânit iubirea şi gloria-i pe moarte,
Că-mi ocoleşti surâsul şi fugi de ochii mei?
Alăturea: şi parcă pământul ne desparte;

Vorbim : şi-i flecăreală, prin gard, ca-ntre femei...
Te măsluieşti cu-o artă prea înfiorătoare
De nu ţi-aş şti lăuntrul şi meşteşugul tot;

Porţi crima ca pe-o roză înfiptă-n chiotoare.


Şi viţiile,-n tine , suavi boboci îşi scot.

Acum cerci să te scuturi: de ele? ori de mine?
Dar nu te vreau prieten şi nici vrăjmaş sublim;
înapoiază-mi iadul, demonicele-ţi stele,
îl vom preface iarăşi în cer de ne iubim;

Nu-mi hărăzeşte locul, nici timpul fericirea,

Ci tu ; la piept cu tine mi-e paradis pieirea.

(Marţi, 9 august 1955)

* CXCIII


Aşa cum zilnic hrana o mărunţim în gură,
Aşijderea viaţa o destrămăm în clipe...

Iubirea de mai poate la loc s-o înfiripe,

Cum izvorâ din sine, dumnezeiesc de pură.

Robi traşi pe roata vremii, stăm făr' împrospătare,
Şi viitorul nostru e plin doar de trecut...

Nici moartea nu ne scapă... arar câte-o visare
Ne înfierbântă fruntea, fugarnic cu-n sărut.

Dar dragostea ne-adună trăirea spulberată,
Trunchiatele-i silabe poem întreg s-aştern,

Zbătăi, izbândă, fapte cenuşă cad îndată,

Şi numai inutilul din noi este etern;

Aievi supun vecia şi strâns de clipe -o leg
Când mâna-ţi fructă albă, cu buzele culeg.


(Marţi, 9 august 1955)


* CXCIV

Eu nu cred bucuria ce-mi trimiseşi, capcană,

" Că iar ţi-e drag poetul, şi-l chemi"... ci iau aminte;
Mă-ntreb lăuntric, pipăi nemuritoarea rană:

Fidelă, durerea niciodată nu ne minte.

Tu nu ştii ce amară e gloria târzie,

Când nu mai un dinte, s-o muşti în gura hâdă...
Nevolnic, ţi-e ruşine de cruda poezie
Ca de-o femeie gata de râvna ta să-si râdă...

Iubirea, cât de pură, tot cere o ispăşire,


Chiar între om şi îngeri păcat e socotită;

E drept să fiu eu singur prinos de izbăvire?

Nu m-ai jertifit tu, însuţi, victimă osândită?

De ce cu lănci de slove acumdin nou m-ajungi
Şi-mi hărţuieşti, iubite, Destinul , să-l străpungi?


(Joi, 11 august 1955)


* CXCV

Tu mi-ai cules, iubite, pentru eternitate
A cugetelor mele mireasmă, poezia.

Acum trimiţi asupră-mi dispreţul şi urgia,

Dar fagurul rămâne când pier florile toate.

Iubirea ta cu grindeni, zorită să zdrobească
Şi-n drumu-i meteoric să treacă mai departe,

Nu mi-a cruţat un petec de suflet... Totuşi, iar te
Implor să cazi pe mine cu vipia-ţi cerască...

Se sparge norul... iată, tu eşti întreg lumină,

La care zvânt durerea, urc crengi, dau flori, rodesc...
Chiar gheaţa ta mi-e hrană: în taină o-mblânzesc,
Ea-mi ţine duhul proaspăt şi inima virgină...

Şi, umbră, în tot locul de tine-alături sunt,

Căci umbra e ecoul luminii pe pământ.

(Miercuri, 17 august 1955)

* CXCVI

Alungă vicleşugl şi nu da crez poveţii

Să minţi iubirea, strâmbă s-o guşti, ca pe-o merinde

Lumina voluptăţii depline îţi aprinde,

Ea pârguieşte carnea, acest fruct dulce-al viţii...

Vrei să rămâi copila cu sâni suavi şi coade?

Dar floarea fecioriei se scutură la fel:
închipuirea, vierme flămând, în duh o roade
Si-i putrzeşte sacra sămânţă, fără ţel.

Oricât ar fi făţişă, iubirea-i tot o taină:

Ne vizitează-aicea, dar stă în altă parte;
Sărutu-mbrăţişază îi sunt numai o haină
Cu care se-nveşmântă în lumea de sub moarte...
Atunci într-o văpaie şi noi ne-mvăluim,

Măcar ca licuricii să ardem cât trăim.


(Miecuri, 17 august 1955)


* CXCVII

Nu-ţi cer deloc credinţă, mi-e de ajuns iubirea,
Ca sfântul trup, în orice fărâmă ea e-întragă
Cu-tine-odată-n braţe am strâns nemărginirea;
Ce-mi pasă că şi alţii râvnesc s-o mai culeagă!
Urzind din haos lumea, în vasta-i rătăcire
Stăpânul a-ncărcat-o de nebunia sa;

Dar i-a adaos, unic leac de tămăduire,

Iubirea, cheia bolţii cu harul de-a visa...

Eram în aurora de aur a iubirii,

Privirile aprinse creară ceruri noi;

De cum veni amiaza canicula iubirii,

Tu tot mai groase umbre de-ngheţ pui între noi;
Dar te strămut în mine când ploapele s -aştern,
Alcătuită-aievea din tot ce ai etern.

(Duminică, 28 august 1955)


* CXCVIII

îţi altoiseşi firea pe glorii şi trufie,

O gingaşă mlădiţă pe-un vechi trunchi scorburos;
Cu vine tari, flămânde, zvâgnite drept în glie,

A mea-şi urcase soiul sălbatec şi vânjos...
Pornisem din obârşii potrivnice unirii,

Dar ne chema lumina aceluiaş văzduh;

Cu vârfuri deopotrivăîn slăvile gândirii,

Ne-am întâlnit acolo, în pur azur de duh!

Sus, creştete-mpletite în artă şi visare,

Zvârlisem orice amestec cu lumea de sub noi,
Când din seninul aprig suit, pân' la piezare,

Larg, fulgerul iubirii izbi în amândoi:

De-atuncimă zbat şi suflu, văpaia să-i sporesc,

Să ardem împreună de-acelaşi foc ceresc.

(Luni, 29 august 1955)


* CXCIX


Domniţă a grădinii cu merele de aur,

De-acolo ţi-ai luat sânii de mândră Hesperidă?

Şi verzii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur?

Şi părul tors din noapte, somptuos ca o hlamidă?
Eu singur îţi ştiu taina când lung ţi-alint aleanul
Şi trupul în sărutări ţi-1 prind ca-ntr-un năvod.
Vizez că sunt Hercule şi iar despic oceanul,
Ostrovul feciorelnic să-ţi jefuisc de rod.

N-am să fug: nu caut alte măreţe fapte,

Poeţii rămân astăzi eroii omenirii!

La albele-ţi picioare torc versuri zi şi noapte...
Mi-ai cleştat pe soartă cătuşele iubirii:

Să-ţi cânt doar frumuseţea mi-e unica ispravă,
Nemuritoare-ţi formă pe veci s-o-nalţ în slavă.

(Marţi, 30august 1955)


* CC

Credeam că gelozia-mi va ruina iubirea,

Cum face cămătarul cu victima plăpândă;

Dar m-a-nşelat: nu numai că nu-i opri sporirea
Ea însăşi s-a adaos la dragoste dobândă.

Aci-ţi scot un zâmbet mai rău ca o capcană.
Aci-mi-ntinde-un înger aripa-mbraţişării;
Atingerea-ţi acuma mi-e har acum prihană,

Şi iarăşi curcubeul fugar al împăcării..

Atâtea vii venituri şi bogăţii de chinuri
Fac sufetul o pungă cu avuţii de moarte;

Mi-e dor de sărăcie cu marile-i seninuri,

Când adoram o umbră şi încă de departe...

Dar tu nu ţine seama, ci iartă-mă mereu:

Aşa toţi credincioşii îi fac lui Dumnezeu.

(Miecuri, 31 august 1955)


* CCI

Iubirea-i neclintită? îţi schimbi numai iubiţii
Arunci alte noi vreascuri pe -acelaşi foc mereu
Gheena ta nu arde decât pe osândiţii
La drgoste eternă? Atunci acela-s eu.


în albia-ţi demonie căzut fără scăpare,

Presimt ce-i veşnicia cu fiecare chin,

Şi simţurile-mi, şase năpârci spăimântătoare,
De tine asmuţite, mă-mbată cu venin.

De gerul voluptăţii durerile-mi scânteie,

Şi viţiul, deodată năprasnic diamant,

Plăcerea îmi resfiră în mii de curcubeie,

C-un capăt în edenuri, scrâşnirea-n celălant...
Şi plâng, Adam nemernic, la sacre porţi de rai,
Din iadurele-ţi nalte afară când mă dai...

(Vineri, 9 seotembrie 1955)


* CCII

Iubirea mea se-ntinde în timp, a ta în spaţiu;

Tu patima-ţi împrăştii pe-un câmp fără hotare:

Amici, cai, paji, canalii, femei, câini, prinţi... n-ai saţiu!
în dragostea mea, veacul abia-i o sărutare.
Te-mbrăţişez, şi-o oră nu-mi descleştează braţul;

C-un vers ţi-aşez icoana în piscuri de milenii;

Vânez eternitatea să ţi-o-mpletesc în lanţul
Cununii pentru fruntea răspântie de genii...

N-ajunge o viaţă? A mea prin tine creşte;

Mi-e-o viaţă clipa în care mă priveşti,

Belşug de nemurire surâsu-ţi dăruieşte,

Iubirea-mi leonină numai cu ea hrăneşte:

Durere, soartă, moarte sunt partea celorlalţi
Deasupra lor, prin mine, transcezi şi te înalţi.


(Luni, 12 septembrie 1955)


* CCIII

Ne-nvăluie misterul unei iubiri de zei
Ce şi-au ales sălaşul în lumea trecătoare;

Ciclopeene ziduri de dragoste-nfipsei
în carnea ta uitucă şi alunecătoare...

S-a năruit iubirea, de lut la temelie;

Nici patimile — stâlpii— n-au mai rămas... Stăm sterpi...
Ne oclesc cu grijă amici, vrăjmaşi: se ştie,

Ruinele de temple-s cuibare mari de şerpi.


Ei şuieră din găuri? E inima mea prinsă
— Stafie-a nemuririi când tainici zei eram—

Ea s-a păstrat acolo, chiar sub moloz, nestinsă,
Un ciob, dar arde-ncolţul unde te adoram...

Tu te-ai întors în slava vîrtejului lumesc:
Păcatul fericiriir eu singur işpăşec.

(Marţi, 13 septembrie 1955)


* CCIV

Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei
Cărbunele iubirii să schimb în diamant;

Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei,
Răscumpărat de-a pururi obştescului neant...
Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată,

Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc:

De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată,

Nu se mai stinge-n mine originarul foc.

E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei;

E dimant, ce roade oţel şi munţi de stei...

Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,

Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei.
Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine
Seduc eternitatea, iubite pentru tine.

(Sâmbătă, 17 septembrie 1955)


* CCV

Ştiu şi-o voiesc; aceasta mi-e ultima viaţă...

Nu mai renasc de-acuma, căci, iată, te-am găsit.
Deschizi eternitatea: în pacea ei măreaţă
Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârşit...

Sunt mai bătrân ca moartea; născut mai înainte
Ca stricătoarea-i umbră să fi intrat în lume.

Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,
în rând cu Arche tipii fără de veac, nici nume...
Dă-mi mâna, nu-i nevoie de aripi... O-mbrăţişare
Misterioasa carne se face duh în noi;

De dincolo de ceruri se-ntinde-o aşteptare,
Perechea cea pierdută să vie înapoi...


Ce aştri, sus, acolo, cad jertfă împlinirii,
Junghiaţi pentru ospăţul de foc al regăsirii?

(Duminică, 18 septembrie 1955)


* CCVI

Te-ncununam cu gânduri de slavă şi mister,

Ca într-o liturghie slujită-mpătimirii,

Cerşeam extaz cu aripi de flăcări în eter,

S-ajungem ipostaza de spaime a iubirii...

Dar mi-ai părut prea fraged, prea gingaş la-nceput,
Tumultuosu-mi geniu întreg să ţi se-nchine:

Ca-n dragostea-ţi îngustă să-ncap, să mă strămut,
Tot ce fu greu şi mare am azvârlit din mine.

Am îngheţat acolo sub bolta idolatră,

Genunchi plecaţi şi frunte pe lespezi mi-am tocit...
N-a scăpărat o zare în golul tău de piatră.

De ce m-arunci acuma când însă n-am murit?

Din ocnele iubirii, îmbătrânit, steril,

Mă-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.

(Sâmbătă, 9 octombrie 1955)


* CCVII

Că m-ai trădat tot timpul nu-ţi socotesc o vină.
Păcatul e că astfel pe tine te trădezi;

Eşti proriul tău Iuda; împins de negre piezi,
îţi vinzi unor Caiafe înalta ta lumină...

Mai tragic ca un ţipăt din mine a ţâşnit,
Sfâşietor, sonetul ce ţi-am trimis aseară.

Ocări, blesteme, imnuri, acolo s-au ciocnit,
în iureş, îngeri, demoni val mă cutreierară.

Ca lebăda ce moare şi cântul îşi ţipă,
în spasmul destrămării ţi-am scris, înăbuşit
De-un gâlgâit de suflet agonic, pe sfârşit...

Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă.

Culcai pe masă tâmpla şi, aşteptând pieirea,
Crezui că este moartea... era, vai, tot iubirea!


(Joi, 7 noiembrie 1955)


* CCVIII


Să nu crezi că iubirea e numai vicleşuguri,

Dulci mreje de carne, undiţi de zâmbet şi privire,
în fructul tainic, încă nebănuit în muguri,
S-amestecă tot cerul, setos de zămislire.

N-ai teamă, nu ne este iubirea eretică:

Călcăm noi doi vreo lege a inimii-n picioare?

Dar dragostea în lume e-atâta de pitică,
încât ce nu-i încape în calapod o doare...

Stăm adumbriţi de-o taină prielnică durerii,
Cumplită frumuseţe de chinuri ne perindă.
Rămâi cu mine pururi în târgul de mizerii,
îţi sunt o credincioasă şi magică oglindă;

Te arăt mereu dârz, tânăr, frumos şi îţelept,

Şi de te strâmbă lumea, te vezi în mine drept.

(Duminică, 20 noiembrie 1955)


* CCIX

Eu nu-ţi cer fericire, această toropeală

De sobă oarbă-ncinsă c-un vreasc făr' de lumină...

Iubirii tale— sacră cruzime genială—

De nu-mi dai izbăvirea, cer arderea deplină.

Nu- mi mai ajunge viaţa cu ani hotărnicită
Şi valul ei de veacuri rozând adânc din noi
în dragostea eternă ea trebuie sorbită
Cu tot ce are-n funduri — şi perle, şi noroi.

Atunci ieşi-vom slobozi pe veşnice meleaguri,
Lăsând în clisa lumii doar uriaşe urme,

Pentru sărmanii oameni nedepăşite praguri,
în care fără pace după comori să scurme:

Către această slavă mă pregăteşti tu oare
Cu-atâtea lungi şi aprigi dureri mântuitoare?

(Miercuri, 18 ianuarie 1956 )


* CCX

Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste?Eu cer
Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:


Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime
Şi-ntinderea-i cît lumea s-o-ncercuim cu cer.
îţi dau împărăţia cea făr'de vătămare
în care oşti şi arme sunt pururi de prisos...
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,

Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!
Nu! Stelele şi sorii n-au nici o-ntîietate,

Sunt fructele luminii ce-a-nsămânţat pustia...
Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:

Noi cu o-mbrăţişare rodim eternitate...
înalţă- ţi suflul, duhul... şi dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr'de-nceput.

(Sâmbătă, 11 februarie 1956)


* CCXI


Nu mai cunoşti această licoare cristalină?

E dragostea: strivită în teascul greu de chin,
Dintr-un sonet într-altul, am tras-o, ca pe-un vin,
Şi vers cu vers, de-a lungul, am limpezit-o, lină.
Ca ochiul unui înger îi este-acum candoarea:
Tumult şi spumă, drojdii în drum a lepădat;

Din cruda fermentare atât a mai păstrat,
îmbătătorul spirit, tăria şi ardoarea.

De oriunde ţâşneşte, o rază stă viaţă:

La piept strângând cu milă amarul nostru ieri.
în tainica-i lucrare iubirea ne învaţă
Că e şi-o fericire urzită din dureri:

Potrivnicele -arome zâmbind, în ea le-mbină...
Pocalul sus... şi-nchină: îţi torn în bei lumină.

(Sâmbătă, 11 februarie 1956)


* CCXII

Iar îţi citesc răvaşul, nu îndeajuns de lung;
Vai, tu strecori minciuna şi în cuminecătură...
Venin îmi este dorul, că uneori ajung
Să nu mai ştiu iubirea deosebi de ură...

Crezi tu că poţi cu vorbe să-nşeli eternitatea
Şi dragostea s-o saturi cu pleava ta măruntă?


Ca o fecioară vorba îşi dă virginitatea
Doar mirelui, poetul, şi scrisul e o nuntă...
îmi fac din orice cuget o patimă adâncă,

Şi-n spaţiul durerii te caut nempăcat.
întoarce-te din valuri, sunt ţărmul tău de stâncă,
Chiar de -ai făcut periplul întregului păcat.

Vom arde tot trecutul cu spaime şi ruşine
Pe rugul bucuriei ce -ai să aprinzi în mine.

(Duminică, 16 februarie 1956)


* CCXIII

Vrei să smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate.
Si nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,
în tot ce este-n mine duh de eternitate,
în însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.

Ce-mi pasă că iubirea, ca luna, are faze,

Când creşte şi când scade până la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:

Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!

Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...
Ne-atragem unul pe altul cu forţa năzuinţii,

Dar cumpăna ei fixă — pământ şi cer — n-o-nfrâng.
Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
în orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

(13 aprilie 1956)


* CCXIV

De ce numai pe tine însuţi te iubeşti?

E lege frumuseţea să o adori oriunde.

Oglinzi şi ochi întreabă, şi toate vor răşpunde
Că domn al frumuseţii, pur archetip, tu eşti.
Cum, geamănă, te-mbibă lăuntrica splendoare
— Eter arzând de taine, de gânduri şi simţiri—

Tu, -naltă ipostază a cărnii trecătoare,

Ai luat în lume locul pirdutei nemuriri...

Nu-i crimă pe picioru-ţi ne calcă, viermi în drum,
Nici viţiul că-ţi storci hrana din sufletele noastre;
Căzându-ţi jertfe,— ajungem la ceruri, măcar fum,


Şi, mistuiţi de tine, urca-vom poate-n astre!
Lăsându-ne tulpina osândelor întregi,

Tu-n treacăt, numai floarea păcatului culegi.

(Joi, 3 mai 1956)

* CCXV

Tu îţi vânezi iubiţii tot ca pe cerbi, din goană,
în zvonul de petreceri, cu spăngi de poftă-n mâini,
Doar să le smulgi din creştet, trofeu, mândră coroană...
Ce-a mai rămas laşi apoi pentru valeţi şi câini.

Dar nu-i nimic, iubeşte, în orice chip, n-ai frică:
Cereasca moştenire, păcatul radios,

Din carne sau din suflet asupra ta ridică
în van un pumn de fulger... nu cade mânios;
în spaimă să nu-i fie tocmirea lui zmintită
De vreun sărut, de-o taină, din şartul ei etern
—Oricât de blestemată ş-oricât de osândită—

Iubirea-n veci nu este primită de Infern,
în loc de iadul paşnic, ferit de-a ei dezastre,

Ea arde în gheena din inimile noastre.

(Marţi, 15 mai 1956)


* CCXVI

Tu ai numai ureche de-ţi trbuie cuvinte?

Alt soi de graiuri nu simţi? Cu inima n-auzi?

Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminte
Şi pentru taina lumii doar ochii călăuzi!

Eu schimb, încurc stihia: poet şi argonaut,

Cer părului tău aur şi pântecului vis,

Lumina feţei tale cu buzele o caut,

Şi-n strânsu-mbrăţişării m-afund ca-ntr-un abis.
Nu-mi cârmuiesc eroii corabia iubirii,

Ci tu mi-o porţi, zeiţă de gheaţă şi furtuni,

Din tremurul nădejdii în spaimele pieirii,

La nici un ţărm, prin tulburi talazuri de minuni.
Şi rătăcesc în tine, cu versuri sfâşiate,

Sub sumbra fericire de stele cu păcate.


(Duminică, 15 iulie 1956)


* CCXVII


Iubirea este geniu: cum poţi s-o pui în frâu,

Să-ţi poarte faetonul în trap, la preumblare?

Că mă sfâşie leul, nu-i crimă, nici desfrâu,

Şi gloria-i un monstru la fel, cu colţi şi gheare.

Să te gâştig, bat cerul şi iadul, nemurirea,

Rup aripile vremii şi— demiurg rapsod—

Sub tine-mi pun cerbirea, chiar de mi-ai fi pieirea,
Dar inima ta mândră ce dulce eşafod!

Cu-naltele abateri, semeaţă erezie,

Croim albastre zboruri peste-un noroi bătrân
Şi ni-e datoare viaţa că-i dăm o poezie
De care o s-asculte, cândva, ca de-un stăpân:

Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se scimbă,
Căci noi şi veşnicia vorbim aceaşi limbă.

(Duminică, 22 iulie 1956)


* CCXVIII

îţi scriu sonete... râvnă pitică şi deşartă,

Când tu eşti întruparea celui mai pur sonet!

Nu te-a făcut natura; ci, în suprema-i artă,
Chiar Cel Etern te scrie cu mâna de poet.
Ce-adânc rimează-ţi ochii cu cerul vast de vară,
Şi buzele sunt rima suavei aurori,

Iar duhul, panoplie de foc, fără povară,

Stă-n carnea cu lumina aşijderea surori...

Cum se mlădie versul grumazului, răsare
Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii
Nemoritoare strofă a pieptului, din care
Ies braţe-ngemănate ca două melodii:

Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi ei
Cu glorioase coapse sonetul când închei.

(Duminică, 19 august 1956)


* CCXIX

Cum dragostea de tine mă vrea de veci sonor,
Melodios din creştet şi până-ntălpi, mă ţine


Mereu între fiole şi alambicuri pline,

Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,
Plecat peste esnţe, cu tanice şoptiri,

Să migălesc cerescul venin în lacrimi acre,

Şi-n cumpăna de aur a sunetelor sacre
Să aflu elixirul râvnitei nemuriri...

Fierb muzici mari de sfere în magicele scule,

Se rânduieşte-n zodii tot clocotul de hău...

Şi e aproape gata... Dar albelor formule
Le mai lipsesc silabe: rostesc numele tău:
închis, fără de moarte, doar într-un singur vers,
M-a sărutat pe gură întregul Univers.


(Duminică, 30 septembrie 1956)

* CCXX

Am scris iubire?Iartă... citeşte: adorare...

Sus pân' la tine, unde râvneşte al meu dor,
Cuvântul e omidă când eu îl vreau condor,

Să spintec vremi, spaţii cu geniul în gheare...
Stă necurmat în poartă-ţi, cu ochiul la ospeţe,
Şi-ţi cere milă Timpul, hainul cerşetor;
în scârnava lui mână, tot mai nepăsător;

Tu zilnic zvârli fărâme din marea frumuseţe...
Nu-s rege, nu am aur să-mprăştii, nici onoruri;
Atât: eternitatea mi-e singura unealtă
Să nemuresc în spirit icoana ta înaltă,

Sub ea să-ngheţe vecii cu cârdul lor de zboruri,
Să-nmărmurească lumea de o iubire, care...
...Iar scriu iubire! Iartă... citeşte: disperare!

(Miercuri, 5 decembrie 1956)


* CCXXI

Cătând să te-nnegrească, o clică bârfitoare
Ţi-aruncă-n spate viţii şi crime neiertate,
Aşijderi celor care, ca să se uite-n soare,

Pe ochii lor nevrednici ţi cioburi afumate;

Ţi-e drag să-ţi zvârli lumina prin uliţi şi taverne;
Unde s-aţin pizmaşii la splendida-ţi risipă?

Dar tu eşti din acele înfăptuiri eterne


Ce iadul se smulge cu-o batere de-aripă,
Domesticeşti veninul, pui patimile-n fiare,
Struneşti în voie răul supus puterii tale,
Şi-nlănţuite-n cuşca din colţul tău cu fiare,

Te joci cu cele şapte păcate capitale.

Din zestrea grea de haruri nimic nu ţi se fură,
Te-bracă frumuseţea în sacra ei armură.
(Vineri, 7decembrie 1956)


* CCXXII

Iubirea ta, ştiu bine, e numai o minciună,
Mă-ndeamnă răzvrătirea să fug, să mă dezbăr...

Dar inima, sărmana, îmi dă-n genunchi, să-mi spună
Că dragostea ta este un tainic adevăr...

Ea zice că-ţi cunoaşte orgolioasa fire,

Tu crezi că numai cei slabi ar fi iubit curat,

Şi-atunci te ascunzi de tine sub altă amăgire;

Ca să-ţi inşii minciuna, nu minţi adevărat,

Ci, înţeleşi, cu schimbul suveicile iubirii
Trec între voi pe fire chiar înadins sucite,

Ca, neştiuţi, să ţeseţi zăbranic fericirii:

Pe faţă reci contururi, pe dos flori strălucite...

Vai, inimă nătângă, nu vrei să bagi de seamă
Că mânile perfide nu ţes, ci-n joc destramă
Tot ce urzeşti zi, noapte din propria ta scamă!

(Duminică, 9 decembrie 1956)


* CCXXIII

Acum pricep, nobleţea i-o dulce putrejune:
Cu-atât mai nobil fructul cu cât mai viermănos,
Şi rasa-i mucegaiul ajuns până la os,

Ca în moşmoana coaptă gustoasa stricăciune...
Clocelii blazonate tu ai scăpat aievea;

Magiile iubirii te-au strămutat la noi,
în largile risipe unde, schimbat în seve,

Trecutul nu s-adună asupră-ne, gunoi...

Pe-ai tăi de mult i-nghite o ceaţă somnoroasă;
Strigoi ai vechii slave, ei în ruini s-au strâns...
Aici, la mine, bate furtuna generoasă
Cu fulgere de patimi, salubre ploi de plâns...


Jilavi bureţi de umră sub tine zac ceilalţi;
Tu gloris ca cedrii Libanuluii te -nalţi.


(Decembrie 1956)


* CCXXIV

Tot timpul disperarea mie mi-a fost lumină...
Aprinsă-n absolutul de veghe-n fundul meu,

Stă nemişcată, centrul de linişte deplină...

Jos, uraganul lumii se pierde-n gol mereu.

Mă face -atotputernic această arătare
Cu-naltă bărbăţie îndur dispreţul tău;

Nu e dumnezeirea suprema disperare,

C-un univers potrivnic rotind în jurul său?

Mă scol din morţii zilei în fiecare seară
Când urc până-n mansardă cum aş sui în cer...
Cetatea, tu, vă zbateţi în furia de-afară;

Eu, dezbrăcat de mine, universal disper,

Chem şi aştept lumina, adâncu-mi se-mfioară;
Ce-ar fi, zbugnind, să intri tu, ca odinioară?

(Decembrie 1956)


* CCXXV

Vei şti şi tu că plânsul adesea e o rouă
Ce cade milostivă pe sufletul uscat:

Ea, adunând tot cerul într-o bobiţă nouă,
Ţi-adapă rădăcina c-un ţel de mult iutat.

O lacrimă curată e geniul iubirii:

Pe doborâţi ridică din iaduri izbăviţi...

Doar una să-ţi lucescă în zările privirii,

Şi vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziţi.

Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,

Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am să mă fac axolo dacă ne va desparte,
Fără de-această mană cu care mă hrănesc?

De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,
învăţ eternitatea cu hohote să plângă.


(Decembrie 1956)


* CCXXVI


E drept că nu-ţi adaug nimmic; ba, dimpotrivă,
îţi fur mereu din raze, în chip nengăduit
Să-mi încălzesc o muză rămasă costelivă,

Ce nu şi-a pus pe frunte un nimb făgăduit...
Dar nu-s nici un uşarnic deprins cu huiduială,
Să-ţi vând poemul şi-apoi un geniu să mă crez;
Delirul meu e-n casă; în lume-s cu sfială,

Cu versurile mele întâi mă flagelez.

Dar cum? Valeţi ignobili au har să te dezbrace?
S-atingă aşternutul cu laba lor de rând?

Când eu te-mbrac cu cerul, închipuind mijloace
Să te feresc de-a pururi de orice ochi şi gând!...
De ce nu pot fi Zeus, stăpân pe slăvi? Acolo
Te-aş lua , eternităţii să fii un nou Apollo!

(Luni, 10 decembrie 1956)


* CCXXVII


Ce nu-ţi scornesc duşmanii cu negre guri fiecare!
Când stau linguşitorii în jurul tău ca roiul,

Ai fi descântătorul şiret din Harlem, care
Momea doar şobolanii cei proşti, sunând cimpoiul.
Zic alţii: unde intri, cobori cu tine Olimpul;

La curte, prin taverne, în port cu mateloţii,

Faci spaţiul de aur, faci primăvară timpul,
în zei schimbi bădăranii, eroi se simt iloţii...
Potrivnicele gaşce te sfâşie în două,

De -o parte, ura oarbă, de alta adulare...

Poveşti, satire, imnuri duium asupra-ţi plouă...

Tu nu vezi înaintea cui zvârli mărgăritare?

C-un bici pe toţi alungă-i, fără deosebire...
...întoarce -te la mine: eu singur sunt iubire!

(Joi, 13 decembvrie 1956)


* CCXXVIII


Nimica nu atinge iubirea mea curată.

Mânii, trădări, zavistii, ce-n zâmbete s-ascund,

Ca umbrele pe-o undă nu lasă nici o pată...

Nu tulburi apa dacă nu e noroi la fund.

Doar pura-ţi frumuseţe în mine se-nfiripă,
Ca-ntr-un cleştar răsfrântă de mii şi mii de ori...
Mi-e de-ajuns în treacăt să te privesc o clipă
Şi-ntors din nou în beznă, mă umplu de splendori...
Din ritmul ei vremelnic deodată dezrobită,
Iluminatei inimi alt orizont se naşte,

Cu alte constelaţii de dragoste... Orbită.

Dă înapoi durerea şi nu mă mai cunoaşte...

Atunci, în creatorul vârtej al poeziei
Răpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei

(Duminică, 30 decemrie 1956)


* CCXIX

Nu-ţi spun nici adio: cum n-ai mai exista...
Rămâi doar coaja celei pe care o iau cu mine...
Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine...
Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;

Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă,

Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,

Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,

Fur neagra avalanşa de păr când se dezleagă,
Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor...

Zvârl inima stricată, ce -ţi şchioapătă alene,

Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
— Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene —
Capcană-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri...
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu,
Am să te alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu.

(Luni, 31 decembrie 1956)


* CCXXX

Mă mir că sunt de-atuncea tot pur, ca o oglindă
în care nu rămâne nimic din ce-a trecut,

C-am şters chip umeri, braţe întinse să mă prindă,


Şi negrii ei luceferi de dincolo de lut...

Se zămisleau din îngeri? din spuma nălucirii?
Genunchi de Magdalenă,. odihnitori de Christ...
Ca să mă smulg din iadul de flăcări al iubirii,
M-a poleit durerea cu aerul ei trist...

Dar straniul meu aur nu uită dulcea oră
Când ea trăgând în lături noptateca perdea,
Zvârlea doar o maramă pe goala-i auroră
Şi-n aşternut ca lampa lui Aladin dormea...
Plecat pe ea, ca-n basme, la dulcile-mi şoptiri,
Ea-mi deschidea comoara întregii fericiri...


* CCXXXI

Mai leagănă tristetea doar pieptul ca o boare
Cu fluxuri şi refluxuri aproape aţipite...

Amurgul voluptăţii vărsase sumbra-i mare,
Suave mădulare dormeau în el, topite...

Şi alb şi magic, palid se afunda obrazul
Din castaniul moale cu ţărmuri ondulate...
Plutea pe apa tâmplei un nor de vis... în iazul
De somn ieşeau profiluri de ceruri înecate...

Şi nu ştiai de-i suflet, ori luna, sau un peşte
Ce se juca sub unda cu pieliţe senine...

...Când un oftat, din gura scrâşnită ca un cleşte;
Spărgea cleştarul vrăjii urzită peste tine!

Din carnea somnoroasă, din liniştea fierbinte,

Tu izbucneai, amantă mai dârză ca-nainte.


* CCXXXII

Tu nu eşti în iubire decât un trântor , care,
Trândav, te îmbuibi cu miere de-a gata adunată;
Tu nu ştii chin, durere, caliciile amare
De unde-ţi sug, cu cazne, licoarea desfătată.

Tu zbori atât : doar clipa cât ţine-n slăvi o nuntă
Spre cer te-mpinge sexul, nu marele azur...

Ca iar să cazi in tină şi aripa ta ciuntă
S-o năclăiască iarăşi al poftelor huzur;

Din dragostea curată tu faci vinovăţie,
îmbrăţişarea dragă o schimbi intr-un păcat,

Din glorioase viţii şi-naltă scârnăvie
îţi împlineşti cunună pe capul neplecat—


Nimb de amăgitoare, impură poezie...

Şi ideală floare a iadului suprem,

Cumplita-ţi frumuseţe o porţi ca pe-un blestem.

(Miercuri, 15 mai 1957)


* CCXXXIII

Ne îmbinăm cu-atâtea deosebiri... şi ştim pe
Ce formă ideală ne împlinim unirea;

Noi unei flori unite luăm chipul şi întocmirea,
Fireasca împerechere, tu, trandafir, cu ghimpe,
Stau dedesubt; frunzarul curtenilor mi-e haină,

Şi slava ta suavă adânc de jos privesc...

Dar cel dintâi cu harul miresmelor primesc,

Prieten morganatic, în ascuţiş c-o taină:

Sunt îngerul cu gheare demonice, anume
Să sfâşii mâna-ntinsă, ori botul ce te cată...

Ştiu, geniul e ţepul urât de-ntreaga lume,

Dar cine te culege mă ia cu tine odată...

Iar când ai să te scuturi, tind spinii cu-ndrazneală.
în ei să-ţi prind de-a pururi petală cu petală.

(Duminică, 21 iulie 1957)

* CCXXXIV

Nu trâmbiţele slavei şi-a dragostei cimbale,

Ci vuietele mării în scoică de sonet,

Taifunul unei inimi în vers prins ca-n zăbale,

Cu inima plecată pe el s-asculţi încet...

De-aş revărsa pe tine iubirea ca noianul,

Nu poate cât o rimă în care m-am răsfrânt...

Când eşti poet, o perlă-ţi destăinuie oceanul
Şi spaimele iubirii s-aţin într-un cuvânt.

Ţi-am făurit o-naltă şi grea demiurgie,

Un univers de patimi adânc pus sub zăvor:

Aicea orice vorbă închide o urgie
Şi fiece silabă e un ciclon de dor...

Deşi sunt descântate şi dorm ca-ntr-o poveste,
Citindu-le, tu nu simţi duh aprig de tâmpeşte


(Luni , 23 iuie 1957)


* ccxxxv


Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup.

Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura.
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup.

S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;

Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg—

O veşnică-mbinare a două raze line...

Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe... zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte -ţi cad;

Din nou vremelnicia îşi cască-n mine abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne... Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne


(Marţi, 3 septembrie 1957)


* CCXXXVI

De mult eu simt în tine o rece desărtare:

Din mâna mea-ţi tragi mâna, privirile-ti pierdute
îmi spun, mai înainte să-mi zică gura:"du-te"...

Şi te goleşti de mine ca pentru o plecare...

E toamnă? Şi cocorii-ţi deşteaptă nostalgia?
Pribegile corăbii te-ademenesc în zări?

Dar n-ascultă de şoapta feericei pierzări!

Pentru mirajul orei nu lepăda vecia!

Când Nordul se răstoarnă crunt peste noi şi vine
Noianul de omături pe inimi să-şi deşarte,

Nu mai râvni spre calde şi-albastre ţări departe...
Rămîi fără de teamă aicea, lângă mine.
în veci mai credincioasă ca soarele de sus
Iubirea mea nu are nici iarnă, nici apus.


(Miercuri, 18 septembrie 1957)


* CCXXXVII


Eu nu dau niciodată cu suliman iubirii
Şi, dintre dresuri, versul e singurul ei fard,

Dulci unduiri în trupul prea aspru al vorbirii...

Şi-i rumenă la faţă pentru că întreg eu ard.

Nu-i ţes nici mândru vâlnic— izvod cu chip de floare-
Nici straie de imagini cu care s-o îmbrac:
în pura-i goliciune— unica ei splendoare—

Mii de-mbătări stau strânse ca dintr-un lan de mac.
în toată-a ei făptură nu e nici o greşeală:

Sub măsurate graţii, adâncul voluptăţii...

De-aceea nu se teme să ţi se-arate goală,

Asemenea zeiţei ieşită ideală

Din spasmele cu spumă ale eternităţii:

Ca altădată Paris, încununat de laur,

Iubirii mele-ntinde-i râvnitul măr de aur...


(Marţi, 14 ianuarie 1958)


* CCXXXVIII

Cu nobila virtute nu ne culcăm... fugi:

Cum poţi să strângi în braţe un stâlp de diamante?
Ca pe-o soţie-n lume o scoatem şi-o cinstim
—în taină cu nădejdea cândva s-o moştenim—

Ci-n pat urcăm păcatul, amanţi mlădii şi-amante,
Transfiguraţi de-un fulger de viţiii, dăm lumină,

Şi dintr-o curtezană croim uşor o sfântă:

Iubirea-i scurta noapte în care totul cântă.

Dar demonul e-alături şi în surdină—

Mocirla cărnii noastre răsfânge cer şi stele,

Plecaţi să le culegem, în ea ne scufundăm,
împerechaţi pornirăm s-ajungem pân' la ele,

Si-n loc să fim scafandri pentru nomoluri grele,
Ne-am prins aripi... Iubite, dă-mi gura... ne-necăm!
Necontenit viaţa are nevoie-n noi
De negre-ngrăşăminte, ca planta, de gunoi.

(Sâmbătă, 15 martie 1958)


* CCXXXIX


Bem pâri' la fund paharul... în drojdia iubirii
S-ascunde-o şi mai tare, subtilă îmbătare,

Fără de aburi, rece... o neagră exaltare
Ca dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii:

Am fost şi noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...
Ci-mbrăţişarea noastră, oricât de vinovată,
Păstra în ea savoarea întâia, neuitată
Şi paradisiacă a primului păcat,
în inimile noastre stă pacea nemuririi.

O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,

Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocări
Zac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,
Că-i pe nedrept Infernul în care ne muncim
Şi-n ghearele Satanei noiîncă strălucim.


(Miercuri, 9 aprilie 1958)


* CCXL

Să-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:

O boală grea cu alta potrivnică s -alină;

Te uit... Uitarea numai de tine mi-este plină...

Şi depărtarea-i înc-un adaos la iubire.

Pentr-un răgaz de-o clipă ma-ncătuş nopţi de-a rândul,
Stau gata să te-năbuş... Când făr-a-mi da de ştire,
Cu-ntortocheri de vulpe, mişel se-ntoarce gândul
Să-ţi mai ulmeze ochii, acolo-n amintire,

Veneam întâia oară; zâmbind, citeai alene...

Şi te-ai întors: deodată cu fulgerul orbirii
Ţâşniră pe sub pumtea arcatelor sprâncene
Scăpărător de-albastre şuvoaiele privirii.

Te blestem, amintire! Ca o nebună-mi strângi
Amarul colb de patimi în stupii tăi nătângi.


(Vinerea mare, 1958)


* CCXLI

Când n-o mai fi nici urma din noi în amintiri,
Cu spima dezgropa-vor dintre hârţoage roase
Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase:


Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.

De-a pururi ard în ele, din focul cel etern,

Ca-n măduva de stâncă, titanicele febre,

Un osuar de patimi, năprasnice vertebre
C-um cap s-atingă cerul, cu celălalt, în infern...
Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor
Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?
Slăbitelor fărâme clădi-le-vor altare
Popoare -ntregi cu fruntea sub frumuseţea lor;
Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat
Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat


(Paştele, 1958)


* CCXLII

Surâd? Obişnuinţă... Cred c-aş putea chiar râde:
Tu spui că-n cea mai dulce iubire-i o prigoană?
îmi amintesc: pe-o veche şi stranie icoană
E un martir ce-şi duce tăiatul cap la gâde.

Cu inima-mi aşijderi s-a petrecut de mult:

S-a strămutat în tine şi m-a lăsat strigoi...

Tu nu ştii că ea bate acuma pentru doi?

Nu simţi în piept adaos de glorios tumult?
Necontenit în preajmă-ţi, să sug răsuflet, sânge,
M-aduce ca din groapă misterioasa sete...

Când plec, ajung acasă o umbră pe perete,

Ca-n palida icoană ce-aievea mă răsfrânge...
Zâmbesc? Obişnuinţa... Cred c-aş putea chiar râde
Ştiu un nebun ce-şi duce cap, inimă ...la gâde


(Dumineca Tomii, 1958)


* CCXLIII

îmi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa pană
Şi-mi bate-n ea tot gândul, asemeni unui puls.
în inimă de-a dreptul o-nmoi: păstrez o rană
De unde nici o forţă săgeata nu mi-a smuls,
îţi scriu: şi dintr-o dată mă năvăleşte-o lume;
Ca-n bobul pur de rouă, în orice strop de vers,


Din care înfloreşte strălucitoru-ţi nume,
Se-nghesuie să intre întregul univers.

Din când în când, în zboru-i dezvăluind secretul,
Comdeiul se izbeşte în ţărmuri de hârtie...

Şi s-a oprit din zbucium c-un freamăt de mândrie.
"Ah, cine vrea să-i poarte cât mai curând sonetul?"
Frumoasă, tăinuită în straie de solie,

Durerea mea aleargă să-ţi ducă bucurie...

(Duminică şi luni, 20—21 iulie 1958)


* CCXLIV

Stric oare faimei tale? îngăduie să-ţi spun,
Oceanule de geniu ce-neci chiar şi uitare.

Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,
Şi în ce chip pe lume, să pângărească marea?
Ţi-am bântuit viaţa, eu, bădăranul Will:

Nu am putu ajunge năpraznica-ţi mărire!

Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,

Să te cobor... jos... până-n adânca mea smerire...
De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească,

De lacrimi, ca şi ochii, mi-s visurile ude.

Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească
Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...

Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta
Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.

(Duminică şi luni, 20—21 iulie 1958)

[latan.elena]

Doctorul îngerilor: “O, ţara mea, mâncată de jivine… Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”. Vasile Voiculescu, poetul coborât din icoană († 26 aprilie 1963)



“O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”.

Vasile Voiculescu, poetul coborât din icoană

„Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare.”
Viața și opera poetului Vasile Voiculescu sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.
Vasile s-a născut pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache şi Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a absolvit la școala din Pleşcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină, absolvită în 1909; şi-a susţinut teza de licenţă în chirurgie, continuându-şi specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel, mai târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot”.
La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din judeţul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca şef al Spitalului Mobil Nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îi îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije, până ce s-a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor. Considerându-şi profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor sale; astfel şi-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.
Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista „Convorbiri literare” cu poezia Dorul, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul Poezii, iar în 1927, Poeme cu îngeri, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei sale dramatice și a prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.
Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică, devenind, după mărturia unuia dintre fiii săi, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice Rugăciunea inimii. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.
În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial, l-au închis pe Voiculescu la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat cu nădejde creștinească torturile încarcerării. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.
Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, cu voce caldă, pașnic, răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât parcă dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult… La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.
ARHIMANDRITUL MIHAIL DANILIUC /DOXOLOGIA
Poetul cu îngeri

de George Enache
A scrie despre poetul Vasile Voiculescu nu este tocmai uşor. Asta pentru că, pe de-o parte, din punct de vedere biografic, i-au fost dedicate în ultimii ani mai multe volume, cum n-a beneficiat nici un alt autor după 1989, fapt ce face extrem de dificilă identificarea unor aspecte inedite, iar, pe de altă parte, din punct de vedere literar, opera lui Voiculescu nu poate fi surprinsă în formule facile.
În schimb, a-l simţi pe poetul Voiculescu este foarte simplu. Chiar şi pentru cei cu mai puţină pregătire culturală, apropierea de opera voiculesciană înseamnă o transformare sufletească. Un sentiment cald şi profund te cuprinde în momentul lecturii. Simţi cu adevărat că lumea aceasta are un suflet, un sens, că ea este creaţia lui Dumnezeu. Lumea poate fi un loc al deznădejdii, dar şi spaţiul în care noi ne desăvârşim. Poetul spune mult mai frumos: „Prin vadul cărnii trec spre nemurire…“.
Vasile Voiculescu s-a născut pe 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov din judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache şi al Sultanei, oameni gospodari cu o bună stare materială. Într-unul din celebrele „sonete închipuite“ (Sonetul CLV), Voiculescu creează o genealogie simbolică a autorului (numit Shakespeare), care însă poate fi apropiată propriei biografii: „Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea“. Într-adevăr, Vasile Voiculescu este primul din familie care face saltul la marea cultură, prin studiile extrem de serioase pe care le face, dar acest lucru nu înseamnă ruperea de propriul trecut. Voiculescu a fost fascinat de strămoşi, pe care i-a invocat adesea drept adevărate rădăcini din care el îşi trage seva.
Înrădăcinare în timp
„Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul“, mai spune poetul, invitând prin aceasta la depăşirea judecăţilor contingente şi aplecarea spre esenţe. De la proprii strămoşi, această judecată este extinsă, la nivelul întregii umanităţi, trecând însă prin reflecţia asupra neamului românesc, format în acea perioadă, în covârşitoarea lui majoritate, din ţărani analfabeţi, cu un nivel de trai îngrozitor de scăzut. Această lume, căreia un filosof al istoriei sau al culturii „cu pretenţii“ nu i-ar fi acordat nici o şansă, devine terenul de apostolat al medicului şi scriitorului Vasile Voiculescu şi, în acelaşi timp, matricea stilistică prin care neamul românesc poate avea o şansă în istoria culturii şi civilizaţiei universale.
Spre deosebire de idilicii semănătorişti, Vasile Voiculescu a fost perfect conştient de mizeria materială şi morală a satelor româneşti din epocă şi s-a implicat cu o energie rară pentru a combate această stare de lucruri, în domeniile în care se pricepea mai bine: medicina şi cultura. Rafinatul poet nu a avut nici cea mai mică problemă să se coboare din „înaltele sfere“, pentru a începe un program de popularizare la sate a cunoştinţelor medicale fundamentale sau să sprijine diversele acţiuni de ridicare intelectuală şi morală a ţăranilor. Asta, pentru că între el şi simplul ţăran nu vedea o diferenţă de esenţă, de „soi“. Ajutorul pentru lumea satului însemna un sprijin ca ţăranul să se redescopere pe sine şi o oportunitate pentru orăşean să-şi regăsească rădăcinile vii: „Ceea ce pentru copiii părăsiţi din basme a fost cenuşa caldă, pe dâra căreia veneau oricând voiau acasă, deşi luau suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii, datinile noastre vechi, cu care moşii şi părinţii şi-au ţesut straiele, şi-au durat casele, şi-au întemeiat gospodăriile. Ele sunt cenuşa fierbinte din vechea vatră de cultură băştinaşă ce ne-a încălzit şi ne-a luminat în toată noaptea istoriei noastre“.
Această privire către trecut, un trecut care este viu şi ne modelează în continuare, motivează interesul lui Vasile Voiculescu pentru arhaic, pentru origini. Proza sa, mai ales, explorează din plin lumea fabuloasă a începuturilor, când omul devine conştient de sine, păstrând însă o legătură puternică cu natura din care provine. Berevoii, solomonarii, licantropii, vânătorii sau pescarii sunt personajele acestei lumi a începuturilor, neviciată încă de excesul de civilizaţie şi de scepticismul celor care nu mai au nimic de sperat. Un comentariu la povestirea În mijlocul lupilor este revelator despre cum vedea Voiculescu omul arhaic: „Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căreia haiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger… Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine potrivnice, întindea curse pentru probleme de existenţă“.
Înrădăcinare în textura lumii
Această întoarcere în timp avea prin urmare şi rostul de a stabili raportul corect al omului cu lumea. Vasile Voiculescu este conştient că omul se defineşte în primul rând prin cultură. A fi om înseamnă a te delimita, într-un fel sau altul, de naturalul pur. Însă, recursul la origini ne permite o justă raportare la natură. Într-o anumită împrejurare, poetul arăta: „Am alergat la tot ceea ce atunci ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littré, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii – ziceam cu ei – va fi fost Dumnezeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai caută sâmburele în haosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile“.
Vasile Voiculescu nu a dispreţuit ştiinţa modernă, însă a respins viziunea unei lumi, a unei naturi obiect exclusiv al disecţiei şi al manipulării în folosul egoist al omului. Lumea este plină de viaţă, de vitalitate, face parte din existenţa noastră, iar noi suntem parte din ea. Această viaţă a lumii răzbate pretutindeni din opera lui Voiculescu, chiar şi din acele pasteluri ce desenează culorile anotimpurilor: „S-amestecă în clocot firi şi lume/ Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-n ou,/ Şal nou de ape-i lacul fără spume,/ Răsfrângerea de sălcii un ecou…“.
Medicul şi omul de cultură Vasile Voiculescu a fost, prin urmare, şi un mare iubitor al naturii, fără de care nu putea concepe o existenţă adevărată. Însă, natura şi omul ar fi fost doar nişte ramuri sterile fără duhul lui Dumnezeu.
Înrădăcinare în eternitate
După cum se poate observa din cele spuse mai sus, în viziunea lui Vasile Voiculescu, omul arhaic este deja un om cultural, legat de natură, dar, mai ales, de divinitate. Sentimentul religios este fundamental înrădăcinat în om, conferindu-i acestuia adevărata „umanitate“. Acest sentiment se împlineşte odată cu venirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Prin el ne împăcăm cu propria condiţie, cu „lumea“, deschizându-se calea spre eternitate. Dumnezeu este raţiunea şi explicaţia acestei lumi, iar suflarea Duhului Sfânt o putem găsi pretutindeni.
Asimilând spaţiul culturii şi al naturii, întinzându-se pe axa timpului, Vasile Voiculescu sfârşeşte (începe) prin a-şi răstigni mintea pe altarul rugăciunii neîncetate. Moartea soţiei, refuzul de a colabora cu propagandiştii comunişti şi retragerea din viaţa publică sunt doar oportunităţile istorice care îl conduc pe poet spre aprofundarea căilor lui Dumnezeu, prin practicarea Rugăciunii inimii. Isihasmul lui Vasile Voiculescu este exprimat în versuri precum acestea: „Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?/ Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…/ Locul inimii noastre sălăşluieşte în Cer/ Şi-n el Lumina lină a Celui fărâ de moarte./…Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale?ândreptează/ Paşii rugăciunii obosită de cale,/ Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,/ În amiaza eternităţii Tale“.
Arestat în august 1958, în cadrul lotului „Rugul Aprins“, acuzat că a scris poezii „mistice“ care îndemnau la revoltă împotriva regimului comunist, Vasile Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de temniţă grea, pe care i-a petrecut în majoritate la Aiud. Pentru bătrânul de 74 de ani, închisoarea a fost începutul unor chinuri atroce, datorită bolilor foarte grave pe care le-a contactat. Deşi eliberat în 1962, Vasile Voiculescu a purtat până-n ultima clipă a vieţii stigmatul dureros al bolii care-i măcina trupul. Durerea era însă doar o poartă spre veşnicie: „Scăpat din jugul cărnii, afară din destine,/ Văd cum desăvârşirea-mi însămânţase huma…/ Doar după noaptea morţii, târziu, abia acum/ Începe dimineaţa eternităţii-n mine“.
Ziarul Lumina
MĂRTURISITORII
Vedeţi şi:
Poetul care se hrănea din Duh Sfânt: Vasile Voiculescu (13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963)
Radu Gyr despre Vasile Voiculescu: L-am admirat și l-am iubit ca mare poet, om cu totul deosebit și apostolic „doctor fără de arginți”
Vasile Voiculescu. Medic. Poet. Martir. (13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963)
“Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc…” – Interviu cu arhitect Emilian Mihailescu, supravietuitor al grupului “Rugul Aprins”
Din Opera, la: VasileVoiculescu.eu
Sursa http://www.marturisitorii.ro/2017/04...-aprilie-1963/

[latan.elena]

Poetul care se hrănea din Duh Sfânt: Vasile Voiculescu (13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963)

Văzându-l pe stradă, în apropiere de Patriarhia Română, un copil ar fi exclamat: “Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!”. Era bătrânul poet, cu părul nins de greutăţile temniţei, cu umerii plini de povara metaforelor despre dumnezeire, cu pieptul plin de invizibile decoraţii îngereşti pentru viaţa de medic.

“Dacă nu ar fi fost Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi chiar Nichifor Crainic prin viaţa şi „scrierile” lor care au văzut hârtia abia după eliberarea din temniţă, foarte mult s-ar fi descurajat tinerii întemniţaţi şi ar fi fost multe căderi.” – Părintele Justin Pârvu

Foto sus: Poetul înainte de arestare. Foto jos: Poetul-martir după închisoare.

Născut la Prâscov, judeţul Buzău, în 1884, într-o familie de gospodari de mijloc, Vasile Voiculescu şi-a depăşit condiţia, studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de “Vieţile Sfinţilor”.
După o viaţă de luptă cu boala şi mizeria altora, ajuns la vârsta venerabilă de 74 de ani, poetul a fost arestat şi condamant pentru poeziile sale cu caracter religios pe care le citea în grupul Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. De altfel, întreg grupul a fost arestat atunci, în 1958. Era văduv, soţia pe care o iubise enorm, Maria Mittescu, murise în 1946. Caietul cu poeme religioase i-a fost confiscat de Securitate şi adus ca probă la interogatoriu. Blajinul scriitor, adevărată figură de pateric, a fost obligat să declare: “Începând din anul 1947 şi până în prezent, eu am scris mai multe poezii cu conţinut mistic religios, de îndemn la o viaţă duhovnicească, de rupere de viaţă, care prin interpretare au caracter duşmănos faţă de regim”. (“Adevărata călătorie a lui Zahei. Ultimii ani ai lui V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins”).
Vinovatele-i versuri sunau cam aşa:

“O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”.

Nu a plăcut deloc mesajul lor, dar este posibil ca şi fără să fi scris aceste versuri cu caracter “mistic” Vasile Voiculescu să fi fost închis numai pentru întâlnirile de la Antim. Sentinţa a fost nemiloasă cu un om aflat la acea vârstă: cinci ani de temniţă grea şi confiscarea averii. A fost dus la Jilava. Apoi la Aiud, într-o celulă cu 15 deţinuţi, intelectuali ca şi el. În scurt timp s-a îmbolnăvit foarte rău, suferea de TBC la coloana vertebrală. Din cartea lui Florentin Popescu, “Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu”, apărută la Editura Vestala, aflăm că, atunci când unul dintre gardieni i-ar fi cerut lui Vasile Voiculescu să fie delatorul celorlalţi deţinuţi, el a spus cu demnitate: “Nu, eu sunt un mistic şi stau retras”. În 1962, scriitorul a fost eliberat. În aceeaşi carte aflăm cât de bolnav a ieşit din închisoare şi cum era îngrijit de fiul său, Ion. Era o epavă, durerile creşteau mereu, începuse să refuze mâncarea ca să moară mai curând. Îşi ruga fiul să nu-i mai facă tratamentul: “Te conjur să nu-mi mai faci nimic, nici o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol”. Înainte de a muri, la 26 aprilie 1963, i-a spus fiului său: “M-au omorât. Ai grijă, sunt mai perverşi decât crezi tu”.
La un de la moarte, a început reabilitarea sa. I-au apărut poemele extraordinare din volumul: “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare, în traducere imaginară de…”, i-au fost reeditate proza şi dramaturgia care îl situează între scriitorii de prim rang ai literaturii române.
Portret din mărturii
În vremea primului război mondial, Vasile Voiculescu a fost medic la Bârlad. O mărturie despre acea perioadă a lăsat academicianul Iuliu Nitzulescu, de asemenea, scriitor-medic, într-un interviu: “L-am cunoscut pe V. Voiculescu îndeosebi sub aspectul său de medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul celor suferinzi. (…) Am fost adânc impresionat de seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus de V. Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. (…). În fiecare dimineaţă făceam o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti”. (Cronica, nr. 11, 1970). Despre credinţa sa, le mărturisea în 1935 studenţilor de la Teologie: “M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată” (publicată în revista Gândirea). Credincioşia sa trăitoare s-a văzut în viaţa sa ascetică, plină de rugăciunea învăţată la Antim în jurul marilor duhovnici şi prieteni de spirit, dar se vede şi astăzi în întreaga sa creaţie infuzată de ideea de dumnezeire, de urcuş, luptă cu păcatul, cizelare sufletească în vederea strălucirii în lumina lui Hristos. Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, prieten şi pacient al doctorului V. Voiculescu, scria pe volumul său de proză, “Retragerea”, din 1926: “D-rului V. Voiculescu, în semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate fizice. Şt. Zeletin”. Pentru merite deosebite, Voiculescu a şi primit Ordinul “Coroana României” cu spade în gradul de Ofiţer.
Fiul său, Ion Voiculescu, mărturisea: “După moartea mamei, (…) tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani”.
Virgil Ierunca, în volumul “Româneşte”, povesteşte despre un moment petrecut după eliberare şi care ne arată încă o dată verticalitatea poetului. Trăia în odaia sa în mod voit neîncălzită când a primit vizita lui Tudor Vianu, în încercarea de a-l face pe bătrân să scrie în spiritul noului regim. Răspunsul poetului a fost unul negativ. “Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede”, scrie Ierunca.
Adrian Nicolae Petcu, în articolul “Închisorile lui Vasile Voiculescu”, consemna o mărturisire a istoricului Vasile Boroneanţ, fost deţinut politic:

“Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”.

Vasile Voiculescu, un poet printre sfinţi – de Daniela Cârlea Şontică / Jurnalul Naţional
Sursa: MĂRTURISITORII
Odihnească-se-n pace!

Citiţi şi: Vasile Voiculescu. Medic. Poet. Martir. (13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963)

[latan.elena]

Vasile Voiculescu

• Născut: 13 Octombrie 1884
• Locul nașterii: Pârscov, Buzău
• Ocupația la arestare: medic
• Întemnițat timp de: 4 ani
• Întemnițat la: Jilava, Aiud
• Data adormirii: 26 Aprilie 1963
• Site-uri:
  
  • Vasile Voiculescu
  
  
• Carți:
  
  • Vasile Voiculescu în amintirea contemporanilor
  • Vasile Voiculescu comentat de Ion Rotaru
  • Detenția și sfârșitul lui Vasile Voiculescu. Documente revelatorii
  • Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins
  • Portret al poetului Vasile Voiculescu
  • Monografia unui isihast. V. Voiculescu - mit şi religie
  • V. Voiculescu şi contemporanii lui
  • Vasile Voiculescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică
  • Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina rugului aprins
  • Poeme cu îngeri
  • Viața lui Vasile Voiculescu
  • Vasile Voiculescu - monografie literară
  • Vasile Voiculescu, portretul unui cărturar creştin
  • În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică
  • Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară
  • Zahei Orbul
  • Iubire magică
  • Poezii
  • V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor - 2013
  • Viața și opera lui Vasile Voiculescu
  • Vasile Voiculescu - medicul prozator
  • Vasile Voiculescu şi riscurile experienţei mistice
  
  

Închisori şi locuri de prigoană

• Aiud - cetatea morţii
• Bărăganul - pământul exilaţilor
• Târgu Ocna - lumina din răni
• Târgşor - închisoare copiilor
• Cavnic - robii din adâncuri
• Gherla - împărăţia morţii
• Jilava - pântecele chitului
• Mislea - mănăstirea cu gratii
• Piteşti - răstignirea unei generaţii
• Suceava - sâmburele reeducării

Prigoana comunist-ateistă

• Istoria prigoanei
• Teologia fenomenului reeducării
• Rezistenţa împotriva prigoanei
• Metode de tortură şi chin
• Fenomenul şi psihologia reeducării
• Efectele prigoanei
• Efectele reeducării

Media kit FCP (bannere)




Mărturii ale cititorilor




10 cărți de bază




Promovăm










”L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic ”doctor fără de arginți””


Scris de Radu GyrCategoria părinte: Mărturisitori
Categorie: Vasile Voiculescu

Pe V. Voiculescu l-am întâlnit prima oară, la începutul lui 1925, în compania lui Ion Pillat, într-o braserie din capitala de altădată. M-au surprins figura lui de sfânt bizantin, mâinile subțiri cu degete lungi, desprinse parcă dintr-o icoană, vorba-i moale și calmă.L-am revăzut după aceea, în nenumărate rânduri, în casa autorului ”Limpezimilor” pe care-l vizita adesea și-n redacția ”Gândirii”, unde venea să-l vadă pe Nichifor Crainic. Nu ne-a legat o prietenie strânsă, ci ne-a apropiat doar o bună colegialitate literară, poetul ”Pârgăi” - totdeauna binevoitor și atent, arătându-mi o neasemuită prețuire, încă din vremea foarte tinerei mele experiențe lirice (avea 21 de ani mai mult decât mine).

Era cel mai devotat amic al lui Pillat, amândoi formând un cuplu sufletesc, o fraternitate ce-i amintea pe Oreste și Pylade. Îl am și-acum în fața ochilor, răsturnat într-un fotoliu din biroul dragului său prieten, cumpătat în gesturi și cuvinte, mai mult visător și celest, decât simplu pământean, de parcă ar fi stat mereu de vorbă cu îngerii și heruvimii. Totuși, extrem de uman în manifestările sale, domol și blând, medic lipsit de orice venalitate, asemănător biblicilor ”doctori fără de argint”, Voiculescu găsea mereu prilejuri de-a ajuta bolnavii săraci. Se grăbea să meargă oriunde îl chemau, lângă paturile celor suferinzi și chiar le dăruia medicamente plătite din punga sa. Creștin ortodox convins, iubea toate viețuitoarele, păsări și animale, cu o paradoxală dragoste franciscană. Acest franciscanism se vădește, de altfel și-n unele versuri proprii, înrudindu-i lirica autohton-ortodoxă cu poezia mistică a catolicilor Francis Jammes și Rainer Maria Rilke. Ciudat mi se pare însă, faptul că prin 1930-1935, ”franciscanismul” a fost chiar ”la modă” în cercul unor scriitori bucureșteni, nelimitându-se la o simplă atitudine literară, ci devenind un adevărat cult religios pentru ”sărăcuțul din Assisi”, venerație împărtășită - printre alții - și de Ion Marin Sadoveanu care, în catedrala catolică a orașului, aprindea lumânări la icoana sfântului adorat.

Curioasă era și structura psihologică a lui Voiculescu, cu flagrante contraste. Creștinul ardent, asociat intelectualului rafinat, cu o vastă bibliotecă în minte, se complăcea totodată în superstiții și practici magice, obsedat de mituri populare, de farmece, de un univers omenesc și zoologic înzestrat cu puteri miraculoase. Această stranie dedublare îi caracteriza deopotrivă viața și poezia. Omul, frecventat de îngeri și poetul ce cultiva adesea o lirică religioasă în ”tablouri” încântătoare, sugerând picturile de-o grație naivă ale unor Fra Angelico, Giotto și Botticelli, avea violente tresăriri lumești. Sub înfățișarea sa de Crist îngândurat și sub o autentică cucernicie, se refula o senzualitate de faun, izbucnind când și când, în versurile din culegerea ”Destin” (1933), preludiu al sonetelor erotice, apărute postum. Astfel, de sub pântecul ”Dansatoarei” care ”începe să culeagă văzduhul cu piciorul... o neagră porumbiță așteaptă să-și ia zborul”, sau ”Pe luntrea cărnii Evei plutești către abis” , contraste de stihuri eterate și imagini vibrând de senzualism. Refulări crispate, erupții erotice, urmate de sublimări celeste, de angelice purificări - așa cum le descoperim în ”Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”, în ”traducerea imaginară” a lui Voiculescu - mărturisesc simultan și pe deplin, adevărata sa fire. Dar nu ne vom mira prea mult în fața unei asemenea alcătuiri sufletești, dacă vom rememora faimosul și elocventul vers al lui Victor Hugo: ”Un poete est un monde enferme dans un homme” !... O lume de telurice tentații și lacome pofte trupești, alternând cu alta a candorilor și-a ”urcuș”-ului în zone paradiziace.

Seraficul și - în același timp - dionisiacul poet Voiculescu nu se mărginea să-mi fie doar un minunat coleg de breaslă, oricând afabil și afectuos ci, o dată, spre sfârșitul iernii anului 1932, când fetița mea, în vârstă abia de un an, contractase o pneumonie, bunul și generosul medic a răspuns îndată solicitării părintelui îngrijorat și a venit la căpătâiul micuței bolnave. După consultație, am vrut bineînțeles să-i achit cuvenitul onorariu. El s-a simțit profund jignit și - aruncând banii pe masă - mi-a spus: ”Procedând astfel, mă rănești în dragostea mea de om și creștin!”

Blândul samaritean care, în profesiunea sa, colindase cândva satele pentru a ”doftorici” pe betegii și nevoiașii lor, a înțeles să scrie și o carte de popularizare a medicinei ”Toate leacurile la îndemână” (1935), încă un semn al netârguitei lui dăruiri.

L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic ”doctor fără de arginți”. I-am citit toate volumele de poezii, așteptându-le cu nerăbdare să iasă de sub tipar și-i știu pe dinafară - și acum - multe bucăți, ca de pildă ”Pe decindea Dunării ” - splendidă resurecție a unui secular și frust peisaj autohton, din care reproduc câteva strofe: ”Pe decindea Dunării, la vale, / Printre triste miriști cu ciulini, / Trece-n baltă, legănat agale, / Un chervan cu coviltir de rogojini / ... Omul stă cu capul gol și mână, / Înfundat în maldărul din car; / Și-ațipit, cu jordia în mână / se tot duce drum fără hotar. / Cât un urs, întins, el dormitează / Peste sarica din patru piei de oi, / Numai ghioaga aprigă-l veghează, / Ghintuită cu alămuri noi / ... ,,Foaie verde, firul peliniții / Cântă cărăușul cătinel / Și treziți, cu el odată cântă sciții / Ce-au trecut, cândva, prin stepă ca și el!”

Poezia lui Voiculescu, variată și - aș putea spune - contradictorie ca tematică, surprinde tocmai prin diversitatea și înnoirea motivelor abordate. Versuri viguroase și aspre evocă priveliștea agrestă ori carpatică, lângă elementarele energii vitale ale naturii și colțurosului om campestru, cu ecouri ancestrale; poemelor cu expresii pietroase, cioplite parcă din silexul dacic, sugerând un climat de primitivism rural, le urmează ”poeme cu îngeri”, creând o pitorească și insolită lume, amestec de paradis terestru și rustic tărâm domestic, unde angelicele făpturi, aclimatizate mediului uman, își pierd adesea ingenuitatea diafană, pentru a deveni simple prezențe agricole, săvârșind munci hesiodice. Erotismul constituie apoi, cea de-a treia și uimitoarea ipostază a liricii lui Voiculescu, revelată mai ales, în ultimele sonete de dragoste, editate după moartea scriitorului.

Critici care, ca Al. Piru, au văzut în autorul ”Urcuș”-ului un poet quasi-monocord, ”în esență pictural sau narativ” , cu excepția poemelor postume, au greșit, firește. În realitate, lirica lui Voiculescu se diferențiază ca teme, de la ”Țara zimbrului” la ”Pârgă” , de-aici la ”Poeme cu îngeri” și de la acestea la ”Destin”, fără să mai amintim excelentele sonete citate și bogăția lexicului atât de inedit, împrospătat cu vocabule nu numai regionale, dar și cu o culoare arhaică.

Ultima oară, l-am întâlnit pe mai vârstnicul și blajinul meu coleg din casa lui Ion Pillat, în începutul lui februarie 1944. Era terifiat la auzul veștilor ce anunțau catastrofe militare și capitale răsturnări social-politice și îndeosebi, îl înspăimântau incertitudinile. Cuprinși amândoi, de o tristă presimțire, ne-am strâns îndelung mâinile și ne-am privit în ochi, ca și cum ne-am fi luat rămas-bun întru eternitate. Eu plecam spre un viitor sumbru, cutreierat de ură și suferințe, el pornea spre descoperirea unui neașteptat clocot liric și spre adâncirea pietății creștine care avea să-i fie supremul refugiu...

Credința religioasă deviată cu timpul, într-un patos mistic și ajunsă aproape la paroxism, în anii bătrâneții poetului, i-a cauzat blândului dar prea zelosului ortodox, mari necazuri. Încercând să se inițieze în practica ascezei și frecventând un cerc de teologi avizați¹, febrilul creștin, după ce cunoscuse durerea pierderii soției sale, a trebuit să cunoască și amărăciunea întemnițării. Celor câțiva ani de detenție le-au succedat săptămâni întregi de mizerie și chinuitoare boală , sfârșite - unică consolare - în rugăciuni fierbinți și-n moarte.

Marele poet și samariteanul medic s-a stins din viață la 26 aprilie, 1963.(Radu Gyr - Calendarul meu. Prieteni, momente și atitudini literare, Editura Ex Ponto, 1996, pp. 149-151)

---

1. Este vorba despre mișcarea duhovnicească ”Rugul Aprins” de la Antim.

Vasile Voiculescu

• Născut: 13 Octombrie 1884
• Locul nașterii: Pârscov, Buzău
• Ocupația la arestare: medic
• Întemnițat timp de: 4 ani
• Întemnițat la: Jilava, Aiud
• Data adormirii: 26 Aprilie 1963
• Site-uri:
  
  • Vasile Voiculescu
  
  
• Carți:
  
  • Vasile Voiculescu în amintirea contemporanilor
  • Vasile Voiculescu comentat de Ion Rotaru
  • Detenția și sfârșitul lui Vasile Voiculescu. Documente revelatorii
  • Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins
  • Portret al poetului Vasile Voiculescu
  • Monografia unui isihast. V. Voiculescu - mit şi religie
  • V. Voiculescu şi contemporanii lui
  • Vasile Voiculescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică
  • Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina rugului aprins
  • Poeme cu îngeri
  • Viața lui Vasile Voiculescu
  • Vasile Voiculescu - monografie literară
  • Vasile Voiculescu, portretul unui cărturar creştin
  • În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică
  • Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară
  • Zahei Orbul
  • Iubire magică
  • Poezii
  • V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor - 2013
  • Viața și opera lui Vasile Voiculescu
  • Vasile Voiculescu - medicul prozator
  • Vasile Voiculescu şi riscurile experienţei mistice

Închisori şi locuri de prigoană

• Aiud - cetatea morţii
• Bărăganul - pământul exilaţilor
• Târgu Ocna - lumina din răni
• Târgşor - închisoare copiilor
• Cavnic - robii din adâncuri
• Gherla - împărăţia morţii
• Jilava - pântecele chitului
• Mislea - mănăstirea cu gratii
• Piteşti - răstignirea unei generaţii
• Suceava - sâmburele reeducării

Prigoana comunist-ateistă

• Istoria prigoanei
• Teologia fenomenului reeducării
• Rezistenţa împotriva prigoanei
• Metode de tortură şi chin
• Fenomenul şi psihologia reeducării
• Efectele prigoanei
• Efectele reeducării

Media kit FCP (bannere)




Mărturii ale cititorilor




10 cărți de bază




Promovăm









Sursa:https://www.fericiticeiprigoniti.net/vasile-voiculescu/2179-l-am-admirat-si-l-am-iubit-sub-triplul-sau-aspect-de-mare-poet-de-om-cu-totul-deosebit-si-de-apostolic-doctor-fara-de-arginti?

[latan.elena]

[latan.elena]

”Omul acela plin de blândețe și bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu”

Categoria părinte: MărturisitoriCategorie: Vasile Voiculescu
Scris de Aristide Dobre

- Stimate domnule Aristide Dobre, cum sună un vechi proverb, mai bine mai târziu decât niciodată. Sunt peste treizeci de ani de când purtați povara unui mesaj sfânt. Piedici de tot felul v-au oprit până acum să-l transmiteți. Iată-mă, gata să fiu mesagera dumneavoastră.

Împrejurările în care mi-a fost încredințat mesajul sunt dramatice, ele nu țin doar de drama câtorva oameni ci de drama unei țări întregi. În 1958, pe când eram la Rafinăria Câmpina, am fost arestat pentru motive care azi par de-a dreptul ridicole. După cum vedeți din biletul de eliberare, am fost ”depus” în penitenciar de la 06.02.1958 la 01.02.1964, pentru ”uneltire”.

Șase ani de zile am fost purtat prin faimoasele locuri de detenție de la Aiud, Salcia, Insula Mare a Brăilei, Jilava ș.a.. După arestare am fost ținut timp de un an la penitenciarul din Ploiești. Cred că era pe 11 sau 12 februarie 1959 când am fost scos într-o noapte împreună cu alți deținuți în curtea închisorii. Ne-au împărțit în două grupe: sub 15 ani și peste. Celor peste 15 ani ne-au pus lanțuri la mâini și la picioare, după care ne-au dus la gară. Ne-au înghesuit într-un vagon care venea de la București deja plin cu deținuți. În vagonul tixit de trupuri, abia dac-am putut găsi un loc pe jos. Acolo, printre deținuții care veneau de la București, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă și văzându-mă atât de chinuit mi-a oferit locul lui. Ne-am împrietenit în cele două zile și jumătate cât a durat drumul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul acela plin de blândețe și bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu.

- Cum ați rezistat inumanelor condiții de transport?

- Aproape toți ne-am înbolnăvit. Frigul se mai atenua datorită căldurii și respirației noastre. Foamea ne-au mai potolit-o cu slănină și brânză dar au fost atât de sărate, încât a urmat o sete cumplită. Apa era insuficientă. Ajunși la Aiud ne așteaptă altă nenorocire. Nu știu de ce, milițienii ne grăbeau să coborâm din vagon. - ”Repede, repede!” zbierau la noi. Scara vagonului era foarte înaltă chiar și pentru un om fără lanțuri. Eram împinși din tren și cădeam ca sacii lângă linia ferată. A căzut și poetul Vasile Voiculescu, dar peste un altul, așa că s-a mai atenuat șocul loviturii. Ajunși în sfârșit pe coridorul de intrare în penitenciarul Aiud, țin minte că un preot și Vasile Voiculescu și-au făcut semnul crucii mulțumind lui Dumnezeu că am scăpat cu viață. Văzându-i, un caraliu l-a pălmuit pe preot iar pe Voiculescu l-a înjurat, spunând ”Vă rugați lui Dumnezeu să murim noi!?”. Poetul Voiculescu și cu mine ne-am propus să rămânem aproape, să fim împreună. Am avut noroc, ne-au repartizat în aceeași celulă, în celula 20. Douăzeci de oameni s-au repezit să-și aleagă paturile dar am reușit să rămânem în paturi apropiate.

- Cât timp ați stat împreună în celula 20?

- Patru luni de zile am avut privilegiul să fiu în preajma marelui scriitor Vasile Voiculescu, să mă împărtășesc din bunătatea și marea lui cultură. Niciodată n-am cunoscut un om mai cult ca Vasile Voiculescu.

- Vă amintiți domnule Dobre și de alte personalități cu care ați împărțit celula 20?

- Da. Printre cei veniți odată cu ”lotul” Voiculescu se afla și Sandu Tudor, profesorul Porsena, starețul Făgețeanu, inginerul Gheorghe Valentin și încă multe nume de care momentan nu-mi amintesc. Știu că Sandu Tudor și profesorul Porsena au murit în închisoare. Toți făceau parte din cercul ”Rugul Aprins”. Întrunirile lor aveau un caracter religios și patriotic totodată. După cum mi-a spus V. Voiculescu ”Rugul aprins” semnifica o trimitere la Rugul lui Moise, cu alte cuvinte se rugau lui Dumnezeu pentru salvarea poporului român de fiara roșie. De altfel și în închisoare se rugau, ne rugam toți lui Dumnezeu să scăpăm cu viață. Cel mai sobru și cel care se ruga mai mult era starețul Făgețeanu. Mai erau și unii care se enervau întrebând ”Ce atâta rugăciune?”. Răspunsul a venit prompt: ”Dacă ne-am ruga toți, cu credință ar sări în aer porțile închisorii!”

- Cum v-a apărut doctorul Voiculescu în cele patru luni, cât ați stat în aceeași celulă?

- Ca și în prima clipă când l-am întâlnit: blând, îndatoritor, liniștit și resemnat. Se ruga și el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte, eu având 44 de ani și el 74. Îl întrebam uneori - ”Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiți la vârsta dumneavoastră?”

”Domnule Dobre, asta mi-a fost Crucea pe care trebuie să mi-o duc”, îmi răspundea. Îmi povestea despre familie, despre prieteni și se frământa mult pentru manuscrisele care îi fuseseră confiscate în noaptea arestării. Îmi amintesc că spunea de aproximativ 380 de manuscrise confiscate. ”Ultimele sonete” ocupau în inima lui un loc deosebit și mă bucur acum când știu că nu s-au pierdut, că au putut vedea lumina tiparului, dar din păcate prea târziu... Îi povesteam și eu despre copiii mei, Paul și Magdalena. Pentru fetiță mi-a făcut o poezie ca să-mi aline dorul de ea, dar n-o țin minte în întregime. Suna cam așa - ”Fetița mea cu păr bălai / Fetițo de n-ai fi străină prin străini / Ca floarea printre spini...”

- În ce împrejurări v-ați despărțit de marele dv. prieten V. Voiculescu?

- Prin luna aprilie s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare, nu mai mânca, nu mai putea vorbi bine. Am crezut că i se apropie sfârșitul, mai ales că a ținut să mă roage: Domnule Dobre, când vei ieși din pușcărie, te rog să mergi la familia mea din Str. Dr. Staicovici 34 și să le spui cum am murit iar nepoatei mele Daniela să-i dai o sărutare din partea mea. Am anunțat caraliul, l-am rugat să-i aducă un medic, să-i dea un medicament. Cred că au trecut câteva zile până când s-au îndurat să-l ducă la spital. N-a mai putut merge pe picioarele lui, l-au luat pe targă!

- După ce ați ieșit din închisoare, ați căutat familia Voiculescu?

- Cât timp am stat închis n-am mai știut nimic singur despre cele întâmplate, despre scriitorul V. Voiculescu. Se zvonea că ar fi murit. Eu am fost mutat la Insula Mare a Brăilei și prin alte locuri de tristă faimă. La eliberare m-am dus la adresa dată dar mi s-a spus că nu mai locuiește nimeni din familia Voiculescu acolo, nimeni nu m-a putut îndruma, sau n-a vrut să mă îndrume s-o găsesc pe micuța Daniela. M-am bucurat apoi că bunicul său, marele scriitor Vasile Voiculescu n-a murit în închisoare și că și-a mai văzut nepoata iubită. Poate că dorul de ea l-a ajutat să reziste, să nu moară în pușcărie. Eu însă vă rog să-i transmiteți și acest mesaj doamnei Daniela, pe care după atâția ani, n-o pot vedea altfel decât tot ca pe o fetiță a cărei imagine era mereu prezentă în inima marelui poet Vasile Voiculescu.

(Mărturia lui Aristide Dobre în dialog cu sabina Măduța - Vasile Voiculescu. Scriitorul martiri și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, pp. 43-46)


Sursa:https://fericiticeiprigoniti.net/vasile-voiculescu/2048-omul-acela-plin-de-blandete-si-bunatate-era-marele-scriitor-vasile-voiculescu

[latan.elena]

Cu poetul V. Voiculescu


Scris de Virgil CarianopolCategoria părinte: Mărturisitor

iCategorie: Vasile Voiculescu

Pe poetul Vasile Voiculescu îl cunoșteam mai bine de prin anul 1936, cu ocazia unei întâlniri la redacția unei reviste. În afară de aceasta, tot timpul cât a fost director al emisiunilor literare la Radio l-am întâlnit aproape în fiecare săptămână, invitat fiind să citesc poezii la microfon. Este un om blând, tăcut, iar când, în fine, vorbește, are o căldură sufletească pe care n-am cunoscut-o la alți poeți.Locuiește pe strada Dr. Staicovici, înspre podul Elefterie, într-o casă modestă, dar plină până la refuz cu cărți înșirate pe toți pereții. Am mai urcat și altădată cele patru sau cinci trepte pe care le calc în după-amiaza aceasta târzie de august, dar astăzi am venit cu inima bătând mai puternic, pentru că știu că poetul nu este dispus totdeauna să primească oaspeți.La alarma soneriei, a deschis, a scos puțin capul prin deschizătura ușii și, numai după ce a văzut că sunt singur, s-a dat la o parte, făcându-mi loc să intru.

- Ce e, măi băiete, cu tine?

- Bine maestre, i-am răspuns, am mai venit și eu să vă văd, dar, pe lângă asta, am mai venit și pentru a-mi, îndeplini o datorie față de viitor.În timpul acesta, vorbind, am intrat în camera sa de lucru, unde, pe masă, era o vraiște de manuscrise. Lucra cu hârtie albastră pusă la geamurile închise și cu lumina aprinsă.
- Ai adus ceva de citit?
- Nu, maestre. Am venit numai să vă pun câteva întrebări, deși ar trebui să amând văzând că aveți de lucru.
- Nu te îngriji de asta. Aici totdeauna ai să găsești așa. Uneori revin la o poezie, alteori la o bucată de proză și așa cum le vezi, le am mereu la îndemână. Dar ce vrei să mă întrebi?


Continuare :
Sursa:https://www.fericiticeiprigoniti.net...AEM8Bp7aPDEX08

[latan.elena]

[latan.elena]