Noam Chomsky şi alţi mari evrei despre Elie Wiesel: „un impostor îngrozitor“ (a terrible fraud).



  • Prima pagină
  • Noam Chomsky şi alţi mari evrei despre Elie Wiesel: „un impostor îngrozitor“ (a terrible fraud).





Noam Chomsky şi alţi mari evrei despre Elie Wiesel: „un impostor îngrozitor“ (a terrible fraud).

[COLOR=#999999 !important]27 iunie 2017
de Ion Coja
Holocaust
0 comentarii


Chiar și evreii au demascat minciunile lui Wiesel!
Data: 16 iunie 2011
George Duma
La 6 iunie 2001, Elie Wiesel a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Tema discursului de recepţie la ceremonia de la Academia Română a fost „lecţii de memorie şi recunoştinţă“. Înmânându-i d-lui Wiesel diploma, insigna şi carnetul de membru de onoare al Academiei Române, academicianul Eugen Simion a subliniat în tradiţionalul laudatio că în operele lui Elie Wiesel „se face auzit glasul unui moralist care vrea să facă o operă morală“. De la catedra acestei imense înălţimi morale, dl. Wiesel a dat românilor lecţii, neuitând să le reproşeze nepăsarea şi cruzimea cu care au asistat la deportarea evreilor din Sighetul Marmaţiei, dar uitând că autorităţile maghiare au făcut deportările şi că autorităţile române n-au deportat niciodată evreii, care se refugiau în România ca să scape de deportări. Citiţi în continuare un document de excepţie despre cel ce a crezut şi crede că are căderea să culpabilizeze poporul român pentru fapte străine lui.
Primirea titlului de membru de onoare al Academiei Române nu a fost primul omagiu care i se aduce acestui binecunoscut personaj a cărui „prodigioasă activitate de ziarist şi scriitor“ este „dedicată cu predilecţie holocaustului“ (comunicatul Academiei Române).
Astfel, în 1986, lui Elie Wiesel i s-a decernat premiul Nobel pentru pace. Alegerea d-lui Wiesel ca membru de onoare al Academiei Române a avut loc, aflăm din comunicatul sus citat, „ca omagiu pentru eminenta operă spirituală şi morală închinată umanităţii contemporane“. La sfârşitul lunii iulie 2002, Elie Wiesel a revizitat Sighetul Marmaţiei, oraşul copilăriei sale, cu care ocazie i-a îndemnat pe locuitorii mai tineri ai oraşului să-i întrebe pe cei mai vârstnici care au asistat la deportarea evreilor din Sighetul Marmaţiei fără să mişte un deget, „dacă au dormit bine după aceea“.
Cei neinformaţi cred poate că Wiesel, autorul „eminentei opere spirituale şi morale închinate umanităţii contemporane“ pe care i-o găseşte Academia Română, are căderea să facă aceste reproşuri românilor din Sighetul Marmaţiei, care sub cotropirea maghiară nu s-au jertfit ca să-i salveze pe evrei din ghiarele autorităţilor maghiare. Alţii, care cunosc mai bine statura morală a d-lui Elie Wiesel, descriu aceste lecţii de morală pe care le împarte dânsul cu potrivitul cuvânt idiş „chuzpah“ (nerușinare).
Să vedem ce zic cei care cunosc mai bine biografia şi realizările lui Elie Wiesel.
Iată ce ne relatează profesorul Robert Faurisson (Universitatea din Lyon):
Când i s-a înmânat premiul Nobel pentru pace lui Elie Wiesel în 1986, ziarul francez Le Monde a aplaudat salutar omagiul adus acestui martor al exterminării evreilor de către nazişti în camerele de gazare de la Auschwitz, acum când există voci care exprimă îndoieli cu privire la aceste camere de gazare. Dar în memoriile sale, în cărţile sale de înaltă ţinută morală, Elie Wiesel nu pomeneşte despre camere de gazare nici la Auschwitz, nici la Buchenwald. Dintre toate versiunile circulate despre exterminarea evreilor de către nazişti (prin opărire cu apă fierbinte, prin gazare cu motoare Diesel, prin electrocutare, etc.), Wiesel a ales-o în 1956 pe cea conform căreia evreii erau aruncaţi în gropi de foc ca să ardă de vii.
În volumul „Noaptea”, Wiesel povesteşte că a văzut cu ochii lui cum nemţii descărcau copii mici din camioane în faţa unor şanţuri în care ardeau flăcări gigantice şi în care aruncau copiii ca să ardă de vii (Night, Avon, pp. 41-44, 79, 93). Într-un şanţ alăturat erau aruncaţi adulţii ca să ardă de vii, şi victimele care-şi aşteptau rândul la marginea şanţului trebuiau să asiste la „agoniile prelungite“ ale celor care ajunseseră la marginea şanţului înaintea lor. El însuşi, ne povesteşte Wiesel, a înaintat la trei paşi – la doi paşi – la numai un pas doar, de groapa cu flăcări mistuitoare, când în mod miraculos i s-a ordonat să facă stânga ’mprejur şi să se reîntoarcă la baracă.
Mai sunt şi alte miracole în mărturiile d-lui Wiesel. Astfel, la Babi, în Ucraina, unde zice el că naziştii au masacrat evreii, „lună după lună, s-a cutremurat pământul întruna, şi din când în când ţâşneau din pământ fântâni arteziene de sânge“ (Paroles d’étranger, Editions du Seuil, 1982, p. 86). Alt miracol a fost felul în care la Buchenwald, unde fusese internat un răstimp, deşi naziştii exterminau 10.000 (zece mii) de evrei zilnic, el personal întotdeauna era printre ultimele sute care erau întoarse din drum şi trimise înapoi în barăci („Author, Teacher, Witness“, în revista Time, 18 martie 1985, p. 79). Astfel a fost salvat pentru a da omenirii înaltele sale lecţii de iubire şi morală. Iată una din lecţiile de iubire şi morală ale d-lui Elie Wiesel. El scrie: „Fiecare evreu trebuie să rezerve în fiinţa lui o zonă aparte pentru ură – o ură sănătoasă, bărbătească – pentru tot ceea ce este personificat în nemţi şi pentru ce supravieţuieşte la nemţi. Dacă ar face altfel i-ar trăda pe cei morţi“ (Legends of Our Time, New York, Schocken Books, 1982, p. 142). Dar ura asta nestinsă pentru întregul popor german din adâncurile preistoriei şi dincolo de sfârşitul veacurilor nu l-a împiedicat pe Elie Wiesel, atunci când se afla internat la spital la Birkenau în Ianuarie 1945 din cauză că avea o infecţie la un picior, unde tatăl său îi ţinea a tovărăşie până la însănătoşire, la apropierea trupelor sovietice, să prefere să se retragă în Germania împreună cu trupele naziste. Wiesel tatăl şi fiul au analizat bine situaţia şi au cerut să însoţească trupele germane în retragere, în loc să-i aştepte pe eliberatori (Night, p. 93).
Oare Elie Wiesel a inventat? Sau poate doar a exagerat „puţin”? Avem cel puţin un exemplu de „oarecare exagerare“: la 7 Februarie 1996 i s-a înmânat un doctorat de onoare din partea Universităţii franceze Jules Verne din Picardia, ocazie cu care, spune dânsul, „sute de anti-semiţi virulenţi şi înrăiţi, bine organizaţi şi bine finanţaţi, demonstrau împotriva mea“. Aceste sute de antisemiţi înrăiţi şi binefinanţaţi, care au manifestat împotriva lui, erau în realitate în număr de zero. Acolo se aflau trei francezi, Pierre Guillaume, Serge Thion, şi profesorul Faurisson, care ofereau amatorilor un articol tipărit. Nimeni nu i-a finanţat. Nici înrăiţi nu se poate spune că sunt, căci cu toate atacurile criminale ale asasinilor şi huliganilor împotriva lor, aceşti trei martiri ai adevărului nu şi-au permis nici măcar o invectivă împotriva persecutorilor lor (The Journal of Historical Review, Mai-Iunie 1999, p. 28). De la zero manifestanţi la sute de anti-semiţi virulenţi şi înrăiţi, organizaţi şi bine finanţaţi e o mică exagerare…
Dar nimeni nu vorbește mai bine despre Elie Wiesel decât Norman Finkelstein, autorul cărţii The Holocaust Industry: Reflections on the Explotation of Jewish Suffering (Verso, 2000). El însuşi evreu, fiul unor evrei polonezi deportaţi în lagăre de concentrare naziste, supravieţuitori ai holocaustului, Norman Finkelstein cunoaşte toate aspectele problemei din sursă directă. A scris această carte ca protest la comercializarea nesăţioasă a religiei holocaustului, al cărui principal mare sacerdot este tocmai Elie Wiesel. Căci holocaustul evreiesc nu mai este relatarea a ceea ce s-a întâmplat sau s-ar fi întâmplat cândva şi undeva, în timp şi spaţiu, ci este o religie, o dogmă, care serveşte unor scopuri economice şi teritoriale bine definite, zice Finkelstein. El povesteşte cum părinţii lui vedeau cu amărăciune cum evrei care au suferit alături de ei în lagărele de concentrare şi-au pierdut integritatea şi au început să participe la afacerea holocaustului, „croindu-şi credinţele pentru a acapara putere şi profituri“ (p. 7). „Campania pe care o duce astăzi afacerea holocaustului pentru a stoarce bani din Europa în numele unor «victime nevoiaşe ale holocaustului» a redus statura morală a martiriului lor la cea a unui cazinou de la Monte Carlo“, scrie Finkelstein (p. 8). Scriitorul israelian Boas Evron descrie „cunoaşterea holocaustului“ ca „o îndoctrinare oficială propagandistică, emiţătoare de lozinci şi creatoare a unei viziuni false despre lume, al cărei adevărat scop nu este înţelegerea celor petrecute în trecut, ci manipularea pre-zentului“(apud Finkelstein, p. 41).
„Holocaustul“ este o industrie; şi este o dogmă, o religie, nu un fapt istoric. „Două dogme centrale susţin structura Holocaustului“, scrie Finkelstein, care ortografiază holocaustul cu H mare când se referă la această industrie, „1) că Holocaustul este un eveniment istoric unic, şi 2) că marchează culmea unei uri iraţionale eterne pe care o nutresc toţi ceilalţi pentru evrei“ (pp. 41-42). Din aceste dogme centrale derivă „sacralizarea holocaustului“, o mistificare cel mai bine pusă în practică de Elie Wiesel. Pentru Wiesel, Holocaustul este un „mister religios“, scrie Finkelstein (citându-l pe Peter Novick). Astfel „Wiesel psalmodiază că Holocaustul ne scufundă în întuneric“, „neagă orice răspuns“, „se situează în afara istoriei, dincolo de ea chiar“, „sfidează atât cunoaşterea cât şi orice descriere“, „nu poate fi nici explicat, nici imaginat“, nu „trebuie să fie niciodată înţeles ori comunicat“, marchează „distrugerea istoriei“, şi „mutaţii de mărime cosmică“. Numai supravieţuitorul şi sacerdotul lui – citeşte: numai Elie Wiesel este capabil să-i pătrundă misterul.
Misterul holocaustului, zice Wiesel, „este incomunicabil“; „nici măcar nu putem vorbi despre el“. Astfel, pentru un onorar stabilit de 25.000 de dolari (plus limuzină cu şofer), Wiesel conferenţiază că „secretul“ adevărului despre Auschwitz „rezidă în tăcere“. Să încerci să pricepi cele întâmplate este o blasfemie; căci o apreciere raţională neagă unicitatea şi misterul Holocaustului. O comparaţie între suferinţele Holocaustului şi suferinţele îndurate de alţii, după Wiesel, este „o trădare cumplită a istoriei evreilor“ (p. 45). Când îl admonestează pe ministrul israelian Simon Perez pentru că pomeneşte de „cele două holocausturi ale secolului 20: Auschwitz şi Hiroşima“, când doar ar trebui să ştie că Holocaustul e unic, e numai unul, Wiesel ne arată că „în viaţă de multe ori farsa se transformă în realitate“, scrie Finkelstein (p. 46). Acest mister sacru în care trebuie învăluită istoria celui de-al doilea război mondial îi este foarte util d-lui Wiesel: celor care remarcă discrepanţa dintre versiunea lui cu arderea evreilor de vii în gropi gigantice la Auschwitz din autobiografia sa (Noaptea, Night, New York, 1960), cu versiunea oficială a camerelor de gazare, Elie Wiesel le răspunde: „Camerele de gazare să rămână interzise ochilor iscoditori, şi imaginaţiei“ (All Rivers Run to the Sea, New York, 1995, p. 74, apud Robert Faurisson, Journal of Historical Review, vol. 17, no. 2, p. 19).
După Wiesel, scrie Finkelstein, „lumea liberă şi civilizată i-a predat pe evrei călăilor lor. Erau acolo ucigaşii, călăii, şi erau apoi cei care au privit în tăcere“: evreii au pierit pentru că toţi neevreii, indiferent dacă au fost făptaşi sau doar spectatori, vroiau să-i omoare (p. 49). Wiesel scrie: „Timp de două mii de ani am fost mereu ameninţaţi… pentru ce motive? Fără nici un motiv“… Arabii urăsc Israelul „pentru că suntem noi şi pentru ceea ce reprezintă patria noastră Israelul – inima vieţii noastre, visul visurilor noastre“, şi nu pentru că Israelul le-a confiscat patria, le-a asasinat familiile şi i-a izgonit în lagăre de refugiaţi în Liban şi Iordania unde îi masacrează periodic. „Nimeni pe lume nu ştie să fie mai recunoscător decât noi; noi suntem veşnic recunoscători“, scrie Wiesel (Against Silence, v, i, pp. 255, 384, apud Finkelstein p. 53) „Veşnic persecutaţi şi veşnic nevinovaţi, aceasta este soarta evreilor“, comentează ironic Finkelstein (p. 53).
Scriitorul Peter Novick se întreabă oare ce-ar fi holocaustul în America fără Wiesel. Finkelstein îi dă răspunsul: „Wiesel a fost promovat şi propulsat ca marele preot al Holocaustului după 1967 din cauză că este util din punct de vedere ideologic. El propovăduieşte că suferinţele evreilor sunt unice/evreii sunt unici, aparte/neevreii sunt veşnic vinovaţi/evreii sunt veşnic nevinovaţi/orice face statul Israel este bine făcut/interesele evreieşti trebuie apărate în orice condiţii şi cu orice preţ. Astfel întruchipează Elie Wiesel Holocaustul (Finkelstein, p. 55). Un exemplu este cazul polonezului Jerzy Kosinski, autorul cărţii The Painted Bird, scrisă în englezeşte în Statele Unite, unde Kosinski imigrase după 1945. Cartea este o descriere pornografică a unor torturi sexuale sadice pe care, susţine Kosinski, le-a suferit el orfan evreu fiind din partea ţăranilor polonezi pe când rătăcea singur prin Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial. În realitate s-a dovedit că Jerzy Kosinski n-a fost niciodată orfan, n-a rătăcit niciodată singur pe nicăieri, iar ţăranii polonezi pe care-i acuză de torturi sexuale sadice au riscat mult ca să-l protejeze şi să-l adăpostească pe el şi pe familia lui, care au trăit bine mersi tot timpul războiului; poveştile din cartea lui Kosinski sunt minciuni pure inventate de o imaginaţie bolnavă de la un capăt la altul. La apariţia cărţii lui Kosinski, Elie Wiesel a salutat-o ca pe „unul dintre cele mai bune“ acte de acuzare a epocii naziste, „scris cu adâncă sinceritate şi sensibilitate“. Nici măcar după ce s-a dovedit că nu era decât o colecţie de minciuni patologice, Elie Wiesel n-a încetat să laude din răsputeri „această operă remarcabilă“ (Finkelstein, op. 56). Nu există minciună destul de sfruntată ca să se dezică Elie Wiesel de ea.
Elie Wiesel este nu numai un mare moralist, este şi un mare intelectual. El ne povesteşte cum, eliberat de la Buchenwald, la 18 ani, a citit Critica Raţiunii Pure de Kant – în idiş. Dar Critica Raţiunii Pure de Kant n-a fost niciodată tradusă în idiş. Wiesel este capabil, ca şi cadavrele de la Babi Iar despre care ne povesteşte cum produceau cutremure locale şi aruncau jeturi de sânge luni de zile după moartea lor, de tot felul de miracole. Astfel îi povesteşte unui reporter de la un ziar evreiesc că de multe ori răguşea şi-şi pierdea vocea pentru că citea aşa de multe cărţi în gând, fără să-l audă nimeni, pronunţând în gând doar cuvintele. Unui redactor de la New York Times i-a povestit cum l-a lovit o maşină de-a zburat sus prin aer mai multe sute de metri, până pe strada cealaltă, de unde l-a ridicat ambulanţa, rănit, dar nu prea grav. „Eu spun adevărul gol-goluţ“, suspină Wiesel. „Nu pot face altfel“ (Finkelstein, p. 82).
E normal ca un om dotat cu o astfel de sensibilitate morală să fie şocat când, cu ocazia stoarcerii de bani de la elveţieni din 1995, a fost convocat de către senatorul D’Amato împreună cu câteva evreice bătrâne şi un evreu bătrân (dintre care nici unul n-a putut arăta că ar fi avut vreodată vreun bănuţ depus în Elveţia) ca să depună mărturie împotriva elveţienilor care chipurile îi jefuiseră pe evrei de banii depuşi în bănci elveţiene. Cu această ocazie, Elie Wiesel a avut revelaţia uluitoare că cei care de mii de ani îi urăsc pe evrei fără nici un motiv şi îi omoară cum pot şi când pot, îi şi jefuiesc! „La început am crezut că soluţia finală a fost motivată doar de o ideologie înveninată. Acum ştim că n-au vrut doar să-i ucidă pe evrei, oricât de oribil sună acest lucru, ci au poftit şi la banii evreilor. Aflăm în fiecare zi ceva în plus despre tragedia asta. Nu are durerea oare sfârşit? Nu are ultragiul oare limite?“ exclamă Wiesel cu indignare poetică (apud Finkelstein, p. 96). Un om de o astfel de puritate sufletească, care nu şi-ar fi putut închipui astfel de depravare morală, era desigur cel mai indicat să se declare public de partea unui alt om de aceeaşi mare puritate morală, pe când acesta era acuzat (şi dovedit) de acte dezgustătoare de adulter şi perversiune sexuală comise în biroul oficial al preşedintelui Statelor Unite, de vânzarea puterii militare a ţării sale Chinei comuniste şi de matrapazlâcuri financiare care l-au îmbogăţit: preşedintele Bill Clinton. Elie Wiesel s-a afişat alături de Hillary Clinton în Congres unde-şi ţinea Clinton discursul anual, garantând cu prezenţa lui morală probitatea acestei doamne, împotriva căreia se îndreptau acuze de ilegalităţi şi matrapazlâcuri despre care lumea începuse să afle… (p. 144).
Norman Finkelstein nu este singurul evreu dezgustat de mascaradele lui Elie Wiesel. Distinsul om de ştiinţă Noam Chomsky şi alţii ca el îl descriu pe Elie Wiesel, laureat a sute de premii şi onoruri, prin cuvintele „un impostor îngrozitor“ (a terrible fraud). Ei îi reproşează acestui campion al victimelor nevinovate, care a scris că „opusul iubirii nu este ura, ci indiferenţa“, şi care le reproşează locuitorilor Sighetului indiferenţa criminală faţă de suferinţele evreilor, că el însuşi este total indiferent la suferinţele palestinienilor nevinovaţi, torturaţi şi masacraţi în zilele noastre sub ochii lui şi ai noştri. La care adăugăm că aceeaşi indiferenţă o arată şi a arătat-o tot timpul dl. Wiesel pentru cele peste o sută de milioane de victime ale comunismului, ale căror suferinţe şi torturi îndurate sunt documentate şi dovedite, spre deosebire de şanţurile arzânde sub cerul liber în care zice el că a văzut cu ochii lui cum aruncau naziştii copii mici să ardă de vii. Profesorul Daniel McGowan de la colegiul Hobart and William Smith din Geneva, statul New York, opinează că dl. Elie Wiesel urăşte nedreptatea şi terorismul, poate de aceea nu-i este milă de palestinieni, căci printre ei sunt unii care nu se dau înapoi de la acte disperate de teroare, sinucigându-se cu bombe în locuri în care speră că pot dăuna Israelului. Dar atunci când lucra pentru banda teroristă Irgun (între noiembrie 1947 şi ianuarie 1949), bandă de asasini responsabilă pentru bombardarea hotelului King David, unde au murit atâtea victime nevinovate, şi pentru masacrul de la Deir Yassin, unul dintre cele mai crude, sângeroase şi barbare acte de terorism, din 9 aprilie 1949, lui Elie Wiesel nu-i displăcea terorismul. La acea dată Elie Wiesel era jurnalist la ziarul bandei teroriste Irgun, şi dl. Wiesel n-a ignorat oribilul masacru comis de patronul său la Deir Yassin, căruia îi dedică în total 8 cuvinte indiferente în All Rivers Run to the Sea. Elie Wiesel protestează vehement când se răstoarnă pietre funerare în cimitire evreieşti, dar n-a avut nici un cuvânt de spus când s-a distrus cu buldozerul cimitirul în care zăceau femeile şi copiii masacraţi de către banda Irgun la Deir Yassin. Când un grup de evrei şi de alţi umanitarişti îl solicită să se pronunţe cu privire la ridicarea unui monument pentru victimele nevinovate de la Deir Yassin, Elie Wiesel refuză să răspundă. Profesorul McGowan remarcă modestia lui Elie Wiesel, care declară că el „nu este nici un fel de simbol“, dar ţine s-o contrazică: Elie Wiesel, zice McGowan, devenit simbolul ipocriziei (scrisoare trimisă ziarului Jerusalem Post la 6 iulie 1997, publicată în Washington Report on Middle East Affairs, octombrie-noiembrie 1999, p. 49).





[/COLOR]