Ioan Monahul

[Adrian Pop]

Pace vouă! Aici este o obște și îți va fi greu, o echipă ortodoxă lucrativa, intra numai cine vrea să distribuie materialele pe care eu le postez zilnic, chiar avem nevoie de tine în aceste condiții, mai trebuiesc 2-3 membrii activi. Condiție, ortotocs, inscris in 15-25 grupuri crestin-ortodoxe și vrei sa lucrezi alaturi de ceilalti, atunci poti reveni cu o cerere de prietenie ca să intri in grup pentru o perioada de proba, apoi devii membrul echipei noastre. Puțini reușec, dar mulții ne urmaresc in continuare. Multumesc pentru înțelegere.Amin









21:43M-as bucura sa colaboram, eficient !!!! DOAMNE AJUTA !

[Adrian Pop]

https://www.facebook.com/profile.php?id=100010200458892

[Adrian Pop]

Ioan Monahul a distribuit postarea lui.

· 4 ore ·












‎Ioan Monahul‎ în DUMNEZEU ȘI OM · 4 ore ·


In ziua de azi, oamenii sunt foarte zapaciti, aiuriți, bulversați, fiindca nu traiesc simplu, așa cum a randuit Dumnezeu. Azi omul îl cauta pe Mamona care este ...egal cu câștigul, averea, profitul, viața ușoară și ușuratica. Deschid multe fronturi si se pierd in grija cea multa ca într-o mlaștina. Servici, câstig, puțina distractie. Oare asta înseamnă condiția umană? Ce modele avem? Dumnezeu ne-a facut după chipul si asemanarea Lui, iar modelul nostru trebuie să fie permanent Iisus Hristos, dar Dumnezeu și sufletul nu mai intra demult in planurile noastre.
Eu încep întai cu Dumnezeu, apoi pun in randuiala la un lucru-doua, si abia apoi ma gandesc la altele. Niciodata nu fac mai multe lucruri deodata. Acum ma gandesc sa fac lucrul cutare. Il termin, si abia dupa aceea ma gandesc sa fac altceva – pentru ca daca incep altul fara sa il fi terminat pe primul, nu am liniste. Cand cineva are de facut mai multe deodata, o ia razna – si numai ce se gandeste la ele, ca il si apuca schizofrenia.
Oare nu e mai bine ca un lucru sa fie facut mai pe indelete, ca sa ne putem castiga linistea? Da, fiindca atunci cand lucreaza cineva cu liniste isi pastreaza pacea si isi sfinteste intreaga zi. Din pacate, n-am inteles ca atunci cand lucram ceva prea repede dobandim o nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfintita. Scopul nostru nu trebuie sa fie a face multe intr-o continua neliniste. Aceasta e o stare diavoleasca. Lucrul de mana care se face cu liniste si rugaciune se sfinteste si sfinteste si pe cei care il folosesc – si asa are sens atunci cand mirenii cer lucru de mana de la monahi ca binecuvantare; in timp ce lucrul facut cu graba si nervozitate transmite aceasta stare diavoleasca si celorlalti. Treaba grabita, facuta cu neliniste, este caracteristica oamenilor celor mai lumesti. Sufletele tulburate care lucreaza transmit tulburare si prin lucrul lor de mana, iar nu binecuvantare. Mult influenteaza starea omului lucrul de mana pe care il face, pana si lemnul! Infricosat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva starii in care se afla cand o face. Daca este nervos si se manie si injura, ceea ce face nu va avea binecuvantare; iar de canta, de spune rugaciunea, se sfinteste si lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celalalt dumnezeiesc. Daca va purtati cu evlavie si lucrati cu rugaciune, va veti sfinti mereu si toate se vor sfinti. Atunci cand cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinteste lucrul sau, rucodelia sa. Daca, de pilda, fac o cutie si spun si rugaciunea, ma rog si in acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e sa fac cutii si sa le fac repede, ca sa fac multe si totodata sa fiu nelinistit. Asta e o stare demonica. Nu pentru asta am venit in manastire: am venit ca sa ne sfintim si sa sfintim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simti ca o functionara zeloasa in indatoririle tale, pentru ca atunci cand alergi sa-ti pui in randuiala treburile, uiti sa-l iei si pe Hristos. In schimb, daca pornesti cu rugaciunea, te vei simiti ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, baga si rugaciunea in lucrul tau, ca sa va sfintiti si tu, si lucrul tau. Stii cum binecuvanteaza atunci Dumnezeu, si cate bunatati si binecuvantari trimite? – Parinte, cand lucrarea este intelectuala (de pilda o lucrare de traducere), cum este cu putinta sa spui rugaciunea in asa fel incat lucrarea pe care o faci sa se sfinteasca? – Atunci cand lucrarea e intelectuala, daca mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinteste, fiindca traiesti in atmosfera lui Dumnezeu, dei nu poti spune rugaciunea. Cand cineva e intr-o stare duhovniceasca, se ajuta mult pe sine. Nu incearca sa inteleaga noimele cu mintea, ci se lumineaza si le afla prin luminarea dumneziasca.
Dar cand nu am aceasta stare duhovniceasca si trebuie sa fac o astfel de lucrare? Atunci sa o faci, dar sa te rogi si sa ceri luminare de la Dumnezeu. Sa cauti sa te ajuti, pe cat poti, cu noimele dumnezeiesti, si sa lucrezi cu evlavie. Sa faci la fiecare ora, sau din doua in doua, cateva minute, cateva minute intrerupere, in care sa spui rugaciunea.
Sa nu risipim fara rost rodul, miezul puterilor noastre, lasand dupa aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic pentru Hristos. Daca vezi ca mintea ta fuge mereu si se duce la treburi etc., trebuie sa intelegi ca nu mergi bine si sa te nelinistesti, caci te-ai indepartat de Dumnezeu. Sa intelegi ca esti mai aproape de lucruri decat de Dumnezeu, de zidire decat de Ziditor. De multe ori, din pacate, o satisfactie lumeasca insala chiar si pe monah atunci cand face o lucrare. Omul este zidit sa faca binele in mod firesc, pentru ca Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieste ca sa se faca din om inger. De aceea, lucrarea lui in cele materiale trebuie sa se limiteze doar la cele absolut necesare, ca sa lucreze in cele duhovnicesti. Atunci si bucuria lui, ce va izvori din roadele duhovnicesti pe care le va produce, va fi duhovniceasca, iar unul ca acesta se va hrani si va hrani cu imbelsugare. Cu munca si grija multa se uita de Dumnezeu. Parintele Tihon spunea: ‘Faraon dadea multa munca si mancare multa israelitilor, ca sa uite de Dumnezeu‘. In vremea noastra, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, in multe lucruri. Munca multa, mancare multa, ca sa uite de Dumnezeu , si astfel sa nu poata – sau mai bine zis, sa nu vrea – sa puna in valoare libertatea ce li se da, ca sa-si sfinteasca sufletul...”
“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii – precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune – pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Din pricina aceasta Domnul nu mai vorbeşte acum de necazurile, luptele şi judecăţile pentru avere – făcuse aluzie la ele mai înainte cînd spusese: „Pîrîşul te va da judecătorului, iar judecătorul slujitorului” -, ci de ce este mai cumplit decît toate acestea, de pofta cea rea a dragostei de avere. Este cu mult mai cumplit să-ţi fie mintea înrobită de această boală decît să stai la închisoare. A sta la închisoare nu se întîmplă totdeauna. Dar totdeauna dragostea de bani robeşte mintea. Pentru aceasta Domnul vorbeşte de robirea minţii după ce a vorbit mai înainte de închisoare, pentru ca robirea minţii este mai cumplită şi se întîmplă totdeauna.
„Dumnezeu, spune Domnul, ne-a dat mintea, ca să risipim neştiinţa, ca să avem o judecată dreaptă despre lucruri, ca să rămînem nezdruncinaţi cînd vin peste noi necazuri şi nenorociri, folosindu-ne de minte ca de armă şi de lumină”. Noi, însă, am trădat darul acesta al lui Dumnezeu de dragul lucrurilor de prisos şi fără de folos. Ce folos de ostaşi îmbrăcaţi în aur, cînd generalul a căzut prizonier? Ce folos de corabie frumos împodobită, cînd căpitanul corăbiei s-a înecat? Ce folos de trup bine întocmit, cînd ochii sînt scoşi? Ai văzut cum Hristos îndepărtează pe oameni de păcat şi-i îndreaptă spre virtute, tocmai prin acelea prin care ei doresc totdeauna păcatul? „Pentru care pricină, întreabă Hristos, doreşti averi? Nu-i aşa că pentru plăcere şi desfătare? Dar tocmai acestea nu le ai de pe urma averilor, ci cu totul dimpotrivă! Cînd ochii ne sînt scoşi nu măi simţim nici o bucurie din pricina acestei nenorociri; cu atît mai mult nu vom simţi vreo bucurie cînd mintea ni-i stricată şi beteagă”.
Mai tîrziu, cînd a vorbit de sămînţa căzută între spini, Domnul a arătat mai lămurit cît de mult este vătămată mintea din pricina dragostei de averi. Deocamdată nici acum n-a spus puţin, aratîndu-l întunecat pe cel îndrăgostit de bogăţie. Şi dupa cum cei care sînt în întuneric nu văd nimic lămurit, ci, dacă văd o frînghie, socotesc că este şarpe, iar cînd sînt în munţi şi în locuri prăpăstioase mor de frică, tot aşa cei îndrăgostiţi de averi, oameni cu mintea întunecată, privesc cu teamă lucruri care nu înfricoşează deloc pe cei cu mintea limpede. Te temi de sărăcie, dar, mai bine spus, nu numai de sărăcie, ci şi de cea mai mică pagubă. Dacă pierzi un lucru cît de mic te supără şi te tulbură mai mult decît cei care sînt lipsiţi de hrana cea de toate zilele. Mulţi bogaţi s-au spînzurat chiar pentru că n-au putut suferi o nenorocire ca aceasta. Ocările şi calomniile li se par bogaţilor atît de greu de suferit, încît mulţi şi-au pus capăt vieţii din pricina lor. Bogăţia îi face slabi pe bogaţi în faţa tuturor greutăţilor din viaţă, afară de slujirea bogăţiei. Cînd bogăţia le cere să-i slujească, merg pînă la crimă, la bătăi, insulte, la orice neruşinare. Dar este cea mai mare ticăloşie să fii mai slab decît toţi în cele ce trebuie să filozofezi, dar fără de ruşine şi îndrăzneţ în cele ce trebuie să fii cuvios şi cucernic. Păţesc ca şi cei care-şi cheltuiesc averea pe ce nu trebuie; cînd vine timpul unei cheltuieli neapărat trebuincioase, nemaiavînd ce mai cheltui, suferă cele mai groaznice necazuri pentru că-şi cheltuiseră rău averea.
Bogaţii înfruntă multe primejdii şi prăpăstii şi ajung la un sfîrşit întru nimic folositor; stau intr-un îndoit întuneric: sînt orbi, din pricină că li-i stricată mintea şi sînt înconjuraţi de mare ceaţă, din pricină că-i înşală mulţimea grijilor. De aceea nici nu pot vedea cu uşurinţă. Cel care stă în întuneric scapă de întuneric cînd se arată soarele; dar cel care-i lipsit de vedere nu scapă de întuneric nici cînd se arată soarele. Bogaţii sînt ca aceştia din urmă. Nu scapă de întuneric nici după ce Soarele dreptăţii a răsărit, nici după ce l-au ascultat sfaturile, pentru că bogăţia le-a astupat ochii. De aceea şi stau într-un îndoit întuneric: unul din pricina lor, iar altul din pricină că nu ascultă pe învăţător. Să ascultăm, deci, de El cu mare luare aminte, ca, deşi tîrziu, să vedem odată! Şi cum e cu putinţă să vedem? „Nu vă adunaţi comori pe pămînt”. Dar ce folos mai am de pe urma ascultării, m-ar întreba cineva, cînd sînt stăpînit de dorinţă? Neîncetata ascultare a cuvîntului Domnului va putea stîrpi şi această dorinţă; dar de continui să fii stăpînit de ea, atunci gîndeşte-te că nici dorinţa nu mai e dorinţă. Căci ce fel de dorinţă e aceea să roboteşti cumplit averii, să te supui tiraniei ei, să fii legat din toate părţile, să locuieşti în întuneric, să fii tulburat, să suferi oboseli fără de nici un cîştig, să păstrezi pentru alţii averea şi de cele mai multe ori pentru duşmani? Sînt vrednice acestea de a fi dorite? Nu merită, oare, să fugi de ele? Ce dorinţă e aceea de a pune comoara ta între tîlhari? Dacă doreşti într-adevăr bogăţiile, atunci mută-le acolo unde pot rămîne întregi şi nevătămate. Ce faci acum nu-i fapta unui om care iubeşte averile, ci a unuia care iubeşte robia, asuprirea, paguba şi necontenita suferinţă.
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. „Bogăţia, spune Domnul, nu vă vatămă numai pentru că înarmează pe hoţi împotriva voastră, nici numai pentru că vă întunecă desăvîrşit mintea, ci şi pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, făcîndu-vă prizonieri banilor fără suflet şi vătămîndu-vă de două ori: o dată pentru că vă face robi banilor, peste care ar trebui să fiţi voi stăpîni, şi a doua oară pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, Căruia mai mult decît tuturor ar trebui să-I fiţi neapărat robi.” După cum atunci cînd Domnul a vorbit de bogăţie, a arătat că este vătămată de două ori: şi pentru că este depusă aici, pe pămînt, unde o strică moliile şi pentru că nu este depusă dincolo, în cer, unde nu poate fi furată, tot astfel şi acum arată că pricinuieşte o îndoită pagubă sufletească şi pentru că ne depărtează de Dumnezeu, şi pentru că ne supune lui mamona. Dar nu spune dintr-odată lucrul acesta, ci ne pregăteşte mai întii cu ajutorul unor idei comune, grăind aşa: „Nimeni nu poate sluji la doi domni”. Vorbeşte aici de doi domni, pentru că dau porunci potrivnice; că dacă n-ar fi aşa, nici n-ar fi doi. „Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una“, spune în altă parte Scriptura; deşi mulţimea era împărţită în mai multe trupuri, totuşi unirea făcea pe cei mulţi una. Apoi, adîncind deosebirea dintre cei doi domni, spune că nu numai nu le va sluji, ci îi va şi urî şi le va întoarce spatele: „Că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va lipi şi pe altul va dispreţui”. S-ar părea că spune acelaşi lucru şi în partea a doua a frazei; totuşi n-a adăugat fără rost şi aceste cuvinte, ci ca să arate că este uşor să-ţi îmbunătăţeşti viaţa. Ca să nu spui: „Ce mai pot face odată ce sînt robit şi stăpînit de tirania banilor?”, Domnul îţi arată că poţi să te schimbi; după cum ai venit de la un domn la celălalt domn, tot aşa poţi trece şi de la celălalt la acesta. Hristos nu spune cine sînt aceşti domni, pentru ca noi să fim judecătorii nepărtinitori ai cuvintelor Sale şi să pronunţăm hotărîrea noastră întemeiaţi pe însăşi natura acestora. Şi după ce a văzut că sîntem de acord cu spusele Lui, atunci ne arată despre ce domni e vorba, adăugind: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona”.
Să ne cutremurăm la gîndul că noi sîntem aceia care L-am silit pe Hristos să spună aceste cuvinte, să pună adică aurul alături de Dumnezeu. Dacă înfricoşător este lucrul acesta, apoi cu mult mai înfricoşător este să o faci cu fapta, să preferi tirania aurului în locul fricii de Dumnezeu.
Ce? Drepţii din Vechiul Testament n-au făcut aceasta? Niciodată! Oare Avraam, oare Iov n-au bineplăcut lui Dumnezeu, deşi au fost bogaţi? Nu-mi vorbi mie de bogaţi, ci de cei robiţi de bogăţie! Iov a fost bogat, dar n-a fost rob lui mamona; nu era stăpînit de mamona, ci-l stăpînea; era stăpîn, nu rob. Stăpînea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine; aşa le stăpînea. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi. Şi, ceea ce-i mai minunat, este că nici nu se bucura de averile sale; el însuşi a arătat-o, spunînd: „De m-aş fi bucurat de multa avuţie pe care am avut-o”. De aceea nici n-a plîns cînd a pierdut-o. Bogaţii de azi nu sînt ca Iov, ci mai răi decît sclavii, ca şi cum ar plăti biruri unui tiran cumplit. Dragostea de bani se aşază în mintea bogaţilor ca într-o cetăţuie şi, de acolo de sus, le dă în fiecare zi porunci pline de toată fărădelegea; şi nici un bogat nu i se împotriveşte! Nu-mi filozofa lucruri de prisos! Dumnezeu a hotărat, odată pentru totdeauna, şi a spus că nu se poate împăca o robie cu alta. Nu-mi spune că e cu putinţă! Cînd unul îţi porunceşte să răpeşti, iar altul să te desparţi de ale tale; cînd unul îţi porunceşte să fii cast, iar altul să trăieşti în desfrînare; cînd unul îţi porunceşte să te îmbeţi şi să chefuieşti, iar altul să-ţi înfrînezi pîntecele; cînd unul îţi porunceşte să dispreţuieşti tot ce vezi în jurul tău, iar altul să-ţi lipeşti inima de cele de aici; cînd unul îţi porunceşte să admiri marmura, zidurile şi acoperişurile, iar altul să nu pui nici un preţ pe ele, ci să preţuieşti filozofia, cum este cu putinţă să se împace o slujire cu alta?
Hristos l-a numit aici pe mamona domn, nu din pricina firii sale, ci din pricina stării nenorocite în care sînt cei supuşi lui. Tot astfel şi pîntecele este numit dumnezeu, nu din pricina vredniciei lui, ci din pricina ticăloşiei celor ce-i robesc. Robia asta a pîntecelui este mai rea decît orice osîndă şi-l pedepseşte destul pe cel robit, chiar înainte de osînda lui Dumnezeu. Nu sînt, oare, mai nenorociţi decît osîndiţii cei care, avînd pe Dumnezeu stăpîn, schimbă blinda Lui stăpînire cu cumplita tiranie a lui mamona, deşi ştiu că, chiar aici pe pămînt, au o mulţime de pagube şi necazuri de pe urma acestei tiranii? Pagubă nespusă, judecăţi, necazuri, lupte, munci, vătămarea sufletului şi ceea ce-i mai cumplit pierderea bunătăţilor celor de sus, adică robia lui Dumnezeu.
Aşadar, după ce ne-a învăţat că dispreţuirea banilor ne este de folos şi pentru păstrarea banilor şi pentru desfătarea sufletului şi pentru dobîndirea filozofiei şi pentru întărirea credinţei, ne arată că porunca Sa se poate îndeplini. Legiuirea cea mai bună este aceea care nu numai că dă porunci folositoare, ci şi cu putinţă de îndeplinit. De aceea şi continuă, spunînd: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi minca”.
Pentru ca să nu spunem: „Ce? Cum vom putea trăi dacă vom arunca totul?” Domnul rosteşte aceste cuvinte tocmai la timp. Dacă de la începutul cuvîntării Sale ar fi spus: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mînca”, ar fi părut greu cuvîntul Său; dar pentru că a arătat ce vătămare pricinuieşte iubirea de argint, face ca porunca să fie bine primită. De aceea n-a spus mai înainte: „Nu vă îngrijiţi”, ci a dat porunca aceasta după ce înainte arătase şi cauza. Că după ce spusese: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona” a adăugat: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi”.
Ce vor să arate cuvintele: „Pentru aceasta”? Arată paguba nespusă de pe urma slujirii lui mamona. „Paguba voastră, spune Domnul, nu se mărgineşte numai la bani, ci se întinde la tot ce aveţi voi mai scump, pînă la pierderea mîntuirii voastre. Vă desparte de Dumnezeu Care v-a făcut, Care vă poartă de grijă şi Care vă iubeşte. „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi!” Amin

[Adrian Pop]

Ioan Monahul · 25 Iunie 2016 ·





”Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” În aceste cuvinte puti...ne si simple, dar pline de înteles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de pretul si valoarea fără seamăn a sufletului nostru. Ce este oare sufletul omenesc si de ce este el asa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el? Ce este acest suflet al nostru, dacă însusi Cerul se bucură când un suflet rătăcit se întoarce la Dumnezeu si dacă Însusi Dumnezeu a luat trup omenesc si S-a jertfit pentru mântuirea si fericirea lui? Sufletul rămâne o mare Taină Ca să ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnătate are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând, cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscă, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu. Ce-i lipseste oare? Îi lipseste puterea aceasta tainică si nevăzută insuflată de Însusi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet. Sufletul este si va rămâne pentru viata de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret. Dacă privim prin el făpturile si lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se văd ca si viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegătoare, toate se luminează si vedem plinătatea Împărătiei vietii.
Toti oamenii ar dori să descopere această mare taină si să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie. Căci, desi el există si în corp si în afară de corp – asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipăi. El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastră se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu. Prin a Sa Inviere, Domnul ne-a scos din iad si ne-a inaltat in Rai. A smuls din moarte neamul omenesc si l-a inaltat la nemurire. “Hristos a inviat! Adevarat a inviat! Iata, in patru cuvinte, intreaga soarta a tuturor oamenilor din toate timpurile! In patru cuvinte, intreaga istorie a neamului omenesc! In patru cuvinte, istoria ta si a mea. In patru cuvinte, cea mai mare revolutie in toate lumile omenesti, cea mai importanta cotitura, cel mai mare macaz. Atunci cand trenul vietii omenesti, care alerga pe sinele mortii, si-a schimbat dintr-odata directia spre nemurire, totul s-a schimbat. Intorsatura nemaivazuta! Ce s-a intamplat cu neamul omenesc? Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii, strămoşii noştri, au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui. Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el. Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi. Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: "Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?” - sau - "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor. Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu. Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul. Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul. Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale. Viaţa sufletului în această lume este "o misiune”, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit. Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică. Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer. O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul. Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său. Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm ! Să ne întarească bunul Dumnezeu ca prin rugaciune, smerenie, fapte de credință, pocăință și iubire de Dumnezeu să gasim și noi calea spre mângâierea și viața veșnică, la judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat. “Unde sunt rapirile? Unde sunt lacomiile? Unde sunt tiraniile? Unde sunt nechibzuintele? Unde sunt stapânirile? Unde sunt ostenelile de prisos? Unde sunt jefuirile saracilor? Unde sunt îngâmfarile bogatilor? Unde sunt stapânirile dregatorilor? Unde sunt amenintarile? Unde sunt temerile?” Doamne toți suntem robii Tai la Judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat. Sfantul Teodot îi adapostea in hanul său pe crestinii prigoniti, îi ajuta in taina cu toate cele necesare pe crestinii care scapasera de persecutii și aduna trupurile crestinilor omorati si le îngropa. Când Domul a hotărât, toate bunurile materiale au fost distruse într-o cetatea a necredincioșilor. Doar o clipa, si mai usor decât o pânza de paianjen s-au rupt toate, toate acestea s-au destramat, si tânguirea stapânea în cetate, si toti fugeau la biserica. Spun acestea pentru ca frica celor întâmplate sa fie totdeauna proaspata în voi si sa va întareasca totdeauna cugetul. Dumnezeu a cutremurat cetatea, dar n-a dat-o pierzarii, ca daca ar fi vrut s-o piarda, n-ar fi cutremurat-o; dar fiindca n-a voit s-o piarda, cutremurul a luat-o înainte ca un crainic, preîntâmpinându-ne cu privire la mânia lui Dumnezeu, ca facându-ne mai buni prin frica sa abatem de la noi pedeapsa cea prin fapte. Asa a facut si cu barbarii: “înca trei zile si Ninive va fi nimicita” (Iona 3, 5). “Si de ce nu o nimicesti? Ameninti ca o s-o prapadesti, de ce n-o prapadesti?” Când sapte fecioare au fost torturate pentru credinta lor in Hristos, una dintre ele, Sfanta Tecusa, i-a aparut in vis lui Teodot si i-a cerut sa scoata trupurile lor din lac si sa le ingroape. Teodot a iesit impreuna cu un credincios condusi de un inger al Domnului, el a reusit sa afle trupurile fecioarelor si sa le ingroape, dar acest insotitor l-a tradat pe Teodot judecatorului, iar dupa ce a fost supus la mai multe chinuri, a primit mucenicia prin taierea capului. Spune-mi, de vezi vreo căpetenie de tâlhari că bântuie şleahurile, întinzând curse călătorilor, prădând ţarinile, îngropând aur şi argint în peşteri şi tainiţe, înţărcuind acolo turme multe,dobândind haine şi robi în număr mare din prădăciuni – ei bine, spune-mi, îl fericeşti pentru acea bogăţie sau îl plângi pentru dreptatea dumnezeiască ce îl aşteaptă in viitor? Deşi încă nu este prins, nu este dat pe mâna judecătorului, nu a fost aruncat în puşcărie, n-a fost pârât, nici osândit, ci se desfată, se îmbată, se bucură de belşug mult; ci totuşi noi să nu îl fericim pentru cele de faţă şi văzute, ci să îl plângem pentru cele viitoare şi aşteptate. Iată cum, înaintea muncilor de dincolo cei înrăutăţiţi, care trăiesc în păcate, sunt pedepsiţi încă de aici. Şi să nu-mi arăţi doar că cineva mănâncă bucate de multe feluri, că are haine de mătase, că îl însoţesc pretutindeni cete de robi şi că se fuduleşte prin piaţă – ci descoperă-mi conştiinţa lui, şi vei vedea înlăuntrul ei mare tulburare din pricina păcatelor, frică neîncetată, vifor, gâlceava. Vei vedea mintea suind ca la un tribunal pe tronul cel împărătesc al conştiinţei, aşezându-se ca un judecător, aducând de faţă, ca pe nişte călăi, gândurile, legând cugetul, chinuind-l pentru greşale şi strigând cu glas mare, fără să ştie cineva afară de Cel ce poate vedea tainele sufletelor. Astfel, curvarul, chiar dac-ar fi de o mie de ori bogat, chiar dacă n-ar avea nici un pârâş, nu încetează a se pârî pe sine în chip lăuntric; şi plăcerea lui e vremelnică, iar durerea neîncetată – din toate părţile frică şi cutremur, bănuială şi nelinişte. El se teme de uliţele dosnice, se teme până şi de umbre, se teme de slugile sale, de cei ce îl cunosc şl de cei ce nu îl cunosc, de cea pe care a nedreptăţit-o, de cel pe care l-a jignit. Oriunde ar merge, nu are conştiinţa ca pârâş amarnic, de sine însuşi fiind osândit şi neputând afla cât de puţină tihnă: că şi în pat, şi la masă, şi în oraş, şi acasă, şi ziua, şi noaptea, şi chiar în vis, i se nălucesc păcatele săvârşite şi duce viaţa lui Cain, „suspinând şi tremurând pe pământ” (Facere 4, 12), şi are pururea foc adunat înlăuntrul său, fără să ştie nimeni. Aşa pătimesc şi răpitorii, şi lacomii; aşa pătimesc şi beţivii şi, pe scurt, şi cei ce vieţuiesc în păcate: că nu poate fi mituit acel judeţ ci, chiar dacă nu urmăm calea faptei bune, ne întristăm totuşi pentru că n-o urmăm; şi chiar dacă urmăm calea răutăţii, o dată cu încetarea plăcerii păcatului simţim totuşi durerea lui. Să nu mai spunem aşadar despre răii ce sunt bogaţi aici şi drepţii ce se desfată dincolo, că e „unu-unu” sau „doi la zero”: că drepţilor şi cele de dincolo şi cele de aici le aduc multă plăcere, iar răii şi răpitorii şi dincolo şi aici sunt pedepsiţi: sunt pedepsiţi aici prin aşteptarea pedepsei de dincolo, şi prin numele rău pe care îl au între toţi, şi prin însăşi stricăciunea pricinuită sufletului lor de către păcat; iar după plecarea din această lume îndură chinuri nesuferite.Pe de cealaltă parte, drepţii, chiar de vor pătimi aici necazuri fără număr, se hrănesc cu nădejdile cele bune, având desfătare curată, neprimejduită, neschimbătoare. Precum câinii lingeau bubele lui Lazăr, aşa şi demonii lingeau păcatele bogatului; şi precum Lazăr trăia în foamete de hrană, aşa şi bogatul trăia în foamete de toată fapta bună. Aşa să cugeţi şi cu privire la bogaţii lacomi. Aceştia sunt nişte tâlhari de drumul mare, ce pradă bunurile trecătorilor, îngropând averile altora în cămările lor ca în nişte peşteri şi ascunzişuri tâlhăreşti.Deci, să nu-i fericim pentru cele de faţă, ci să îi plângem pentru cele ce au să vină, pentru Judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat, pentru întunericul cel mai dinafară care va să-i primească. Chiar dacă se întâmplă de multe ori ca tâlharii să scape mâinilor omeneşti, noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească şi pe noi, şi pe vrăjmaşii noştri, de viaţa şi bunăstarea blestemată a acelora, pe judecata lui Dumnezeu nimeni nu va scăpa, ci toţi câţi vieţuiesc în lăcomie şi răpiri vor primi, negreşit, de la Dânsul pedeapsa meritată, cea fără de moarte şi fără de sfârşit. Toate acestea socotindu-le în noi înşine, iubiţilor, nu pe cei ce vieţuiesc în bogăţie, ci pe cei ce trăiesc în fapta bună să-i fericim; nu pe cei aflaţi în sărăcie, ci pe cei stăpâniţi de răutate să-i plângem; nu la cele de faţă să căutăm, ci la cele viitoare să ne uităm; nu haina cea dinafară, ci conştiinţa fiecăruia să o cercetăm şi, fapta bună şi bucuria cea din isprăvile plăcute lui Dumnezeu urmărind, să râvnim lui Lazăr, atât bogaţii cât şi săracii. Că nu una, două sau trei lupte pentru fapta bună a răbdat, ci mai multe – vorbesc de sărăcie, de boală, de părăsire, de faptul că a răbdat toate necazurile într-o casă care putea să i le aline, că nu a fost învrednicit să audă nici un cuvânt de mângâiere, că vedea pe cel ce îl trecea cu vederea bucurându-se de atâta desfătare – şi nu doar că se bucura de desfătare, ci şi trăia în răutate fără a păţi nimic grozav; că nu avea nici de unde să vadă vreun alt Lazăr, că nu putea să filosofeze nimic cu privire la înviere, că pe lângă toate pătimirile oamenii îl ţineau de păcătos din pricina necazurilor sale, că nu o zi – două a suferit astfel, ci toată viaţa, că se vedea pe sine întru acestea, iar pe bogat – în cele dimpotrivă. Ce dezvinovăţire vom avea. Că nu poţi, nu poţi arăta, nici numi pe altcineva care să fi pătimit atât de multe şi de mari nenorociri: că tocmai de aceea l-a şi dat ca pildă Hristos, ca în orice nenorocire vom cădea, văzând măsura cea covârşitoare a necazurilor lui Lazăr, să primim îndestulă îmbărbătare şi mângâiere din filosofia şi răbdarea acestuia. Că el stă, ca un dascăl de obşte al lumii, înaintea tuturor celor ce pătimesc vreo nenorocire, tuturor înfăţişându-se spre privelişte şi pe toţi întrecându-i prin covârşirea necazurilor sale. Pentru toate acestea mulţumind, dar, Iubitorului de oameni Dumnezeu, să tragem folos din istorisire, având în cuget pilda lui Lazăr şi în adunări, şi în casă, şi în piaţă, şi pretutindeni, şi cu toată scumpătatea însuşindu-ne bogăţia ei, ca şi prin necazurile vremii de acum să trecem fără întristare, şi de bunătăţile cele viitoare să avem parte: de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh este slava, cinstea, închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Vezi mai mult







3 comentarii
309 distribuiri





56258 Maria Vaja şi alţi 57












Îmi place

[Adrian Pop]

‎Ioan Monahul‎ în FAMILIA SFÂNTĂ · Ieri la 06:15 ·


Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc.Despre grijile vieții. Domnul Iisus Hristos după ce a arătat pagubă nespusă ce o avem dacă slujim lui mamona, dă o poru...ncă mai mare. Acum nu ne porunceşte numai să ne despărţim de tot ce avem, ci să nu ne îngrijim nici de hrana de neapărată trebuinţă, spunîndu-ne: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mînca”. Nu că sufletul ar avea nevoie de mîncare – că este imaterial – ci pentru că aşa obişnuim să vorbim. Dar chiar dacă sufletul n-are nevoie de hrană, totuşi nu poate rămîne în trup, dacă trupul nu-i hrănit. Şi după ce a spus aceasta, nu s-a mărginit numai la atît, ci şi întăreşte spusele Sale, fie prin pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre, fie prin pilde luate din afară de noi. Prin pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre grăind aşa: „Nu este oare sufletul mai mare decît hrana şi trupul decît haina?” Cel ce a dat ceea ce este mai mult, nu va da oare ceea ce este mai puţin? Cel ce a plăsmuit trupul, care trebuie să fie hrănit, nu va da, oare, hrană? De aceea n-a spus atît: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mînca şi cu ce vă ceti îmbrăca”, ci: „pentru trupul vostru” şi: „pentru sufletul vostru”.
Pentu că dăduse ca pilde trupul şi sufletul, de aceea îşi continuă cuvîntul tot cu pilde. Dumnezeu, însă, ne-a dat sufletul odată pentru totdeauna şi rămîne acelaşi, pe cînd trupul ni-l creşte în fiecare zi.
Aşadar după ce ne-a arătat şi pe unul şi pe altul, unul nemuritor, celălalt trecător, a adăugat spunînd: „Cine din voi poate să adauge statului său un cot?” N-a vorbit de suflet, pentru că sufletul nu poate să crească, ci numai de trup. Cu aceasta a arătat şi aceea că nu hrana îl creşte, ci purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pavel a spus acelaşi lucru, deşi cu alte cuvinte: „Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă este ceva, ci Dumnezeu, Care face să crească”. Aşa ne-a îndemnat Domnul, slujindu-Se de pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre; apoi cu pilde luate din afară de noi, zicînd: „Uitaţi-vă la pasările cerului”. Ca să nu spui că trebuie să ne îngrjim de hrană, Domnul ne îndeamnă şi cu pilde mai puternice şi cu pilde mai slabe. Pilde mai puternice: sufletul şi trupul; pilde mai slabe: păsările cerului. „Cum nu vă va da vouă Dummnezeu hrană, spune Domnul, cînd El Se îngrijeşte atît de mult de fiinţe cu mult inferioare vouă?”
Aşa a grăit către ascultătorii Săi de atunci; că erau nişte oameni de rînd. Cînd, însă, a vorbit cu diavolul nu a vorbit aşa.Dar cum? „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”. Acum aminteşte de păsările cerului; o pildă care are mare putere de convingere.
Dar unii oameni necredincioşi au ajuns la atîta nebunie încît au criticat această pildă, spunînd: „Nu trebuia ca Acela ce îndeamnă pe oameni să-şi exercite libera lor voinţă să dea ca exemplu însuşirile fireşti ale animalelor. Că animalele au prin fire aceasta”, spun ei.
Ce le putem răspunde? Chiar dacă păsările au prin fire aceste însuşiri, totuşi şi noi putem să le dobîndim cu ajutorul voinţei libere. Domnul n-a spus: „Uitaţi-vă că păsările cerului zboară!” -, că asta n-o poate face omul -, ci: „Hrăniţi-vă, fără să vă îngrijiţi”, lucru ce ne este uşor şă-l săvîrşim, dacă voim. Iar cei care au împlinit porunca au arătat că e cu putinţă. De aceea se cuvine să admirăm mai ales înţelepciunea Legiuitorului nostru, că deşi putea da exemple de oameni, putea să numească pe Ilie, Moise, pe Ioan Botezătorul sau pe alţii ca aceştia, care nu s-au îngrijit de hrană, totuşi dă ca pildă păsările ca să convingă şi mai mult pe ascultătorii Săi. Dacă Hristos ar fi dat ca pildă pe aceşti drepţi, ascultătorii Săi ar fi putut spune: „N-am ajuns încă la virtutea acelora!” Aşa, însă, Domnul îi trece pe aceştia sub tăcere şi dă ca pildă păsările cerului, tăindu-le orice scuză. Domnul, prin această pildă, imită legea veche. Că şi Vechiul Testament ne trimite la albină, la furnică, la turturică şi la rîndunică. Nu mic semn de cinste este şi acesta, că putem săvîrşi, prin voinţa noastră liberă, ceea ce animalele fac prin fire. Deci dacă Dumnezeu are atît de mare grijă de cele ce au fost făcute pentru noi, cu atît mai mult de noi; dacă are grijă de cei ce ne slujesc cu atît mai mult de noi, stăpînii acelora. De aceea spune: „Uitaţi-vă la păsările cerului!”, n-a spus: „Nu precupeţesc, nici nu fac negoţ”, ci: „Nici nu seamănă, nici nu seceră”.
Ce? Nu trebuie să semănăm? Hristos n-a spus că nu trebuie să semănăm, ci că nu trebuie să ne îngrijim; n-a spus nici că nu trebuie să muncim, ci că nu trebuie să fim fricoşi, să fim chinuiţi de griji. Ne-a poruncit să ne hrănim, dar să nu ne îngrijim de hrană. Acelaşi lucru l-a spus mai înainte David, în chip ascuns, grăind aşa: „Deschizi Tu mina Ta şi saturi pe tot cel viu de bună voinţă” ; şi iarăşi: „Cel ce dă dobitoacelor hrană şi puilor de corb, care îl cheamă pe El”.
Dar care sînt cei care nu s-au îngrijit de hrană? N-ai auzit cîţi drepţi ţi-am dat ca pildă? Nu-l vezi, împreună cu aceia, pe Iacob că pleacă fără nimic din casa părintească? Nu-l auzi rugîndu-se şi zicînd: „De mi-ar da Domnul pîine să mănînc şi haină să mă îmbrac”?Acestea nu-s cuvintele unuia care se îngrijeşte, ci ale unuia care cere totul de la Dumnezeu. Aşa au trăit şi apostolii. Au aruncat totul şi nu s-au îngrijit. Aşa au trăit cei cinci mii şi cei trei mii. Dar dacă nu te înduri, la auzul acestor cuvinte, să-ţi dezlegi aceste legături cumplite, pune cel puţin capăt grijii tale, gîndindu-te la inutilitatea faptei tale. „Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate sa-şi adauge statului său un cot?”.
Ai văzut cum prin ceea ce se vede a făcut cunoscut ceea ce nu se vede? „După cum nu poţi, spune Domnul, să adaugi trupului tău ceva, oricît te-ai îngriji, tot aşa nici hrană nu-ţi poţi aduna, chiar dacă socoteşti aşa”. De aici se vede că nu rîvna noastră, ci purtarea de grijă a lui Dumnezeu săvîrşeşte totul, chiar în acelea în care ni se pare că noi lucrăm. Că dacă Dumnezeu ne părăseşte, nu ne-ar fi de nici un folos nici grija, nici munca, nici altceva din altele ca acestea, ci toate s-ar pierde.
Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
După ce Domnul a vorbit de hrana cea de neapărată trebuinţă şi a arătat cu nu trebuie să ne îngrijim nici de ea, trece la ceva mai uşor, la îmbrăcăminte. Că îmbrăcămintea nu-i atît de necesară ca hrana.
Dar pentru ce Hristos nu foloseşte şi acum tot pilda cu păsările, pentru ce nu ne vorbeşte de păun, de lebădă, de oaie, că a mai întrebuinţat multe pilde asemănătoare? Pentru că vrea să ne arate pe două căi covîrşirea poruncii: şi prin nimicnicia celor care au o astfel de frumuseţe, şi prin bogăţia podoabei date crinilor. De aceea, după ce a spus cît sînt de frumoşi, nu-i mai numeşte crini, ci: „iarba cîmpului”. Şi nu se mulţumeşte nici cu această numire, ci adaugă şi altă nimicnicie a lor, spunînd: „care astăzi este”; şi n-a spus numai: „care astăzi este”, ci ceva cu mult de mai puţin preţ: „în cuptor se aruncă“. Şi n-a spus: „o îmbracă”, ci: “aşa o îmbracă”. Vezi cîtă covîrşire şi tărie în cuvintele Sale? Face aceasta ca să ţină trează atenţia ascultătorilor Săi. De aceea a şi adăugat: „nu cu mult mai vîrtos pe voi?”. Multă tărie au şi cuvintele acestea! Cuvintele: „pe voi” ne arată altceva decît marea preţuire şi marea dragoste a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, ca şi cum ar fi zis: „Pe voi, cărora Dumnezeu v-a dat suflet, cărora v-a plăsmuit trup, pentru care a făcut toate cele văzute, pentru care a trimis profeţi, a dat legea şi a făcut nenumărate faceri de bine, pentru care a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut!”
După ce le-a arătat lămurit acestea, îi şi ceartă, zicînd: „puţin credincioşilor“. Aşa-i cel ce sfătuieşte! Nu îndeamnă numai, ci şi ţine de rău, ca să trezească şi mai mult mintea spre ascultarea spuselor.
Prin aceste cuvinte Domnul nu ne învaţă numai să nu ne îngrijim de haine, ci nici să nu ne minunăm de hainele luxoase; au frumuseţea şi podoaba ierbii! Dar, mai bine spus, iarba este mai de preţ decît haina luxoasă. Pentru ce, dar, te lauzi cu cele ce sînt întrecute cu mult de iarbă? Observă că, chiar de la început, Domnul arată că porunca Sa e uşoară, îndepărtînd pe ascultătorii Săi de ce le era greu şi de ce se temeau. După ce a spus: „Uitaţi-vă la crinii cîmpului”, a adăugat: “nu se ostenesc”. Prin urmare Domnul ne-a dat aceste porunci vrînd să ne scape de oboseli. Deci nu-i oboseală a nu te îngriji, ci a te îngriji. Şi după cum atunci cînd a spus: „nu seamănă”, n-a oprit semănatul, ci grija, tot aşa şi acum cînd a spus: „nu se ostenesc, nici nu torc”, n-a interzis munca, ci tot grija. Dacă Solomon a fost biruit de frumuseţea crinilor, şi nu o dată, nici de două ori, ci tot timpul cît a fost împărat – că nu poţi spune de Solomon că odată se îmbrăca frumos, iar altă dată nu, ci în nici o zi nu se împodobea ca florile de crin, că asta a arătat Domnul prin cuvintele: „în toată slava lui”– şi Solomon n-a fost biruit numai de această floare, ci de toate florile; de aceea spune Domnul: „ca unul din aceştia”; că pe cît este de mare deosebirea între adevăr şi minciună, tot pe atît de mare a fost deosebirea între îmbrăcămintea lui Solomon şi podoaba acestor flori; deci dacă Solomon, cel mai strălucit împărat dintre toţi împăraţii care au fost vreodată, a mărturisit înfrîngerea, cînd vei putea tu să birui frumuseţea florilor, dar, mai bine spus, să te apropii cît de cît de frumuseţea lor?
Prin acesteaDomnul ne învaţă să nu umblăm deloc după o astfel de frumuseţe. Uită-te la sfîrşitul ei! După ce biruie, se aruncă în cuptor Dacă Dumnezeu arată o atît de mare purtare de grijă de nişte flori de rînd, nevrednice de cuvînt şi de un folos întîmplător, cum nu va purta grijă de tine, făptura cea mai necesară din toate? Aşadar după ce Domnul a arătat că este mare purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se cădea să-i şi mustre pe ascultătorii Săi; dar chiar cînd îi mustră, îi cruţă; nu-i învinuieşte de necredinţă, ci de puţină credinţă: „Dacă iarba timpului Dumnezeu aşa o îmbracă, cu mult mai vîrtos pe voi, puţin credincioşilor“. Dacă nu trebuie să ne îngrijim nici de lucrurile de neapărată trebuinţă, nici de cele la îndemîna oricui, ce iertare merită cei care se îngrijesc să aibă haine şi case luxoase? Dar, mai bine spus, ce iertare merită cei care nici nu dorm, ca să răpească averile altora? “Deci nu vă îngrijiţi zicînd: Ce vom minca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? Că pe toate acestea paginii le caută”. Ai văzut că ne îndeamnă iarăşi şi ne arată că porunca Sa nu-i nici împovărătoare, nici grea? După cum atunci cînd a spus: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc nu faceţi mare lucru, că şi paginii fac la fel”, prin pomenirea paginilor ne-a îndemnat să ducem o viaţă superioară, tot aşa şi acum, amintindu-ne iarăşi de păgîni, ne mustră şi ne arată că avem datoria să îndeplinim neapărat porunca Sa. De ce, oare, n-am fi vrednici noi, care trebuie să ducem o viaţă superioară cărturarilor şi fariseilor, nu numai că nu-i depăşim, ci, mai mult, continuăm să trăim tot atît de ticăloşi ca şi paginii şi să fim la fel de mici la suflet? Domnul, însă, nu Se mărgineşte numai să ne mustre; ci, după ce ne-a ţinut de rău şi ne-a făcut atenţi asupra vieţii noastre, după ce ne-a îndemnat cu toată tăria, vine acum şi ne mîngîie, spunînd: „Că ştie Tatăl vostru cel ceresc, că aveţi trebuinţă de toate acestea”.
N-a spus: „Că ştie Dumnezeu”, ci: „Că ştie Tatăl”, ca să ne dea şi mai mare nădejde. Dacă este Tată, – şi un astfel de Tată – apoi nu poate să treacă cu vederea pe fiii Lui, cînd sînt în cele mai mari nevoi. Nici părinţii cei de pe pămînt nu fac aceasta cu copiii lor.
Pe lîngă acest argument, Domnul adaugă un altul.
Care? Acesta: „Că ştie că aveţi trebuinţă de toate acestea”. Cu alte cuvinte Domnul spune aşa: „Hrana, băutura şi îmbrăcămintea sînt, oare, lucruri de prisos, ca să le treacă Dumnezeu cu vederea? Dumnezeu nu trece cu vederea nici pe cele de prisos, de pildă iarba, dar mai ales pe cele de neapărată trebuinţă?” Deci ceea ce tu socoteşti că-ţi este pricină de grijă, aceea îţi spun că este îndestulător ca să te îndepărteze de această grijă. Dacă spui: „Tocmai de aceea trebuie să mă îngrijesc de hrană, de băutură şi de îmbrăcăminte, pentru că sînt de neapărată trebuinţă existenţei mele!”, apoi eu îţi voi spune contrariul: Tocmai de aceea nu trebuie să te îngrijeşti de ele, pentru că sînt de neapărată trebuinţă. Nici dacă ar fi de prisos n-ar trebui să te deznădăjduieşti, ci să ai încredere că Dumnezeu ţi le va da! Dar pentru că îţi sînt de neapărată trebuinţă, nicidecum nu trebuie să te îndoieşti. Care e tatăl care să nu dea fiilor săi cele de neapărată trebuinţă? Deci, şi pentru această pricină, Dumnezeu îţi va da negreşit şi hrana si băutură şi îmbrăcăminte. El este Creatorul firii noastre şi ştie foarte bine trebuinţele noastre. Nici aceasta apoi n-o poţi spune: „Da, e Tatăl nostru şi sînt de neapărată trebuinţă cele cel cer; dar El nu ştie că am trebuinţă de ele”. Nu poţi spune asta pentru că fiind Creatorul firii noastre, plăsmuindu-o aşa şi cunoscînd-o, negreşit ştie şi nevoile ei mai bine decît tine care ai aceste nevoi. Că El a hotărît ca firea noastră să aibă astfel de nevoi. Deci Dumnezeu nu Se va împotrivi propriilor Lui hotărîri, pe de o parte, făcîndu-te să ai astfel de nevoi, iar pe de altă parte, lipsindu-te de cele ce satisfac aceste nevoi.(postat pe fb de ioan monahul)

[Adrian Pop]

Ioan Monahul a distribuit postarea lui.

· 4 ore ·












‎Ioan Monahul‎ în O ROMĂNIE VEȘNIC CREȘTIN ORTODOXĂ · 4 ore ·


Să nu ne îngrijim, deci, nici de hrană, nici de băutură, nici de îmbrăcăminte! Nu ne alegem cu nimic altceva, decît că ne chinuim în zadar. Cînd Dumnezeu ne dă ...cele de neapărată trebuinţă – şi de ne îngrijim şi de nu ne îngrijim, dar, mai degrabă, dacă nu ne îngrijim – ce ciştigi de pe urma grijii, decît că-ţi atragi asupră-ţi degeaba pedeapsă. Nu-ţi pasă de hrană, cînd te duci la ospăţ; nici nu te îngrijeşti de apă, cind mergi la izvor. Deci nici noi, pentru care purtarea de grijă a lui Dumnezeu este mai bogată decît izvorul şi decît mii şi mii de ospeţe, să nu ne îngrijim, nici să ne pierdem încrederea.
Pe lîngă cele spuse, Domnul aduce şi un alt argument pentru a ne face să avem încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, grăind aşa: „Căutaţi împărăţia cerurilor si acestea toate se vor adăuga vouă.”…N-a spus: „se vor da vouă”, ci: „se vor adăuga vouă”, ca să stii că darurile date de Dumnezeu pe lumea aceasta sint o nimica in comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea cînd ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la celelalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum! Nu căuta pe cele văzute, şi le vei dobîndi negreşit! Este nevrednic de tine să te apropii de Stăpîn cu nişte cereri ca acestea! Te faci de rîs pe tine însuţi de-ţi cheltuieşti toată rîvna cu dorul de cele trecătoare, cînd eşti dator ca toată rîvna şi grija ta să-ţi fie pentru bunătăţile cele nespuse. …
Dar, cu toate că cele spuse de Domnul sînt atît de multe şi atît de puternice, totuşi noi ne îngrijim de cele de pe pămînt, iar de cele din ceruri deloc. Am răsturnat rînduiala. Luptăm pe două căi împotriva poruncilor lui Hristos. Şi iată cum! Hristos ne spune: „Nu căutaţi deloc cele de aici!”, dar noi pe acestea le căutăm neîncetat. Hristos ne spune: „Căutaţi pe cele cereşti!”, dar noi nu le căutăm nici o clipă, ci pe cît de mare ne e grija pentru cele lumeşti, tot pe atît de mare ne e nepăsarea pentru cele duhovniceşti, dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mare. Lucrul acesta, însă, nu poate merge la nesfîrşit şi nici nu poate rămîne pentru totdeauna aşa. Dispreţuim poruncile lui Hristos zece zile, douăzeci de zile, o sută de zile, dar odată şi odată tot trebuie să plecăm de pe lumea aceasta şi să cădem în mîinile Judecătorului! Dar cîtă mîngîiere are amînarea! Ce mîngîiere, să aştepţi în fiecare zi osînda şi pedeapsa! Dacă vrei să ai oarecare mîngîiere de pe urma acestei amînări, apoi capăt-o indreptîndu-ţi viaţa prin pocăinţă. Dacă socoteşti că amînarea pedepsei te mîngîie, apoi cu mult mai mare e cîştigul să nu cazi sub pedeapsă. Să folosim, deci, amînarea aceasta ca să scăpăm de chinurile ce ne aşteaptă! Nici una din poruncile Domnului nu-i nici împovărătoare, nici grea, ci toate atît de uşoare şi lesnicioase, încît numai dacă voim pe toate le putem săvîrşi, chiar dacă am fi încărcaţi cu mii şi mii de păcate. Manase, împăratul iudeilor, săvîrşise nenumărate nelegiuiri: întinsese mina împotriva sfinţilor, adusese în templu spurcăciuni, umpluse cetatea cu crime şi săvîrşise încă şi altele mai presus de orice iertare; cu toate acestea, după atît de multe şi de mari nelegiuiri, şi le-a şters pe toate. Cum? In ce chip? Prin pocăinţă şi voinţă. Nu este, nu este nici un păcat care să nu fie biruit de puterea pocăinţei, dar, mai bine spus, de harul lui Hristos. Să ne schimbăm numai şi Il avem pe Hristos alături de noi! De vrei să fii bun, nimeni nu te împiedica! Dar, mai bine spus, este cine să te împiedice: diavolul! Nu poate, însă, dacă ai ales calea faptelor bune şi atragi prin ele ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă nu vrei, ci sari, cum va fi Dumnezeu alături de tine? Dumnezeu vrea să te mîntuie, nu cu sila, nici cu forţa, ci cu buna ta voie.Dacă ai avea un slujitor care te-ar urî, ţi-ar întoarce spatele şi necontenit ar sări şi ar fugi, n-ai dori să-l mai ţii, oricîtă nevoie ai avea de serviciile lui. Cu mult mai mult Dumnezeu – Care face totul, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci pentru mîntuirea ta – nu va vrea să te ţină cu sila lîngă El; şi dimpotrivă, dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, Dumnezeu nu te părăseşte, orice-ar face diavolul.
Deci noi sîntem pricina pieirii noastre; că nici nu ne apropiem de Dumnezeu, nici nu ne întîlnim cu Dumnezeu, nici nu-L rugăm cum trebuie; ci, chiar cînd ne apropiem de Dumnezeu, n-o facem ca nişte oameni care avem nevoie de ajutorul Lui, nici cu credinţa trebuitoare, nici ca nişte oameni care îi cerem, ci facem totul căscînd şi dormind. Şi totuşi Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îţi mai şi mulţumeşte cînd Il rogi. El e singurul datornic care-ţi mulţumeşte cînd îi ceri şi-ţi dă ceea ce nu l-ai împrumutat. Dacă te vede cerînd cu stăruinţă, îţi dă şi ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trîndav, amînă şi El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-I place să fie rugat de noi. De aceea ţi-a spus şi pilda cu prietenul acela care s-a dus noaptea şi a cerut pîine şi pilda cu judecătorul acela care de Dumnezeu “nu se temea şi de oameni nu se ruşina”. Şi nu S-a mărginit numai la pilde, ci ţi-a arătat asta şi cu fapta, cînd a slobozit pe femeia cananeancă, după ce-i dăduse mare dar. Prin femeia cananeancă a arătat că Dumnezeu dă celor ce cer stăruitor chiar cele ce nu li se cuvin. Că a spus Domnul: „Nu este bine să iei pîinea fiilor si s-o arunci cainilor”; totuşi Domnul i-a dat, pentru că a cerut cu tărie. Iar iudeilor le-a arătat că acelora trîndavi nu le dă nici pe cele ale lor; că iudeii n-au primit nimic, ci au pierdut şi pe cele ale lor. Iudeii, pentru că n-au cerut, nici pe ale lor nu le-au primit; femeia cananeancă, însă, pentru că a cerut cu tărie, a putut să capete cele străine. Şi cîinele a primit cele cuvenite fiilor. Atat de bun lucru este stăruinţa! Cine ai fi, dacă stărui, vei trece înaintea fiului trîndav! Pe cele pe care nu le poate săvîrşi prietenia, pe acelea le duce la bun sfîrşit stăruinţa. Să nu spui: „Dumnezeu mi-i duşman, nu mă ascultă!” îţi răspunde îndată dacă-L rogi des! Dacă nu pentru prietenie, pentru stăruinţă! Nici duşmănia, nici timpul nepotrivit şi nici altceva nu-ţi sînt piedică! Să nu spui: „Sînt nevrednic! Nu mă rog!” Şi cananeancă era nevrednică! Să nu spui: „Am multe păcate! Nu pot să-L rog că e mîniat pe mine!” Dumnezeu nu se uită la nevrednicia ta, ci la sufletul tău. Dacă văduva a înduplecat pe judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult rugăciunea ta continuă va îndupleca pe bunul Dumnezeu. Să te apropii de El chiar dacă nu-I eşti prieten, iar dacă-I ceri cele ce n-ai dreptul, chiar dacă ai risipit toată averea părintească şi de multă vreme nu te-ai mai arătat în faţa Lui, chiar dacă eşti fără de cinste, chiar dacă eşti în urma tuturor, chiar dacă e mîniat şi supărat pe tine! Arată-I că vrei să I te rogi şi să te reîntorci la El; vei primi totul şi vei stinge îndată şi mînia şi osînda.
Dar iată mă rog şi n-am nici un cîştig! Da, pentru că nu te rogi cum se rugau aceia, aşa cum se ruga cananeanca, de pildă, ca prietenul care s-a dus la prietenul său la miezul nopţii, ca văduva care supăra necurmat pe judecător, ca fiul care a risipit toată averea tatălui său. Dacă te-ai ruga ca ei, ai căpăta îndată. Chiar dacă a fost insultat? Este Tată! Chiar dacă S-a mîniat? Işi iubeşte copilul! Un singur lucru caută Dumnezeu: nu să te pedepsească pentru insulte, ci să te vadă că te pocăieşti, că te rogi! Dara-ar Dumnezeu să ne aprindem şi noi tot atît de mult de dragoste de Dumnezeu cît de mult e aprinsă inima lui Dumnezeu de dragoste de noi!Focul dragostei lui Dumnezeu caută numai prilejul; dacă-i dai prilej să scînteieze puţin, aprinzi întreaga flacără a binefăcătoarei Sale dragoste. Dumnezeu nu se supără că este insultat, ci se supără că tu eşti cel care-L insulţi şi că te porţi ca un om beat… Dacă noi, răi fiind, suferim cînd ne insultă copiii noştri, cu mult mai mult Dumnezeu, Care nici nu poate fi insultat! Dacă noi ne purtăm aşa, noi care avem o iubire firească, apoi cu mult mai mult Dumnezeu, care are o iubire suprafirească. „Chiar de şi-ar uita femeia rodul pîntecelui ei, spune Domnul, Eu nu te voi uita! (Miheia)”. Să ne apropiem, aşadar, de El şi să-I spunem: „Da, Doamne, dar şi cîinii mănîncă din firimiturile care cad de la masa stăpînilor lor”. Să ne apropiem de Dumnezeu cu timp şi fără timp; dar, mai bine spus, niciodată nu te apropii fără timp; fără timp este cînd nu te apropii de El mereu. Totdeauna este cu timp să ceri de la Cel Ce doreşte să-ţi dea. După cum niciodată nu-i fără timp să respiri, tot aşa nu-i fără timp să ceri de la Dumnezeu; să nu ceri este fără timp. Şi după cum avem totdeauna trebuinţă de respiraţie, tot aşa avem totdeauna trebuinţă de ajutorul Lui. Dacă vrem, îl atragem cu uşurinţă lîngă noi. Profetul, vrînd să ne arate că Dumnezeu este totdeauna gata să ne facă bine, spune: „Gata ca zorile îl vom găsi (Osea)”.
Ori de cîte ori ne apropiem de El, Il vedem că aşteaptă cererile noastre. Iar dacă nu scoatem nimic din izvorul cel pururea curgător al binefacerilor Sale, a noastră e întreaga vină. învinuirea aceasta o aducea şi iudeilor, spunîndu-le: „Iar mila Mea ca norul cel de dimineaţă şi ca rouă din zori se trece”. Cu alte cuvinte Dumnezeu spune aşa: „V-am dat toate bunătăţile Mele! Dar voi, prin marea voastră răutate, aţi pus stavilă nespusei Mele dărnicii, aşa precum căldura soarelui risipeşte şi norul cel de dimineaţă şi rouă cea din zori”. Şi acesta-i iarăşi un semn al purtării Sale de grijă. Cînd vede că sîntem nevrednici de binefacerile Lui nu ne mai face bine, ca să nu ajungem trindavi. Dacă, însă, ne schimbăm puţin, atît cît să recunoaştem că am păcătuit, îşi revarsă peste noi binefacerile Sale cu mai multă bogăţie decît izvoarele apele lor şi ne scaldă cu darurile Sale cu mai multă dărnicie decît scaldă marea ţărmurile sale. Cu cît primim mai mult cu atît se bucură mai mult. Aceasta Il face să dea şi mai mult. Că Dumnezeu socoteşte mîntuirea noastră propria Sa bogăţie şi o dă din belşug celor ce o cer. Acest lucru l-a arătat şi Pavel prin cuvintele: “îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă”. Se mînie atunci cînd nu-I cerem; ne întoarce spatele atunci cînd nu-L rugăm. Pentru asta a sărăcit, ca să ne îmbogăţească; pentru asta a suferit patimile, ca să ne îndemne să-I cerem.
Oamenii incearca sa se linisteasca cu calmante sau cu teorii yoga, si nu vor adevarata liniste, care vine atunci cand se smereste omul si care aduce mangaierea dumnezeiasca inlauntrul lor. Si turistii care vin din tari straine si umbla pe drumuri, prin soare, caldura, praf, prin atata zapuseala, gandeste-te cat sufera! Ce sila, ce apasare sufleteasca au, de ajung sa socoata destindere aceasta chinuiala exterioara! Cat sunt de izgoniti de ei insisi, de ajung sa socoata aceasta chinuiala drept odihna!
Cand vedem un om cu o neliniste mare, cu mahnire si suparare, desi le are pe toate – nu-i lipseste nimic – atunci sa stim ca-i lipseste Dumnezeu. In cele din urma, oamenii sunt chinuiti si de bogatie, pentru ca bunurile lumesti nu-i implinesc sufleteste; sufera de un chin indoit. Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au copii, si tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate. “In regula”, ii zic unuia, “daca ai timp liber, fa-ti cele duhovnicesti. Citeste un Ceas, citeste putin din Evanghelie”. “Nu pot”, imi spune. “Fa un bine, du-te la un spital si mangaie un bolnav”. “Cum sa merg pana acolo?, imi raspunde. “Si de ce sa fac aceasta?”. “Du-te si ajuta vreun sarac de prin vecini”. “Nu, nu ma multumeste nici aceasta“, spune. Sa aiba timp liber, sa aiba o gramada de case, sa aiba toate bunatatile si sa se chinuiasca! Stiti cati astfel de oameni exista? Si se chinuiesc pana ce li se stramba mintea. Infricosator! Si daca nici nu lucreaza, ci isi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiti oameni. Daca ar avea cel putin un serviciu, ar fi mai bine. Viata de astazi, cu necontenita e alergatura, este un iad. Oamenii se grabesc si alearga mereu. La ora cutare trebuie sa se afle aici, la cealalta acolo, si asa mai departe. Si ca sa nu uite ce au de facut, si le noteaza pe toate. Cu atata alergatura, tot este bine ca isi mai amintesc cum ii cheama… Nici pe ei insisi nu se cunosc. Dar cum sa se cunoasca? Se poate sa te oglindesti in apa tulbure? Dumnezeu sa ma ierte, dar lumea a ajuns un adevarat spital de nebuni. Oamenii nu se gandesc la cealalta viata, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu afla liniste si alearga mereu.
Bine ca exista viata de dincolo. Daca oamenii ar fi trait vesnic in viata aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul in care si-au facut ei viata. Cu nelinistea asta de acum, daca ar fi trait 800-900 de ani, ca in vremea lui Noe, ar fi trait un mare iad. “Zilele anilor nostri saptezeci de ani, iar de vor fi in putere, optzeci de ani; si ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere.” (Ps.89, 10-11). Saptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii sa-si capatuiasca copiii.
Simplificati-va viata! Mirenii spun: “Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile”. Dar insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din ladul acestui progres lumesc al multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres. Să nu ne pierdem, dar, nădejdea, ci, pentru că avem atîtea prilejuri şi atît de bune nădejdi, chiar dacă am păcătui în fiecare zi, să ne apropiem de el, rugîndu-L, implorîndu-L, cerîndu-I iertare de păcate. Aşa vom pune capăt păcatelor, vom pune pe fugă pe diavol, vom atrage asupra noastră iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi vom dobîndi bunătăţile ce vor să fie, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin. (sursa ioan gura de aur)
Vezi mai mult







Îmi placeÎmi place



Ador



Haha



Uau!



Tristeţe



Furie










ComenteazăDistribuie








44 Tu, Stancu Tania şi alţi 2





Comentarii


Sorina Rujoiu Doamne, iarta ne si ajuta ne sa mergem pe calea cea dreapta!!!
Îmi place
· Răspunde · 3 ore








Sorina Rujoiu Sarut mana parinte!!!
Îmi place
· Răspunde · 3 ore








Adrian Pop DOAMNE AJUTA Parinte !

[Adrian Pop]

Ioan Monahul a distribuit postarea publicată de Cris Rakoczy.

· 16 ore ·












‎Cris Rakoczy‎ în ....Toti Sfintii nostri.... · 20 ore ·


În această lună, în ziua a douăzeci și opta,pomenirea aflării cinstitelor moaște ale Sfinților mucenici,Doctori fără de arginți,Chir și Ioan:
Locaşul vostru tri...miţând razele tămăduirilor mai mult decât razele soarelui, goneşte întunericul cel rău al patimilor; ci luminaţi-mă pe mine cel ce cu credinţă alerg către dânsul, Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, făcătorilor de minuni, preaminunaţi.
Călcând dezmierdările cele de pe pământ, pătimitorilor, luminat v-aţi ridicat cu harul către dumnezeiasca înălţime a muceniciei, luminători ai lumii, Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan. Pentru aceasta vă rugăm, izbăviţi-ne de întunericul păcatului şi de boli, rugându-vă Dumnezeului tuturor.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Papia,a Dreptului și fericitului Serghie Magistrul care a întemeiat Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu din Nicomidia,a Sfântului mucenic Machedonie,a cuviosului Ulchian,a Sfântului Pavel,doctorul,a sfinților doi tineri care răstigniți fiind s-au săvârșit,a Sfântului Moise cel depărtat din lume,a Sfântului Donag,episcopul Libiei,a sfinților șaptezeci de mucenici din Schitopolis,a sfinților trei mucenici din Galatia,a cuviosului Magnu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuieşte pe noi. AMIN!

[Adrian Pop]

‎Ioan Monahul‎ în O ROMĂNIE VEȘNIC CREȘTIN ORTODOXĂ · Ieri la 06:06 ·


Marturisirile unui calugar. Oamenii de astazi nu cunosc aceasta bucurie a calugariei. Ei cred ca nu trebuie sa traiesti in lipsa, ca sa nu te chinuiesti. Daca o...amenii ar gandi putin mai calugareste, daca ar trai mai simplu, ar fi linistiti. Acum se chinuiesc, pentru ca au in sufletul lor neliniste si deznadejde. “Cutare a reusit in viata fiindca si-a facut doua blocuri de locuinte sau pentru ca a invatat cinci limbi etc. Iar eu nu am niciun apartament si nu stiu nicio limba straina. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o masina si incepe: “Cutare are una mai buna. Sa-mi iau si eu”. Ia una mai buna, insa tot nu se bucura de ea, pentru ca altul are una inca si mai buna. Si ia pe cea inca si mai buna , dar dupa aceasta afla ca unii au avioane personale si iar se chinuieste. Nu se mai opresc. In timp ce unul nu are masina slaveste pe Dumnezeu si se bucura. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am masina. Am in schimb picioare sanatoase si pot merge. Cati oameni nu sunt cu picioarele taiate si nu se pot sluji pe sine, nu pot iesi la plimbare, ci le trebuie un om sa-i slujeasca, in timp ce eu am picioarele mele!”. Si un schiop se bucura cand spune: “Altii sunt lipsiti de amandoua picioarele!”.
Nemultumirea si nesatiul sunt un rau mare. Cel robit bunurilor materiale este stapanit mereu de mahnire si de neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu piarda cele materiale, iar pe de alta parte ca sa nu i se ia sufletul. Vai lor fiindca nu isi simplifica lucrurile. Cele mai multe inlesniri pricinuiesc greutati. Mirenii se ineaca in multimea lucrurilor. S-au umplut de inlesniri peste inlesniri si si-ai facut viata grea. Daca omul nu isi va simplifica lucrurile, atunci o inlesnire ii va naste un nou sir de greutati. Cand eram mici faceam dintr-un mosor o jucarie minunata, si ne bucuram de ea. Copiii mici se bucura de o masinuta mai multa decat oricare din parintii lor, atunci cand isi cumpara un Mercedes. Daca intrebi o fetita: “Ce vrei, o papusa sau un bloc de locuinte?”, vei vedea ca iti raspunde: “O papusa”. Asadar, copiii mici cunosc desertaciunea lumii. Oare cee ajuta mai mult pentru ca cineva sa cunoasca aceasta bucurie a cumpatarii? Sa prinda sensul cel mai adanc al vietii. “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu...” De aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor”.Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face ni¬mic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufle¬tul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.
Omul poate fi religios, toti evreii erau religiosi, stiau Legea, se raportau la Dumnezeu. Totusi, au inteles toate acestea intr-un mod prin care ei si-au creat propriul sistem, un idol, si in acelasi timp s-a asezat in sufletul lor indreptatirea de sine. Un om care se indreptateste pe sine inlauntrul lui – si are, prin urmare, ingamfare, egoism – nu poate intelege ce inseamna harul, nu poate primi harul, oricat ar incerca sa actioneze asupra lui harul, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru. Este infumu¬rat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin. Sa daramam idolul din noi. „Eu va incredintez ca au ravna lui Dumnezeu, dar fara cunostinta.” Acest „dar fara cunostinta” nu inseamna ca pur si simplu nu au cunoasterea corecta, ci canu au o simtire mai adanca. Iar aceasta nu este intamplatoare. Nu este ca si cand n-am fi auzit, nu ni s-ar fi spus sau n-am fi aflat. Dumnezeu poarta de grija ca fiecare om sa afle adevarul. Dar nu fiecare om vrea sa afle adevarul. Nu vrea. Vedeti, intreaba Domnul: „Vrei sa fii sanatos?” Cineva e bolnav. Oare nu vrea sa se faca bine? Nu vrea! Asa este in cele duhovnicesti: nici chiar cel care se arata interesat de cele duhovnicesti nu vrea. Nu e nevoie doar sa faci valuri, sa iti arati ravna si ca iti pasa imediat etc. Daca nu te sme¬resti in adancul tau, cum se va atinge de tine harul lui Dumnezeu? Daca nu te desfaci din nailon, daca nu te hotarasti sa darami sistemul dinlauntrul tau, idolul din tine, cum vei deveni crestin? Harul poate face acest lucru. Dar asteapta ingaduinta ta. Harul poate sa savarseasca asta si fara acordul tau, dar nu vei mai fi om, nu vei mai fi creatura rationala. Dumnezeu cinsteste rationalitatea si libertatea pe care ti le-a dat si asteapta consimtamantul tau. Harul, care lucreaza sa renasca orice suflet, asteapta. Cand un suflet il respinge si ramane departe de el si insista in aceasta respingere chiar cand nu este foarte evidenta impotrivirea, harul te paraseste, si se pierde omul. Nu e de gluma; se pierde! Harul il salveaza pe om. Harul lui Hristos este cel care il mantuieste pe om, nu faptele omu¬lui sau ravna lui sau indreptatirea lui de sine.
Nu cumva si ravna noastra este ca cea a israelitenilor? Apostolul Pavel ne incredinteaza, asadar, ca cei de un neam cu el au ravna pentru Dumnezeu. Nu ii prezinta ca pe niste atei sau indiferenti. Toti au ravna pentru Dumnezeu, dar fara cunostinta. Nu au, prin urmare, acea ravna care sa ii duca la a se lasa cu totul pe seama a ceea ce le da Dumnezeu, sa-i indreptateasca Dumnezeu, El sa-i mantuiasca, ci ei vor sa se indreptateasca pe ei insisi. Spune in continuare: nestiind dreptatea lui Dumnezeu. De ce nu o stiu? Unii cum de-o stiu, iar altii nu? Tocmai din cauza ca nu vor s-o cunoasca. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor… pe de-o parte, nu cu¬nosc dreptatea lui Dumnezeu si nu accepta ca El il mantuieste pe om, iar pe de alta parte sunt intepe¬niti in Lege si au o suficienta de sine si un duh al indreptatirii de sine si vor sa statorniceasca dreptatea lor, fara a se supune vreunul dreptatii lui Dumnezeu: iar dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus. Sa privim mai bine acest aspect. Noi,acum, putem sa spunem ca nu avem ravna? Pentru ca ceva ne-a adus aici; ceva exista in sufletul nostru – ceva!Si, asa cum am zis si altadata, o sa vina cineva o data, de doua ori, de trei ori, apoi se plictiseste si nu mai vine. Toti cres¬tinii care mergem la biserici sau sa ascultam o omilie avem ravna catre Dumnezeu. Dar cred ca din rezultatul final putem trage si concluzia – dar poate ca gresesc – ca semanam pe de o parte cu israelitenii, care aveau ravna catre Dumnezeu, dar fara cunostinta. Ca sa vii la biserica si sa revii, ca sa te preo¬cupe aceste subiecte, ca sa citesti si sa asculti si sa faci si anumite eforturi, stradanii, sa pastrezi anumite lucruri, sa pazesti poruncile lui Dumnezeu, toate acestea pot constitui o ravna duhovniceasca ce pana intr-un punct e buna. Apostolul Pavel nu osandeste ravna in sine. Omul trebuie sa aiba ravna. Trebuie sa faca ceea ce face de buna voie si fara a se osteni. Trebuie de buna voie si neobosit sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu, sa se schimbe dupa voia Lui. Dar sa nu fie, totusi, o ravna fara cunostinta, ci sa existe permanent in sufletul sau acel ceva care, daca ar lipsi, toate s-ar pierde, ca sa nu spunem ca uneori ar putea deveni chiar o povara pentru suflet.
Cineva, de pilda, se boteaza si devine crestin ortodox. Ce poate fi mai presus decat a se elibera cineva de pacatul stra¬mosesc, intrand in trupul lui Hristos, care este Biserica Lui, si sa devina membru al trupului lui Hristos si sa se sfinteasca? Este ca un copac care se altoieste. Exista un act mai radical decat acela de a taia pomul sal¬batic si sa-l altoiesti, ca sa devina roditor? Exista ceva mai bun decat actul altoirii? Pomul nu are judecata si nu stie, dar cel care il altoieste trebuie sa-l supravegheze. Daca nu va face asta, pomul salbatic va creste stufos, iar altoiul pe care l-a pus s-ar putea usca. Haideti sa nu analizam situatia in care se usuca, ci situatia ca se pastreaza oarecum in viata, insa frunzele lui sunt ingalbenite, fiindca jur-imprejurul radacinii au rasarit 10-20 de vlastare, nu stim cate, care au sufocat altoiul. Daca n-ar fi fost altoit ar fi existat o explicatie, anume ca n-a fost altoit si de aceea este asa. Insa sa fie altoit si sa fie intr-un asemenea hal, in care este mai rau decat inainte de a fi altoit, de vreme ce inainte avea doar un vlastar salbatic, iar acum are jur-imprejur zece vlastare! Insa faptul ca a fost altoit este in defavoa¬rea lui, deoarece a avut posibilitatea sa devina un pom nou si roditor, si nu a devenit. Astfel, atunci cand nu se intampla sa traiasca cineva ca botezat si dupa voia lui Dumnezeu, sa-L aiba inlauntrul sau pe Hristos, ci pur si simplu este botezat, dar in definitiv traieste in pacat, nu tine cont deloc de Botez si nu incearca deloc sa traiasca asa cum cere Botezul, atunci Taina Botezului si orice alta taina, toate Tainele Bisericii, vor fi in defavoarea lui. Toate acestea pe care le face cineva aratand ravna lui nu numai ca nu-i vor fi folositoare, dar pot fi in defavoarea lui, daca ramane doar cu ravna si nu inainteaza acolo unde trebuie sa inainteze. Bineinteles, cuvantul este greu si foarte usor ar putea gandi si spune cineva: daca este asa, n-o sa mai venim nici aici, nici in alta parte, ca sa nu ne impovaram mai mult sinele. Omul este liber si rational. Daca ar trage cineva astfel de concluzii, atunci sa le si explice. Dar nimeni dintre cei inte¬lepti, nimeni dintre cei ce stau inaintea lui Dumnezeu cu frica si intelegere nu va gandi asa, ci poate va fi tulburat, se va nelinisti si va incerca sa vada ce poate face ca sa scape din acest peri¬col, ca sa scape de ceea ce il impiedica in definitiv sa fie ceea ce trebuie, adica sa fie al lui Dumnezeu. Fereasca Dumnezeu, desigur! Omul ajunge uneori in situatii in care nu poate sa se schimbe – nu pentru ca nu poate sa se schimbe, ci pentru ca mintea lui nu mai gandeste corect si nu mai vrea cu adevarat sa se schimbe. Fereasca Dumnezeu! Este foarte probabil ca omul, daca nu este cu luare aminte, sa sfarseasca in situatii in care nu poate sa se schimbe, deoarece ramane in propriul sau sistem, in idolul din el, in egoismul lui, in intunericul lui. Ramane in adevarul lui, in indreptatirea lui de sine, in autosuficienta si in narcisismul lui. O sa se piarda!
Indreptatirea de sine sau predarea in fata Harului.. Noi, acum si aici, oare am putea spune ca e posibil sa avem ravna catre Dumnezeu, iar aceasta ravna sa fie fara cunostinta? Cati dintre noi or sa plece acum de aici sub incidenta minunii celei mari care se poate face in orice clipa in sufletul omului? Cati dintre noi vom pleca astazi avand in suflet adevarul lui Dumnezeu, care il mantuieste si-l smereste pe om, care il covarseste si-l face sa sepocaiasca, sa se deschida dreptatii pe care o da Dumnezeu si sa renunte la orice posibile justificari, la orice indreptatiri de sine? Sa te predai ne¬conditionat lui Dumnezeu, cu gandul ca te pierzi daca nu te vei preda, dar si cu gandul ca te predai lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, unui Dumnezeu care este numai iubire. Si sa ai convin¬gerea absoluta ca te va mantui. Nu te va mustra, nu te va respinge, nu se va mania pe tine fiindca ai intarziat sa te predai. Insa sa te predai in mod concret, asa cum fac toate sufletele sfintite, si in Vechiul si in Noul Testament! Astfel fac sufletele sfintite, care cred cu adevarat in Dumnezeu. De aceea, semnul caracteristic al unui suflet sfintit este constituit din toate virtutile, dar in primul rand si in principal din smerenie, care il face pe om sa se increada in dreptatea lui Dumnezeu, in harul pe care il da El, si in virtutea pe care o da El.
Care este tactica noastra? Daca ma intrebati, de vreme ce va cunosc pe toti, nu as avea dificultati sa spun ca, mai mult sau mai putin, aveti o sensibilitate, o simtire, dar ca ceva nu merge bine, ca nu inainteaza chestiu¬nea noastra. Nu o spun din punctul meu de vedere, ci din al vostru. Si poate certifica cineva ca cela¬lalt traieste asa cum simte, cum vede lucrurile, ca nu are in el harul lui Dumnezeu si ca nu il atinge mila lui Dumnezeu, dragostea Lui, ca sa-l impre¬sioneze, ca sa se predea cu incredere si sa aiba bucurie si fericire inlauntrul lui. Cineva este incredintat, asadar, de acest lucru si se caieste de o asemenea certitudine. Caci vede ca si celalalt prezinta el insusi astfel lucrurile. Nu e nevoie, adica, sa spun eu ce parere am despre el, ci sunt incredintat de parerea pe care o are el insusi despre cum vede si simte el lucrurile si ca, in final, toata stradania si lupta lui este dupa cum spune aici Apostolul Pavel, sa statorniceasca drep¬tatea lui, fara a se preda dreptatii lui Dumnezeu. Prin urmare, ramane cineva cu autoindreptatirea lui si, in final, ramane fara Har, fara izbavire. Ra¬mane cu stradaniile lui, cu lupta lui, dar numai cu acestea, fara lucrarea necreata a lui Dumnezeu inlauntrul sau, fara dragostea Lui, fara Harul care-l mantuieste pe om.De aceea, si cineva care se lupta in acest fel se afla intr-o continua agonie, in sovaiala, in tulburare, ca si cand s-ar consuma pe sine. Mereu are o nemultumire ca nu ii poarta de grija Dumnezeu, ca nu i-a dat ceea ce se astepta sa-i dea, si asa ramane cu cele bune ale sale, cu succesele sale, cu izbanzile sale, cu virtutile sale, cu o oarecare dreptate, care este in definitiv dreptatea lui. Altceva este sa te simti foarte-foarte pacatos, dar in acelasi timp sa simti, cum spune Apostolul Pavel, ca ai fost miluit. Nu zice asta Apostolul Pavel, ma corectez; zice: „M-a miluit Dumnezeu“. Oricum, Apostolul Pavel, atunci cand i-a vorbit Hristos, a schimbat ceva. Pentru alta misiune se ducea in Damasc, dar altele s-au intamplat acolo. Alta era calea lui, dupa cum este si drumul lui. Este calea lui Hristos. Care din noi se preda lui Hristos asemenea Apostolului Pavel? Dupa cum am mai zis, atunci cand Hristos Insusi Se arata Apostolului Pavel si il asigura ca ii incredinteaza lucrarea pe care avea sa i-o incredin¬teze pentru lumea intreaga2, Apostolul Pavel, dupa primele incercari, se afla in Tars, chiar in patria lui, unde a ramas un timp. Daca ar fi fost altcineva in locul lui, care nu ar fi priceput aceste lucruri, si nu ar fi acceptat in sufletul lui ca totul tine de Dumnezeu, ca tot ce se va intampla inlauntrul sau vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa se predea lui Dumnezeu cu smerenie si cu pocainta; daca, deci, ar fi fost altcineva in locul Apostolului Pavel, ar fi gasit o mie si una de justificari. „Mi-a incredintat Hristos aceasta misiune. De ce ma impiedicati? De ce ma judecati?” Si din initiativa lui, ar fi alergat in toata lumea sa implineasca lucrarea lui Hristos. De ce sfintii, care fac minuni prin cuvintele si faptele lor – si nu numai ca ei cuceresc multimile si, prin adevarul lui Dumnezeu, ajuta mii de suflete sa se lepede de viata pacatoasa, sa se intoarca de la idoli si sa creada in Dumnezeu, dar fac si alte minuni foarte vizibile: tamaduiesc bolnavi, invie inca si morti , nu se gandesc ca acestea s-au facut prin puterea lor, asa incat sa se mandreasca si sa se laude pe sine, sa incerce sa iasa in fata si sa vrea sa fie vazute si luate in seama aceste lucruri si de altii? Ce sfant face acest lucru? Va mai fi sfant daca face aceasta? Si daca sfantul, care este instru¬ment al lui Dumnezeu si are incredere totala in El si primeste atata har ca sa faca aceste lucruri minunate, nu concepe sa se mandreasca, pe ce ne vom baza noi si cum vom socoti un simplu gest ca acela de a da o farfurie de mancare sau un cuvant bun sau a face un serviciu celuilalt? Si Doamne fereste sa nu observe si ceilalti ca am facut aceste lucruri sau sa nu recunoasca, sau noi insine sa nu ne laudam un pic, fata de ceilalti sau fata de sinele nostru!
Este aceasta viata crestineasca? Avem duhul lui Dumnezeu in noi? A ajuns harul lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru si ne-a inviat inima? Si, mai mult, suntem noi indreptatiti de Dumnezeu si ne supunem dreptatii Lui? Nu avem nicio lega¬tura cu viata crestineasca, si ne miram ca nu renastem. Avem inca inlauntrul nostru slabiciunile, patimile, egoismul nostru, mandria, slava desarta, ambitia, mania, dispozitia spre barfa, spre jude¬cata. Cel putin sa realizam ca suntem asa si sa spunem: „Dumnezeule, spunem ca suntem crestini; de unde pana unde?”. Insa pentru ceea ce suntem in sufletul nostru, noi spunem asa: „Iata, Dumnezeu nu ne-a facut binele acesta si de aceea suntem asa”. Aceasta se intampla deoarece noi nu ne-am predat lui Hristos si nu L-am lasat sa lucreze inlauntrul nostru ca sa ne invie sufletele. Vina e a noastra. Nu inseamna ca a intarziat Hristos; cel putin sa fim constienti de asta! Insa nu vedem lucrurile asa, ci incercam din toate partile sa ne pacalim pe noi insine si sa ne convingem ca suntem ceva, pe care trebuie sa-l vada si ceilalti.
Lasarea in voia lui Hristos aduce odihna. Vad unii oameni care constata ca au anumite slabiciuni, anumite stari deloc bune inlauntrul lor. Vai, vai! Mai au putin si innebunesc. De ce? Oare atat de mult resping pacatul dinlauntrul lor? Nu este asa. Cel care se incredinteaza lui Hristos, oricate lucruri dintre cele mai rele va vedea inlauntrul lui, nu se va tulbura, nu va deveni nefericit. Poate va spune: „Dumnezeul meu, Iti multumesc ca ma luminezi sa vad cine sunt”. Si se va smeri in fata lui Dumnezeu si va incepe sa planga si sa se roage cu credinta in Hristos, pana cand va fi izbavit. Bineinteles, va cere acestea, dar in acelasi timp va avea inlauntru pace, liniste, deoarece in sfarsit si-a gasit doctorul, in care poate avea incre¬dere totala, pentru ca este un doctor Atotputernic, care poate face orice. Poate sa sufere, poate sa fie inca sub influenta pacatelor si a situatiei sale si totusi, de vreme ce se lasa in mainile lui Dumnezeu, de vreme ce se increde in dreptatea Lui, isi si afla odihna, pacea si nu se mai nelinisteste. Invata sa astepte si nu i se mai pare greu sa astepte, oricat ar fi nevoie, pana cand il va tamadui Dumnezeu.
„Le-am luat Eu asupra Mea pe toate, lasa-Mi-le Mie pe toate! De aici inainte vreau doar sa asculti de Mine, sa crezi in Mine si sa nu indraznesti sa crezi in tine si sa te autojustifici. Preda-te dreptatii pe care Eu ti-o ofer, mantuirii pe care Eu ti-o dau“. Si astfel sa plecam toti bucurosi si veseli, recunoscatori si multumind lui Dumnezeu”. Amin (postat pe fb de Ioan Monahul)
Vezi mai mult



Îmi place

[Adrian Pop]

Ioan Monahul a distribuit postarea lui.

· 4 ore ·












Ioan Monahul · 4 ore ·


La Multi Ani celor ce poarta numele Sfinților Apostoli Petru și Pavel !
Cu ce cununi de laudă vom încununa după vrednicie pe marii apostoli ai lui Hristos, pe P...etru şi pe Pavel? Pe aripile cunoştinţei de Dumnezeu, mâinile Evangheliei darului, râurile înţelepciunii, luminătorii lumii, trâmbiţele Teologiei; pe tâlcuitorii învăţăturii şi stricătorii înşelăciunii, pe săbiile Duhului cele înfricoşate şi stâlpii Bisericii: pe Petru, piatra credinţei, şi pe Pavel, ritorul Bisericii lui Hristos!
Aşa se minunează Sfânta Biserică astăzi punându-ne înainte spre duhovnicească cinstire icoana marilor Apostoli Petru şi Pavel, care ne-au adunat la această sfântă prăznuire. Să ne închinăm cu multă evlavie înaintea lor şi să ne învăţăm din pilda vieţii lor, care este chipul adevăratei slujiri a lui Hristos.
Sfântul Apostol Petru a fost chemat de Domnul pe când pescuia cu fratele său Andrei pe lacul Ghenizaretului. „Veniţi după Mine, îi cheamă Domnul, şi vă voi face vânători de oameni” (Matei 4, 20), şi cei doi fraţi, lăsând mreaja şi luntrea, au mers îndată după El. Aşa îşi începe Petru ucenicia în Hristos, hotărât, fără ezitare, cu toată dăruirea. Cine ar mai face astăzi ca el?Să lase familie, casă, rude, să părăsească totul fără şovăire şi să urmeze chemării lui Hristos: „Veniţi după Mine!”
Odată, Mântuitorul, vrând să afle din gura ucenicilor ce cred ei despre Dânsul, îi întreabă: „Voi cine credeţi că sunt Eu?” Petru este cel dintâi, care răspunde hotărât: „Tu, eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Pentru care răspuns, Domnul îl fericeşte zicând:
„Fericit eşti, Simone, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Şi-ţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18).
Pentru hotărârea, dârzenia, sinceritatea şi dăruirea sa, Mântuitorul îl împodobeşte cu acest titlu de cinste: „Piatră a credinţei”.
Iată pe Petru cerând să meargă pe ape: „Doamne, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”, şi Petru merge pe apa învolburată a Ghenizaretului ca pe uscat. În vremea spălării picioarelor, la Cina cea de Taină, numai Petru se împotriveşte învăţătorului, Care le spală picioarele: „Cum, Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”. Şi tot el, plin de râvnă întru apărarea Stăpânului taie cu sabia urechea slugii arhiereului, în noaptea prinderii Domnului, în Ghetsimani.
După Pogorârea Sfântului Duh, Petru este un neobosit propovăduitor al Evangheliei. Iată pe pescarul cel neînvăţat, pe meşteşugarul cel zelos şi hotărât vânând dintr-o singură cuvântare trei mii de oameni; iată-l vindecând boalele şi neputinţele nu numai cu cuvântul, ci şi cu umbra. Iată-l întărind biserici şi cetăţi pe piatra credinţei, aducând la Hristos nenumărate mulţimi, începând de la Ierusalim până la Roma cea păgână, înfruntând şi ruşinând păgânătatea şi necredinţa. Nimic nu a fost în stare să-i înfrângă râvna şi arderea duhului. Doar ucigaşul împărat Nero a stăvilit-o prin răstignire. Dar şi în moarte s-a arătat dârz: „Să nu fiu răstignit ca Domnul şi învăţătorul meu, nu sunt vrednic de aşa cinste“, şi a fost răstignit cu capul în jos.
„Iisus a înfipt crucea în pământul pe care l-a răscumpărat; Petru o înrădăcinează în cer, privind răsturnat împărăţia, ale cărei chei îi fusese încredinţate. Iisus atârnă cu toată greutatea spre pământ, ca un rod pe ramură. Dar Petru este răstignit mai jos, ca o ancoră deasupra adâncului. Ancora vie a Bisericii, cea întărită pe mărturisirea lui“ (Claudel).
Petru, piatra credinţei! Pe această piatră s-a zidit Biserica lui Hristos şi nici porţile iadului nu o vor birui.
Sfântul Apostol Pavel, numit Saul înainte de chemarea la apostolat, a fost întru început un prigonitor al creştinilor. Îl vedem păzind hainele celor ce ucideau cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ştefan, lângă zidurile Ierusalimului. Iar mai apoi, el însuşi este cel ce suflă cu ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului (Faptele Apostolilor 9, 1). Dar a dobândit milă de la Hristos, pentru că nu din răutate, ci din neştiinţă lucra astfel şi prin chemarea minunată de pe drumul Damascului a fost ales spre slujire, ca să poarte numele Domnului înaintea neamurilor celor păgâne (Faptele Apostolilor 9, 15).
Iată-l pe Pavel în slujba lui Hristos! După ce s-a dăruit pe sine cu totul lui Dumnezeu, I-a adus un şi mai mare dar: popoare, continente, mări, lumea întreagă. Căci mergând asupra ţărilor greceşti, în ţările barbare şi străbătând întreg pământul, zbura ca un vultur, smulgând rădăcinile păcatului, izgonind neştiinţa, ducând lumina adevărului. Ce jertfă poate fi asemenea celei a lui Pavel, pe care el a jertfit-o cu sabia Duhului Sfânt şi a adus-o lui Hristos pe altarul cel mai înalt decât cerurile? Iată-l alergând neobosit în vestirea Evangheliei, din Ierusalim în Asia Mică, de aici în Europa, înfigând sabia Crucii în inima păgânismului, în Atena; adunând ajutoare pentru cei lipsiţi, întemeind şi întărind comunităţi creştine, cu cuvântul şi cu fapta şi cu scrisul. În Asia fiind, scrie celor din Corint, mustrându-i pentru păcatele lor, că „nedrepţii, desfrânaţii, beţivii şi lacomii n-au împărtăşire cu Hristos.“ Din Corint trimite romanilor dar duhovnicesc spre întărire învăţându-i că „nu auzitorii, ci plinitorii Legii se vor mântui.”Din temniţele Romei scrie celor din Asia, efesenilor, filipenilor şi colosenilor, întărindu-i în Evanghelie. Străbate Asia, Europa şi ajunge până în Spania propovăduind pe Hristos cel răstignit, iar în cele din urma, după grele necazuri şi temniţă, îşi sfârşeşte viaţa muceniceşte, tăindu-i-se capul cu sabia.
O, minunată alergare la Hristos! Mii şi zeci de mii de kilometri în necazuri, boală, oboseală, bătăi şi primejdii de tot felul, fără să-i ostenească picioarele, fără să i se înmoaie limba de vestirea Evangheliei!„Oare cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos?“.O minunată roadă a dragostei celei desăvârşite! Pentru că în mai puţin de 30 de ani a putut să aducă la Adevăr pe greci, pe sciţi, pe romani, din dragostea de Hristos şi de fraţii pentru care ar fi voit să fie anatema! O, minunată dragoste, care a făcut pe Pavel să se facă tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească!
Pavel, ritorul cel iscusit al Bisericii şi cântăreţul cel sublim al dragostei:
„De aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător. De aş avea darul proorociei, de aş şti toate tainele, de aş avea toate cunoştinţele şi de aş avea toată credinţa încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de mi-aş împărţi toată avuţia şi de mi-aş da şi trupul să mi-l ardă, fără dragoste la nimic nu-mi foloseşte” (1 Corinteni, 13).
Aceştia sunt, iubiţi credincioşi, luceferii pe care îi prăznuieşte astăzi creştinătatea, pe care Mântuitorul i-a încununat cu negrăită slavă, iar Biserica în cântări de laudă îi fericeşte zicând:Bucură-te Petre Apostole, Piatra Credinţei! Bucurate Pavele Apostole, Ritore al Bisericii!
Prăznuind cu cântări de laude pe mai marii Apostolilor, Biserica ne pune înainte icoana adevăratei slujiri a lui Hristos. Pentru că viaţa creştină aceasta este viaţă în Hristos, slujire apostolească.
Dar sfinţii apostoli nu au ajuns dintr-o dată la această înălţime, ci au pornit din condiţii mult asemănătoare cu ale noastre. Petru era un simplu pescar pe lacul Galileii, iar Pavel împletitor de corturi şi pe deasupra slab trupeşte şi bolnăvicios. Apoi nu au fost scutiţi de păcate şi de grele căderi. Petru, ucenic apropiat al Domnului, martor al atâtor minuni şi văzător al slavei dumnezeieşti pe muntele Taborului, de trei ori s-a lepădat de Domnul şi învăţătorul, în vremea patimilor: „Nu-L cunosc, nu-L ştiu!“ Dar Pavel? Cu ce pornire şi vifor prigonea pe creştini? Însuşi Domnul îl mustră pe drumul Damascului: „Saule, de ce Mă prigoneşti?”
Ca şi noi, s-au împărtăşit de aceleaşi daruri. Pentru că acelaşi Duh Sfânt, Care S-a pogorât peste Apostoli la Cincizecime, îl primim şi noi prin sfintele taine ale Botezului şi Mirungerii.
„Oare nu ştiţi, că sunteţi temple ale Duhului Sfânt?” ne întreabă Sfântul Apostol Pavel.
Dacă prin aceste trăsături Apostolii nu se deosebesc prea mult de noi, apoi prin altele cât de departe suntem noi de dânşii! Au căzut, s-au rătăcit, dar odată ce au regăsit pe Hristos, nimic nu i-a mai putut despărţi cu dragostea de Dânsul. „La cine să ne ducem, Doamne?”, răspunde Petru, când unii dintre ucenici începuseră să părăsească pe învăţătorul, „pentru că numai Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu.“ Iar Pavel mărturiseşte cu tărie:
„Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigoana, sau sabia, sau foametea, sau golătatea? Nu! Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici cele de acum, nici cele viitoare, nimeni, dar absolut nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos” (Romani 8, 35).
Dar dragostea de Hristos însemnează trăire cu El, pătimire cu El, răstignire împreună cu El.Dacă zicem altfel, ni se împotriveşte Pavel, care aşa a slujit: „în osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, în temniţă mai mult, la moarte adeseori, bătut cu toiege şi cu pietre, în primejdii pe mare şi pe uscat; osteneli, trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi sete, în frig şi golătate“ (2 Corinteni). Şi asta nu numai o vreme, ci toată viaţa. Aşa au urmat pe Hristos Sfinţii Apostoli, aşa şi creştinii de după ei şi de totdeauna. Viaţa monahicească şi pentru o pricină ca aceasta este o viaţă aspră şi cu nevoinţe, ca măcar prin puţine suferinţe monahul să se asemene cu Hristos. De aceea, monahul se leapădă de avuţii şi trăieşte în sărăcie, ca să fie asemenea cu Cel ce a sărăcit pentru noi; se leapădă de voia sa, ca să fie ascultător Celui ce a fost ascultător până la moarte Tatălui Ceresc; îşi chinuieşte trupul prin post, prin deasa plecare a genunchilor, prin lacrimi şi privegheri, pentru ca măcar aşa să simtă cât de puţin durerile răstignirii. Da, ca să slujeşti lui Hristos, sa să fii ucenic al Lui, trebuie să fii mistuit de dragostea Lui, trebuie să suferi şi să te răstigneşti împreună cu El; să-ţi răstigneşti toate patimile şi stricăciunile din tine. Aşa au slujit Apostolii şi toţi sfinţii, pe care Biserica ni-i pune înainte, pildă de urmat.
„Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel astăzi, iar Hristos ne cheamă azi şi de-a pururea ca şi pe Petru: „Veniţi după Mine şi Eu vă voi odihni pe voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează zicând că dacă avem râvna pentru virtute, nimic nu ne poate împiedica să fim asemenea cu Pavel. Nu numai harul a făcut din el ceea ce a fost, ci şi dragostea lui, râvna lui întru slujirea lui Hristos şi întru purtarea Crucii. De aceea şi noi, uitându-ne la pilda marilor Apostoli, să zicem împreună cu Ei:Cine oare ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Iar de suntem ai lui Hristos, apoi să ne răstignim împreună cu trupul şi patimile şi poftele lui. Ca să ne facem vrednici ucenici ai lui Hristos, cu rugăciunile Sfinţilor şi Marilor Apostoli Petru şi Pavel, pe care îi prăznuim astăzi. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)