Papornița Moșului
Rezultate 1 la 4 din 4

Subiect: Interviu despre pictura din Bucureşti a Părintelui Arsenie Boca

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.181

    Interviu despre pictura din Bucureşti a Părintelui Arsenie Boca

    Interviu despre pictura din Bucureşti a Părintelui Arsenie Boca

    Alexandru Valentin CRĂCIUN: Părintele Arsenie continuă să fie un personaj incomod. De ce continuă să fie incomod – nu mă întrebaţi, nu ştiu. Astea sunt reacţiile pe care eu le-am constatat pe teren. Ele oscilau aşa: de la teamă, suspiciune, până la refuz încăpăţânat, adică negare. Deci părintele este şi temut şi contestat în acelaşi timp. De confraţii dânsului vorbesc. Cum mi-am explicat eu chestia asta?.. Din ce-am mai citit despre biografia dânsului, pentru că n-am avut privilegiul să-l cunosc în viaţă, s-a păstrat mentalitatea comunistă foarte mult în Biserică, iar pe de altă parte, prigoana pe care dânsul a suportat-o în tăcere, renumele pe care l-a avut în timpul vieţii, de om căutat de foarte multă lume şi de om văzător cu duhul ş.a.m.d., sunt lucruri care au fost foarte incomode şi pe care Biserica încă nu şi le-a asumat. Dovadă: nu s-a întocmit un dosar de canonizare a părintelui deşi, cu prisosinţă…
    Reporter: Merită. „Sfântul Ardealului”, aşa îi spunem noi. Nu ştiu dacă expresia e doar în ziarul nostru, sau, nu cred…A. V.: Eu sunt convins că există şi în Ardeal formula. În primul rând în Ardeal. Este formula lor. Este cinstit, este venerat chiar…„Sfântul Ardealului”A. V.: Subiectul cel mai repede de tratat este pictura de la Ateneu a părintelui Arsenie Boca, pe care eu n-am avut ocazia s-o aprofundez şi să o compar cu datele care există. Pictura de la Ateneu este realizată între anii 1935-1937, de către profesorul lui Arsenie Boca de la Belle-Arte, domnul Costin Petrescu. La acea vreme, Arsenie Boca, pe numele lui de student, Boca Zian, era elevul profesorului Costin Petrescu la Belle-Arte, şi după mărturia unor colegi – de pildă a lui Teodor Bodogae, părintele Arsenie Boca a pictat acolo, la Ateneul Român. În ce sens a pictat? Părintele Arsenie a făcut Artă decorativă…R.: Atunci nu era Artă murală? A. V.: Era şi pictură murală…R.: Dar dânsul a făcut Artă decorativă. A. V.: Da, asta a fost specializarea dânsului. Din anii ’30, de la Belle-Arte. Deşi, a avut cursuri de sculptură, de desen, de estetică…R.: A făcut secţia de „decorativă” în loc de cea de [pictură] murală.A. V.: Da. E interesant, eu am fost la Casa Memorială „Costin Petrescu”, am vorbit cu nepotul lui Costin Petrescu, care trăieşte şi e tot arhitect, mi se pare. Chiar Costin Petrescu îl cheamă. N-a găsit, din păcate, în însemnările profesorului Costin Petrescu din acea perioadă, chiar în unele inedite pe care mi le-a dat să le consult… Nu a găsit ceva care să ateste că Petrescu a lucrat cu părintele Arsenie… Dar era ceva obişnuit în epocă. Un profesor, un artist mare, nu lucra singur. Mai ales o lucrare de asemenea anvergură ca cea de la Ateneul Român.Costin PetrescuR.: Aşa se face şi azi.A. V.: Sigur că da. Este un lucru cunoscut în domeniu. Pentru a se putea identifica oarecum cu precizie contribuţia părintelui Arsenie la realizarea frescei de la Ateneu – episodul Mihai Viteazul, acela este cel amintit, nu se specifică altele – e vorba de intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. Spun mărturiile contemporanilor că l-a pictat părintele Arsenie Boca. Şi cum se poate afla treaba asta? Eu n-am avut acces la nişte planşe mari. Pentru pictura în frescă, ele se făceau dintr-un material rezistent. Pentru a se imprima pe perete respectivul desen, ele erau perforate într-un anumit fel. Se poate constata cu oarecare precizie, prin compararea realizării finale cu aceste planşe, care e contribuţia părintelui Arsenie. Eu, cred, din câte am urmărit şi am putut să constat într-un mod empiric…R.: Important e că s-au păstrat planşele. Unde s-au păstrat?..A. V.: Sunt la Casa Memorială „Costin Petrescu”, din B-dul Dacia, chiar la intersecţia cu Piaţa Romană, în casa lui Costin Petrescu.Casa „Costin Petrescu”R.: Da.A. V.: O clădire frumoasă, mi se pare că a fost chiar proiectată de dânsul, nu ştiu…R.: Da.A. V.: Acolo, la subsol, s-au păstrat planşele. Eu n-am avut acces, pentru că, ele fiind foarte mari – sunt imense şi sunt făcute sul – ar fi însemnat un efort destul de mare să mi le scoată de acolo, să mi le expună… Dar totuşi se poate face chestia asta, dacă e gândită coerent, şi făcută cap-coadă! Ca „teren de cercetare” spun asta. Ce n-am putut eu să fac, a fost să compar aceste planşe cu realizarea de la Ateneu. Sigur, empiric, se pot face nişte analogii, nişte asocieri. Sunt nişte decoraţiuni acolo, specifice, să spun aşa… pe care părintele Arsenie le-a tot folosit… Dânsul avea un stil – încă de la vremea aia, vă daţi seama, avea douăzeci şi ceva de ani – avea o pasiune pentru migală, avea cultul detaliului, să spun aşa. Şi al minuţiozităţii. Asta v-o spun ca domeniu pe care n-am reuşit să-l duc până la capăt. Sper că specialiştii se vor ocupa şi vor elucida această problemă!R.: De unde ştim că a lucrat la scena lui Mihai Viteazul?A. V.: V-am spus: părintele Teodor Bodogae, cel care a fost colegul părintelui Arsenie Boca la Sibiu…R.: Unde la Sibiu?A. V.: La Facultatea de Teologie. Părintele Arsenie, înainte să ajungă la Belle-Arte, a făcut Teologia la Sibiu. Şi spune părintele Bodogae că părintele [Arsenie] însuşi i-a spus treaba asta!R.: Am înţeles.A. V.: E o mărturie, totuşi, credibilă.R.: Nici n-o mai punem la îndoială.A. V.: Dar merită aprofundată. Prin comparaţia unui ochi avizat, rămâne de decelat în ce măsură şi cât la sută e contribuţia părintelui Arsenie…R.: Poate într-un studiu pe care o să-l faceţi dumneavoastră. A. V.: Da, eu sper să-mi ajute Dumnezeu să ajung să am acces la acele schiţe, să fac nişte fotografii şi să compar după aceea la Ateneu. Am găsit bunăvoinţă, în orice caz, la ambele instituţii: şi la Ateneul Român, şi la Casa Costin Petrescu. Pentru acest proiect. Dar rămâne de văzut în viitor ce se va întâmpla. Acum, să vă spun de la ce a început totul, de la icoana de la Biserica Sf. Antonie. Biserica Sfântul AntonieR.: Da.A. V.: Este icoana Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, icoană descoperită „întâmplător” de mine, într-o după-amiază din luna mai a anului trecut [2007]. Eram acolo în interes de serviciu – v-am spus, lucrez la Administraţia Monumentelor, şi îl căutam pe părintele paroh, să semneze o convenţie de restaurare a picturii interioare a bisericii.. Părintele paroh nu era în biserică, eu am intrat, am zis: „Hai să aştept”. Ăsta a fost primul gând, să aştept… Am văzut că nu apare, am vrut să mă închin la o icoană, dacă tot am intrat în biserică! Şi… m-am uitat aşa, în jur. Am aruncat o privire şi mi-au căzut ochii pe icoana sfintei Parascheva, pe care, deşi fusesem în repetate rânduri acolo, până atunci, n-o remarcasem. Atunci am remarcat-o, în momentul acela! De aceea, eu cred că a fost un moment ales! De Dumnezeu. De ce n-am descoperit-o mai devreme?! Sau mai târziu?! În momentul ACELA a trebuit să iasă la iveală lucrul ăsta. Trebuie să spun că sfânta Parascheva e ocrotitoarea familiei mele. Asta, pentru mine, contează în primul rând. Asta m-a şi determinat să mă duc la ea, pentru că am recunoscut-o după siluetă, şi după o anumită „poziţie” specifică. Sfânta Parascheva e pictată într-un anumit fel: cu crucea în mână, o poziţie foarte specială. Zic: „E sfânta Parascheva, mă duc să mă închin, e ocrotitoarea familiei mele!” M-am apropiat, m-am închinat… La vremea aceea, icoana era situată în naosul bisericii, pe partea stângă, lângă o fereastră, într-o nişă cu fereastră, te puteai ruga oarecum retras, în linişte, la ea… M-am rugat, iar când mi-am ridicat privirea, am întâlnit privirea sfintei, şi am avut această revelaţie, ăsta e cuvântul – e singurul potrivit – şi am zis: este opera lui Arsenie Boca! Nu a fost ideea mea. Eu consider că acest lucru mi-a fost dat. Asta e credinţa mea. Nu e o invenţie, nu e o speculaţie, n-a fost o analogie, o asociere, pur şi simplu am avut această revelaţie, o cutremurare, care m-a convins că este opera părintelui Arsenie! Deci am ştiut din momentul acela… N-am avut argumente „metodologice”, sau tehnice, să spun aşa, dar în sinea mea am ştiut că e opera părintelui Arsenie!Icoana Sfintei Parascheva înainte de curăţareR.: Şi cum aţi reacţionat? Ce-aţi făcut atunci?A. V.: Primul lucru pe care l-am făcut, bineînţeles, a fost să mă duc în Cancelarie, la părinţii care erau deja acolo, până să apară părintele paroh, şi să-i întreb despre acest lucru. Părinţii mi-au spus că icoana este o donaţie făcută cu zeci de ani în urmă, deci bănuiesc că prin anii ’70, pentru că s-a identificat după aceea şi perioada în care a fost pictată, o donaţie despre care nu se mai ştia nici cine a făcut-o, nici când anume a donat-o, bisericii. Asta e tot ce a putut să mi se spună: că este o donaţie, şi că… Dânşii nu ştiau prea multe nici despre pictura părintelui Arsenie. În paranteză fie spus, eu fusesem la Drăgănescu de câteva ori şi aveam în minte câteva caracteristici ale stilului părintelui Arsenie, care sunt inconfundabile, şi care îi dau nota specifică. Pictura părintelui Arsenie Boca este realizată de un artist şi de un vizionar. De un om care a vrut să transpună în pictură, şi prin pictură, o viziune pe care el a avut-o asupra sfinţeniei. Din punctul de vedere al Erminiei, al canoanelor ortodoxe, bizantine, este o pictură destul de „controversabilă”, pentru că, deşi se încadrează tematic şi dogmatic fondului bizantin, ca realizare strict plastică şi ca transpunere, pictura părintelui Arsenie Boca este destul de greu de clasificat. După canoanele clasice, asta vreau să spun…R.: Bine, acum eu am văzut doar albumul, e adevărat. Nu este nici prima, nici ultima pictură „nebizantină” într-o biserică, şi nu mă gândesc numai la Grigorescu, sunt şi pictori moderni care au făcut pictură foarte frumoasă. Dar atunci ce-o face atât de specială? În afară de citatul acela foarte frumos pe care l-aţi dat dumneavoastră. Cum spunea părintele Arsenie, că el pictează sfinţii…A. V.: „Aşa cum i-a văzut!” R.: Foarte frumos a zis. Ce credeţi că o face atât de specială?A. V.: Păi, ceea ce o face atât de specială este viziunea care se ascunde în spatele ei! Faptul că e o pictură vizionară. Eu am spus treaba asta şi în articol, este pictura unui om care s-a transpus într-o anumită stare de vedere duhovnicească, şi a realizat… Pictura lui se conformează acestui deziderat. Asta şi frapează la părintele, de fapt. Eu am spus că această viziune, şi ideea de contemplaţie mistică, toată viziunea e concentrată în chip, în ochi, în expresia feţei. În privire! Asta m-a frapat pe mine la icoana sfintei Parascheva, eu aşa am avut „revelaţia” cu pricina: m-am uitat în ochii ei! Atunci am avut această revelaţie, că nu poate fi decât opera părintelui Arsenie Boca. Deci: privirea, contemplaţia, viziunea…
    R.: Era un chip strălucitor…A. V.: Sigur că da, este imaginea, dacă vreţi, am spus-o şi în articol şi o s-o spun mereu…R.: Spuneţi-o şi pentru noi, acum. Ca şi cum n-aţi fi scris.A. V.: Sigur. Este imaginea cea mai luminoasă a sfintei Parascheva pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc. Ştiţi ce e interesant la ea? Faptul că icoana, aşa cum era expusă la vremea aceea, dar şi astăzi, din câte am constatat – au mutat-o pe partea dreaptă după ce au curăţat-o – icoana, câtă vreme nu este expusă în lumină – iarăşi lumina, toate aceste simboluri vizuale – nu emană propriu-zis o strălucire aparte. Lucru valabil şi pentru pictura părintelui de la Drăgănescu. Pare un pic ştearsă, un pic stinsă. Dar în momentul în care se aprinde o lumină şi se pune pe ea – icoana străluceşte! Ceea ce vedeţi dumneavoastră aici, deşi e un pic „falsă” imaginea, pentru că imprimanta era stricată, a ieşit un pic pe verde, în imagine e galben, deci e strălucitor, e aur!Icoana Sfintei ParaschevaR.: Fondul… fondul e de aur.A. V.: Este foiţă de aur. Lucrată în filigran… O să ajungem şi la detaliile acestea. Sunt foarte importante. La părintele Arsenie totul e important! Imaginea pur şi simplu străluceşte. Dacă o să vă duceţi la Sf. Anton de curiozitate, şi vă recomand să vă duceţi acolo…R.: Chiar acum mă duc, ca să mă apuc să scriu mai cu… Mâine mă duc, ca să pot să mă „încarc”.A. V.: Neapărat! Şi să vă rugaţi la sfânta Parascheva să vă dea „încuviinţarea” de a vorbi despre ea. Pentru că este o taină şi un miracol că s-a descoperit. Eu bineînţeles că m-am rugat, iar la sfârşit am fost acolo să-i mulţumesc, pentru că DE LA ACEASTĂ ICOANĂ A PORNIT TOTUL. Icoana, aşa cum o s-o vedeţi la Sf. Anton, e realizată exact aşa cum e realizată pictura de la Drăgănescu. Atâta vreme cât nu este lumină pe ea, pare smerită, culorile parcă sunt… Părintele nu a folosit culoarea negru. N-a folosit negru. Din principiu. Avea un principiu, părintele Arsenie: nu folosea negru în pictură. Pare stinsă, cum să spun, e o învăluire.R.: Da.A. V.: Dar în momentul în care se focalizează lumina pe ea… Când au dezrămat-o părinţii, după ce au şters-o şi au curăţat-o… A fost ideea părintelui, nu a mea. Părintele Gheorghe Zaharia. A scos afară icoana – afară era o zi însorită, superbă – iar imaginea pe care o vedeţi aici este imaginea icoanei reflectată în soare. Aceste detalii de filigran, şi culorile care sunt foarte vii, sunt aşa pentru că lumina le scoate la iveală. Aşa cum este expusă acum icoana, ar trebui să i se găsească un loc special în biserică, pentru că altfel nu este bine pusă în valoare, după părerea mea. Ca şi pictura de la Drăgănescu. Dacă mergeţi acolo, o să vedeţi: când e lumina stinsă în biserică (adică doar lumina naturală), pare o pictură „afumată”, stinsă, voalată. În momentul în care se aprind luminile – e o explozie!R.: Hm…A. V.: Aşa picta părintele Arsenie!R.: Ce frumoasă e! Spuneţi-mi, a bătut atunci o rază de soare pe icoană, când aţi avut acea revelaţie? Ce era, după-amiaza?A. V.: Da. Era la prânz. Vă spun, felul în care era expusă icoana atunci, într-o nişă, în spatele ei era o fereastră, iar pe cealaltă parte era fereastra cealaltă. Şi lumina bătea pe ea! Deci a fost o impresie care e de neşters, pentru mine…………………………………………………………R.: Spuneaţi că „sfântul ocrotitor” al familiei te alege el pe tine. Aşa a fost şi cu sfânta Parascheva? Cum v-aţi dat seama?..A. V.: Îţi dai seama în momentele de CRIZĂ îndeosebi, cine îţi este sfântul ocrotitor. Pentru că acela intervine pentru tine! Înaintea lui Dumnezeu. În momentul în care treci printr-o mare criză – un deces, o boală, o încercare la serviciu, în familie, un divorţ, un copil – în momentele acestea „limită” îţi dai seama cine este sfântul tău ocrotitor. Pentru că îi simţi lucrarea! Pe pielea ta. Da. În momentele acestea îţi dai seama. Iar sfânta Parascheva a intervenit în viaţa familiei mele în momentele de criză. Mai mult nu vă spun: au fost momente de criză şi atunci am simţit lucrarea ei!R.: Da.A. V.: V-am spus: eram şi sunt foarte legat… După părerea mea, icoana părintelui Arsenie Boca este icoana absolută a sfintei Parascheva. Dincolo de această imagine a sfintei…R.: „Icoana absolută a sfintei Parascheva”, ia uite ce frumos…A. V.: Sintetizează tot, toată viaţa sfintei Parascheva: fecioria ei, curăţia, vârsta ei foarte fragedă, atitudinea aceasta de jertfire de sine, de răstignire, privirea care trece dincolo de tine… Eu zic că o icoană mai completă nu există. Şi nu va mai fi! Părintele Arsenie, sfinţii pe care i-a pictat, i-a văzut. Asta spunea el, de fapt. Sunt mai mult decât nişte simple aproximări, sunt întrupări ale unor „tipuri”, să zic aşa. Ale unor tipuri: tipul fecioriei, al jertfei şi aşa mai departe. Sunt multe de spus despre această icoană…Icoana Sfintei Parascheva în timpul curăţăriiR.: Deci interesant, după articolul dumneavoastră din Lumea Credinţei venea multă lume…
    A. V.: Da. „Valuri de oameni”, după expresia părintelui Gheorghe. Au venit câteva valuri de oameni şi au întrebat…R.: Şi ce făceau, se rugau?..A. V.: Nu. Au întrebat: „Vrem să ştim unde este icoana sfintei Parascheva!” Ei nu ştiau că există în Bucureşti o icoană a părintelui Arsenie Boca. Au vrut s-o vadă! Şi atunci părinţii au scos-o de acolo, pentru că era un pic ferită, v-am spus, de lume… Au pus-o pe partea dreaptă, ca tot cel ce vine să se închine. Şi mi-a povestit cineva care a fost acolo că multă lume vine, îşi face fotografii cu icoana sfintei, şi le sfinţeşte chiar acolo. Deci lumea simte nevoia să aibă în casă o icoană pictată de părintele Arsenie.R.: Sfinţeşte fotografiile?A. V.: Le înrămează, le sfinţesc, da… Lumea deja simte lucrarea acestei icoane. Eu sunt convins că ea [sfânta] a ales momentul în care să iasă la iveală!R.: Aţi spus că vin cu precădere credincioşi care, la rândul lor „cred” în părintele Boca.A. V.: Absolut. Sută la sută, pentru că ei vin să-l „vadă” pe părintele Boca, de fapt. Eu zic că este, pe de o parte, lucrarea sfintei Parascheva, evident, şi pe de altă parte, lucrarea părintelui Arsenie Boca. Pentru că oamenii aceştia care vin şi care vor să vadă, vin în primul rând pentru că în Bucureşti nu se ştie nimic de părintele Boca. Sunt oameni care, de obicei, nu au avut posibilitatea să ajungă la Prislop, sau la Drăgănescu, sau dimpotrivă, sunt oameni care au fost acolo şi vor să vadă şi în Bucureşti ceva pictat de părintele ş.a.m.d. Această icoană face parte din fenomenul legat de persoana părintelui Arsenie Boca. Asta trebuie spus.R.: Da. Să revenim la povestea ei. Spuneaţi că v-aţi dus imediat la…A. V.: Imediat ce am avut această „revelaţie” m-am dus la Cancelaria bisericii, şi am discutat cu părinţii de acolo. Mi s-a spus că e o donaţie, că nici dânşii nu ştiu prea multe, nu s-au păstrat documente… Pur şi simplu a fost o donaţie. Mai multe nu mi-au spus. Eu eram în continuare foarte intrigat, pentru că nu primisem un răspuns „satisfăcător”. A doua zi am revenit, am făcut foarte multe poze cu ea, şi m-am dus la Drăgănescu! Drăgănescu este, după cum se ştie, biserica pictată în întregime de părintele Arsenie Boca. Singura biserică pictată în întregime de părintele. M-am prezentat acolo, cu tot felul de întrebări în gândul meu, în mintea mea, şi…

  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.181
    Biserica DrăgănescuR.: La părintele…
    A. V.: Părintele Lucian. Lucian Răzvan Petcu.R.: Câţi ani are părintele?A. V.: În jur de 40 de ani, în orice caz, nu asta este important. Important este că părintele Lucian este „pus” acolo de părintele Arsenie. „Pus” între ghilimele, bineînţeles, pentru că părintele Arsenie nu putea să „lase” pe oricine acolo! V-am spus, eu deja fusesem acolo de câteva ori, mă cunoşteam bine cu părintele. I-am arătat fotografiile, în biserică fiind şi soţia dânsului, doamna preoteasă, şi am asistat la o chestie foarte interesantă… Au avut şi dânşii „revelaţia” pe care am avut-o eu, numai că „în trepte” (râsete). Adică, ceea ce am avut eu dintr-o dată, dânşii au avut gradat. Au luat-o sistematic. Asta mi-a prilejuit şi mie o analiză aprofundată… Fiecare amănunt contează. Tehnica aceasta, pe care părintele Arsenie a luat-o din anii ’40, această filigranare a fundalului, modelul din fundal… Trebuie spus că părintele Arsenie Boca, în perioada interbelică, prin anii 1938-1939, fusese la Chişinău, în Basarabia, unde învăţase metaloplastia, pictura aceasta în foiţă de aur. De acolo, se pare (zic eu, dar se poate documenta treaba asta), a venit cu aceste tipare pentru decoraţia fundalului. Şi… eram acolo [la Drăgănescu], asistam, n-am încercat să-i influenţez în niciun fel, le-am spus: „Uitaţi, mi se pare că e opera părintelui Arsenie Boca. Rogu-vă, daţi-vă cu părerea şi spuneţi-mi dacă bat câmpii sau ce se întâmplă”. Şi au luat-o amănunţit. Au comparat-o cu pictura de la Drăgănescu, şi în special cu o imagine tip medalion a sfintei Parascheva, realizată după acelaşi tipar. Şi au ajuns şi dânşii la concluzia că toate amănuntele: mătăniile, crucea, gestul, mâna, chipul, sprâncenele, felul cum sunt realizate, indică…R.: Mătăniile aţi spus?A. V.: Nu în fiecare icoană, sfânta Parascheva are mătănii. La părintele Arsenie…R.: Întotdeauna are.A. V.: Da. Şi la Drăgănescu şi aici. Amănuntul care este bulversant şi izbitor, care înclină total balanţa în favoarea părintelui Arsenie, este faptul că litera „S” este frântă! Acest tip de scris se mai poate întâlni, deşi cu mici diferenţe, în pictura de biserici de la noi, dar „S”-ul este frânt doar la părintele Arsenie. Întotdeauna. Asta-i „semnătura” părintelui. După părerea mea. Indiciul că e pictat de părintele, este frânt „S”-ul! E singura literă pe care a frânt-o! Este din două părţi: partea de sus şi partea de jos. E frântă… Da. Părintele şi-a stilizat scrisul, în decursul anilor, pentru că era un perfecţionist, şi a ajuns la un caracter, zic eu, unic. Care se poate observa la Drăgănescu. Ce să vă mai spun? Au ajuns şi dânşii la concluzia că nu poate fi decât opera părintelui Arsenie Boca. Mi-au şi spus: în proporţie de 100%. Erau convinşi. Ulterior, aveam să aflu, tot de la părintele Lucian, că ucenicul părintelui Boca din perioada aceea, părintele – acum episcop de Vârşeţ – Daniil Partoşanul, imediat ce a văzut fotografia cu icoana, a spus că este 100% opera părintelui Arsenie Boca. Deci a recunoscut-o şi sfinţia sa. Dânsul a asistat la pictarea bisericii de la Drăgănescu. A stat lângă părintele şi a văzut. Această icoană va avea un destin – din acest moment în care s-a făcut legătura cu părintele Arsenie Boca – va avea un destin foarte interesant în Bucureşti, pentru că, să nu uităm, este expusă în biserica din „buricul” Bucureştiului, Biserica Domnească a Curţii Vechi. Este considerată cea mai veche ctitorie a oraşului. Lucru care nu este întâmplător. Părintele Arsenie Boca se află în mod simbolic în Bucureşti în această biserică, şi are o lucrare chiar din inima Bucureştiului. Da. Ce pot să vă mai spun este că într-adevăr, după ce am scris articolul şi am relatat povestea acestei icoane, foarte succint, părintele [Gheorghe Zaharia] mi-a mărturisit că există oameni care vin acolo special ca să se închine la această icoană.R.: Asta voiam să vă întreb: sunt doar bucureşteni, sau sunt şi din afara oraşului?A. V.: Eu personal am asistat la o vizită făcută de nişte sârbi, în Bucureşti, care au ţinut să vadă această icoană. Şi cărora le-am şi dat explicaţiile de rigoare. Părintele Arsenie este deja un fenomen care a depăşit graniţele României. Pot să v-o spun. Vin oameni…R.: Sârbii ştiau de Arsenie Boca?A. V.: Da!R.: De altfel, ei sunt şi foarte legaţi de sfânta Parascheva, asta m-a lămurit părintele Daniel Benga.A. V.: Sigur că da. Este o dublă motivaţie pentru ei. Şi au ţinut să vadă această icoană!R.: Dar ştiau de părintele Boca.A. V.: Da.R.: A depăşit graniţele ţării. Faima dânsului, numele dânsului…A. V.: Este faima sfinţeniei de fapt, care nu are graniţe geografice. Eu sunt convins – iar ăsta e ultimul cuvânt pe care pot să-l spun despre această icoană – sunt convins că va avea un destin la înălţimea celui care a pictat-o.………………………………………………………………………….R.: Mai avem un apendice, pentru că aţi început data trecută să-mi povestiţi ceva. Aveaţi o bănuială, că ea a fost pictată…A. V.: Da, aceasta sigur este o deducţie, dacă vreţi. Părintele Boca a realizat această icoană în perioada în care lucra la Atelierele Patriarhiei de la biserica Schitul Maicilor din Bucureşti.R.: Unde e Schitul Maicilor?A. V.: Schitul Maicilor este o biserică aflată în zona Uranus-Izvor, pe lângă Palatul Parlamentului, unde s-a demolat masiv. Aşezământul unde a lucrat părintele nu mai există, l-au demolat comuniştii în ’82. Erau Atelierele Patriarhiei…R.: Era schit, sau ce…A. V.: Da, a fost schit de maici. De aceea se şi numea Schitul Maicilor.R.: Până în ’82?A. V.: Nu. E o biserică veche, vă daţi seama. Rămăsese doar biserica, cu Atelierele Patriarhiei în jurul ei… care au funcţionat acolo pe vremea lui Iustinian.Schitul Maicilor şi Atelierele PatriarhieiR.: Ateliere de icoane?A. V.: De icoane, de lemnărie, obiecte de cult…R.: Deci acolo au fost, că pe urmă le-a dus la Plumbuita. Dacă or mai fi acolo…A. V.: Da, le-au mutat. Asta a fost pe vremea patriarhului Iustinian.R.: „Iustinian cel luminat”, să zic…A. V.: „Iustinian cel mare” (râsete).R.: Da, că după aia au început [demolările], el avea personalitate.A. V.: După moartea lui, da… El i-a ţinut în frâu pe comunişti. Nu mai există, din păcate, Atelierele.Atelierele Patriarhiei în timpul demolării (1982)R.: Să mai sistematizăm o dată cadrul în care a venit părintele Arsenie în Bucureşti, dacă nu vă supăraţi. Ieşise din puşcărie, părintele?A. V.: Nu. S-o luăm cu începutul. În 1959, părintele a fost izgonit din mănăstirea Prislop.R.: Încă nu făcuse puşcărie?A. V.: Făcuse puşcărie în anii ´50, la începutul anilor ´50. Timp de un an. La Canal a fost. La Prislop a stat din ´49 până în ´59 mi se pare. În ´59 a fost scos, înainte chiar să apară decretul acela celebru, cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Dânsul a venit în Bucureşti.R.: Avea dreptul să slujească?A. V.: Nu avea dreptul să slujească. Trebuie spus acest lucru – era civil în Bucureşti. Dar până în ´59 a slujit la Prislop, a fost stareţul mănăstirii. Apoi a fost duhovnicul mănăstirii.R.: La Sâmbăta a fost înainte?A. V.: În anii ´40. Până în ´49, cam aşa.R.: Şi a fost scos fără drept să mai slujească şi nici să picteze, nu? Interdicţia de a picta…A. V.: Nu. Interdicţia de a picta nu poate fi dată de Biserică. De pictat poate picta şi un laic. Biserica i-a interzis părintelui Arsenie dreptul de a sluji. Ca preot.R.: A fost scos de la Prislop şi dânsul a venit de bunăvoie în Bucureşti?A. V.: Da, a venit de bunăvoie. Însă trebuie spus că în acea perioadă, 1959-1961, părintele a realizat fresca de la Sf. Elefterie-Nou. Începând din 1961 este angajat al Patriarhiei Române la Atelierele din incinta Schitului Maicilor din Bucureşti, ca pictor. Deci nu avea nicio legătură cu slujirea dânsului în biserică. Dar a fost angajat ca şi pictor bisericesc.R.:La Drăgănescu când ajunge?A. V.: La Drăgănescu ajunge în 1967-1968 şi stă acolo până în ´89. Cu întreruperi, bineînţeles. Pentru că tot timpul mergea la Sinaia, la „metocul” mănăstirii Prislop de la Sinaia.R.: Avea drept să slujească?A. V.: Nu a mai avut dreptul să slujească. Trebuie spus acest lucru, care este cutremurător, după părerea mea: acest om cu vocaţie liturgică, pastorală, o personalitate extraordinară, care a catalizat mii şi mii de oameni, masse întregi, şi la Prislop şi la Sâmbăta de Sus, acestui om i-a fost interzisă slujirea în biserică.R.: Până la moartea lui.A. V.: Până la moartea lui. Acest lucru rămâne, după părerea mea, o pată pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române. Nu a venit [propriu-zis] doar din partea Bisericii, dar Biserica s-a conformat, şi a interzis acestui om de mare vocaţie, slujirea în biserică.R.: Şi la Prislop ce s-a întâmplat, de a fost izgonit de acolo?A. V.: La Prislop, se repeta istoria de la Sâmbăta. Venea lume…Mănăstirea PrislopR.: Se golea Braşovul, îmi spunea cineva.A. V.: Exact. Era un fenomen care se crease în jurul persoanei părintelui. Şi părintele devenise incomod. Pentru regimul comunist. Veneau masse întregi de oameni, şi la Prislop. Îl căutau, se întâmpla ce se întâmplase şi la Sâmbăta. Deci n-au reuşit, prin mutarea părintelui la Prislop, să împiedice acest fenomen de anvergură care a existat în jurul părintelui. Şi pur şi simplu l-au „demis” de la Prislop. Părintele începe [deci] pribegia în Bucureşti, care a durat câţiva ani, până s-a angajat la Patriarhie. În acest interval, ´61-´67, cât timp a lucrat, oficial, ca pictor bisericesc la Atelierele Patriarhiei, poate fi încadrată şi realizarea acestei icoane [a sfintei Parascheva]. Această icoană a fost o comandă. Cam aceasta ar fi povestea legată de icoana sfintei Parascheva. Mai multe detalii nu se pot şti deocamdată, eu sunt convins că ele vor ieşi la iveală, dacă va fi nevoie să iasă, vor ieşi. Nu prin mine, prin alţii………………………………………………………….R.: Aţi cercetat Arhivele… care sunt în Piaţa Amzei, dacă nu mă înşel, nu?A. V.: De fapt, sunt spre Str. General Berthelot. În zona veche, pe Str. General Budişteanu, mi se pare.R.: E chiar lângă facultatea lor.A. V.: Da.R.: Şi acolo de ce v-aţi dus? Mi-aţi spus că aţi avut nişte revelaţii zguduitoare, dacă aţi putea să mi le spuneţi… Data trecută nu mi le-aţi putut spune, acum nu ştiu…A. V.: Eu vi le pot spune, dar nu ştiu dacă dumneavoastră o să le puteţi „spune”.R.: Să încercăm şi să vedem.A. V.: Haideţi să vă spun: ce poate să apară. Am fost la Arhivele Universităţii de Belle-Arte. Belle Arte (vechiul sediu)R.: Când asta, tot anul trecut?A. V.: Bineînţeles.R.: A fost anul dumneavoastră „de graţie”, să spun aşa.A. V.: Eu zic a fost anul Părintelui (râsete). Eu nu îmi programasem treaba asta, pur şi simplu am sunat acolo, şi mi s-a făcut legătura cu un domn, care mi-a făcut legătura cu o doamnă, care era şi soţia dânsului. Doamna se ocupa de arhive, şi… Graţie dânsei am avut acces la acele arhive. (…) Părintele Arsenie mi-a deschis porţile. Altfel nu aş fi avut acces „pe viu” la acele documente. Poate niciodată.R.: De ce, pentru că nu eraţi autorizat?A. V.: Eram autorizat!! Dar, mi-ar fi arătat ei cât ar fi vrut să-mi arate, nu cât ar fi vrut Părintele să-mi arate. (…) Oamenii trebuie menajaţi. Ce pot să vă spun eu, şi ce poate fi povestit: am ajuns acolo printr-un miracol, am avut acces la arhivă printr-un miracol. Informaţia care trebuie spusă, pentru că părintele a vrut să se ştie, este că studentul Boca Zian a absolvit Academia de Belle-Arte cu calificativul „Foarte bine”, deci nu a fost un mediocru, a fost un student foarte bun… Avea rezultate foarte bune: nu există menţiunea „slab”, nici vorbă. Există doar „bine” şi „foarte bine”. A participat la cursuri de estetică, de istoria artei, de sculptură, de modelaj, desen ş.a.m.d. Peste tot, rezultate excepţionale. Aici vreau să vă spun şi părerea mea: părintele a fost un om dotat nu numai duhovniceşte, ci şi nativ, ca fond artistic. Ca talent nativ, era un om înzestrat.Belle Arte (vechiul sediu)R.: Poate de aceea a simţit nevoia să facă Belle-Arte, nu?A. V.: Se pare că a făcut [Facultatea de] Belle-Arte la recomandarea Mitropolitului Nicolae Bălan. Este cunoscut în epocă talentul părintelui de a picta, de a sculpta şi chiar de a cânta la flaut. Se spune că părintele cânta la flaut. Avea talent muzical, deci [era] o sensibilitate artistică. Asta trebuie spus. Am avut acces la arhivă, şi am reuşit să văd acele documente, în faţa cărora am avut o emoţie, ca şi în faţa icoanei sfintei Parascheva, de altfel: să văd semnătura părintelui, şi să mă simt „contemporan” cu părintele. Am văzut şi un exemplar după Diploma de absolvire a dânsului. Exemplarul care a rămas la facultate, ca dovadă că părintele într-adevăr a absolvit Facultatea de Belle-Arte. Semnătura părintelui m-a impresionat.Foaia matricolă a Părintelui Arsenie (Boca Zian)R.: Dacă e numai atâta, faptele sunt pozitive…A. V.: Atâta este ceea ce poate fi povestit despre acest lucru. Restul nu poate să apară.Biserica Sf. Elefterie-NouR.: La Elefterie, s-a întâmplat după…A. V.: După icoana cu sfânta Parascheva.R.: Când anume?A. V.: În vară. Lunile iunie-iulie. Ale anului trecut, 2007. S-a întâmplat în modul următor: am mers, bineînţeles, pe urmele părintelui Arsenie prin Bucureşti, şi am ajuns şi la Biserica Sf. Elefterie-Nou. Pentru că, ştiam din cărţile pe care le consultasem că părintele a pictat acolo. Nu ştiam ce anume a pictat, cât a pictat, cum a pictat…. Am fost să văd. Mai ales că, eram intrigat chiar de la Drăgănescu, de faptul că părintele Lucian fusese acolo, la Elefterie, şi comparase fresca din altar, cu schiţa în cărbune, realizată de părintele Arsenie. Iarăşi e o poveste cu această schiţă, cum a fost găsită şi recuperată printr-un miracol, la Drăgănescu. Nu se ştia de ea. Vedeţi? Sunt lucruri despre care nu ştie nimeni, nimic. Dar totuşi ele ies la iveală. Aceste lucruri de care nu ştie nimeni, sunt lucruri extraordinare, sunt revelaţii. Aşa a fost şi cu această schiţă în cărbune. A fost găsită la Drăgănescu de părintele Lucian, într-unul din multele suluri imense, de trei metri şi ceva, care erau depozitate acolo. A fost recuperată printr-un miracol, în sensul că era cât pe ce să fie distrusă pentru totdeauna, aruncată în foc, împreună cu restul sulurilor. Şi în ultimul moment, a fost deschis acel sul şi s-a văzut că este o schiţă. Şi s-a salvat. Este imensă, are peste trei metri, şi reprezintă, după cât se poate constata, PROIECTUL cu care părintele Arsenie Boca s-a prezentat la Sf. Elefterie-Nou, pentru realizarea frescei din altar.Schiţa de proiect[continuare]: Este absolut identică sub raport tipologic, cu fresca de acolo. Am ajuns la Elefterie un pic intrigat, voiam să constat „pe viu” ce a pictat părintele Arsenie acolo. Am intrat în biserică, era slujbă. Cred că era Sfântul Maslu. Da. Într-o zi de vineri. Şi cum am intrat, m-a intrigat. Trebuie spus că fresca din altarul de la Elefterie este una monumentală, poate cea mai impunătoare din Bucureşti, cu Maica Domnului şi Pruncul. Sincer vă spun. Este cea mai mare pe care am văzut-o. Şi ca realizare [artistică] e impunătoare… Maica Domnului cu Pruncul plutind pe norii cerului, nişte nori fumurii, care mie îmi evocă o lume în derivă… Parcă sunt nori de după bombardamente, un negru murdar, un gri murdar. Şi Maica Domnului, suverană, pluteşte pe acest fundal apocaliptic… Mai există o realizare la Drăgănescu, tot de părintele Arsenie Boca, în care Învierea lui Hristos este pictată pe un fundal apocaliptic. Toată lumea e în flăcări, iar Hristos e deasupra. Moarte, sânge, suferinţă şi deasupra, biruinţa Învierii. Pe un fundal de Apocalipsă. Acest contrast… Am ajuns acolo, v-am spus, şi m-am cutremurat, pentru că fresca este iluminată superb, absida altarului e imensă… Ceea ce m-a frapat şi m-a răvăşit a fost Pruncul! Pentru că nu ştiam cum să-l „clasez”. Imaginea Maicii Domnului este un pic mai neoclasică, să zic aşa. Destul de conformă cu un anumit stil neobizantin, de sfârşit de secol XIX. Pruncul, prin veşmântul şi atitudinea lui… (În Biserică se numeşte „Veniţi la Mine!”) M-a intrigat acest veşmânt al Pruncului, atitudinea cu braţele deschise, aproape de cruce, mai încolo mi s-a revelat şi treaba asta cu crucea… E atitudinea christică, prin excelenţă. Eram un pic contrariat. Şi mi-am pus, pentru prima oară, problema dacă este sau nu opera părintelui Arsenie Boca. Pentru că eu ştiam că părintele picta foarte transparent, nu folosea culori grele, închise, nu accentua foarte mult culorile… Tonurile lui sunt calde, armoniile sunt plăcute, mângâie privirea. Nu sunt foarte încărcate cromatic. Ori, această pictură este una densă. Ăsta-i cuvântul: densă. Aveam să aflu că părintele Arsenie a fost angajat la Sf. Elefterie ca pictor secund. El a fost cel care a venit cu proiectul, viziunea este a lui, clar, conform cu schiţa în cărbune care s-a păstrat. Se poate constata de către specialişti. Dar realizarea propriu-zisă, expresivitatea feţei şi a mâinilor, este şi nu este părintele Arsenie. Se vede că părintele a completat, dar şi că aportul dânsului este mai puţin de 100%.Biserica Sf. Elefterie: interiorR.: Mâna întâia fiind, hai s-o mai spunem o dată…A. V.: Vasile Rudeanu. Altarul şi pereţii laterali. Patriarhul Iustinian a vrut ca această pictură să fie executată de elevii lui Costin Petrescu. Rudeanu fiind şi el elevul lui Costin Petrescu. Deci lucrurile se leagă. Nu e întâmplător că şi părintele Arsenie a pictat acolo.R.: Restul bisericii?..A. V.: Restul bisericii a fost pictat de Iosif Keber. În anii ´70. Pentru că Vasile Rudeanu a murit în anul 1965, de o boală foarte grea. Nu a reuşit să finalizeze… Eu cred că această pictură ar trebui analizată de o comisie – nu de un singur om – de o comisie de specialişti care să „cearnă” şi apoi să dea un verdict. Pentru că lucrurile se pot discerne. Dar trebuie analizate! Cât la sută este aportul părintelui Arsenie, cât este aportul lui Rudeanu, cât este Iosif Keber ş.a.m.d. Iosif Keber e cel mai uşor să-ţi dai seama, pentru că a pictat într-un stil diferit de cei doi. Keber era un fel de „pictor oficial” al bisericilor din perioada comunistă. Era „agreat”, să zic aşa.R.: Am înţeles. Interesantă chestia asta, da…A. V.: Să continuăm povestea. Eram intrigat de acest lucru şi am început să-mi pun întrebări: într-adevăr, să fie mâna părintelui Arsenie Boca? Ce-i cu veşmântul ăsta?! Mă intriga, nu ştiam cum să-l clasific.R.: Veşmântul Pruncului?A. V.: Da.R.: Dar ce vedeaţi în momentul acela la veşmânt? Că ştiu, din ce am citit, şi din ce mi-a mai povestit părintele Dragomir, a fost o revelaţie în trepte.A. V.: Da. Prima „treaptă” a fost un fel de nedumerire. Mi se părea un element atipic, ăsta-i cuvântul. Părintele Arsenie are multe elemente atipice în pictura dânsului. Mi s-a părut că trebuie cercetat şi aprofundat subiectul. Am avut o discuţie cu un părinte de acolo, bineînţeles că am primit un răspuns negativ, descurajant. Am întâmpinat un refuz.R.: Ce fel de refuz?A. V.: Mi s-a spus că ar fi mai precaut din partea mea să spun că părintele Arsenie doar „se pare” că a pictat acolo. Deci nu că e ceva sigur: se pare. Am fost indus pe un drum al îndoielii: domnule, să nu insist prea mult. Să spun că „se pare”. Bineînţeles, m-a descumpănit treaba asta şi am plecat total „întors”. N-am putut să fac nicio fotografie, şi nici nu era momentul atunci… Pentru moment, mă gândeam să abandonez. Să nu mai menţionez acest lucru în articolul la care lucram de câteva luni de zile… Până într-o noapte, pe la orele trei, trei şi ceva… Vă spun, pentru că noaptea aceea n-am s-o uit toată viaţa: eram într-o stare de surescitare, dar nu mă gândeam propriu-zis la părintele Arsenie Boca şi nici la pictura din altar. Eram surescitat în legătură cu articolul pe care îl scriam şi pe care nu mai reuşeam să-l finalizez. Pentru că, de fiecare dată, descopeream altceva, altceva, altceva. Îl modificam din două în două zile. Pe la orele trei, am avut această revelaţie, nu pot s-o numesc altfel: am realizat, dintr-odată, că veşmântul Pruncului este O ZEGHE. Nu mă întrebaţi cum, pentru că, v-am spus, nu mă gândeam la aşa ceva. Nu e o speculaţie treaba asta, e o descoperire, pe care am făcut-o instantaneu. Mi-a fost dată. Nu pot să vă spun mai mult, pentru că nici eu nu ştiu mai mult. Tot ce pot să vă spun e că, la orele trei şi ceva noaptea, am realizat că acel veşmânt, de care eu, într-adevăr, fusesem iniţial contrariat – dar atât – este o zeghe. Bineînţeles că am sărit din pat, am făcut câteva metanii… Pentru că e singura atitudine recomandată în astfel de cazuri. Nici nu poţi să faci altceva, de fapt. Eventual să te dai cu capul de pereţi, dar nu e recomandat! Ai primit ceva. Îţi dai seama că nu este al tău, nu e ideea ta, descoperirea ta. Îţi este dat acel lucru, te depăşeşte infinit. Şi atunci, te pleci în faţa a ceea ce ai primit. E singura atitudine posibilă: metania, care este o plecăciune până la pământ.Pruncul Iisus în ZegheR.: Dar acuma mi se pare evidentă [zeghea]…A. V.: Acum, da. La vremea aceea, nu (râsete).R.: Iar pe de altă parte, ca să vă provoc, se spune că ora trei este ora diavolului.A. V.: Era chiar trecut de orele trei.R.: Ei, atunci n-a fost diavolul (râsete).A. V.: Se poate să fi fost şi diavolul pe acolo, pentru eu eram foarte chinuit la ora aceea. Nu puteam să dorm, eram într-o stare de chin. Dar chestia cu zeghea a venit ca o liniştire, ca un lucru care m-a liniştit. Sfinţii Părinţi spun că, după asta îţi dai seama dacă ceva e de la diavol sau de la Dumnezeu: dacă te tulbură sau te linişteşte. Ăsta-i un criteriu. Nu e singurul, dar e un criteriu…

  3. #3
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.181
    R.: Acum, să ne întoarcem. Aţi vrut să reveniţi cât mai repede la Elefterie…
    A. V.: Aş fi vrut să revin, dar n-aveam de ce, pentru că, din moment ce întâmpinasem un refuz… N-aveam niciun motiv să revin. Dar în sinea mea, îmi doream să revin. Pretextul sau motivul determinant care m-a făcut să ajung acolo a fost acest vis, pe care l-am avut într-o după-amiază de vară… Ştiu că erau căldurile alea teribile. Am fost la serviciu, am plecat mai devreme, pe la vreo două… R.: A, deci totuşi nu v-aţi dus la Elefterie, după revelaţia cu zeghea… A. V.: Nu m-am dus! Pentru că nu aveam de ce. Nu puteam să mă duc şi să le spun: domnule, mie „mi se pare” că este o zeghe. Nu puteam. Biserica Sf. Elefterie: interior R.: Şi câte zile au trecut până la vis? A. V.: Vreo două săptămâni. Cam aşa. R.: Interesant. A. V.: Eu nu mai voiam să scriu despre treaba asta. Renunţasem în sinea mea, la acest subiect numit „pictura Părintelui Arsenie de la Biserica Sf. Elefterie”. Pentru că nu aveam cum să mă leg… neavând niciun sprijin din partea Bisericii. Nu poţi să te „avânţi” în nişte lucruri. Şi nici n-am vrut să fac ceva fără binecuvântare. Repet: n-am vrut să mă pun împotriva acestor „curente”. Şi să fac o chestie de orgoliu, să spun: ia uite, ce mi s-a părut mie etc. Nu. Sigur, dacă e voia părintelui Arsenie, va ieşi la iveală. Dacă nu, nu mă bag! Şi n-am vrut să mă bag. Însă am avut acest vis, care m-a făcut să mă duc din nou acolo, şi să-l întâlnesc pe acest om providenţial, pe care părintele Arsenie l-a pus acolo, sunt convins de treaba asta: părintele Mihai Florin Dragomir. Dânsul mi-a dat fotografii, m-a încurajat cu părintele Arsenie, mă consideră ucenicul dânsului, pentru că ne leagă părintele Arsenie Boca. Am fost împreună la Drăgănescu… Ne leagă multe. R.: După aceea aţi fost, nu? A. V.: După vis, da. Haideţi să vi-l spun. Eram într-o după-amiază de vară, în iulie cred că a fost… Nu, în iunie: 26 iunie. La sfârşitul lui iunie. R.: Primul val de căldură. Atunci a fost primul val. Al doilea, cel cu cod roşu, a fost după o lună. A. V.: A fost o vreme teribilă. Am „fugit” de la serviciu pe la orele două, n-am mai rezistat. Ţin minte că eram nemâncat, eram şi într-o stare de epuizare fizică… Am ajuns acasă, şi n-am putut decât să mă bag în pat, să mă culc. Eram epuizat! Şi am avut acest vis… R.: Dacă l-aţi avut după-amiaza, la orele trei, se spune că e ora lui Iisus. Atunci se pare că a fost răstignit Mântuitorul. Nu se ştie ora exactă, dar… A. V.: Eu vă spun ce am trăit. Am trăit o stare de pace. Visul a început destul de abrupt şi de tensionat: eram într-o stare de incertitudine, am visat chiar chestiunea articolului meu. Pe care îl rescrisesem de multe ori, şi cu care m-am prezentat, în vis, la Elefterie. R.: Despre pictura părintelui Boca, nu? A. V.: Da. În care menţionam şi chestia cu zeghea. M-am „prezentat” cu acest articol, la părinţii de acolo. R.: În vis. A. V.: Da. Şi discutam în contradictoriu cu dânşii, care se opuneau… Trebuie spus că eu eram în afara bisericii cu un părinte de acolo, tot pe o vreme cu soare, şi încercam să-i explic cu articolul, cum stă treaba… La un moment dat, m-am uitat spre altar, spre biserică. Şi vedeam fresca din altar. Era luminată, şi o vedeam. Voiam să-i spun părintelui despre zeghe, dar, nu ştiam cum s-o fac: nu voiam nici să-l şochez… Nu ştiam cum să-i spun. Şi, la un moment dat, uitându-mă spre veşmântul Pruncului, toată imaginea era din ce în ce mai luminoasă. Şi mi s-a părut că veşmântul capătă o altă configuraţie, nu mai semăna cu o zeghe: era altceva. Atunci am avut un moment de îndoială, de cutremurare. Şi i-am zis preotului de acolo că s-ar putea să mă înşel, să nu fie vorba despre o zeghe. La care, părintele zice: „Da, să comparăm!”. Şi a scos o iconiţă din buzunarul de la piept, reprezentând exact Pruncul din altar. Era o reproducere după fresca din altar. În timp ce părintele se uita la iconiţă şi compara, în mintea lui, să vadă dacă într-adevăr e vorba de o zeghe, eu m-am uitat din nou spre altar, şi atunci am văzut. A durat foarte puţin, dar a fost excepţional, n-am să uit toată viaţa mea imaginea aceea. Pruncul, într-un veşmânt strălucitor, numai raze, raze, raze… Iar zeghea de pe veşmânt alcătuia o cruce. Nu mai rămăsese din zeghe decât CRUCEA. Făcută din gratii. Din întuneric. Şi aici se leagă şi de gestul Pruncului: VENIŢI LA MINE! Atitudinea lui: crucea. E gestul christic. Imaginea din vis R.: Vedeaţi totul prin pereţii bisericii? A. V.: Da, eu nu vedeam pereţii, eu vedeam doar fresca. R.: Eraţi afară, în curtea bisericii? A. V.: Eram afară, în curte, dar vedeam fresca! Direct. Care se lumina, se lumina, se lumina… R.: Şi crucea era luminoasă? A. V.: Crucea era făcută din gratii, din întuneric, numai veşmântul Pruncului strălucea. Era numai raze… printre gratii. Şi Pruncul era viu! Ceea ce m-a cutremurat, a fost metamorfoza asta: se transforma mereu. Era ceva viu. Nu ştiu cum să explic, această perspectivă asupra Pruncului. Şi veşmântul se modifica încontinuu, gratiile care alcătuiau o cruce… R.: Se modifica încontinuu, veşmântul? A. V.: Da, un joc de lumini şi umbre, era viu! Nu mai era ceva desenat, static, era în mişcare. Şi Pruncul părea viu! R.: Dar Maica Domnului? A. V.: Atenţia mea era pe Prunc. Sunt convins că şi Pruncul e realizat de părintele. Şi veşmântul… La sfârşitul visului, din iconiţa pe care o avea părintele, a început să picure un fel de miere, de mir… Era mai consistent decât uleiul. În momentul în care Pruncul era în acea aură de lumină şi umbră, din icoana aceea a început să picure un fel de mir gros ca mierea. Şi atunci părintele i-a spus altui preot de acolo: „Vedeţi, e vorba de o zeghe…” Atunci eu am izbucnit în plâns, şi am strâns acele picături de mir de pe asfalt, şi mi-am „uns” cu ele pleoapele. Şi m-am trezit fericit. (…) Imediat după ce am avut această descoperire cu zeghea şi cu visul respectiv, care mi-a dat puterea să ajung acolo [la Elefterie], lucrurile au intrat pe un făgaş normal. S-au aşezat. Singure. Nu m-am mai zbătut, asta trebuie spus. Pentru că începusem să mă îndoiesc eu însumi şi să nu mai vreau să pomenesc despre acest episod. Dar lucrurile s-au aşezat, iar articolul a ieşit aşa cum a ieşit. Iar eu zic că a ieşit bine, şi a avut şi impactul pe care, hai să nu zic că-l „merita”, dar în orice caz impactul pe care aş fi vrut să-l aibă. Dar au fost şi ispite, bineînţeles. Pentru că, unora n-o să le convină niciodată lucrul ăsta. Mentalităţile, v-am spus, sunt încă foarte „lezate” şi afectate… R.: Ce lucru, adică, n-o să le convină? A. V.: În primul rând, faptul că părintele Arsenie a pictat acolo. În al doilea rând, că a pictat Pruncul în zeghe de deţinut, ceea ce este foarte, foarte incomod… Pentru mentalităţile mic-burgheze, hai să nu zic ale Bisericii, dar şi ale noastre, în general. Suntem cu toţii nişte comozi, vrem să ni se dea totul „pe tavă”. Dar, în momentul în care ni se pune în faţă un asemenea simbol, lucrurile se cam clatină, ştiţi? Eu sper că părintele Arsenie va lucra în continuare prin oamenii lui, iar acest simbol va rămâne „în veac”, ca o mărturie despre nişte vremuri cumplite. Biserica Sf. Elefterie: interior R.: Dumneavoastră, în articol, aţi spus că, până de curând, nu au văzut nici părinţii de acolo, această… Asta mi-a spus şi părintele Dragomir. A. V.: Dacă o să vorbiţi de zeghe, vă rog să faceţi o referire la acest articol. R.: N-am cum să nu îl pomenesc, din moment ce visele se leagă de acest articol. A. V.: Eu nu am acest orgoliu, dar faptul că acest lucru e spus atunci pentru prima oară, trebuie amintit. R.: Dar spuneţi-mi, cum de s-a întâmplat aşa, cum credeţi? Ani de zile, nu s-a dezvăluit… A. V.: După ce am avut acest vis, care m-a răvăşit dar m-a şi liniştit, am simţit, nu numai dorinţa, dar şi PUTEREA de a mă reîntoarce la Sf. Elefterie şi de a relua problema legată de părintele Arsenie! Şi bineînţeles că, odată ce m-am reîntors acolo, m-am întâlnit cu omul providenţial: părintele Dragomir. Dânsul, nu numai că m-a ajutat, m-a sprijinit şi încurajat. Eu am simţit lucrarea părintelui Arsenie chiar în această întâlnire cu părintele Dragomir. La Sf. Elefterie se află un om, care are o mare veneraţie pentru părintele Arsenie! Pentru mine a contat foarte mult lucrul acesta. Mai ales după ce întâmpinasem acel refuz, în prima instanţă. I-am mărturisit şi dânsului descoperirea cu zeghea, a fost şi dânsul uluit… Ba chiar mi-a împărtăşit un amănunt la care nu mă gândisem: tunsoarea Pruncului este una specifică detenţiei. Eu l-am asigurat că [zeghea] e un amănunt care are acoperire inclusiv teologică… R.: Cum? Să explicăm. A. V.: Mântuitorul Hristos spune: „În temniţă am fost, şi aţi venit la Mine!” În Evanghelia de la Matei, „Evanghelia Judecăţii de Apoi” se numeşte acest fragment… Deci HRISTOS A FOST ÎN TEMNIŢĂ! Şi este în temniţă alături de cei care suferă pentru Hristos! Clar. Este, fără doar şi poate, un amănunt care are legitimitate teologică. Dacă Hristos spune: AM FOST ÎN TEMNIŢĂ, înseamnă că A FOST în temniţă! La propriu şi la figurat. A fost şi închis, în timpul pătimirii sale, dar şi împreună cu Apostolii, cu martirii creştini care au fost, de asemenea, închişi, ca şi cu cei care au suferit în prigoana comunistă. Hristos a fost cu ei! Deci, nu este o excentricitate de-a părintelui Arsenie, ceva care să şocheze etc. Nu. Trebuie subliniat acest lucru, şi combătut cu argumente teologice. Pentru că părintele Arsenie nu a vrut „să epateze burghezul”, cum se spune: „Épater le bourgeois!” Deci nu a vrut să şocheze. A vrut să arate că Hristos este solidar cu cei aflaţi în închisoare! Şi să nu uităm că, în ´58 – fresca a fost pictată în ´59 – s-a dezlănţuit… R.: Al doilea val de prigoană. A. V.: Ultimul mare val de arestări: preoţi, ţărani, muncitori, cei care s-au opus colectivizării, intelectuali… Părintele Arsenie n-avea cum să nu se gândească la lucrul acesta! Mai ales că fusese el însuşi în temniţă. Deci ŞTIA că Hristos e acolo! Nici nu discutăm lucrurile astea. Nu a vrut să şocheze, ci să arate că Hristos e prezent şi în temniţă. R.: Şi, cred eu, ca interpretare, şi în zilele noastre e valabil… Pentru că Biserica este „îngrădită” de acest ateism… militant. Nu comunist. A. V.: Postcomunist. Dar la fel de feroce! Şi de influenţă occidentală, da: secularizant. Din moment ce icoanele sunt scoase din şcoli… Sau, se vrea să fie scoase din şcoli… Învăţământul religios e pus sub semnul întrebării… Ne gândim ce ne mai aşteaptă, ce urmează?.. Ştiţi ce se spune, prigoana este pornită, dar cu alte mijloace… R.: Dar chiar şi în sufletul oamenilor înfloreşte necredinţa. A. V.: Necredinţa e un fenomen perpetuu, dar formele acestea ale prigoanei, cu scoaterea icoanelor din şcoli etc., sunt specifice timpului nostru. Înainte, pe vremea împăraţilor iconoclaşti, icoanele erau scoase din biserici şi arse pe rug… Acum ni se spune „să nu-i supărăm pe cutare…”, „drepturile omului” etc. S-a schimbat tactica, dar „năravul” e acelaşi. Simbolul e valabil şi în ziua de astăzi: Pruncul e în continuare în suferinţă. R.: Dar cum îşi explică părintele Dragomir că nu au văzut până acum, măcar preoţii de acolo… Biserica Sf. Elefterie-Nou A. V.: Domnul meu, nu numai preoţii n-au văzut. R.: Sau credincioşii?.. A. V.: Nu credincioşii! Gândiţi-vă că n-au văzut comuniştii! R.: Exact, organele represive… A. V.: Pentru că părintele Arsenie – şi sunt mărturii în sensul acesta – era supravegheat de Securitate la Elefterie! Deci a fost o sfidare la adresa autorităţilor, care atâta aşteptau, să-l bage din nou în temniţă! Pentru un astfel de simbol, îl înşfăcau imediat. NU AU VĂZUT! Este o minune şi o lucrare dumnezeiască, a părintelui Arsenie Boca. O lucrare care abia acum a ieşit la iveală. Acum s-a plinit vremea, eu ce pot să spun?! Putea să fie prin altcineva. Tot ieşea la iveală. „La plinirea vremii”. Deci nu au văzut niciun indiciu care să-l incrimineze. Sau, cum spune în Scriptură, şi eu pe asta merg: „Au văzut şi n-au înţeles. Ochii lor au fost ţinuţi”. Altă explicaţie nu există! Raţional vorbind… R.: Dar nici în vremuri de libertate n-a văzut nimeni! A. V.: Pentru că mentalităţile sunt aceleaşi! Fără nicio îndoială, mentalităţile sunt aceleaşi. Şi în Biserică, şi în societate… Noi încă nu ne-am revenit, după patruzeci de ani de comunism. R.: Dar nici preoţii n-au văzut… A. V.: Pentru că, vă spun sincer, nici măcar nu şi-au pus problema! Nu s-a pus problema despre ce ar fi vorba acolo. R.: Acum, părintele Dragomir e de acord cu asta?.. Părintele Mihai Florin Dragomir A. V.: Sigur că da. După părerea mea, orice om de bun simţ… R.: Dar de ce n-a văzut nici dânsul? Foarte curios. A. V.: Pentru că „ochii lor au fost ţinuţi”. Ca şi ochii mei, de altfel: nici eu n-am văzut! R.: Deşi aţi mai fost pe acolo, nu? A. V.: Bineînţeles. E vorba de părintele Arsenie aici. Nici eu n-am văzut. Deci nu e „ideea mea” că Pruncul ar fi fost pictat în zeghe. Nu. Este lucrarea părintelui Arsenie, care a decis, de acolo de unde este el, ca să iasă la iveală acest lucru! R.: A sosit vremea?.. A. V.: Bineînţeles! Atât şi nimic mai mult… R.: S-a „plinit”?.. A. V.: „S-a plinit vremea”, da… Expresia „plinirea vremii” există în Scripturi. Se spune că, până la venirea Mântuitorului, oamenii trăiau într-o stare de aşteptare. Şi „la plinirea vremii”, adică atunci când lumea a fost pregătită să primească mesajul Evangheliei – sigur, nu lumea în totalitatea ei, ci în esenţa ei, în ce avea ea mai bun – atunci s-a întrupat Mântuitorul. S-a pus problema aceasta de filosofi şi de gânditorii din epoca aceea şi de mai târziu: DE CE s-a întrupat Mântuitorul acum 2000 de ani, şi nu s-a întrupat acum, sau acum 5000 de ani etc. „Plinirea vremii”, despre asta-i vorba: e un proces. O pregătire, o aşteptare… Aşa şi acuma: lumea nu era pregătită, poate, să primească acest adevăr. Deşi, eu am o ipoteză personală: e imposibil să nu fi ştiut totuşi cineva de lucrul ăsta. Nu cred că, în atâta amar de vreme, părintele nu a spus la nimeni, sau că cineva nu a sesizat acest lucru. Dar cine a vrut părintele să ştie, bineînţeles! Şi Dumnezeu, în primul rând. Restul, n-au ştiut. S-au uitat, au admirat ce era de admirat, şi n-au înţeles. Dar v-am spus, cu un dram de bun simţ, nu se poate să nu crezi, mai ales dacă o şi situezi în contextul în care a fost pictată… în anul 1959, după ce începuseră arestările… Iată că are justificare şi istorică, dacă vreţi! Deci nu doar teologică. Era prăpăd ce era în închisori la vremea aceea. Elita intelectuală şi spirituală a României… Părintele Arsenie e SINGURUL care ar fi putut să facă aşa ceva. După părerea mea. Nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit măcar să gândească, darămite să şi transpună pe o frescă monumentală, în perioada aceea de prigoană şi de teroare, aşa ceva în pictură! Este un curaj care vine, nu dintr-o frondă, ci dintr-o PUTERE DUMNEZEIASCĂ. Părintele a vrut să rămână o mărturie în veac, despre acele vremuri cumplite de prigoană. Şi a rămas. Şi va rămâne! „Cărarea Împărăţiei” R.: Aş dori să vă întreb cum de, dumneavoastră, aşa de tânăr, deci nu aveaţi cum să-l cunoaşteţi pe părintele Arsenie, cum aţi ajuns să fiţi un admirator şi un credincios fervent în sfinţenia părintelui? A. V.: În sfinţenia părintelui, da. Pentru că părintele a vrut aşa! Asta e tot ce pot să vă spun. Nu mi-am propus eu acest lucru. R.: Când v-aţi apropiat de predica părintelui? A. V.: Cred că în urmă cu vreo patru-cinci ani. R.: Şi cum v-aţi apropiat? A. V.: Prin lectură, bineînţeles. „Cuvinte Vii” R.: Aţi început să citiţi cărţile scrise de el… A. V.: Sigur că da. Mărturiile care au apărut, am citit cărţile de învăţătură, aceste cuvinte duhovniceşti care au apărut destul de nesistematic, dar sunt ziditoare, după părerea mea… Era nevoie de aşa ceva. După aceea, bineînţeles, am intrat pe această filieră „autorizată” legată de persoana părintelui Arsenie Boca, anume albumele şi volumele de predici, cartea „Cărarea Împărăţiei”, care au apărut la Hunedoara. Aceea este „baza”, să zic aşa. Despre părintele Arsenie s-a vorbit destul de mult, nu suficient, dar totuşi… Care este părerea mea, în legătură cu acest subiect? Fiecare şi-a dat cu părerea, pentru că fiecare are experienţa lui, nu contestăm, e importantă şi această „anecdotică”, să-i spun, adică dimensiunea factuală. Întâmplările cu tâlc, şi tot ce se spune despre părintele… Sunt importante. Dar trebuie, zic eu, ridicată un pic „ştafeta”, pe o poziţie de seriozitate, de bun simţ. Să nu cădem în această „idolatrie”, să nu facem din părintele un fel de „figură mitică”. Părintele a fost un om real, concret, un om care a suferit foarte mult, inclusiv din partea colegilor dânsului… Discuţia despre părintele Arsenie Boca trebuie mutată, după părerea mea, dintr-un registru „anecdotic”, într-un registru grav, sobru, aşa cum era şi părintele, de altfel: un om sobru, un om serios, care nu se juca cu vorbele, nu vorbea într-o doară. Într-un cuvânt, nimerea esenţialul. Asta trebuie făcut cu părintele! Pentru că s-a vorbit aşa mult, şi cuvinte cam edulcorate, cam… Metaforele sunt bune, trezesc o evlavie reală în oameni, e nevoie şi de aşa ceva, dar e [mai multă] nevoie să ridicăm acest nivel, pentru că altfel… NU NE IA NIMENI ÎN SERIOS! „Îngerul cu Cădelniţă de Aur” R.: Da. Acuma, să revin, că vă întrebasem despre dumneavoastră şi v-aţi refugiat într-un registru livresc… şi critic. A. V.: Da, pentru că prin cărţi am ajuns la părintele! R.: Dar bine, aşa puteaţi să-l alegeţi pe părintele Cleopa… A. V.: Eu i-am „ales” pe toţi! Mie toţi îmi sunt dragi. Dar m-a „ales” şi părintele pe mine. Asta-i diferenţa! R.: Asta e o expresie pe care, toţi cei care „cred” în părintele o folosesc foarte des. O expresie care devine aproape un loc comun. Cum v-a ales? În ce sens aţi simţit că v-a ales? Vorbesc despre relaţia dumneavoastră personală cu părintele Boca. Sunteţi tânăr, e un lucru foarte rar, într-o generaţie… A. V.: Debusolată. R.: Să zicem… A. V.: O generaţie care, totuşi, îşi caută reperele. R.: Eu zic că e foarte bine „inserată”, dar în orice caz, sunteţi atipic pentru generaţia dumneavoastră. Credincios, şi foarte ataşat de părintele Boca. „Capela Sixtină a Ortodoxiei Româneşti” A. V.: Da. Asta da. Eu am încercat să mă apropii de părintele, la fel cum încerc să mă apropii de toţi marii Părinţi ai neamului românesc. Aceşti uriaşi, aceşti titani ai duhovniciei româneşti. M-am apropiat de ei cu smerenie, cu dragoste, şi am simţit lucrarea lor. A fiecăruia în parte. Nu vă imaginaţi că, dacă te apropii de părintele Cleopa, scapi „nepedepsit”! Şi părintele Cleopa are o lucrare. Dar, e o altfel de lucrare. Părintele Arsenie este omul care a avut multe taine, care abia acum încep să iasă la iveală. Este omul care a avut un anumit tip de lucrare: PROFETICĂ. Aşa se numeşte ea în Biserică. Lucrarea aceasta de a „vedea înainte”, duhovniceşte. R.: Asta v-a atras la dânsul? A. V.: Nu asta m-a atras! Şi chiar începe să mă deranjeze, în măsura în care se bagatelizează, pentru că e o harismă excepţională, şi părintele era conştient de lucrul ăsta… Părintele a şi suferit din cauza asta. R.: Am pus-o specialîntrebarea, ca să vă „desfundaţi” canalele… A. V.: Îmi dau drumul singur: nu m-a atras latura aceasta senzaţională. R.: Sunt convins. A. V.: De prooroc, de nu-ştiu-ce. Pe undeva, dăunează părintelui, după părerea mea. Pentru că se insistă prea mult… R.: Da, e o parte superficială… A. V.: Nu e superficială! Ea este reală. Dar felul în care e tratată, felul în care se raportează lumea la ea… R.: Nu ştiu cum vi s-au părut articolele mele… A. V.: Mi s-au părut scrise, totuşi, cu un duh de smerenie şi de dragoste. Asta este ceea ce rămâne, până la urmă, şi ceea ce contează: buna noastră credinţă. R.: Dar să vorbim de dumneavoastră. E foarte interesant, cum vi se întâmplă dragostea asta faţă de părintele. Apropo de Nae Ionescu şi de poliţie şi de îngeri, e bună şi metoda asta de… A. V.: De „anchetă”, da (râsete). R.: Am şi eu un vers: „Am anchetat îngerii”, sau ceva de genul ăsta… Că sunt poet, înainte de a fi jurnalist. A. V.: Da, îngerii sunt necruţători câteodată… (râsete). De părintele m-am apropiat prin cărţi. La început. R.: Dar pe urmă, cred că s-a produs ceva… bănuiesc. A. V.: Dacă vreţi, vă spun care a fost primul meu contact cu părintele Arsenie. Tot cu pictura dânsului a fost. R.: Tot cu pictura? Tot pictura v-a apropiat decisiv de părintele?.. A. V.: Da, viziunea, sigur… Viziunea din pictură, nu pictura în sine. Vă spun cum: într-o carte a părintelui Buga, de la Biserica Sf. Gheorghe-Vechi, care acum trece printr-o perioadă mai tristă. Altă figură controversată… R.: Buga şi mai cum?.. A. V.: Buga Ion. Dânsul a scos o carte despre marii duhovnici ai neamului românesc. O carte excepţională, apărută la începutul anilor ´90. El i-a cunoscut pe toţi… Şi apare, în a doua ediţie a acestei cărţi, un articol, scris de o doamnă, despre pictura părintelui Boca, de la Drăgănescu. Şi sunt nişte imagini acolo, în „premieră” pentru vremea aceea… Nu prea circulau lucrurile astea atunci. Nici acum, de altfel, nu prea circulă… Şi m-a frapat acea imagine cu Învierea! Acela a fost primul meu contact „vizual” cu părintele. După aceea… Drăgănescu: scena Învierii Domnului R.: Scena pe care mi-aţi descris-o mai devreme, acum o oră. Cu Iisus… într-o lume de flăcări, nu? A. V.: Lumea arde, într-o descompunere apocaliptică, şi, pe ruinele lumii, biruinţa învierii… Ştiţi ce e interesant? De asta vă spun că părintele Arsenie a depăşit canoanele. Le-a respectat, le-a asumat, dar le-a şi depăşit. Este învierea din morţi dar şi A Doua Venire! R.: O combinaţie: Judecata de Apoi, cu… A. V.: PERSPECTIVA ESHATOLOGICĂ ASUPRA ÎNVIERII. O sinteză, o viziune eshatologică asupra învierii. E teribil. Şi e unic. Nu mai există aşa ceva. Merită văzut, nu se poate descrie treaba asta… Această imagine m-a făcut dornic de a cunoaşte mai multe despre acest părinte. Şi am început să-mi cumpăr cărţile… R.: Păi, vedeţi că mi-aţi furnizat un început extraordinar pentru articol? Exact pe linia picturii… Formidabil. A. V.: Da, prin pictură am ajuns la părintele. Se poate spune şi aşa. (…) Multă lume e atrasă de părintele. Dar trebuie să simţi şi chemarea lui. Adică… trebuie să intri într-un dialog cu acest uriaş, iar dialogul bineînţeles că nu se poate face decât prin rugăciune… Iar rugăciunea se face în biserică, nu e un dialog prin telepatie sau prin alte năstruşnicii. R.: Dar poţi să te rogi unui om care încă nu e canonizat? A. V.: Bineînţeles! Pentru că îi simţi lucrarea. Şi te rogi în biserică… Eu îl pomenesc pe părintele Arsenie ca pe un sfânt. Ştiţi ce se întâmplă? Canonizarea lui e o formalitate care ţine de o anumită conjunctură istorică. În schimb, SFINŢENIA ESTE O REALITATE CARE TRANSCENDE ISTORIA. N-are nicio legătură cu… Bun, îl canonizăm, îl „facem” sfânt la anul, peste doi ani, peste zece ani… El este tot sfânt! Din clipa în care a trecut în Veşnicie, nu de un an, de doi sau de zece. Deci, nu l-ai făcut tu sfânt. Pentru că, pe sfinţi îi face Dumnezeu, nu oamenii… (…) De fapt, ce-i sfinţenia? Este acea comuniune deplină cu Dumnezeu, pe care unii oameni o au încă din viaţa aceasta. Asta e sfinţenia, domnule! O comuniune pe care oamenii, aleşi de El, o realizează în mod concret în viaţa asta. Aşa a fost părintele Arsenie: un om care s-a aflat într-o comuniune cu Dumnezeu, încă de aici. O comuniune de iubire. Şi noi avem o comuniune cu Dumnezeu, dar nu deplină. Noi oscilăm. Avem căderi, avem scăderi ş.a.m.d. R.: Gata, s-a lămurit. ………………………………………………………………………. R.: Încă o dată, să „anchetăm îngerii”… V-aţi apropiat de părintele prin pictură, asta e o declaraţie sinceră… A. V.: Primul meu contact cu părintele Arsenie a fost unul vizual. R.: Înainte de a începe să-i citiţi… A. V.: Opera. R.: Dar a fost un contact decisiv, spuneţi? A. V.: Pentru că am şi eu cunoştinţe de istoria artei, de estetică… Şi n-am avut cu cine să-l compar. Mi s-a părut că depăşeşte… Am făcut estetică în facultate. Am făcut filosofia culturii… Şi mai şi lucrez în domeniul acesta: monumente, arte plastice şi aşa mai departe. R.: Cum vă împăcaţi, credincios fiind, şi încă fervent, al lui Arsenie Boca, între semenii dumneavoastră, între generaţia dumneavoastră… Cum vă simţiţi? A. V.: Dar de ce mă întrebaţi de parcă ar trebui să fiu în conflict, neapărat? Mă simt cumva dator faţă de ei. Dator să le împărtăşesc lucrurile la care m-a învrednicit Dumnezeu să particip. Atât. Nu facem propagandă… R.: Sunteţi ortodox. Ortodocşii nu fac propagandă. Dar ei cum vă tratează, vă iau în râs sau în serios? A. V.: Asta depinde de mine, cum pun eu problema! E foarte important tonul, e foarte important cum vorbeşti despre părintele Arsenie. R.: Le vorbiţi şi celorlalţi, sau nu oricui? A. V.: Bineînţeles.Pentru că sunt dator să fac treaba asta. Eu nu pot să ţin ceea ce am trăit, doar pentru mine. R.: Dar vă simţiţi înstrăinat de generaţia dumneavoastră? Cum vă simţiţi?.. A. V.: Un solitar. Dar nu mă simt „străin” de generaţia mea: sunt părtaş la neliniştile ei, la debusolările ei, la disperările ei dacă vreţi… La căutările ei. Sunt părtaş la lucrurile astea. Dar am şi reperele mele! Pe care încerc să le împărtăşesc celor cu care intru în legătură. Atât. Eu cred că toţi suntem datori, cei care am cunoscut nişte lucruri, şi în special despre părintele Arsenie, să le prezentăm într-o formă care să nu-l „compromită” pe părintele. Să nu afectăm, în rău, memoria părintelui. Suntem datori să facem acest lucru cu seriozitate, cu bună-credinţă, nu din dorinţa de „a ridica în slăvi” un om pe care Dumnezeu îl va pune la locul lui, la timpul potrivit… Noi nu vom face decât să recunoaştem şi să ne plecăm, smeriţi, în faţa acestor lucruri. Şi Biserica va trebui să recunoască EVIDENŢA, anume că acest om a fost un sfânt… E o evidenţă. R.: Vă simţiţi mai „ancorat”, mai ajutat de credinţa ortodoxă, şi de credinţa în părintele Boca?.. A. V.: Nu discutăm acum despre Ortodoxie ca despre „o credinţă”. Ortodoxia nu e un sistem de credinţe. R.: Pe scurt, aşa… A. V.: Ortodoxia e o vocaţie, nu [doar] o credinţă, ca şi cum ar fi credinţa „în cultură”, sau în orice altceva. Prin asta trăim! Cum se spune şi în Scriptură: „Omul va trăi prin credinţă”, nu? Ai credinţă, eşti viu. N-ai credinţă, eşti mort. Iar credinţa fără fapte, e moartă, la rândul ei. Asta înseamnă a făptui: a trăi. Eşti un om viu, lucrezi faptele credinţei. R.: Iar credinţa în părintele Boca, vă ajută? Părintele Arsenie Boca A. V.: Să lămurim un lucru: eu nu „cred” în părintele Arsenie Boca. Eu cred în Dumnezeu. Poate, credinţa în sfinţenia părintelui Boca… R.: Aşa. Exact. A. V.: Acest om l-a realizat în el însuşi pe Hristos, până la urmă. R.: Dar credinţa aceasta vă ajută în mod puternic?.. A. V.: Da, am simţit asta, da. Mi-e şi frică să mă rog (râsete). Vă spun sincer, sunt momente în care, cu multă delicateţe… Atunci când ai cunoscut lucrarea sfinţilor, deci nu doar a părintelui, căci fiecare sfânt are lucrarea lui specifică, personală, începe să-ţi fie frică, teamă… Am devenit foarte precaut atunci când ”cer” ajutorul părintelui într-un lucru. Pentru că nu vreau să-l „amestec” în toate problemele mele. R.: De ce, ce se poate întâmpla?.. A. V.: Nu poţi să te joci cu lucrurile astea, să-l cobori pe Dumnezeu la nivelul tău. TU TREBUIE SĂ URCI! Asta este. Iar Dumnezeu coboară El însuşi – ca să te ridice! Deci, nu ca să bea un pahar de bere cu tine, sau nu-ştiu-ce. El coboară ca să te ridice. În momentul în care ne rugăm, trebuie să conştientizăm faptul că trebuie să ne şi înălţăm. Nu doar să ne „folosim” de Dumnezeu ca să obţinem ceva, sau… R.: Da. A. V.: Lucrarea părintelui Arsenie am simţit-o foarte puternic, în primul rând, legat de acest articol: icoanele, fresca, arhivele, dar şi în nişte probleme personale, când am apelat la ajutorul părintelui şi am simţit că lucrează. Dar, de atunci am căpătat şi un fel de teamă. (…) Totuşi, nu trebuie amestecat părintele în toate socotelile noastre, ştiţi? Aici suntem pe un teren care poate să devieze oricând. R.: De ce? A. V.: Vă spun imediat. Pentru că, părintele are o lucrare foarte mare, şi nici diavolul nu stă degeaba!.. R.: Nu-i de glumă (râsete). A. V.: Dovadă că, în timpul vieţii, părintele a fost prigonit, contestat, controversat, falsificat ş.a.m.d. Iar lucrurile astea continuă şi după moarte. R.: Îmi spuneaţi în prima înregistrare că îl consideraţi foarte controversat. Cu asta am început discuţia. Aşa simţiţi şi astăzi, că este controversat?.. A. V.: Absolut. Dar o simt şi pe cont propriu. Să nu credeţi că eu, controversa asta o dau în vina Bisericii, sau a societăţii, sau… Controversa o simt în mine însumi! Eu însumi am fost ispitit, când m-am apropiat de părintele! R.: Părintele ar putea fi considerat un sfânt luptător? A. V.: Sigur că da. R.: Din cauza asta e controversat, că a fost un luptător? A. V.: Acum, depinde ce înţelegem prin „controversă”. Controversa nu e doar o dispută. Problema este că părintele e un personaj INCOMOD prin definiţie, prin natura lui. R.: Incomod, pentru cine, pentru diavol? A. V.: Pentru toată lumea. Şi pentru Biserică! În general, sfinţenia… nu poţi s-o încadrezi într-un „tipar” foarte clar. La părintele Boca ar putea fi contestat chiar duhul acesta profetic. R.: Care nu se încadrează… A. V.: Care sparge tiparele, bineînţeles. Pentru că, Biserica este şi o instituţie, nu? Care funcţionează în virtutea unor tipare şi a unor forme. Părintele Arsenie, bineînţeles că s-a conformat, n-a încălcat nicio virgulă, din niciun canon al Bisericii Ortodoxe Române şi Universale. Nu i se poate reproşa nimic din punctul acesta de vedere. Dar, prin Harul şi Darul pe care l-a avut de la Bunul Dumnezeu, i-a incomodat pe mulţi! Pentru că, ştiţi ce se întâmplă? Creştinismul este văzut de mulţi oameni, şi chiar şi noi, creştinii, avem mentalitatea asta mic-burgheză: creştinismul e o chestie de birou, de salon, de dormitor eventual, de biserică… şi atât. Nu-i aşa! Creştinismul este viaţa, moartea şi învierea lumii, a Universului! Aşa a fost creat, totul. Universul e construit pe jertfă, cum spunea şi părintele Galeriu. „Mielul a fost jertfit de la întemeierea lumii”, spune Apocalipsa, nu? Deci JERTFA HRISTICĂ – MIELUL ESTE HRISTOS – E TEMELIA UNIVERSULUI. Universul e construit pe jertfa originară a lui Hristos, iar jertfa Lui concretă în Istorie, a fost asumarea suferinţei, ca urmare a păcatului. Asta e realitatea lumii: creştinismul. Nu este [doar] o doctrină, inventată de nişte „părinţi”, care aveau şi ceva cultură filosofică: „Hai să facem şi noi o religie”. Păi, nu-i aşa: e revelaţia Realităţii, a lui Dumnezeu, în Istorie. Şi atunci „sparge” formele astea în care noi vrem să ne aşezăm şi să dormim, să „punem capul”: „Vai, ce bine este”. Dar, nu-i aşa. Creştinismul te ţine într-o tensiune continuă, nu eşti sigur niciodată de mântuirea ta, în primul rând… Adică: tot timpul poţi să cazi. Să-ţi pierzi sufletul, să-ţi pierzi mântuirea. Deci, o stare de incertitudine şi de Har, totodată, pentru că depinzi de Harul lui Dumnezeu, ca să te mântuieşti. Şi atunci, normal că nu poţi să instituţionalizezi… Mântuirea. Cum au făcut catolicii, cu indulgenţele… Asta au făcut catolicii: au instituţionalizat mântuirea. D-aia s-au revoltat protestanţii: „Te mântuieşti prin credinţă, nu se poate manevra credinţa”. Biserica a avut mereu tendinţa asta – şi e un lucru trist – în special în Apus, dar cred că şi în Răsărit, din păcate: de a instituţionaliza şi Sfinţenia, şi Harul, şi Credinţa, şi Tainele; ori astea, în momentul în care le-ai făcut „instituţie”, le-ai omorât. Iar Dumnezeu lucrează în mod viu şi creator cu aceste lucruri. R.: Iar Arsenie Boca mai iese din tipare, nu? Mormântul de la Prislop al Părintelui Arsenie A. V.: Pe Arsenie Boca nu poţi să-l pui într-un tipar, pentru că n-ai cum. Omul acesta a fost un fenomen. Sfinţenia este un fenomen. Repet: să nu facem din el un caz izolat. Sunt mulţi, foarte mulţi… Uitaţi-vă la Valeriu Gafencu. Uitaţi-vă la cei care au murit în închisori. Uitaţi-vă la părintele Justin Pârvu. Care este incomod! De ce e părintele Justin Pârvu incomod, şi controversat, astăzi?!.. Din aproape aceleaşi motive ca părintele Arsenie Boca. Întotdeauna sfinţenia incomodează! Lucrurile s-au „aşezat” într-un fel, şi lumea vrea să fie aşa, că dorm toţi şi sunt fericiţi, dar aceştia vin şi zic: „Nu e aşa!” R.: Hm… A. V.: Se vor aşeza, sigur, apele, iar Biserica va fi nevoită să recunoască, pur şi simplu, acest fenomen. Părintele Arsenie e deja un fenomen cunoscut şi peste hotare, deci nu mai poţi opri lucrurile astea… R.: Vă mulţumesc din suflet!.. A. V.: Cu drag!



    SURSA: https://alexandruvalentincraciun.wor...-arsenie-boca/

  4. #4
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.181

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 2 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 2 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •