Cimitirele Eroilor Romani, uitate, abandonate sau distruse in Republica Moldova – Caz

[Adrian Pop]

http://basarabia-bucovina.info/2013/...i-si-nu-numai/

[Adrian Pop]

Cimitirele Eroilor Romani, uitate, abandonate sau distruse in Republica Moldova – Cazul Balti. Dr. arh. Alexandru Budişteanu, INST: Gânduri despre soldaţi căzuţi şi nu numai

Portalul Basarabia-Bucovina.Info incepe un serial documentar despre soarta cimitirelor eroilor romani cazuti pe Frontul de Rasarit. Azi:Cimitirul Eroilor din Bălţi – Gânduri despre soldaţi căzuţi şi nu numai. de dr. arh. Alexandru Budişteanu

Am citit cu mult interes pe internet, despre acţiunea Grupului de iniţiativa al Proiectului „Cimitirul Eroilor din Chişinău: Recviem sau Renaissance?!” Lăudabilă inţiativă, care îşi propune să readucă în atenţia autorităţilor Republicii Moldova şi a opiniei publice, reabilitarea cimitirului respectiv, distrus de autorităţile sovietice.
Gestul ocupanţilor, şi în acest caz, de sfidare a trecutului istoric şi de tratare unilaterală a acestuia, numai prin prisma unor interese antiromâneşti, s-a referit din nefericire la toate vestigiile memoriale ale unui trecut, de pe întregul teritoriu al Basarabiei, care nu convenea autorităţilor respective. Astfel, se instituia dreptul la memorie şi comemorare numai pentru purtătorii unui singur mesaj, acela al aşa-zişilor eliberatori. Eu consider, că soldaţii, care au murit, executând un ordin, sunt egali în faţa morţii, îndeplinindu-şi datoria, indiferent de opinia celor care le urmează în timp. Pe de altă parte, desigur, în faţa istoriei, conducătorii politici şi şefii militari este normal să fie judecaţi, precum şi lăudaţi sau condamnaţi în mod obiectiv, după natura acţiunilor şi faptelor, pe care le-au comis. Cred că există loc pentru toţi morţii, care cel puţin pe lumea cealaltă, îşi pot găsi odihna, fără a trebui să ispăşească solidari păcatele şefilor lor. În toate cazurile, mi se pare că este civilizat, pentru eroii tăi noi, să-ţi creezi un cimitir nou, lăsându-i însă pe ceilalţi să-şi doarmă somnul de veci. Va avea grijă istoria să-i judece pe toţi.
Pentru autorităţi primitive şi oameni primitivi, respectarea unor cimitire militare este o atitudine imposibil de înţeles. Ei îşi imaginează, că sunt posesorii unor adevăruri supreme peste timp şi spaţiu, care le dau dreptul de viaţă şi în special de moarte, asupra supuşilor, nu numai celor prezenţi, dar în mod ridicol şi asupra celor trecuţi şi – de ce nu – şi viitori. Sunt atâtea ţări din lume, unde cimitirele soldaţilor morţi în războaie coexistă paşnic într-o natură, care se aşterne senină peste ei, amintindu-ne de cumplita egalitate în faţa morţii. În occident, acest lucru se constată adesea. Dar şi în România de exemplu, există cimitire de soldaţi germani, căzuţi în primul război mondial şi lăsaţi să-şi odihnească somnul, chiar dacă au luptat contra ostaşilor români.
Este drept că am fost martori şi la un gest corect, care a avut loc în Republica Moldova, la Ţiganca, atunci când s-a reconstituit cimitirul soldaţilor români morţi în 1941, eliberând Basarabia. Acest gest trebuie repetat în mod obiectiv, imparţial şi complet.
Desigur că, în acelaşi timp se pune problema ierarhizării amintirii eroilor. Astfel nu poţi pretinde, ca locurile cele mai importante şi semnificative din viaţa unei comunităţi sau naţiuni, să fie ocupate de simboluri şi de monumente de glorificare a unor persoane vinovate de nedreptăţi flagrante şi acţiuni evidente de înrobire a naţiunii respective, pe care istoria cernută şi sedimentată le condamnă fără echivoc. Deci nu este normal, să ai în centrul unei localităţi sau într-un loc, evident reprezentativ cu rol de simbol naţional pentru tine, astfel de monumente. Mă refer de exemplu la prototipul tancului sovietic, aşa-zis eliberator, care era (şi pe alocuri este) de neconceput să lipsească din localităţile cât decât importante din Basarabia. Mă refer şi la busturile lui Stalin şi în special Lenin, care erau o prezenţă de asemenea obligatorie. Şi alte simboluri de acelaşi fel.
Demersul meu se referă în consecinţă la soarta cimitirelor militare, care pentru unii sunt cimitire de eroi, pentru alţii nu, dar care în mod evident sunt cimitire ale unor oameni, care au trebuit să moară cel mai adesea în ciuda voinţei lor. Când e vorba de cuceriri, aceste cimitire trebuie să se găsescă în locuri adecvate, însă fără pretenţii de dominaţie veşnică, asupra celor pe care i-au ocupat. Aceasta cred că trebuie să se aplică şi comandanţilor, care şi-au trimis soldaţii la moarte, ei netrebuind să troneze tradiţional în zonele cele mai importante ale localităţilor cucerite. (Republica Moldova este în continuare plină de asemenea monumente sau panouri comemorative.)
Deci eu nu voi spune niciodată, dezgropaţi-i pe soldaţii sovietici morţi pe pământul nostru şi mutaţii cu de-a-sila sau, cu atât mai puţin, lichidaţi-i fizic. Dar mi se pare normal, ca şi soldaţii români, morţi pe pământul Basarabiei, să se bucure de acelaşi tratament. Trebuie să restabilim adevărul, dar în acelaşi timp să dăm dovadă de omenie şi faţă de cei, pe care istoria noastră îi consideră duşmanii noştri. În România sunt foarte multe morminte de soldaţi sovietici şi în ciuda rolului nefast şi criminal, pe care trupele sovietice l-au avut în ocuparea României în anul 1944, nimeni nu-şi pune problema desfiinţării acestor cimitire şi lichidarea fizică a osemintelor de acolo. Normal este să nu se purceadă însă la glorificarea acestor soldaţi, transformându-i în simboluri, care să troneze în pieţele principale ale oraşelor. În acest context vreau să sublinie un gest corect, care a avut loc în anul 1982, când în România, în Bucureşti, Ceauşescu a mutat monumentul soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, în primul rond de pe Şoseaua Kiselef, iar apoi la cimitirul soldaţilor sovietici, unde se găseşte şi astăzi. Iată o rezolvare corectă a problemei: pe de o parte respecţi morţii, iar pe de alta – le atribui un loc acceptabil în istoria ta.
Deci în mod concret, cred că în prezent ar trebui creată o comisie, constituită din oameni de ştiinţă şi de specialitate – şi bineînţeles mai ales din istorici, care să trecă în revistă toate cimitirele militare, existente în Republica Moldova şi să aprecieze, dacă ele corespund criteriilor, pe care mi-am permis să le expun mai sus. Ar trebui să se pornească nu de la ideea răfuielii cu morţii, ci de la o determinare corectă şi obiectivă a rolului, pe care aceşti morţi l-au jucat în calitate de soldaţi, în conflictele la care au participat.
În acelaşi timp se pune şi problema cinstirii personalităţilor, care marchează istoria noastră, respectiva istoria neamului românesc. Trebuie să se aibă în vedere rolul şi importanţa acestor personalităţi, apelându-se obligatoriu la istorie, ca la o disciplină ştiinţifică şi obiectivă. Este vorba de istoria, care operează cu criterii obiective, eliminând eventuale exagerări, inclusiv cele naţionaliste, care în final creează deservicii. Această analiză trebuie să se aplice, atât la monumentele existente, cât şi la cele propuse. În funcţie de concluzii, anumite reamplasări mi se par justificate.
În legătură cu aceasta, îmi permit să spun, cred că ar fi firesc să se stabilească o listă de personalităţi ale istoriei noastre, implicit un clasament, care ar orienta autorităţile la toate nivelele, ajutându-le în mod unitar, ca pe teritoriul pe care îl au sub jurisdicţie, să stabilească modul, locul şi amploarea popularizării personalităţilor respective, trecute sau prezente. Astfel, cred de exemplu, că în Republica Moldova ar trebui să se găsească pe primul loc Ştefan cel Mare, urmat de Mihai Eminescu şi aşa mai departe. Iar pe ultimul loc Lenin, urmat de Stalin.
Personal consider în general, că nici un monument nu trebuie distrus. Toate monumentele sunt mărturii ale unor epoci şi episoade din istorie şi toate ne învaţă ceva. Mi se pare normal şi util, ca monumentele, care simbolizează persoane şi evenimente negative, să fie mutate şi grupate într-un fel de muzee în aer liber, pentru a se oferi, celor ce le văd, învăţămintele necesare. Am văzut acest gest de abordare a trecutului în Albania şi Ungaria şi ştiu că există şi în alte ţări. Nu este o sarcină uşoară, dar, cred, că ea este necesară şi, aplicându-i-se girul ştiinţei obiective, cred că ar aduce o calmare şi o însănătoşire a climatului social din orice ţară. În acest context, implicarea în Republica Moldova a Academiei de Ştiinţe în acest caz ar avea un rol hotărâtor.
Pe linia celor de mai sus, inclusiv pe linia restabilirii adevărului istoric, menţionez un exemplu concret, căruia consider, că ar trebui să i se aplice criteriile mai sus prezentate. Mă refer la fostul cimitir militar „Cimitirul eroilor”, din oraşul Bălţi, care are parte de o nemeritată uitare. Cred că rezolvarea acestui caz ar fi o posibilă exemplificare a modului de abordare şi soluţionare a unei nedreptăţi istorice.
Este vorba despre un cimitir, despre care practic nimeni nu vorbeşte. Am copilărit şi mi-am petrecut o parte din adolescenţă în oraşul meu drag Bălţi şi îmi aduc aminte de frumosul şi impozantul cimitir al soldaţilor români, căzuţi în primul război mondial şi îngropaţi acolo. Nu era un cimitir prea mare, dar sugera în mod eficient şi estetic sentimentele celor, care se gândeau cu recunoştinţă la cei, care muriseră pentru o cauză nobilă. Era amplasat pe un promontoriu, mai exact pe un bot de deal, lângă Gara Mică, respectiv Gara Pământeni. Se găsea la nord de aceasta, lângă pasajul superior al şoselei, care trece spre nord-vest către Râşcani, fiind situat pe partea dreaptă a acesteia, când părăseşti oraşul Se vedea frumos, fiind practic situat pe valea Răutului, calea ferată executând o buclă la poalele colinei. Cimitirul avea în centrul său un frumos monument simbolic, înconjurat de mormintele celor căzuţi.
În anii şaizeci, când am vizitat acest loc, nu mai era nici o urmă din acest cimitir. În locul lui, acolo se găseau nişte case parter, cu loturi individuale. Am mai vizitat acelaşi loc cu diferite ocazii. Între timp a apărut şi o staţie de auto service. Nu ştiu, dacă întâmplător sau nu, acolo locuiesc numai rusofoni. Am stat de vorbă cu cei care locuiesc acolo, precum şi cu cei de la staţia service. Nimeni – dar absolut nimeni – habar nu are că aici, a fost cândva un cimitir militar românesc. Nu le-am pus întrebarea firească, dacă atunci când s-au săpat fundaţiile caselor, sau dacă acum, când se sapă în curţile sau grădinile caselor, nu se găsesc oare oase omeneşti? E posibil, ca răspunsul să fi fost negativ, în ipoteza, că profanatorii de morminte au avut grijă în ura lor, să dispară şi urmele subterane a ticăloşiei produse. Necunoaşterea situaţiei avea şi un caracter oficial, întrucât, întrebându-l pe arhitectul şef al oraşului din perioada anilor 80, ce ştie despre acel cimitir, răspunsul său a demonstrat aceeaşi ignoranţă totală a prezenţei vreunui cimitir acolo.
Dispariţia cimitirului eroilor români de la Bălţi constituie o treabă bine făcută, de cei, care aveau tot interesul să dispară toate urmele „ocupaţiei române”. Sunt curios, dacă acum s-ar face o anchetă publică printre locuitorii oraşului, câţi dintre ei ar răspunde, că ştiu despre existenţa acelui cimitir? Mai ales, dacă ne-am referi la rusificarea marcantă a acestui oraş, unde, nu demult, discutând cu o tânără rusoaică, aceasta mi-a spus pe un ton răspicat: «Ьельцы – это исключительно русский город!» („Bălţi este un oraş exclusiv rusesc!”)
Culmea este, că acel cimitir desfiinţat conţinea morţi, care luptaseră în primul război mondial, de aceeaşi parte, respectiv cu ruşii contra nemţilor. Dar asta nu mai conta, faţă de ura neîmpăcată şi intenţia de ştergere a oricărei urme a unui trecut românesc al oraşului. Îmi dau seama, că este greu de conceput sau de realizat o reconstruire a acelui cimitir, dar morţii de acolo ar merita un semnal comemorativ, care ar informa generaţiile actuale şi cele viitoare, despre sacrificiul acelor oameni, care doar şi-au făcut datoria faţă de patria lor. De asemenea sunt convins, că dacă ar fi posibil să se caute, s-ar găsi şi urmele administrative ale acestui act de barbarie.
În concluzie vreau să subliniez, că este foarte important şi necesar, să avem dorinţa şi puterea să ne cunoaştem, să ne respectăm şi implicit să ne asumăm în mod obiectiv trecutul, fără de care suntem doar nişte trecători prin timp, fără să avem pretenţia şi dreptul, ca cineva să-şi aducă aminte de noi vreodată.
Alexandru Budisteanu:
Doctor arhitect
Ofiter al Ordinului National Serviciul Credincios al Romaniei
Doctor Honoris Causa al Universitatii de Stat “Alecu Russo” din Balti – Republica Moldova
Membru in Consiliul Stiintific al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST) al Academiei Romane
Presedinte Emerit al Filialei din Romania a Uniunii Internationale a Vorbitorilor de Limba Engleza (ESU)
Presedintele Fundatiei Culturale “Alexandru Budisteanu” din Bucuresti
Sursa: Basarabia-Bucovina.Info
Cititi si: La Bălţi se aruncă zoi pe mormintele eroilor români

Pe locul unde s-a aflat Monumentul Eroilor Primului Război Mondial din Bălţi au fost ridicate case în care au trăit mai multe generaţii. În 1935, falnicul obelisc era dezvelit chiar în prezenţa Regelui României Carol al II-lea, care venise la Bălţi împreună cu fiul său, Mihai. Dar astăzi locul nu mai păstrează nicio mostră din măreţia lui de altă dată. Totuşi, unele relicve mai pot fi găsite în arhivele bibliotecii din oraş, iar în curtea actualilor proprietari ai locului – oseminte ale ostaşilor căzuţi. Se pare că autorităţile oraşului au uitat de existenţa acestui loc istoric, iar reconstrucţia monumentului nici pe de parte nu reprezintă o prioritate a lor, deşi acum câţiva ani se formase un grup de iniţiativă, care, împreună cu cei de la primărie, intenţionau să-l reinstaleze.
Puţini ştiu că pe strada Decebal din municipiu Bălţi a existat cândva un monument al ostaşilor român căzuţi pe fronturile Primului Război Mondial. Acesta reprezenta un ansamblu complex – un obelisc şi mai multe zeci de morminte care, după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost distrus de către comunişti. Cei care îl mai păstrează în memorie erau pe atunci nişte copii. Moş Nicolae Gordilă este unul dintre ei. Interlocutorul nostru are acum 83 de ani, dar îşi aminteşte bine ziua în care, împreună cu surorile sale şi alţi copii, au mers la inaugurare. „Cântam nişte cântece eroice, dar nu le mai ţin minte… Eram cu fraţii şi surorile mele, cu alţi copii din satul nostru – pe atunci trăiam în satul Strâmba. În familia noastră eram opt copii, trei fraţi şi cinci surori, iar una dintre ele cânta în corul bisericesc. Anume ea a fost poftită împreună cu corul. Era multă lume…”, ne spune moş Nicolae, care, pe atunci, avea 12 ani. Îşi aminteşte cu mândrie că l-a văzut pe Regele Carol, care era însoţit de un copil. „La inaugurare, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea era cu feciorul său, Mihai. Ei stăteau într-o maşină descoperită, dar noi, copiii, îi salutam cu entuziasm. Alţii chiar le întindeau mâna, dar ei se fereau, că nu-i normal să te îmbrăţişezi cu fiecare… Şi a mers din centrul oraşului maşina ceea pe lângă toate trotuarele pline cu oameni, până la prospectul Victoriei, că strada asta aşa se numea atunci. Noi alergam peste tot. La acea solemnitate erau prezente câteva coruri, din oraş şi de prin sate”, îşi aminteşte Nicolae Gordilă, menţionând că şi el a fluturat atunci un tricolor, dar mai mic decât al oaspeţilor…
Era periculos să vorbeşti despre asta…
Locul acela, spune bătrânul, cât au fost românii, era curăţat şi îngrijit. Era o mândreţe de monument, dar, când au venit şi ne-au „eliberat” ruşii în 1940, au distrus totul, inclusiv acea cruce mare, deosebit de frumoasă. Au făcut-o nu numai pentru că erau împotriva religiei, ei erau şi împotriva adevărului istoric. Moşul ne spune că, în perioada copilăriei sale, venea la monument împreună cu alţi prieteni. Inexplicabil, locul acela îi atrăgea. Un deceniu mai târziu, monumentul avea să fie distrus totalmente de către sovietici. „Ţin minte că, atunci când a fost demolată crucea, mai mulţi oameni au plâns. Apoi, cu anii, locul a devenit o ruină împânzită de buruieni pe unde păşteau vitele. Oficialităţile sovietice au vrut chiar să demoleze movila aceia, dar le-a oprit ceva şi au dat acolo locuri de case la oameni, unii însă au refuzat. Casele începuseră să apară pe locul mormintelor cam prin anii ’70-’80 ai secolului trecut”, punctează Nicolae Gordilă, adăugând că oamenii, după venirea comuniştilor sovietici, n-au mai îndrăznit să deschidă gura despre istoria acelui loc. „Era periculos să vorbeşti pe vremea aceea despre asta, căci KGB-ul, pentru orice cuvânt bănuit împotriva regimului, te băga la puşcărie. Noi vorbeam între noi pe ascuns, dar în public – nu. Când învăţam în clasa a şasea – de acum era la ruşi, căci aveam cinci clase făcute la români, avem un învăţător care, la o adunare, s-a ridicat să spună că trebuie să acordăm mai multă atenţie „limbii moldoveneşti”, fiindcă copiii vorbesc pe stradă în limba rusă şi astfel „limba moldovenească” se pierde. Toţi atunci au tăcut, dar a doua zi învăţătorul a dispărut şi nimeni, până azi, nu mai ştie de el”, ne mărturiseşte moşul.

[Adrian Pop]

“As merge cu tricolorul la inaugurare”


Acum, moşul doreşte foarte mult să prindă vremurile în care monumentul dezvelit de Regele Carol va fi restabilit. „Aş merge iar cu tricolorul la inaugurare”, apare un zâmbet pe faţa tristă a moşului Nicolae…
Unul dintre militanţii grupului de iniţiativă pentru restabilirea monumentului, grup constituit în 2008, este juristul Ion Bujeniţă. El ne spune că, deşi în nenumărate rânduri au solicitat sprijinul autorităţilor locale, acestea rămân surde la apelul lor. Primii care au readus în memoria localnicilor faptul că în oraş a existat acel monument au fost jurnaliştii de la ziarul „Spros i Predlojenie” (SP). „Iniţial, primăria a reacţionat şi, ca rezultat, a fost constituită o comisie de cercetare, în fruntea căreia a fost numit actualul viceprimar, Alexandru Usatâi. În componenţa ei se află şi Anatol Harcenco, un reprezentant al Guvernului. Această comisie trebuia să întreprindă acţiuni cu scopul de restabilire a monumentului, dar ea şi-a stopat activitatea chiar din momentul constituirii. Au trecut trei ani, dar grupul de iniţiativă n-a reuşit să facă nimic”, menţionează Bujeniţă, specificând că, pentru această acţiune, au fost adunate mai multe materiale de arhivă, menite să ajute la restabilirea monumentului. Totodată, grupul a adresat scrisori fostului ambasador al României în R. Moldova, Filip Teodorescu, preşedintelui României, Traian Băsescu, şi fostului prim-ministru Zinaida Greceanîi, dar nu a urmat nicio reacţie.
Bărbatul meu a scos din beci doi saci de ciolane
În timp ce unii se agită la Bălţi să sensibilizeze opinia publică asupra acestui subiect, alţii îşi duc traiul mai departe fără a avea mustrări de conştiinţă. Iulia Gheorghiţă este cel de-al patrulea proprietar al casei care îşi are temeliile puse pe oasele unor eroi căzuţi în Primul Război Mondial. Femeia spune că, deşi a mai fost vizitată de reprezentanţi ai presei şi ai Primăriei Bălţi, viaţa familiei sale merge înainte. Ea regretă că nu-şi poate repara casa, deşi, dacă ar avea posibilitate, ar trece cu traiul şi în altă parte. „Casa asta a fost cumpărată de părinţi de la un neamţ, dar eu am trecut aici în 1976. Când am cumpărat-o, casa era altfel, noi am mai construit două odăi şi un coridor. Avem şi beci, bărbatul meu, când l-a extins, a scos de acolo doi saci de ciolane, pe care le-a îngropat în cimitirul evreiesc”, ne mărturiseşte femeia, precizând că, mai mulţi ani la rând, casa ei a fost vizitată de fostul proprietar, dar nu pentru a-şi revendica bunurile, ci pentru a depune aici flori. „După ani buni de la plecarea lui, veneau oameni şi lăsau câte un buchet de flori uite acolo, lângă gardul şi lângă poarta aceea verde. Toţi îmi spuneau că acolo a fost un monument. În urmă cu patru ani, s-a crăpat un perete al casei, iar bărbatul meu punea proptele în fundament când aud că mă strigă: „Iulika, idi siuda i posmotri cito tvoritsea” (Vino şi vezi ce se întâmplă). Am văzut acolo un bloc de piatră mare, pe care era scris ceva din 1824, erau şi nume de familie”, ne povesteşte gospodina, menţionând că fragmentul din granit cu inscripţii a fost utilizat la fundament. „Eu i-am zis bărbatului să arătăm piatra cuiva, dar el n-a vrut. Apoi, după aceea, a început să umble lume pe la noi de colo-încoace. O vecină ne-a dat fotografia acelui monument”, îmi întinde o imagine veche, spunându-mi că aceasta este unica amintire pe care s-a încumetat s-o păstreze.
Să-mi dea ceea ce vreau eu, altfel nu mă mut
Iulia Gheorghiţă povesteşte că a stat ani întregi cu bagajele făcute, deoarece Primăria Bălţi le-a tot promis că-i va muta în altă locuinţă. Cum lucrurile nu s-au schimbat, femeia încă mai aşteaptă casa visurilor sale. „De mai multe ori ne-au preîntâmpinat de la Primărie că ne vor da un apartament, chiar şi unele documente ne-au cerut. După un timp, chiar eu i-am telefonat lui Vasili Ivanovici, arhitectul oraşului, şi l-am întrebat dacă mi se permite să fac unele reparaţii la casă. Mi-a spus să mai zăbovesc, că încă nu are un răspuns de la fraţii români”, îmi explică femeia, gesticulând din mâini. Îmi spune că s-a obişnuit deja să trăiască aici şi ar pleca doar dacă i s-ar propune ceva în schimb, la fel de bun. „Psihologic, am trăit normal, pentru că noi, la început, nu am ştiut, da’ mai târziu n-am putut vinde casa, pentru a pleca în altă parte, mai ales că ne obişnuisem deja. Unii ne spun că nu se poate să trăim aşa, dar noi nu ştiam, că eram mici când părinţii noştri au cumpărat casa. Baba Vera, o vecină rea, care a murit, toată vremea a aruncat zoile în partea noastră şi, din cauza umezelii, uneori aluneca pământul. Bărbatul meu zicea să facem un dig de ciment, că ar putea să se ducă şi colţul casei la vale”.
Cui îi mai pasă de acest monument?

Ca să-mi satisfac pe deplin curiozitatea în acest caz, am trecut şi pe la Primăria oraşului Bălţi. Acolo l-am găsit chiar pe viceprimarul Alexandru Usatâi care ne-a oferit o serie de răspunsuri foarte neclare, motivând, în primă fază, că nimănui nu-i mai pasă de monumentul rămas doar în memorie istorică. Iar dacă s-ar pune problema restabilirii lui, este necesar ca familiile care locuiesc acolo să fie strămutate, dar pentru aceasta Primăria nu are nici teren şi nici fondurile necesare. Referitor la activitatea comisiei create pe acest caz, Usatâi spune că aceasta a fost desfiinţată încă de la constituire, deoarece nu a prezentat suficiente probe şi date istorice legate de Monumentul Eroilor Primului Război Mondial, pentru a fi iniţiate lucrările de reconstrucţie a acestuia.

Un articol de: Nadia Tătaru / Timpul.md

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.InfoDati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

S-ar putea să îţi placă şi:

[Adrian Pop]

IMPREUNA....
https://www.facebook.com/Nu-vrem-ghe...73979/?fref=ts








Nu vrem „gheorghievskaia” în Moldova
Panglica Sfântului Gheorghe „gheorghievskaia lenta” reprezintă un element simbolic militar rusesc!Românii basarabeni nu au nevoie de panglica ocupantului!!














http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/20891-Cimitirele-Eroilor-Romani-uitate-abandonate-sau-distruse-in-Republica-Moldova-–-Caz?p=99175#post99175










https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/07/04/dosare-istorice-masacrarea-prizonierilor-romani-din-lagarul-de-la-balti-un-genocid-ascuns-timp-de-50-de-ani/








DOSARE ISTORICE. Masacrarea prizonierilor români din lagarul de la Bălți, un genocid ascuns timp de 50 de ani
Genocid ascuns timp de 50 de ani: Masacrul prizonierilor români de la Bălți. Un document cutremurător, o succintă relatare a masacrului comis de către militarii N.K.V.D. în anul 1944, la marginea o…
cersipamantromanesc.wordpress.com














Sfârşitul conversaţiei







Scrie un mesaj...