Traumele din copilarie. Cum afecteaza ele sanatatea de-a lungul vietii








Traumele din copilărie nu sunt niște chestii de care se trece pe măsura înaintării în vârstă. Pediatra Nadin Burke Harris explică faptul că stresul repetitiv cauzat de abuz, neglijență, părinți care suferă de o boală mentală sau de o dependență are efecte concrete asupra dezvoltării creierului. Acestea se manifestă de-a lungul vieții, expunându-i pe cei care au fost traumatizați la un risc de trei mai mare de-a se confrunta cu o boală cardiacă sau cancer pulmonar. O pledoarie ferventă pentru ca medicina pediatrică să ia de coarne problema prevenției și tratării traumelor.

La mijlocul anilor ’90, CDC şi Kaiser Permanente au descoperit un factor care creşte dramatic riscul la 7 din 10 cauze ale mortalităţii în Statele Unite. În doze mari, afectează dezvoltarea creierului, a sistemului imunitar, a sistemului endocrin, chiar și transcrierea și citirea ADN-ului. Expunerea la doze foarte mari a triplat riscul de boli cardiace şi cancer pulmonar și speranţa de viață scade cu 20 de ani. Și totuși, medicii de azi nu sunt pregătiți să prescrie investigații de rutină și tratamente. Factorul la care mă refer nu e un pesticid sau o substanță chimică din ambalaje. E vorba de traumele din copilărie. Despre ce fel de traumă vreau să vorbesc? Nu despre eșecul la un examen sau pierderea unui meci de baschet. Vorbesc de amenințări care sunt atât de grave și de persistente, încât reușesc să preia controlul, schimbându-ne fiziologia: precum abuzul sau neglijența, sau să crești cu un părinte bolnav mental sau dependent de alcool sau de alte substanțe.
Mult timp am privit aceste lucruri prin prisma educației primite, fie ca fiind probleme sociale – de competența serviciilor sociale – fie ca probleme de sănătate mentală – de competența serviciilor psihologice. Apoi s-a întâmplat ceva ce m-a făcut să-mi regândesc modul de abordare. După rezidențiat am vrut să-mi aleg un loc în care să simt cu-adevărat utilă, un loc în care aş fi influenţat ceva. Am ales să lucrez pentru Centrul Medical California Pacific, unul dintre cele mai bune spitale private din California de Nord, și, împreună, am deschis clinica din Bayview-Hunters Point, unul din cele mai sărace și degradate cartiere din San Francisco. Înainte, un singur pediatru din Bayview deservea mai mult de 10.000 de copii. Am deschis clinica şi am putut oferi servicii de calitate indiferent de posibilitatea de plată a pacientului. Era nemaipomenit! Ţinteam disproporţionalităţile medicale tipice: accesul la îngrijire medicală, vaccinarea, spitalizarea astmaticilor. Şi ne-am atins scopul. Eram mândri de noi.
Apoi am obserat o tendință îngrijorătoare. Mulți copii veneau pentru tratarea ADHD, adică deficit de atenție cu sindrom hiperactiv, dar după investigarea și consultarea amănunțită a pacienților, constatam că, pentru aproape niciunul, nu puteam diagnostica ADHD. Mai toţi copiii consultaţi suferiseră o traumă atât de gravă, încât simțeam că, de fapt, se întâmpla altceva. Parcă îmi scăpa ceva important.
Înainte de rezidențiat, am urmat cursuri masterale în sănătate publică și unul din lucrurile pe care le-am învățat la aceste cursuri e că, dacă ești medic şi vezi că din 100 de copii, care beau apă din aceeaşi sursă, 98 fac diaree, poţi să prescri antibiotice la nesfârşit sau te poți întreba: „Ce naiba e în fântâna asta?“ Așa că am început să citesc tot ce am găsit despre cum expunerea la necazuri afectează creierul şi organismul copiilor.
Într-o zi, colegul meu, a venit la birou şi m-a întrebat: „Dr. Burke, ai citit asta?“ Avea în mână o copie a unui studiu numit „Studiu despre experiențele neplăcute din copilărie”. Acea zi mi-a schimbat abordarea medicală și, în cele din urmă, cariera.
Acest studiu despre experiențele neplăcute din copilărie e un studiu despre care trebuie să știe toată lumea. A fost făcut de către dr. Vince Felitti, de la Kaiser și dr. Bob Anda, de la CDC. Au chestionat 17.500 adulți despre expunerea lor în trecut la ceea ce numim „experiențe neplăcute din copilărie“ (ACES - în engleză). Acestea includ abuzurile sexuale, fizice și emoționale; neglijență emoțională sau fizică; părinte bolnav mintal sau dependent de o substanță, deţinut, separarea sau divorțul părinților sau violență casnică. Pentru fiecare traumă bifată, se alocă un punct la scorul ACES. Apoi au corelat scorul ACES cu indicatori de sănătate. A rezultat ceva uluitor. Două lucruri: 1 - aceste experiențe sunt incredibil de răspîndite. 67% din populație a bifat cel puțin un punct ACES și 12,6%, adică 1 din 8, au bifat 4 sau mai multe puncte. 2 - a fost legătura cantitativă dintre experiențele traumatizante și indicatorii de sănătate: cu cât scorul ACES e mai mare, cu atât indicatorii de sănătate sunt mai sumbri. O persoană cu un punctaj EAC mai mare sau egal cu 4, riscă boli pulmonare cronice obstructive de 2,5 ori mai mult față de persoanele cu punctaj 0. Şi pentru hepatită riscul creşte de 2,5 ori. Pentru depresie, riscul era de 4,5 ori mai mare. Riscul sinuciderii creștea de 12 ori. La o persoană cu punctaj ACES mai mare sau egal cu 7, riscul apariției cancerului pulmonar pe parcursul vieții e triplu iar ischemiile cardiace apar de 3.5 ori mai frecvent – cauza principală a mortalității în SUA.
Pare logic. Unii, analizând rezultatele, au spus: „E normal să te apuci de băut și de fumat şi de alte obiceiuri nocive după o copilărie traumatizantă. Asta nu e știință. Doar comportament neadecvat.“
Exact în acest punct intervine știința. Acum înțelegem, mai bine decât înainte, cum expunerea timpurie la traume afectează dezvoltarea cerebrală și fizică a copilului. Afectează zone ca Nucleus Accumbens, centrul plăcerii şi recompensei, care e implicat în dependența de substanțe. Inhibă activitatea cortexului prefrontal, necesară pentru controlul impulsului și funcția executivă, o zonă esențială pentru învățare. RMN-urile arată modificări considerabile în amigdala cerebrală, zona corticală de răspuns la frică. Deci, există motive neurologice reale pentru cei expuşi la doze mari de adversitate să adopte un comportament mai riscant. Asta e important de știut.
Dar chiar dacă nu adopți un astfel de comportament, eşti mai predispus la boală cardiacă sau cancer. Cauza este axa hipotalamo- hipofizo-suprarenală, care elaborează răspunsul la stres, reacţia de tip „luptă sau fugi”. Cum funcţionează? Imaginați-vă că vă plimbați în pădure și vedeți un urs. Hipotalamusul trimite semnal imediat către glanda pituitară, care trimite semnal către glanda suprarenală care spune: „Eliberează rapid hormoni! Adrenalină! Cortizol!“ Inima începe să bată rapid, pupilele se dilată, căile respiratorii se deschid larg, ești gata fie să înfrunți ursul, fie să fugi de el. Şi e minunat dacă eşti în pădure şi te întâlneşti cu ursul. (Râsete) Dar ce se întâmplă când ursul vine acasă în fiecare seară, când acest sistem de reacție se tot activează la nesfârşit și se trece din stadiul adaptativ și salvator, în stadiul maladaptiv ce periclitează sănătatea. Copiii sunt extrem de sensibili la acțiunea repetată a acestui stres pentru că mintea şi corpul lor sunt în plină dezvoltare. Traumele repetate și intense afectează nu doar structura și funcțiile creierului, ci și dezvoltarea sistemului imunitar, a sistemului endocrin și chiar citirea și transcrierea ADN-ului.
Aceste informații mi-au deconstruit întreaga pregătire pentru că atunci când înțelegem mecanismul unei boli, când știm nu doar ce d afectat, ci și modul de afectare, atunci, ca medici, trebuie să ne folosim de știință pentru a preveni și trata boala. Asta facem noi.
Am pus bazele Center for Youth Wellness în San Francisco, pentru a preveni, investiga și trata impactul traumelor și a stresului toxic. Am început simplu, prin investigații de rutină ale fiecărui copil care venea la consultul periodic obligatoriu, pentru că știu că, dacă un pacient are un scor ACES de 4, e de 2,5 ori mai expus riscului să facă hepatită sau o boală pulmonară, de 4,5 ori mai expus riscului să devină depresiv și de 12 ori mai tentat să se sinucidă faţă de un pacient cu ACES = 0. Știu asta când e în cabinetul meu. Pentru pacienții ale căror investigații confirmă aceste riscuri, o echipă multi-disciplinară lucrează pentru reducerea gradul de traumă, pentru tratarea simptomelor prin cele mai bune practici: vizitele la domiciliu, coordonarea îngrijirii, sănătate mentală, nutriție, intervenții holistice și, bineînțeles, la nevoie, medicație alopată. Dar instruim şi părinţii despre impactul factorilor de traumă şi a stresului toxic ca în cazul instruirii despre instalaţia electrică sau otrăvirea cu plumb şi aşa stabilim tipul de îngrijire pentru astmatici şi diabetici, recunoscând faptul că aceștia au nevoie de un tratament mai agresiv, date fiind schimbările survenite în sistemele endocrin și imunitar.
Când înţelegi aceste mecanisme vrei să le împărtășești tuturor, pentru că asta nu e doar problema copiilor din Bayview. Am crezut că, odată ce se va afla de asta, investigaţiile vor intra în rutină, vor fi mai multe echipe multi-disciplinare şi va fi o competiție pentru cele mai eficiente protocoale de tratament. Da! N-a fost așa. A fost o lecţie importantă pentru mine. Ce considerasem a fi cea mai bună abordare medicală, acum o percep ca pe o mișcare. După spusele dr. Robert Block, primul preşedinte al Academiei Americane de Pediatrie „Experienţele traumatizante din copilărie sunt cea mai mare amenințare nerezolvată a sănătăţii publice cu care se confruntă în prezent populația.“ Pentru mulți, asta este o perspectivă terifiantă. Anvergura acestei probleme pare atât de mare, încât abordarea ei devine copleșitoare. Dar eu, tocmai din acest motiv sper. Pentru că atunci când avem contextul adecvat, când recunoaștem că sănătatea publică traversează o criză serioasă, începem să ne mobilizăm în mod adecvat pentru a găsi soluții. De la tutun la otrăvirea cu plumb, la SIDA, SUA are o istorie relevantă în ce privește eficienţa pentru sănătatea publică, dar pentru implementarea soluțiilor pentru ACES și stresul toxic va fi nevoie de hotărâre şi dăruire. Văzând reacția de până acum a națiunii noastre, mă întreb: De ce nu ne-am preocupat mai serios de această problemă?
La început am crezut că am marginalizat subiectul pentru că nu ne vizează pe noi. E problema acelor copii, din acele cartiere. Foarte ciudat, căci datele științifice nu susțin acest lucru. Primul studiu al traumelor din copilărie s-a făcut pe o populaţie care era 70% caucaziană, 70% cu studii superioare. Mai apoi, stând de vorbă cu oamenii, începeam să cred că poate eu am înțeles exact pe dos. Dacă ar fi să întreb câţi oameni din această sală au crescut într-o familie cu un membru suferind de o boală mintală, pun pariu că s-ar ridica câteva mâini. Dacă aş întreba câţi dintre voi au avut un părinte care a băut prea mult sau care credea cu adevărat că bătaia e ruptă din rai, sunt convinsă că s-ar ridica şi mai multe mâini. Chiar şi aici, e un subiect sensibil pentru mulți dintre noi și încep să cred că e marginalizat tocmai pentru că ne vizează și pe noi. Poate e mai ușor să observăm situația la alții pentru că nu vrem să o admitem pe a noastră. Preferăm să fim bolnavi.
Din fericire, progresele ştiintifice şi, evident, realităţile economice fac această opţiune din ce în ce mai precară în fiecare zi. Știința e categorică: traumele psihice timpurii afectează sănătatea individului de-a lungul vieţii. Azi începem să aflăm cum să punem capăt evoluţiei acestei probleme de la traumele din copilărie, la boală şi apoi la moarte prematură, iar peste 30 de ani, copilul cu un scor ACES ridicat, ale cărui simptome comportamentale trec neobservate, al cărui tratament de astm n-are nicio legătură cu asta şi care începe să prezinte hipertensiune, boală cardiacă prematură sau cancer, va fi o situație la fel de anormală precum moartea unui copil de 6 luni de SIDA. Analizând o astfel de situație lumea se va întreba: „Ce naiba e asta?“ E ceva tratabil. Are soluție. Singurul lucru necesar azi, și cel mai important, e curajul de a recunoaște problema, de a spune că e reală și ne privește pe toți. Cred că noi suntem mișcarea.
Mulţumesc!



SURSA:http://suntsanatos.ro/traumele-din-c...etii-4037.html