Dumitru Ichim – din dragoste pentru lumină, din dragoste pentru Cuvânt
Despre Dumitru Ichim se pot spune multe, atât de multe încât articolul nostru nici nu va avea pretenţia că ar putea să facă o prezentare pe măsură activităţii sale literare, însă frumuseţea complexă a scrierilor dumnealui şi relaţia deosebită pe care o are cu lumea cuvintelor ne-au îndemnat să încercăm totuşi să vă vorbim despre el.
Preot şi poet, sau poet şi preot, indiferent de ordinea în care sunt luate aceste două coordonate ale vieţii sale, elementul care le ghidează pe amândouă este dragostea pentru lumină, pentru Cuvânt, atât în forma divină a acestuia cât şi în forma sa umană. Dumitru Ichim şi-a lăsat spiritul să pătrundă pe tărâmul literaturii cu aceeaşi dărurire cu care l-a lăsat să parcurgă drumul teologiei, neprecupeţind niciun efort pe calea desăvârşirii, mânuind limbajul (sau, poate, lăsându-se mânuit de acesta?) cu o îndemânare ieşită din comun, indiferent că textele îi sunt supuse canoanelor unor forme (haiku, tanka, sonet) sau nu. Dovadă în acest sens stau, de exemplu, nu doar cele 150 de sonete, cuprinse în cel mai nou volum al autorului, “Tu ştii că te iubesc“, apărut în decembrie 2016 la Editura Cathisma din Bucureşti, ci şi toate celelalte poeme, indiferent că fac sau nu parte dintr-unul din volumele precedente.
Am ales cu greu câteva poezii din multitudinea creaţiilor domniei sale, zicem “cu greu” pentru că, din punctul nostru de vedere, nu e deloc uşor să faci un buchet de flori atunci când te găseşti în mijlocul unei grădini vaste. Acestea fiind zise, vă lăsăm, dragi cititori, în compania selecţiei pe care am reuşit să o facem, sigure că vă va încânta cel puţin tot atât cât ne-a încântat şi pe noi
Iar te strig de-a păpădia
…iar în clasa ultimă de liceu,
tot în livadă ne pregăteam
lecțiile.
Era sub același măr
în care ne urcam
de-a ascunsul,
pe unde fusesem copil,
năzdrăvanu-nvățându-l ca poznă
să-ți pună o floare în păr.
Acolo era și căsuța
păsării albastre,
dar noi eram mereu ocupați
cu temele noastre,
cum mărul glumeț pe Newton alese
și cum la examen Socrate
spunea că nu știe nimic,
et caetera și încă un pic.
Făceai ochii mari ca o ciută
prin cetini de rusalii,
de ce fără rost insistam
la caracterizarea
personajelor
cu atâtea detalii
cum Tristan pe Isolda sărută.
Odată, poate geloasă
că prea repetam în grădină
de Bella Donna Atropină,
sau plictisită
de sistemul digestiv la meduze,
ai început să sufli într-o păpădie.
Abia atunci observai
ce-n nicio carte nu scrie
nici de sâni
și nici de rotundul de buze.
…și-așa ca un capriciu
de soare zbughind prin oglinzi,
cu trup de pădureață crudă,
ai început prin livadă s-alergi:
”Hei, ciudă, ciudă!
Nu poți să mă prinzi,
nu poți să mă prinzi!”
Da-n cele din urmă,
hoțoaico,
te-ai prefăcut brațelor mele
cântec de pradă,
cât de frumos către da
zvârcolindu-l pe nu!
Și ți-am spus: Nu te las,
motive de-aduci
nu o sută, ci mia,
până nu ne jucăm amândoi
de-a păpădia!
– Nu fii rău, nu-i așa!
– O, ba da!
Inchizi ochii! Și-acum te gândești
cum buzele tale-ar sufla-n
rotundul de puf al făcliei.
Oare de unde lumina
o fi aflat și cum de-a știut
prin jocul păpădiei
să se întoarcă acasă la ea
în primul nostru sărut?
Acolo lumina creşte în sus
Iubirea
nu are limbă de ceas
să ne aducă aminte
că-i prea târziu în acum,
când fără devremea
dintre noi
a rămas
ca o lampă fără cuvinte.
Nici soarele
nu are limbă de ornic.
Pe partea-i
ce numa’ dinspre Dumnezeu
se vede
este secunda-oglindă
spre care ne cheamă,
abis
de abisul Lui dornic.
Acolo lumina crește în sus
ca iubirea din cântecul meu
ce mereu
e altul, nespus.
Numai în brațele mele ești tu,
înrămuririlor floare.
Secundei solare
cu buzele tale netimpul il beu.
Inchide ochii și-ascultă:
Auzi cum lumina prin noi,
pe treptele noastre
Luminii se-nalță?
Uşile, uşile
Pentru un templu
se cere multă piatră –
fiecare să-și recunoască inima.
De este adusă din râu,
îndelung
și cu răbdare
trebuie cioplită,
că prea mult apa
i-a cântat de iubire…
Dar ca zidirea,
să fie puțin și a Domnului,
are nevoie de o minune:
Acești copaci,
ce-au fost îndrăgostiți,
străini de piatră, încă se iubesc;
Oare ce alt nume
am fi putut să găsim,
îmbrățișării lor,
decât ușile, ușile, Sfintele Uși?
Acatist sub creanga de pin
La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?
Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.
Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?
Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii –
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!
Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul…
Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.
Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?
Psalmul spre hermeneutic
Și-n apă-Ți este focul, nu-n curcubeu vezi fumul?
Doar mințile chiorâște Îți cântăresc tăciunii,
Azi inima-nflorește că-i simt din răni parfumul,
Din scrisul de sprânceană ce încă-l ştiu lăstunii.
Străina Ta splendoare, întreagă n-o da râmii,
Precum feriși pe Moise – zăbranic cu apusul.
Nu-Ți cer măslinii sacri, trimite-mi doar salcâmii,
Deasupra mea să-mi ningă-n fiorul alb nespusul.
Când luna Îți adoarme ca un mieluț în poală,
De ce n-ai grăi humii adânc neprins de carte,
C-asemeni ca-ntr-o scoică – împărăteasca-Ți boală,
Rodit-a în Treime dor omenesc de moarte?
Vrând să Te prind în nume, Te-aud pe sub cuvinte:
– Tot căutați Iubirea prin vorbe și morminte?
Cuvânt la plecarea cuvintelor
…și-n barca lor
suindu-se
le-a cuvântat zicând:
Să nu râvnești
desăvârșirea pietrei de cristal
și nici
trufașul ei avut de giuvaier.
Neprețuita
cândva fusese duhul
luminii ce-a căzut,
dar Eu zic vouă:
Măsură fie-ți apa!
O vei găsi și-n sânge,
și-n lacrimă,
și chiar și-n rătăcirea ta de nor;
iar când iubiți,
aminte luați din nou
la-nțelepciunii ei,
ce cum șoapta nunții
pe buze știe s-o oprească
ca buzelor să deie
tăceri schimbate-n vin.
SURSA:https://dindragostepentruarta.wordpr...pentru-cuvant/
Dumitru Ichim
AGONIE
Să mori nu moartea ta, ci-n fiecare in se
Cerea să mori cu brațele întinse
Între pământ și cer în plecăciune
Îmbrățișarea Mea pe toți să vă adune.
Șarpele Evei și altul, al lui Moise,
Prin voi se
Ascundeau. Cine putea să-i prindă,
Că-n unul celălalt fugea ca-ntr-o oglindă?
Veacuri curgeau pe harpele
Unse cu paos
Prăbușirii în haos.
M-au pironit pe lemn. Sunt Șarpele
Lui Moise, intrat pe sub Scriptură:
Priviți spre Mine ca leac de mușcătură!
Nu mă durură palmele,
Harapnicul, sudalmele
Ca urechelnițe,
Nici blasfemia fiartă-n velnițe
Și-apoi din nou întru povarne,
Nici cuiele bătute-n carne
Scrâșnind pe lângă os în bucurii de draci -
Tot iadul în ciocanul de covaci!
Nici chiar oțetul din pocal ce mi-l întinse ora,
Ci moartea ce-o s-o mor,
A altora.
Străveacul veacului deschise iadului hambare,
Cu toți veneau spre Mine cu sacii în spinare...
Și toată murdăria de patimi și păcate păcate
Mi-o vomitau în ochi, sau mi-o vărsau în spate.
Eram atât de singur pe lemn cu rost de toacă
Și mă-necam în cloacă.
Tu nu M-ai părăsit, ci M-ai pierdut în port
Cu leacul de-a fi veșnic să mor în orice mort.
Eu! Taina din scriptura seminței lui a fi!
Eli, Eli, lama sabahtani...
Murisem demult când vârful de suliță
Deschise prin inimă o uliță.
Cum mi-o priveam de sus cu frică;
Inima-mi mare să fie-atât de mică?
Doar numai cât o turturică?
Și deodată s-a preschimbat din carne de plângeri
În borangicuri imense de îngeri;
Crescând. Că pe muchea clipei
Veac pe sub veacuri se odrăzlea aripei.
Unde pătrunse lancea să o facă moartă,
Din cleștar se deschise o poartă,
Iar lumea intra cu darul preschimbat al humii
În jurul lui Alfa și Omega al lumii.
Apoi întreg pământul și galaxii precum colbul de boare
Și inima se făcea tot mai mare...
Oare Tu puteai spre-a o duce
La coborîrea Mea de pe cruce?
Te-am așteptat Părinte sfânt,
Singur în portul de mormânt.
Poate aici ascunsă fu cheia
Că M-ai descoperit în om
De-abia în ziua a treia.
Daniela Șontică, 19 Martie 2017
Cărţile pe masă: În prelungirea lui Voiculescu
Dacă la debutul în volum din 1970 („De unde începe omul”) Dumitru Ichim scria o poezie pe care criticii o vedeau adăpându-se din izvoarele liricii existenţialiste, blagiene, după 1975, poetul s-a retras sub umbrela atotcuprinzătoare a sacrului. De altfel, era şi firesc după studiile de teologie, importantă şi hotărâtoare pentru devenirea ulterioară fiindu-i întâlnirea cu marele teolog Dumitru Stăniloae. Plecarea la studii suplimentare în străinătate se transoformă în exil pentru Dumitru Ichim (şi familia sa), care în 1974 este hirotonit preot la parohia românească din Kitchener, Ontario (Canada). Cărţile poetului preot depăşesc de mult numărul copiilor săi (şase). Pe lângă lucrarea pastorală, îndeplineşte printre românii din regiunea amintită şi o misiune culturală şi de păstrare a tradiţiilor, fiind ajutat ani mulţi de soţia sa, poeta Florica Baţu Ichim.
Despre volumul de poezie intitulat „Tu ştii că te iubesc”, apărut în 2016 la Editura Cathisma, se poate spune că încununează perfect strădania poetului de a turna aurul în forma preţioasă a sonetului. După ce o vreme a încercat esenţa tare a haiku-ului, a poeziei cu vers liber de inspiraţie religioasă, dar şi pe teme diverse, în plină eră a poeziei cu formă „exagerat de liberă”, Dumitru Ichim ne propune clasicul sonet în bună tradiţie shakespeariană. Coboară pe linie românească din Vasile Voiculescu, și nu ascunde acest lucru, ba chiar continuă numerotarea sonetelor de acolo de unde le-a lăsat Voiculescu în a sa „traducere imaginară...”. Și dacă e Shakespeare, şi e Voiculescu, atunci e vorba de iubire. Iubire faţă de ea/ femeia, definitiv închisă în vers şi între copertele cărţii acesteia, spre a nu mai muri niciodată, chiar dacă în realitate iubita soţie a plecat dincolo, răpusă de cancer, e iubire de El, Dumnezeu, Căruia îi răspunde ca Apostolul Petru odinioară: „Doamne, Tu ştii că Te iubesc...”.
Când un Iov certându-se cu durerea, când un orb care caută lumina aceea deplină din care nu mai răsare întunericul, când jucăuş şi cu preocupare de bijutier spre a face mereu cea mai sclipitoare podoabă iubirii, dar mai ales un veşnic mire cântându-i miresei sale despre frumuseţile netrecătoare.
Uimitoare este împrospătata dorinţă de a înnoi jurământul în alte şi alte forme ale zicerii, de a face cunoscută plinătatea inimii. "Filosofala piatră? S-o caute nebunii!/ Eu când te am în braţe zvârl pân’ la cer lăstunii!”
Cele 150 de poeme sunt tot atâtea imnuri ale iubirii veşnice, inepuizabile, arătând o credincioşie la care un Arghezi n-a avut acces, dăruindu-ne mai ales zbuciumul şi căutarea.
Dacă astăzi sonetul pare învechit, ne contrazice imediat facebookul, unde autorul este într-o comunicare efervescentă cu mulți tineri şi unde se manifestă sute de admiratori ai scrierilor sale. Părintele Ichim, născut în 1944, este mai tânăr decât mulţi, prin dorinţa de a transmite creaţiile sale, de a împărtăşi cu toţi un vers, un gând, o bucurie. Chiar dacă uneori mesajul poetic este exprimat ermetic, întortocheat, încât este necesar să reiei citirea poeziei pentru a prinde exact firul, emoţia rămâne clară, intactă, atinge cititorul.
Cartea ca obiect este şi ea o bijuterie, coperta fiind cartonată, în cuprins având lucrări de grafică realizate de editorul poet Savatie Baştovoi, care şi prefaţează volumul. „O carte în care nunta atinge culmile ei cosmice, unde dragostea dintre mire şi mireasă se amestecă cu taina zidirii şi a mântuirii lumii, iar vinul care se toarnă la această nuntă e vinul cel din urmă, preschimbat în taină pe care cititorul este chemat să-l bea asemenea nunului din Cana”, se spune în prefaţă. De altfel, cum să nu te duci cu gândul la taine şi minuni, citind un vers ca acesta, de o frumuseţe ce te lasă mut: „Aprinde,-n loc de lampă, vecin cu pâinea, vinul”?
Şi nu doar cum iubeşte omul ne arată harnicul sonetist, ci şi cum este iubirea Domnului, ilustrând în acelaşi timp Geneza în patru versuri: „Când Cel-Înalt iubeşte e pururi în răsfrângeri;/ Argilă ia în palmă şi-o subţie-n oglindă,/ Nu cerul din ţărână e templul pentru îngeri./ Ideile căzură, ne-având ce să cuprindă”.
Aşadar, o carte de readucere a sonetului în rolul principal şi o invitaţie de a medita la tema iubirii adevărate, netrecătoare.
SURSA:http://ziarullumina.ro/cartile-pe-ma...um-120912.html
Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje