Val Răzeşu

[latan.elena]

Val Răzeşu


AM COBORÂT LA RĂDĂCINĂ

Val Răzeşu

contrareplică la replica d-nei Mia Cartas
la poezia mea ,, Călători de lut"


Din lutul ce tresare sub paşii obosiți,
Atâtea necuvinte tresar in focuri vii,
Că îmi aduc pe frunte cireşii pârguiți
Şi îmi preface-n fluturi, privirea, păpădii

Care-mi sărută fruntea în cumpenele serii,
Candorile îmi spală cu zori de ciocârlii
Smaralde şi rubine pe partitura verii
Când macii sângerează în holde aurii.

În stânga inimii îmi auresc țărâna,
Din taine nepătrunse transpir bijuterii
Şi -mi în floreşte gura, şi-mi înfrunzeşte mâna
Şi, iată-mă cireşul în care poți să fii.

În somnul unui Cântec ce nu l-ai cunoscut,
Am coborât cuvinte din ram în rădăcină
Şi te-am aflat, Femeie, din somnul tău de lut
Să urci în primăvară, ca floare de lumină..

5 octombrie 2016

VAL RĂZEŞU




replica d-nei Mia Cartas

Sub zarea ta, Cuvântul e lutul ce-nfloreşte
În mii şi mii de chipuri, în jocuri de culori
Şi versu-ți aur zboară, acuma doar pluteşte
Urcând spre nemurire prin timpul trecător.

E duh din duhul sfânt Cuvântul ce uimeste,
E focul tăinuit in inimă de dor...
Cu pana ta măiastră, Tu faci din el, Maestre
Un univers de gânduri în orice muritor.

Atâta Poezie în suflete sădeşte,
Atâtea gânduri tandre, frumoase deseori...
Atâtea incantații... O lume de poveste
În care ne simțim, şi noi, nemuritori...

[latan.elena]

Val Răzeşu


AM REZEMAT DE CER CUVINTELE ŞI SCARA

Val Răzeşu

contrareplică la replica d-nei Mihaela Hurray
la poezia mea ,, Violet, din amitirea unui curcubeu"


Am rezemat de cer privirile şi scara...
Ce floare nu am luat, în visul meu, de mână?
Că scriu pe cer cu fluturi, a mea fie ocara,
Şi a Femeii vina că o prefac în zână.

Priveşti în altă parte, de ochii mai sunt goi...
Privirea, în surâsuri am pus-o căpătâi
Să strige din lumină sărutul către voi,
,, Nu trece, frumusețe a anilor, ,,Rămâi!".

Tăcerea mea e struna ce doarme pe vioară,
Atinsă cu o şoaptă, tresare melodie
Şi o valsează stele în noaptea tutelară,
Eu doar încerc să scriu refrenul pe hârtie.

M-ai renegat, Iubire, cu floare de salcâm ,
Duminica mai albă am înălțat să-ți fie,
Priveşte spre pământul spre care mă dărâm...
Ai auzit vreodată oftând o Poezie?

5 octombrie 2016

VAL RĂZEŞU




replica d-nei Mihaela Hurray


Azi, te reneg, Iubire, de ce m-ai zămislit
Dacă spre bucurie nu mi-ai zidit o scară
Şi-apoi mi-ai şters cuvântul în pieptul obosit,
La Porțile Cetății, m-acoperi de ocară.

Eu căutam Lumina, dar tu ai ochii goi
Priveşti în altă parte, dar ai sosit întâi
Să te ascunzi în ape ca-n Ziua de Apoi,
Să-ți strige amintirea pe ulițe ,, Rămâi".

Uitarea-şi bea paharul, mă cere în abis,
Biruitoare, moartea, mi-aşterne căpătâi,
Sub pietrele tăcerii, m-a alungat din vis.

Te-am renegat, iubire, de ce m-ai zămislit
Şi bântui fără mine mormântul de granit
Al nopții taciturne din care ai venit...

[latan.elena]

Val Răzeşu


LUMINĂ TÂNĂRĂ CA MAMA DE ATUNCI

Val Răzeşu


Uneori, când îmi aud crescând
fire albe, ca o promoroacă,
poruncesc copilului din gând
,, eşti copil, hai, du-te şi te joacă!"

glonț, aleargă pruncul dezlegat,
ca un fulger, către bătătura
casei din tărâmul fermecat,
râde, plânge, şi se dă de-a dura.

poarta e uitată în rugină,
casa e la joacă cu alți prunci,
dar stăruie în mine o lumină
tânără ca mama de atunci.

stă în loc, mirat, copilul meu,
mărăcinii pasc acuma stâna
şi, de mult, tare demult, un curcubeu
a băut şi-a dus în cer fântâna.

stă mirat copilul, fără glas,
,, au trecu prin bătătură zmeii?!",
şi ascultă urma unui pas
care duce la fântână mieii.

în corcoduşul gârbov de bătrân,
mai atârnă hamul ros de vreme,
plânsul ierbii, adormită fân,
cai de abur parcă vrea să cheme.

s-au risipit în vânt actorii dramei,
s-a stins de mult jâraticul pe tavă,
dar stăruie în aer umbra mamei,
purtând gingaş parfumul de otavă.

pe cuptorul risipit în fum,
latră, jalnic, umbra unui câine,
dar stăruie în aer un parfum
dulce ca al mamei făcând pâine.

chiar dacă pe copil îl umple plânsul
privind copilăria risipită,
mai stăruie-n văzduh surâsul
frumos precum o pâine rumenită.

ca ,,să pui la punct" copiii ,,răi",
un copil - trei fabrici de nuiele...
m-au spălat de vină ochii tăi
cu izvorul lor gingaş de stele.

dacă ar veni Stăpânul Spaimei
şi-ar lăsa pe boltă doar o stea,
ea ar fi mereu lacrima mamei
picurând, năprasnică nuia...

... privesc copilul, el s-ar mai juca,
dar sunt destule lacrimi în pendul
şi fiecare plâns îşi are ora sa,
,, hai, copile, ai albit destul..."


VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu






UN ÎNGER S-A ÎNTORS ÎN CER

Val Răzeşu




Atât de trist ... că rătăcesc în mine
şi rătăcesc năuc în jurul meu,
măicuța mea, din lacrimă când vine
şi mă sărută ca un curcubeu.



citesc acum pe ultima scrisoare
care ai scris-o pe acest pământ
şi fiece silabă plânsă doare,
plânge în hohot fiece cuvânt.



de unde ai ştiut, cine ți-a spus
să-ți iei ,, adio" de la toate cele?
ori, a venit, surâzător, Iisus
şi te-a chemat Lumină între stele?



se refuzau cuvintele rostite,
cum picurau ca sângele din rană,
cadelnița din clipe părăsite
un suflet trist ce se-nălța icoană.


precum o floare ce o prinde gerul,
la vestea că te-ai stins, am înghețat,
s-a prăbuşit pe fruntea mea, tot cerul,
pământul, tot, sub tălpi s-a sfărâmat.



şi-am alergat din alt capăt de lume
la căpătâiul tău încremenit,
şi m-a strigat tăcerea ta pe nume
de sufletul în mine a albit.



( nu-mi voi ierta că nu am fost aproape
de tine nici în ceasul cel mai greu,
să însoțească tainica ta noapte,
ca o făclie albă, dorul meu...).



... mi-era atât de dor să-mi ieşi în prag
cu pas uşor, de zână fermecată,
cu cerul în priviri de-atâta drag
şi în surâs cu veşnicia toată.



de toate cele să îmi povesteşti
atâta de duioasă şi cuminte...
să mă strecor tiptil printre poveşti,
să redevin copilul dinainte.



ți-a fost sortit să nu prinzi rădăcină
în țarina în care te-ai născut,
să ne ridici pe noi către lumină,
în lumea asta largă te-ai pierdut.



te-ai împărțit pe tine pentru toți,
ai fost cuminicătura tuturora...
te-am părăsit, pe rând, copii, nepoți,
şi-am mai venit din an în paşti, cu ora.



te măcina tăcerea ca o moară,
dureau în oase anii adunați,
doar amintirea-ți murmura, vioară,
bunici, părinți, surori şi frați.



of! mama mea, străină şi bolnavă,
se prăvăleau pereții de pustiu...
te văd acum privighetoare-n slavă
cântând de leagăn lacrimii de fiu.



tu ne-ai iubit pe toti fără măsură,
şi coborând, pe noi ne-ai tot urcat,
îți înfloreau cuvintele pe gură
de câte ori pe nume ne-ai chemat,



şi înfrunzeau obrajii tăi bătrâni
udați de la izvoare sfinte
şi apa vie şiroia pe mâini...
m-aş fi-nchinat icoanei dinainte.



azi nu-nțeleg de ce n-am îndrăznit
să-ngenunchez, mamă-icoană,
să te sărut pe creştetul albit,
pe inima deschisă ca o rană.



în tot şi -n toate tu erai măsura,
doar în privirea ta eram acasă,
cum te înalță cuminecătura
şi te aşează cu Iisus la masă.



era destul să-mi treci prin păr o mână
şi albul de pe tâmple, ruşinat,
se înegrea sub ochii tăi de zână
ce-atâtea veşnicii a colindat.



se săvårşea cu noi o taină sfântă,
părinte de copii, treceam de hău
unde tăcerea lucrurilor cântă
şi mă năşteam din nou copilul tău.



....deşi albeam la tâmple a târziu,
ştiam că-n lumea asta, undeva,
mă legăna o mamă tot ca fiu
cu dorul ei curat ca lacrima.



că viața ei a fost ca o livadă
bogată şi frumos mirositoare
şi, chiar acoperită de zăpadă,
sfințea în ea copilării în floare.



cu Făt Frumos în suflet, de pe gură,
cuvintele vrăjite lunecau
ca din potir de cuminicătură
în herghelii de aur nechezau.



se scutura un cal de umbra lui,
înaripat şi înşeuat de-a gata,
zbura pe pleoape-n 'naltul cerului
încălecat pe crucea lui, de tata.



îl lua pe Moşul Ene de pe-un nor
şi-l aducea pe gene să-mi descânte,
şi-o lua pe mama-Cosânzeana-n zbor,
ca ,, nani-pui" tăriile să cânte.



s-a dus copilăria fericită,
e smulsă rădăcina timpului,
şi am rămas din tot doar o clipită,
să rătăcesc băiatul nimănui.



nu îmi aduc aminte să-mi fi dat
măcar aşa, o palmă părintească,
cu lacrimi uneori m-ai fulgerat
de îmi doream un nor să mă trăsnească.



e fără margini Timpul, nevăzut...
tu l-ai adus la noi în bătătură,
fără de veste parcă, am crescut
sub ochii tăi de veşnicie pură.



nu am crezut în viață niciodată
că pot muri cât încă n-am murit,
că fluieră pe linia ferată
un tren ce niciodată n-a venit...



e plin pământul de copii orfani
ce-şi poartă viața, inima în dinți...
copiii cresc...dar ce sărmani
sunt cei părinți fără părinți!



copiii pot spera, cinstit,
să-şi afle mamă, frate, tată...
din neființă n-au venit
părinții de părinți vreodată.



măicuța mea de lacrimă curată,
îți luminează tata ca o stea,
urcând către lumină te faci fată
şi eu doar visul lui pe fruntea ta.



nu înțeleg cum te-ai încumetat,
după atâta stat după perdele,
străină să te urci la semănat
pe drumul către noua casă stele.



eu cred că te asteaptă cineva
la capătul de lacrimă uscată,
precum o ploaie caldă mama ta
şi ca surâsul, curcubeul tată.



azi înțeleg ce ieri n-am înțeles:
tu, stând in casa lumii, ani în şir
şi grâul de neghină l-ai ales
şi-ai zugrăvit şi aerul cu mir.



doar la biserică te mai duceai,
încet, precum o umbră obosită,
aveai cu tine cheia de la rai
şi inima frumos împodobită.



mergeai să şuşoteşti cu Dumnezeu,
să pui la cale tainice izvoare,
să răsădeşti în ceruri neamul meu,
livada ta, cu floare lângă floare.



îmi eşti departe anii cei mai grei,
în vis trăiesc povestea fermecată,
ca o icoană sfântă tu mă iei,
mă naşti copil de fiecare dată.



mă uit că este toamnă şi mă plouă
şi din senin în fiecare ceas,
tăcerea mă împarte, pe dindouă,
în cel plecat şi cel ce a rămas.



ce te-ai grăbit să pleci, măicuța mea,
din ochii noştri către nevăzut?
când va-ntreba, am să-i arăt o stea
nepotului ce nu te-a cunoscut.



când va voi să te îmbrățişeze,
îi voi aduce-o floare de salcâm,
visând la tine, să îl furişeze
mireasma ei, pe celălalt tărâm.



şi legănat de şoapta ta blajină
ca o părere dusă de zefir,
sărută-i ochii, maică de lumină,
povestea mea de-anafură şi mir.



de-atât urât aş coborî în groapă,
te-ai răsucit, Pământule, eşti şui!
... mă uit la băiețelul meu de-o şchioapă
şi trebuie să stau în lumea lui.



mă uit fetițele cum înfloresc
ca nişte zâne vii, adevărate,
şi trebuie să mai călătoresc,
să caut calea lor cu nestemate.



femeia mea, străina mea străină,
nu mă privi ca pe-un plecat deja,
cât pot să fiu o rază de lumină,
îmi port pe crucea lumii lacrima.



habar n-aveți pe cine am pierdut...
dar veți afla la clipa potrivită,
când eu la sânul ei am să mă mut
şi-o plânge plânsul casa părăsită.



atunci când s-a milostivit Iisus
să o ridice din durere-n slavă,
cu Cântecul şi Zborul mi s-a dus
şi am rămas o pasăre bolnavă.



n-aş pregeta să îi urmez cărarea,
dar am copiii tare singurei,
şi n-are cine straşnic certa marea
când se reped furtunile la ei.



şi cine i-ar iubi fără măsură,
e doar pustiu mascat printre străini
de se întorc cuvintele în gură
că nu au unde prinde rădăcini.



Femeia mea, iubirea mea târzie,
parcă nu vezi, nu vezi, mă sting uşor,
şi, lacrima neplânsă mă sfâşie,
de dragul lor nu mă îndur să mor.



Femeia mea, fetele mele, fiul meu,
să mă iertați c-am obosit de viață,
că beau din ea precum un curcubeu,
şi-ncet mă bea un vălătuc de ceață.



măicuță bună, te aştept în vis
şi-n lacrima ce picură pe coală,
cu sufletul cât cerul de deschis
când de-ntuneric stelele îl spală.



în fiecare zi e tot mai greu,
mi-e viața mohorâtă colivie,
mai pot zbura doar împrejurul meu,
plecarea ta în două mă sfâşie.



nesomnul îmi măsoară lipsa ta,
prin vene curg lacrimi adevărate,
ca la altar le-adună inima
şi a pustiu şi întuneric bate.



se duce parcă viața mea de-a dura,
s-a risipit livada cu trecut,
o lumânare-mi va închide gura,
dacă nu eşti, eu unde să mă mut?



de te găseşti cu tata, să îi spui
că l-am iubit, şi nu i-am spus vreodată,
îngenunchez acum în fața lui
ca un fecior ce-i spun copiii ,,tată".



Surorii, fraților plecați, la fel,
sunt tare supărat de-a lor plecare,
că s-au grăbit cu toții către El
şi m-au lăsat străin pe țărm de mare.



dar pentru că acum sunt mai străini
decât străinii lumii fără țară,
pe nesimțite urc către lumini,
deja mi-am dus bagajele la gară.



... îi mulțumesc lui Dumnezeu cel sfânt
că m-a trimis la sânul tău la şcoală,
azi ştiu că Raiul este pe pământ,
când te ridică mama ta în poală.



azi, taina cea mai mare înțeleg:
- la Temelia Lumii v-ați zidit
să luminați un Univers întreg
când Dumnezeu e tare obosit...



in jurul tău, un milion de uşi,
un fel de aer plin de lumi ciudate
cu cei ce nu-s şi vin, şi cu cei duşi
să învelească ceru-n nestemate.



... şi cum să uit că veghea ți-a fost soarta,
nesomnul tău pe somnul nostru dulce?
- deschide-i, Doamne, maicii mele, poarta,
a obosit, şi vine să se culce...



ca să ne vezi sătui de toate cele,
din lacrimi ai zâmbit adeseori...
- deschide, Doamne, uşi împodobite,
a flămânzit călătorind pe nori...



tu ai purtat şi zile ponosite,
să-mbraci frumos copilăria mea..
- deschide, Doamne, uşi împodobite
cu haine de lumină pentru ea!



şi nu ai fost la mare sau la munte,
bijuterii? zâmbeai că ai...
- Tu, pune-i, Doamne, stelele pe frunte,
şi o să fie mai frumos în rai!



un adevăr mă-năbuşă şi-l strig:
căldura inimii ne-ai dat-o toată...
- măicuța mea ce rătăceşte-n frig,
să o primeşti la Tine-n casă, Tată!



... şi când mi-o fi de tine-aşa de dor
de n-o să-ncapă viața mea în mine,
eu voi pleca spre ceruri călător,
ca un hoinar spre casa lui când vine.



în lumea nouă-n care ai plecat,
te-aşteaptă tata să îi fii mireasă...
când voi sosi la uşă şi-am să bat,
să-mi spui, ,,copile, bun venit acasă!"...



VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu



VEȚI AFLA TÂRZIU
( acrostih)

Val Răzeşu



Dincolo de mine şi de voi
E o taină care ne cuprinde,
Din îmbrățişarea unor ploi,
Ori din fulgerul care aprinde,
Răni am adunat ca nişte flori,
Una după alta în lumina
Lumii voastre de privighetori,
Voi, Vlăduț, Andrada, Cătălina...
O să plec şi nu veți mai afla
Si nici auzi, decât târziu,
Tot pământul care va striga
Roua de pe crinul ce-o să fiu,
Unde fluturi toamna va valsa...



12 octombrie 2016
VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


STRĂINUL CU ARIPI

Val Răzeşu

Mi-au tot scris într-un colț de ființă înalt,
printre linii şi puncte, într-o carte incertă,
dragii mei cei mai dragi, şi acum Celălalt,
străinul cu aripi, nu încape-n copertă.

N-am avut niciodată curajul să-i strig
,, eu sunt cel ce te ține atât de departe
de buzele mele crăpate de frig
când arde în flăcări o filă de carte.

Te credeam un Ceva fără formă şi chip,
o părere, un gând fugitiv şi obscur,
nu ştiam că adun în privire nisip
pentru ziua când marea va prinde contur.

Lumi visate cândva, au venit să se-ntâmple,
în oglinzi de cristal se ascunde nisipul,
în zăpada ce lin se aşterne pe tâmple
doar părere rămân şi forma şi chipul.

Te-ai ascuns sub aripi prea destul ca un fur,
eşti al meu, sunt chiar eu, nu mai pot să mă mir
că a pus Dumnezeu doar oglinzi împrejur
şi-a-nvelit veşnicia cu un cer de safir.

În oglinzile vechi, luminate de soare,
ochii văd mai nimic şi îmi spun prea puțin,
de aceea vii Tu cu un semn de-ntrebare
când privesc mai atent şi văd un străin.

De aceea vii Tu, Cel ce Eşti, şi îmi spui,
când mi-e cerul o nuntă părăsită de miri,
că-i un joc, doar un joc ce îl joacă hai-hui
Cel ce-l poartă micuț, mic de tot în priviri.

Dacă Tu poți zbura ca un flutur hai-hui
în nesomnul firavei făpturi trecătoare,
care-i treapta de vis peste care să sui
Cel ce poartă pe buze Cuvântul în floare?

Oare chiar sunt ai mei ochii ce-i locuieşti?
colibri de lumină într-un cuib de oglinzi
ce mă mint că nu eşti şi se-nchid când nu eşti,
când fărâma de Cântec tăcerii o vinzi...

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


DORUL S-A COPILĂRIT

Val Răzeşu


Ne-ampărțit viața cu barda
drumul vieții, şi-a durut
lacrimi sar sub pleoape coarda
când mă strigi din neştiut.

Vii pe-o rază de lumină,
pe cărările din zori
zâmbet candid pe retină
sângerând roşul din flori.

Pari atât de fericită
că din lacrimă mă vezi,
că vecia-i o clipită
peste care tu valsezi.

Cu surâs deschizi fereastra
dintre lumi, sunt iar copil
şi, din inimă, Măiastra
te sărută cu un tril.

Prin păduri de prea târziu,
hoinăreşti pe vechi poteci,
frunza mea , din pomul viu
te-ai desprins de ram, pe veci.

☆

Când iei din neființă chip,
cu pescăruşi marea se-nchină,
şi-mi desenezi surâsuri pe nisip
sub pleoape toropite de lumină.

Când nu ştiai aripi că vei avea
şi cerul albăstrea în noi nebun,
făceai din nori păpuşi de catifea,
cuvintele, baloane de săpun.

Copilăream cu toți copiii frați,
urcam desculți, râzând, pe curcubee,
...dar ai plecat, ce mulți ați mai plecat,
doar gândul mai înalță spre voi zmeie.

Ce fericiți şi ce frumoşi eram...
azi, s-au uscat potecile bătute
pe care ca un flutur tresăream
când florile săreau să mă sărute.

Te-nchipuiam sirenă în ocean,
magie vie se-tâmpla sub gene,
eram cu tine-n lume de mărgean,
cu frunze verzi deasupra de sprâncene.

☆

Sora mea din lumi de vis,
lacrimile trag a noapte
şi a dor pe cord deschis,
şi cuvintele a şoapte.

Te-am chemat azi în poem,
de departe ai venit,
şi-am zâmbit din lacrimi semn,
dorul s-a copilărit...

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


SIMFONIE CU MACI ( 3 )

Val Răzeşu


Aurind, se țin de mâini copacii,
cad frunzele în dorul nevăzut,
că am uitat pe sâni, pe gură, macii
ce au urcat din suflet în sărut.

Răcoarea ne declină crizanteme
în verbele şoptite printre ploi,
din bruma aşternută pe poeme,
mai strigă, încă, macii, după noi.

Sub pleoape, mări de spice şopotesc,
tot împlinindu-şi tainele rotund,
din depărtarea verii, maci zâmbesc
până pe bolta inimii, profund.

Îți aminteşti, iubito, ce poveri
de dor înflăcărat purtam sub straie,
cum ne-au cuprins fiori de mac,ca ieri,
şi ne-au îmbrățişat în vâlvătaie?

Şi-am ars, năuc, cu buze de pârjol,
pe trupul de vioară acordată,
şi-a înflorit cu macii trupul gol,
de a căzut tăcerea, secerată.

Mi-au şoptit duios, cu jar nestins,
coapse arse, unduindu-şi clipa,
despre rai poveşti de necuprins,
şi-am deschis deasupra ta aripa.

Şi am ridicat mai sus de nori
cântecul în care te desfaci
în biserici de privighetori,
bat în dungă, clopotele, maci.

În genunchi, mă sting ca un ecou,
pe altarul unui trup de fată
şi mă nasc din visul ei, din nou,
curcubeu pe gura sărutată.

Ciocârliile toarnă din cer
soarele topit, pe sânii goi,
din dumnezeescul lor mister
să-mi sorb infinitul înapoi.

Tot albastrul zărilor ți-l dam
chiar de coboram în asfințit,
ca arcus în trupul tău cântam
începutul unui nou sfârşit.

Toamna mă asteaptă la macaz,
ploi nebune, fulgerând, să spele
urmele de maci de pe obraz
din duminica iubirii mele.

Să nu uiți, în fiecare ceas,
soarele ce ne îmbrățişa
în lumina unui bun rămas
pentru vara care va urma.

Chiar de toamna a venit hoțeşte
şi-a urcat pe tâmple, ca să tac,
Dumnezeu din inimă zâmbeşte
înflorind pe buze flori de mac...


15 octombrie 2016
VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


TĂCEREA, SIGILIU PESTE GURĂ

Val Răzeşu
pentru O STEA


De-mi va intra tăcerea, furiş, în călimară,
Va necheza Pegasul, din ieslea lui albastră
Se va-nălța din tine, să cânte şi să doară
Ca un păcat de aur, o pasăre măiastră.

Îşi va striga târziul, Târziul nu răspunde,
Îşi va chema amiaza, veni-va înoptarea,
Mă va striga pe nume, dar nu ştiu când şi unde
Aş mai putea să vin ca Val, să-ți murmur marea.

Veni-va depărtarea şi-ți va intra în ceas,
Vei auzi şi tu pustiul cum ne fură
Izvorul nostru magic şi pune cap compas
Spre zări unde tăcerea-i sigiliu peste gură.

Pe primăvara noastră stă semnul întrebării,
Eu, Val, aştept O Stea pe-un cer senin de vară,
Dar grea va fi sentința la tribunalul mării
De-mi va intra tăcerea furiş în călimară.

Îți cânt în necuvinte, ascultă în surdină
Cum fulgerul despică ce nu e de uitat
Şi-mi umple călimara o ploaie de lumină
Şi, peste, curcubeul din suflet revărsat.

Din asfințitul lumii cobor pe tine zarea,
Sub primăveri de pleoape, cireşii înfloresc,
În Cartea Veşniciei, priveşte luna marea
Şi--o mână nevăzută îți scrie ,, Te iubesc!"...


VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu cu Dumitru Ichim.






ÎN LUMINA CRUCII
Val Răzeşu



călătorie prin raiul poemelor părintelui
şi poetului DUMITRU ICHIM
fragment

.................................................. .......................



Şi oameni buni, şi oameni răi, de-a valma,
se calcă pe picioare prenatal
şi pe taraba vieții îşi bat palma
când fug din rai pe-o uşă de spital.



Cu inocența lor contramandată,
Adam şi Eva trag lumea pe sfoară,
vin travestiți mereu, băiat şi fată,
cu merele ascunse subțioară.



Nu vin, deloc, să caute-adevărul
- de-o veşnicie ei îi ştiu adresa -
se-ntorc pe scena lumii fiindcă piesa,
în primul act, este să fure mărul.



În actul doi se dumiresc degeaba
că pomul nu se află în decor,
actori în rol străin, ei îşi fac treaba
improvizând din goliciunea lor.



Şi urlă bebeluşii a ocară
de parcă ar avea un singur crez:
cum că părinții sunt, aşa, o scară
pe care să se urce la botez.



Doar în biserică îşi află locul:
spălați cu apa sfântă, unşi cu mir,
ei simt, deja, că s-au jucat cu focul
- duhnesc a măr furat din cimitir
☆
Să îmi iertați această paranteză,
am vrut s-arunc din inimă gunoiul,
să nu se mai strecoare pe sub freză
ideea cum că eu aş fi altoiul...
☆
Sunt bun şi blând ca lacrima de mamă
şi pot să merg călare pe asin,
în inimă am un tablou cu ramă
din frunze răsucite de ciulin.


Un munte a pictat o ursitoare,
din cel mai pur şi mai înalt granit,
a doua a cioplit cu disperare
în piscul lui şi a făcut un schit.



A semănat prăpăstii pe cărare
a treia, şi în ceață le-a pictat,
cu stele-n poale, a patra ursitoare
s-a furişat şi-a scris pe schit ,, palat".


A cincea, a săditit un brad de-o şchioapă
şi-a secerat pădurea cea bătrână,
a şasea, a săpat o mare groapă
şi, cu nisip uscat a scris ,, fântână".



A şaptea, a venit rază de soare
primăvăratic dusă de cocori
şi lângă munte a turnat o mare
de valuri spumegânde şi de flori.


☆
Alcâtuit din puncte şi din linii,
destinul ți-l asumi cinstit, ori ba,
şi te opreşti la rama cea cu spinii
şi nu poți pune sincer virgula.
☆
Viața e Aici şi e Acum,
viața nu e dramă, nu e vis,
nu-i călătorie pe vreun drum,
nu e comedie, nici abis.



Nu-i nici şcoală, ori, dacă e şcoală,
nu-nvățăm nimic peste ce ştim,
adunând, ni-e firea tot mai goală
de Lumina ce o moştenim.



Meşterim în noi câte o scară,
mai din vreascuri, mai din putregaie,
şi urcăm, dar nu până afară,
dacă nu se rupe, se îndoaie.



Merge, totuşi, viața înainte,
se învârte roate tot mereu,
rătăcim năluci printre cuvinte,
mâniind pe bunul Dumnezeu.



Ne-a lăsat să-i fim o bucurie,
- unde-i scara ce spre ceruri suie? -
semănăm semințe de sicrie
împrejurul fabricii de cuie.



Suntem, oare, doar pământ de cuci,
ştiu, oare, actorii că-s' actorii?
ne prefacem că urcăm pe cruci
numai să biseze spectatorii.



Fiecare cu Golgota lui,
mare, mică, după fantezie,
dar nu vezi în palma nimănui
decât indicații de regie.



Bieți actori în roluri de actori,
măscărici atinşi de nebunie
admirând paleta de culori
spinilor pictați de pe tichie.



Suntem doar un teatru de păpuşi
şi ne tragem toțî pe toți pe sfoară
elegant, sau fără de mănuşi,
din culise sau chemați la bară,



Rătăcim în noi şi chiar ne place,
ne-a lovit din Nevăzut blestemul,
cine, când şi cum n-are ce face
încâlceşte şi mai tare ghemul.



Suntem o orchestră de solişti,
muzicanți cu instrumente chioare,
îngerii se culcă tot mai trişti,
se trezesc şi nu mai ştiu să zboare.



Se înalță câte-un dirijor,
sub baghetă-şi etalează fracul,
şi devine orbul un biet chior
admirându-lâna sau bumbacul.



Şi cântăm ceva de nedescris,
se dau huța diavolii pe ştimă,
,, viața e o dramă, e un vis"
....bieți poeți nebuni, legați de rimă...



☆
Amestecând abstractul şi concretul,
mulți cred că ştiu secretele Treimii,
- eu, mi-am făcut din viață şevaletul
şi am pictat un Cântec al Luminii.



Viața-i un şah, şi mulți de tot nebunii,
deşi ar trebui să fie numai doi
s'-adune raza soarelui şi-a lunii
să nu se întineze în noroi.



Şi-a pus la treabă lumea neuronii
şi-a născocit reâncarnări şi lumi
şi raiuri să încapă toți pionii
ce trec mereu prin casa de nebuni.



Purtăm doar bătălii imaginare
şi sângerăm zadarnic pe doi cai
când încercăm cu ciot de lumânare
să luminăm cărarea către rai.



Ne apărăm din turnuri de o şchioapă
zidite cu pământ din noi furat
şi nu vedem în inimă o groapă
din care Moartea strigă vesel ,, Mat!".



☆
O lume a aflat că Bohr există
abia când a lăsat-o fără ton
cu teoria veselă şi tristă
că-i Dumnezeu călare pe foton.



Mulți filozofi au jubilat zadarnic,
prea mulți savanți făcură ca păunii,
când dă prostie, Cel Înalt e darnic
şi prea mărinimos e cu nebunii
☆
El e Lumina Veşnicei Iubiri
în lacrima ce-nvârte sorii
în lacrima ascunsă în priviri
prin inimă când trec fiorii.


Să fii nebun...dar orb încât
să nu priveşti deasupra frunții
cum îngerul ce-a coborât
să săvârşească taina nunții



te unge tată, îți dă duh,
bate din aripi pe făclie
ca moştenirea din văzduh
mireasa ta mereu să fie,



ți-arată drumul de urmat
dar îți îngăduie Curatul
ca să rămâi nevinovat
când furişezi spre rai şi patul...


Mireasa ta-i mireasa Lui,
iubeşti o cruce-mpodobită
cu aripi mirosind a cui
şi-a veche rană părăsită.



☆
Oricât de mare mi-ar fi nebunia,
şi insolența poate mai presus,
pe tabla mea regină-i doar Maria
şi rege Domnul meu, Iisus.



Ar fi ridicul mintea să-l cuprindă,
privirea să îl poată micşora,
un codru se ascunde într-o ghindă,
şi ghinda, între frunnze undeva.



Când frunzele se pârjolesc sub soare
şi norii înşişi parcă se aprind,
în codrul dintr-o ghindă e răcoare
şi un izvor se-aude şipotind.



De vrei, chiar poți ca omul cumsecade
să-ți speli trufia până te aprinzi
şi-ți vor vui în inimă cascade
şi pe taraba ochilor oglinzi.



Oglinzi atât de noi şi de ciudate
că ai vrea să plângi, dar cântă în surdină:
bordeiele din tine sunt palate
cu turnuri aurite de lumină.



Şi sânt acolo străzi şi bulevarde
ce duc spre nicăieri sau înapoi,
mereu în față-i un izvor ce arde
acele hărți ce le purtăm cu noi.



Dar dacă vrei cu dinadinsul
să te îndrepți cinstit spre undeva,
să se deschidă porți în necuprinsul
ce-ți locuieşte veşnic inima,



ia flacăra în palme şi te scaldă
ca vrabia-n țărână şi nisip,
şi te va ninge o lumină caldă,
şi, Dumnezeu va căpăta un chip.



Să fugi, apoi, de tine ca de streche,
pe o cărare fără de sfârşit,
până-ți va creşte iarbă în ureche
şi -o sfârâi sub talpă un chibrit.



Să te opreşti atunci fără de frică,
să odinneşti un pic la umbra ta,
să simți cenuşa care te furnică,
şi altă față îți va arăta.



Să îți pleci ochii - orbii cei pereche -
sub steaua ce-ți mocneşte în rărunchi
şi inima, ca pe o zdreanță veche,
să o aşezi cuminte sub genunchi.



De va jeli, nu-i vrednică de tine,
ridică-te şi pune-te pe fugă
şi va veni ca roiul de albine
lumina Lui în biata buturugă.



Vor înfrunzi frumos la subțioară
iar frunze verzi privirile sub gene,
pe fruntea aplecată a vioară,
mirării tale îi vor creşte pene.



Şi-acolo unde-a fost numai azilul
din vânzoleala cea fără de rost,
îşi va cânta privighetoarea trilul
şi iar vei fi ceva ce n-ai mai fost.



Să te ascunzi apoi sub rădăcină
cuminte ca un mugur mititel,
cutremurat de pace şi de vină,
ai să-nțelegi cât de aproape-i El.



Încearcă să pătrunzi cum se întâmplă
în tine seva unui nou mister
când te-o-mpuşca un curcubeu în tâmplă
Acel ce poartă mările prin cer.



Încearcă fără frică, tu, ateul,
să fugi din pielea ta de zi cu zi,
să bei de la izvor cu curcubeul,
şi sete niciodată nu-ți va fi.



Aripă îți va face dintr-o mână
şi bici din alta, să-mbânzeşti pustiul,
şi nu va fi în veci de veci fântână
mai limpede ca Tatăl şi ca Fiul.



Încearcă, mai apoi, o cruce verde
să fii şi fără teamă urcă sus,
poți câştiga ceva şi totul pierde,
la Tribunal piroane s-au adus.



Să nu te miri, vei fi Judecătorul
şi nu va fi o Curte cu Jurați,
ți s-a lăsat puterea şi onorul
să bați piroane sau să nu le bați.



De tot pământul aşezat pe oase,
să scuturi roba sufletului tău,
să poți vedea, la schit cum vin sfioase
ca nişte maici, părerile de rău.



Doar ele îți vor sta ca mărturie
când ți s-o pune viața pe cântar,
când orice întâmplare va fi vie
şi va veni cu pasul drept şi rar



doar Adevărul gol-goluț la bară,
în fața lui smerit să te închini,
în loc de tocă, fruntea ta să ceară
cu împrumut cununa cea de spini.



Să nu te miri că sala va fi plină
deşi vei fi doar tu, şi ai să vezi
cum pe Cântar o stranie lumină
va pune stivă sacii cu dovezi.



Pe un taler, răul stă să-ndoaie acul,
pe celălalt zadarnic vei striga
că au rătăcit cu fapte bune sacul
străinii cei din tine, undeva.



Că ți-au furat toți oamenii pomana
cănd inapoi cu împrumut ți-au dat
cuvântul bun, fără să lege rana
ce pentru ei mereu a sângerat.



Că ai fost copil fără copilărie,
doar inocența singurul tău steag,
şi ai crezut şi viața jucărie
că ai stricat-o de atâta drag.



Nu mai striga, că dincolo de tine,
de fiecare dată, e un hău
pe care vine trenul fără şine
cd îți aduce masca de călău.



Nu-i judeca pe cei ce dau sentințe,
nici nu-i iubi cu surogat de ură,
mai bine dă o mână de semințe
cuvintelor ce-ți năvălesc în gură.



De-or ciuguli ocara şi dezmățul
se vor umfla în pene, ca păunii,
ca în copiii răi să dai cu bățul
- cu toată mila lacrimilor lumii.



Dar nu uita: tu eşti Judecătorul
şi, El e, fără milă, acuzatul....
în jumâtatea unui pas e zborul
şi, în cealaltă nu-i mereu uscatul.



Nu încerca cu faptele să bântui
prin lucruri mai presus de orice frunți,
poți să te pierzi sau poți ca să te mântui
urcând cu crucea-n spate zece munți,
☆
Urcați-i cu sfială, intrați în miezul nucii
o Biblie în flăcări trăită-n curcubeu
aşteaptă într-un Cântec să cuibărească cucii
şi să prăsească stele în sân la Dumnezeu.



Deschideți cu sfială, şi de vă pare goală,
mânia să nu taie din rădăcină nucii,
priviți cum stă Pământul în nevăzuta poală
şi stele spală bezna ca nişte lacrimi lucii.



Deschideți cu sfială, deschideți cu credință:
ascunşi cu toții într-Unul între oglinzi pitit,
ne adăpăm privirile din marea neființă
A jocului Luminii din xare am venit.
☆
E, primul munte, Cea Mai Grea Lumină,
izvor de stele, nesfârşit,
ce strălucesc din vremea ce-o să vină
până în vremea card s-a sfârşit.


El este Univers şi e Vecie
şi tot ce încă nu visăm
să credem că ar putea să fie,
când minții noastre vamă-i dăm.


Al doilea, este Lacrima Neplânsă
pe fruntea Sfântului Izvor,
ce-a coborât să plângă însă,
de mila celor care mor.



Un codru de minuni e coama,
şi-aşteaptă o turmă de asini
drumețul ce-o purta coroana
bătută-n stele şi în spini.



Şi e acolo o cărare
unde încaleci, sau cobori
să rătăceşti din cruce-n cruce,
cu galben lut la subțiori.


Încalecă, şi-ai să găseşti cărarea
ascunsă între inimă şi frunte,
ca într-un dig acolo-ți bate marea
şi spumegă sub tălpi al treilea munte.



Să-l urci smerit, cutremurat de vină,
nimic nu ai dar vrei să vinzi
în loc de raze de lumină
prea multe cioburi de oglinzi.



În toate vezi cu ochii minții
cum îți alunecă sub paşi,
în beznă, cerul şi părinții,
ca nişte aburi uriaşi



Şi-auzi un clopot, Asfințitul
aprinde lumânări sfințite,
urcă-n genunchi până la schitul
mirării tale infinite.



închide ochii - prăvălii de hoți
ce vând Lumina din privire -
şi urcă-n inimă, de poți,
ca pe un munte de safire.



Atât albastru poți găsi
că mii de trenuri pot să care
senin în fiecare zi
şi ar mai fi mereu de-un soare.



Dar, vezi...ascunse pe sub brazi,
ca nişte vagi şi mari reptile,
abia aşteaptă ca să cazi
prăpăstiile unor zile.



Şi ai să cazi atât de iute
că nici nu ai să bagi de seană
că laşi în urma ta redute
de întuneric şi de teamă.



De tot ce-ți stă pe dinafară,
de umbra firii nu te teme,
nu stă în lumânări de ceară
Lumina care-o să te cheme.



Tot ce poți tu, este să vrei
să te ridici cântând din hău,
şi însuşi Cântecul Veciei
va ridica muntele tău.



Să urci însângerat piciorul,
din Totul tău să faci risipă,
când va veni Luminătorul,
din umeri va miji aripă



Şi iar vei fi o blândă boare
şi iar vei şti, zâmbind, să semeni
în lume floare lângă floare,
cărarea către munții gemeni.



Să urci spre steaua ta pierdută
cu fruntea rece şi senină
şi orice clipă ne-ncepută
va fi izvor cu apă lină.



Şi să mai urci deasupra frunții
cu toată viața risipită,
să simți sub talpă cum basc munții
povestea ta neîmplinită.



Şi să cobori, ca să vezi bine,
ca fântânar în cele sfinte,
şi vei simți cum cresc în tine
păduri de stele şi morminte.



Vei încerca s-ascunzi sub pleoape
din feliuța ta de viață,
din cerul care nu te-ncape,
măcar o lacrimă de gheață.



Dar vei urca încă un munte
şi focul tot n-o să se stingă,
chiar de-ntre inimă şi frunte
deja a început să ningă.



Pe acest munte rupt de lume
şi fără sus şi fără jos,
nimic nu poartă chip şi nume,
nu e urât şi nici frumos.



Eşti numai tu acel ce vine,
eşti numai tu plecat mereu
să te dezbraci de tot de tine,
să poți urca în curcubeu.



Abia acolo vei fi sus,
abia acolo eşti aproape
vrednic de jertfa lui Iisus
ßi poți călători pe ape.



Şi poți călători mereu
precum parfumul între flori,
vei învăța că nu e greu
să poți zâmbi senin că mori.



Fiind şi nefiind, urcăm
spre Noi acel fără de fire
şi doar aşa veşnic durăm
un munte de desăvârşire.
☆



Vor crede mulți că le-a dat Domnul
spre-mpărăția sa vreo hartă,
eu, îmi privesc mereu nesomnul
cu crucea rătăcind prin artă.



Mereu flămândă mi-e mirarea,
la mese-mpărăteşti poftită,
ascult cum bate-n tâmple marea
din picătura infinită.
☆
Acuma ştiu, şi basta, gata,
am fost piticul, sunt colosul,
sub iarba tălpilor e tata,
Prea Bunul, Înțeleptul şi Frumosul.



Şi simt un mare adevăr
când îmi adie vânt în barbă:
că printre firele de păr
a început să crească iarbă.



Şi-mi cântă greieri în sprâncene
de dorul lui când mâ înjunghii,
atârnă stelele sub gene
şi mult pământ de flori sub unghii.



Atât de dor mi-e de Bătrânul,
de-mpărăția lui cea nouă,
că simt deja în barbă fânul
amirosind a flori şi rouă.



Acolo unde este el,
vin obosiții şi se-nchină
ca nişte oi pelângă Miel
şi pasc din rana Lui, Lumină.



Şi, stånd atâta de cuminți,
se fac izvoare de candoare
aceste fluvii de părinți
ce s-au întors în marea mare.



Din undă-n undă şopotesc,
ca nişte păsări ştiu să cânte
atunci când se copilăresc
zburând cu aripile frânte.



Călătoresc către morminte
şi ei, aşa, din când în când,
când luminăm cărări în minte
şi plânge-n inimă un gând.



Şi, gândul ăsta tainic ştie
ce nu-nțelege judecata,
şi strig ca în copilărie
,, în noaptea adta, vine tata!"



Iar sufletul se face scară
de sânge, lacrimi şi mâtase,
şi vine umbra de vioară
pe care Dumnezeu cântase.



Mă umple Cântecul cum vinul
în toamnă cotropeşte via
şi mă îmăt cu tot seninul
ce-l toarnă-n mine melodia.



Numai o clipă mi-este greu
în noaptea asta luminată:
că nu mai ştiu care sunt eu
şi care umbra furişată.



Plutim într-un Ceva Prea Sfânt
şi suntem una cu eterul,
fuge din mine-acest pământ,
mă umple tata cu tot cerul.


Se săvârşeşte un mister
ce înverzeşte tot pustiul
întins între Cuvânt şi Cer,
şi, eu sunt tatăl şi el fiul...



Şi merg pe jos, şi zbor ciudat,
şi-ncet mă umplu de mânie:
ce-a fost cândva, nu s-a-ntâmplat?
iar ce va fi, nu va să fie?!



Totul e un gol întins şi clar,
,, cum, împărat este Nimicul?",
copilul meu scânceşte rar,
hai, tată, mergem la bunicul!...



Mergând cu el, un prunc mâ fac
şi doi copii zburdăm în tihnă
şi mii de ceruri ne desfac
secrete uşi către odihnă.



Pe orişicare ai privi,
vezi nişte munți sub vâlvătaia
cărora groaznic ar roşi
un muşuroi ca Himalaya.



Pe care uşă să faci pasul
când e aceeaşi panorama,
când de cuvinte fuge glasul
ce-o strigă-n inimă pe mama...



Pe care drim să te aşterni
când ,, sus"-ul munților din față
este nisipul ce îl cerni
din feliuța ta de viață...



Pe care umăr, ferm proptit,
să sprijini dorul tău durut
când Tatăl este veşnic viu
şi totuşi veşnic nenăscut.



Dar, iată, munții mă alină
şi mă ademenesc gingaş,
îmi spală ochii cu lumină
şi-l văd pe tata copilaş.



Şi mergem, şi plutim hai-hui
printr-un nimic plin de esențe,
în lacrims neplânsă sui
lumina toată numai zdrențe.



Urcăm în cel mai fastuos
şi mai fantastic joc al firii,
când tata e copil frumos
şi mie şi Nemărginirii.



Dar nu-i destul, în haina ta
de fermitate relativă
nu poți să mergi şi nu poți sta,
eşti într-o veşnică derivă.



În jur e totul diafan
dar eşti şi sfera dimprejur,
tot ce e sfânt e şi profan,
esti păgubaş dar eşti şi fur.


Dar tot ce pare un delir
e ordine fără cusur,
de vrei sau nu, eşti uns cu mir
şi urcă Eu în Noi mai pur.



Şi tot ce pare un mister
ce îl purtăm atât de greu,
e o fântână spre un cer
din care urcă Noi în Eu.

☆
Aş rătăci, de nu m-ar duce,
tatăl-copil într-o pădure
să ne luăm în spate cruce
de stele şi din vreji de mure.



Numai aşa poți să alergi
către bunic oricând, oriunde,
pe orişice cărare mergi
te vede-tr-una şi te-aude.



Oricât ai rătăci, absurd
tot ocolind cărarea dreaptă,
oricât ai fi de orb şi surd,
îți dă un capăt şi te-aşteaptă.
☆
La umbra unui pom stelat,
Bunicul zămislea cuvinte
în Cartea Vieții, ne-ncetat,
spre înapoi şi înainte.


Şî, în genunchi am alergat,
smerit, spre Domnul Dumnezeu,
şi-am împietrit, şi m-am mirat:
în fața mea...eram tot eu!


Atunci mi-am luminat mirarea;
te strigă-ntr-una şi te poartă,
atunci când rătăceşti cărarea,
Cel ce Ți-e Fiu, Bunic şi Tată.



De vrei să-L vezi pe Dumnezeu,
fii Miel şi tu fără prihană,
pune pe clape, sau penel,
sau toc, doar rană lângă rană.



Smerit pe frunte să le porți,
apoi, să rupi pecetea sorții
şi ai să ştii că totul poți
şi că-i nimica umbra morții.



Totul e fals - chiar de-i frumos -
o clipă de-ai păscut minciuna,
Cuvântul - unicul colos
care zideşte cer într-una.



Iar Dumnezeu e Cineva
ce-a-ngăduit în sine scaiul
şi ne-a lăsat la umbra sa
ca să zidim din lacrimi raiul.



Atunci când vrem să odihnim
oro când puterile ne lasă
când noi pe noi ne părăsim.
porneşte îngerii la coasă.



Nici-un scaiete nu rămâne,
cât p,opii se înalță crinii...
- Genunchii-i plec smerit, Stăpâne
că-ngădui Cântecul Luminii.



Cât te-nțeleg, eşti Tatăl Viu,
eşti Tot şi Toate, bune, rele,
şi-ți mulțumesc că pot să ştiu,
că-ngădui praful şi pe stele.



În Lumea Ta e lumea mea,
mi-e tere dor să fiu cu tata
un pic de umbră şi de stea
când va începe Judecata...
☆
Şi cum Iubirea-i unicul izvor
ce-mi spală veşnicia de năluci,
cu inima în palme cânt şi zbor
privighetoare-n jurul unei cruci...



octombrie
VAL RĂZEŞU


17 octombrie la 18:30 ·