Poetul care se hrănea din Duh Sfânt: Vasile Voiculescu (13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963)
Văzându-l pe stradă, în apropiere de Patriarhia Română, un copil ar fi exclamat: “Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!”. Era bătrânul poet, cu părul nins de greutăţile temniţei, cu umerii plini de povara metaforelor despre dumnezeire, cu pieptul plin de invizibile decoraţii îngereşti pentru viaţa de medic.
'' Dacă nu ar fi fost Radu Gyr, Vasile Voiculescuşi chiar Nichifor Crainic prin viaţa şi „scrierile” lor care au văzut hârtia abia după eliberarea din temniţă, foarte mult s-ar fi descurajat tinerii întemniţaţi şi ar fi fost multe căderi.” – Părintele Justin Pârvu
Foto sus: Poetul înainte de arestare. Foto jos: Poetul-martir după închisoare.
Născut la Prâscov, judeţul Buzău, în 1884, într-o familie de gospodari de mijloc, Vasile Voiculescu şi-a depăşit condiţia, studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de “Vieţile Sfinţilor”.
După o viaţă de luptă cu boala şi mizeria altora, ajuns la vârsta venerabilă de 74 de ani, poetul a fost arestat şi condamant pentru poeziile sale cu caracter religios pe care le citea în grupul Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. De altfel, întreg grupul a fost arestat atunci, în 1958. Era văduv, soţia pe care o iubise enorm, Maria Mittescu, murise în 1946. Caietul cu poeme religioase i-a fost confiscat de Securitate şi adus ca probă la interogatoriu. Blajinul scriitor, adevărată figură de pateric, a fost obligat să declare: “Începând din anul 1947 şi până în prezent, eu am scris mai multe poezii cu conţinut mistic religios, de îndemn la o viaţă duhovnicească, de rupere de viaţă, care prin interpretare au caracter duşmănos faţă de regim”. (“Adevărata călătorie a lui Zahei. Ultimii ani ai lui V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins”).
Vinovatele-i versuri sunau cam aşa:
''O , tara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”.
Nu a plăcut deloc mesajul lor, dar este posibil ca şi fără să fi scris aceste versuri cu caracter “mistic” Vasile Voiculescu să fi fost închis numai pentru întâlnirile de la Antim. Sentinţa a fost nemiloasă cu un om aflat la acea vârstă: cinci ani de temniţă grea şi confiscarea averii. A fost dus la Jilava. Apoi la Aiud, într-o celulă cu 15 deţinuţi, intelectuali ca şi el. În scurt timp s-a îmbolnăvit foarte rău, suferea de TBC la coloana vertebrală. Din cartea lui Florentin Popescu, “Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu”, apărută la Editura Vestala, aflăm că, atunci când unul dintre gardieni i-ar fi cerut lui Vasile Voiculescu să fie delatorul celorlalţi deţinuţi, el a spus cu demnitate: “Nu, eu sunt un mistic şi stau retras”. În 1962, scriitorul a fost eliberat. În aceeaşi carte aflăm cât de bolnav a ieşit din închisoare şi cum era îngrijit de fiul său, Ion. Era o epavă, durerile creşteau mereu, începuse să refuze mâncarea ca să moară mai curând. Îşi ruga fiul să nu-i mai facă tratamentul: “Te conjur să nu-mi mai faci nimic, nici o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol”. Înainte de a muri, la 26 aprilie 1963, i-a spus fiului său: “M-au omorât. Ai grijă, sunt mai perverşi decât crezi tu”.
La un de la moarte, a început reabilitarea sa. I-au apărut poemele extraordinare din volumul:“Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare, în traducere imaginară de…”, i-au fost reeditate proza şi dramaturgia care îl situează între scriitorii de prim rang ai literaturii române.
Portret din mărturii
În vremea primului război mondial, Vasile Voiculescu a fost medic la Bârlad. O mărturie despre acea perioadă a lăsat academicianul Iuliu Nitzulescu, de asemenea, scriitor-medic, într-un interviu: “L-am cunoscut pe V. Voiculescu îndeosebi sub aspectul său de medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul celor suferinzi. (…) Am fost adânc impresionat de seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus de V. Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. (…). În fiecare dimineaţă făceam o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti”. (Cronica, nr. 11, 1970). Despre credinţa sa, le mărturisea în 1935 studenţilor de la Teologie: “M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată” (publicată în revista Gândirea). Credincioşia sa trăitoare s-a văzut în viaţa sa ascetică, plină de rugăciunea învăţată la Antim în jurul marilor duhovnici şi prieteni de spirit, dar se vede şi astăzi în întreaga sa creaţie infuzată de ideea de dumnezeire, de urcuş, luptă cu păcatul, cizelare sufletească în vederea strălucirii în lumina lui Hristos. Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, prieten şi pacient al doctorului V. Voiculescu, scria pe volumul său de proză, “Retragerea”, din 1926: “D-rului V. Voiculescu, în semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate fizice. Şt. Zeletin”. Pentru merite deosebite, Voiculescu a şi primit Ordinul “Coroana României” cu spade în gradul de Ofiţer.
Fiul său, Ion Voiculescu, mărturisea: “După moartea mamei, (…) tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani”.
Virgil Ierunca, în volumul “Româneşte”, povesteşte despre un moment petrecut după eliberare şi care ne arată încă o dată verticalitatea poetului. Trăia în odaia sa în mod voit neîncălzită când a primit vizita lui Tudor Vianu, în încercarea de a-l face pe bătrân să scrie în spiritul noului regim. Răspunsul poetului a fost unul negativ. “Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede”, scrie Ierunca.Adrian Nicolae Petcu, în articolul “Închisorile lui Vasile Voiculescu”, consemna o mărturisire a istoricului Vasile Boroneanţ, fost deţinut politic:
Vasile Voiculescu, un poet printre sfinţi – de Daniela Cârlea Şontică / Jurnalul Naţional
''Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”.
Sursa: MĂRTURISITORII
Odihnească-se-n pace!
SURSA: http://www.marturisitorii.ro/2016/04...-aprilie-1963/
Răspunde cu citat
Marcaje