LEGENDA PIETREI SACRE

Povestirea noastra incepe, demult, in vremuri putin povestite si mult mai putin cunoscute, in timpurile cand oamenii abia deschideau usor ochii la cele inconjuratoare si cautau din ce in ce mai mult sa gaseasca folosinta in lucrurile ce pareau a fi de ajutor din mijlocul naturii-mama.
Ei nu stiau sa construiasca, uneltele abia se ivisera in viata de zi cu zi si erau greoaie, primitive, iar locuintele nu erau decat niste adaposturi facute din lemne si frunzele copacilor.
Uneori, mai simplu,se traia in pesterile din munti. Grotele ofereau o mai mare siguranta impotriva fiarelor si urgiilor vremii, si multe triburi isi gaseau adapost in astfel de locuri. Ocupatia principala era vanatul, indeletnicire care avea menirea sa le procure hrana necesara vietii.
Viata avea un curs bine stabilit in acele vremuri. In timp ce barbatii erau plecati dupa carne, femeile faceau provizii din fructele si radacinile gasite prin imprejurimi. Copii si batranii acelor ani nici nu banuiau macar prezenta focului……
O simpla piatra legata de un bat devenea nu numai o unealta gata sa ajute oricand, dar se putea transforma foarte usor in cea mai periculoasa arma.
In acest cadru greu de imaginat, pentru copii civilizatiei actuale, se spune ca s-ar fi petrecut un fapt nemaintalnit si care a dat nastere la intreaga noastra poveste.
Istorisirea incepe intr-o noapte cu cerul senin si linistita ca multe altele asemanatoare ei si care nu prevestea in nici un fel evenimentele ce urmau sa se desfasoare.
Se spune ca dintr-o stea indepartata tare, s-ar fi rupt o frantura. Nimeni nu stie de ce s-a intamplat asa, cum nu se stie nici de ce acea frantura a luat taman calea Pamantului si a cazut int-un anume loc, dar batranii care cunosc povestea de la starbunii lor, spun ca in acea clipa s-a vazut o lumina puternica asemeni fulgerelor ce prevesteau furtunile, ba chiar si mai apriga. Se spune ca mica bucata de stea ar fi pornit pe fagasul ei de parca ar fi fost dirijata de o mana ascunsa, iar calea ei s-a oprit undeva, pe taramurile noastre.
Ar fi cazut in niste munti de basm, cu paduri falnice, marete, si cu oameni ce intreceau cu mult celelalte triburi in mestesugul vanatului.
Pasamite, aceste meleaguri au fost sortite sa primeasca frantura de stea, asa cum si ea, la randul ei, a fost indrumata spre aceste locuri.
In cadere, piatra ar fi aprins, cica, o parte din padure, dar focul nu a apucat sa distruga nici unul din adaposturile oamenilor, construite cu atata truda, pentru ca, din senin, cerul s-a umplut in cateva clipe cu nori grei din care a inceput sa cada o ploaie asa cum nimeni nu mai vazuse pana atunci. Parca toata apa cerului se revarsa deasupra plaiurilor ce primisera semnul ceresc si nimeni nu ar fi putut spune daca binecuvantarea inaltului venea insotita de apa binefacatoare, spalatoare de pacate, sau altcumva.
Padurea nu a ars prea mult si nimeni nu a pierit in flacari, dar piatra cazuta din inaltimi continua sa arda, raspandind in jur o lumina atat de puternica, incat ai fi putut vedea imprejur ca ziua in amiaza mare.
Oamenii, inspaimantati de moarte si ingroziti de gandul ca cerul isi arunca mania asupra lor, au rupt-o la fuga care incotro, avand o singura grija, sa-si salveze pielea. Altii au cazut ca secerati. Si-au lipit fetele de pamantul firbinte si umed si au inchis ochii, asteptandu-si sfarsitul.
Totusi, un om nu s-a temut, ba chiar mai mult, s-a simtit atras de acea nemaivazuta piatra.
A ramas tintuit locului, privind fascinate la ceea ce se petrecea in jurul sau. Teama nu l-a incercat nici o clipa si nici nu a incercat sa fuga, asa cum facusera toti. Fara sa stea prea mult pe ganduri, s-a indreptat spre piatra, a privit mai intai la ea, apoi la cer cu piosenie, a ridicat-o fara nici o greutate si a dus-o in pestera unde locuia cu familia sa, gandindu-se ca piatra cazuta din cer ii va fi folositoare in incercarile grele ale vietii.
Incetul cu incetul, oamenii se intorsesera la adaposturile lor sin u mica le fu mirarea cand vazura ca unul de-al lor avusese curajul sa duca piatra in pestera sa, lucru care pe ei ii speriase de moarte. Niciunul nu vru sa se apropie de piatra arzanda, chiar familia omului nostrum ezita indelung pana sa intre in grota.
Numai ca piatra nu intarzie sa-si arate utilitatea: ori de cate ori era nevoie, cu ajutorul ei se aprindea focul, foc atat de greu obtinut pana atunci.
Cazuta din inaltul cerului, piatra era folosita doar la iscarea focului. In plus, locuitorii pesterii se bucurau si de lumina ei binecuvantata. Pasamite, insa, ea avea si alte puteri pe care nimeni nu le putea banui, asa ca erau cat se poate de fericiti cu ceea ce aveau si binecuvantau neincetat lumina si caldura ce o primeau.
Desi fusesera infricosati mai intai de piatra, oamenii incepusera de acum sa-I cunoasca folosinta si il invidiau pe cel care o luase in stapanire. Fiecare si-ar fi dorit-o in propriul adapost, iar cum firea omului este de multe ori rea si nestiutoare, pizma dadu la iveala si reaua vointa.
Sangele incepu sa curga in urma luptelor date pentru piatra, si apele de sub pestera se inroseau adesea, dar totul era in van. Nimeni nu a reusit vreodata sa o smulga, din locul unde fusese asezata de cel ce o adusese in pestera.. Cativa putusera, totusi, intr-un moment dat, sa se apropie de ea, insa cum o atigeau se si retrageau in urlete cumplite: piatra frigea teribil, mai tare decat focul, chiar sin u putea fi atinsa decat de stapanul ei. Era singurul ce se putea apropia fara sa fie ars.
Luptele sangeroase date pentru piatra au avut si partea lor buna: datorita lor, omul nostru a invatat si alte puteri ale ei, nebanuite pana atunci. Chiar la primul atac, atunci cand, dorind sa-si apere avutul, a infascat frantura de stea, si a ridicat-o de pe piedestalul sau, lumina devenind orbitoare, iar strigatele de graza ale atacatorilor s-au auzit pana departe tare.
Piatra avea sa-si arate multe intrebuintari, dar acum se lasa cunoscuta intr-un mod violent. Bunaoara, era sufiient pentru omul nostrum sa o ridice la nivelul pieptului, si din ea pornea o raza ce dobora fara gres orice intalnea in cale. Din clipa in care a inteles ce forta stapaneste, omul nici macar nu a mai incercat sa-si apere avutul.
Piatra o facea singura si pedepsea pe oricine prin arderea mainilor daca incerca sa o ridice de pe masa unde isi avea locul in interiorul pesterii.
Frantura de stea a inceput sa fie folosita si la vanatoare, iar familia stapanului pietrei avea aum hrana din belsug. Vanatul ajungea pentru a oferi si altora, asa ca eroul nostrum era privit de toata lumea ca un fel de conducator.
Greu, dar sigur, viata reintra in normal pentru oamenii din jurul pietrei, iar existenta ei devenise fireasca pentru toti. In timp, nimeni nu si-ar mai fi imaginat viata far alumina raspandita de roca, fara caldura ei. Stapanul pietrei privea lumina ei blanda si se intreba ce puteri ascunse mai avea piatra si cand se va naste cineva anume pentru a le descoperi?
Care este sortirea acestei mane ceresti?
Sa nu o luam inaintea evenimentelor insa, sa urmam firul povestii.
Anii treceau si stapanul pietrei imbatranea din ce in ce pentru ca nu stia, sau poate nu-I fusese harazit sa stie, a o folosi impotriva scurgerii timpului, pentru ca piatra avea si aceasta putere de a stapani timpul, de a manui destinele ceasurilor, zilelor si noptilor.
Pesemne soarele va rasari si va apune de foarte multe ori pana cand cineva se va fi nascut spre a cunoaste deplinatatea puterilor pietrei.
Batran fiind, intr-o zi oarecare, stapanul franturii de stea disparu din lumea celor vii si se parea ca piatra cerurilor nu mai avea nici o intrebuintare. Nimeni nu reusea sa o atinga, nici macar urmasii lui.Locul era cel pe care il stim deja, pe masa din grota, stralucirea nu-I era mai mica, ba din contra, insa nu mai exista nici un om care sa-I poata folosi puterile odata cu stingerea celui ce o gasise.
Asa ca nu fu nevoie de foarte multi ani pentru ca piatra sa fie uitata si rar se mai nimerea cineva sa vina sis a o priveasca. Cei mai tineri stiau doar povestea sin u prea credeau in puterile ei, la care nu fusesera martori. Era lasata in pace, netinsa, cei care isi abarea calea pentru a o vedea se intorceau dezamagiti de unde plecasera. Incetul cu incetul si cei care stiau adevarul despre piatra se stinsesera din viata. Pe cand se intampla asta, din senin si nestiuta de nimeni nu mai interesa unde a r putea fi, iar cum anii se transformau pe nestiute in secole nici macar cei mai batrani nu ami aveau cunostiinta c existase candva o frantura de stea cazuta pe pamant. Pestera ramasese nelocita, oamenii coborasera spre poalele muntelui pentru traiul mai usor de aici si doar arareori in acel loc isi gasea adapost pentru o noapte cate o fira salbatica sau vreun drumet ratacit.
Un lucru ciudat se petrecea totusi: bunaoara de nu se stie unde, pe acele meleaguri aparea cateodata in noapte o lumina a carei forma aducea cu cea a unui batran. Unda luminoasa statea ce statea, iar apoi, dintr-o data, fara sa priceapa nimeni cum si unde, disparea de parca nu ar fi existat niciodata. Oamenii erau mirati si speriati totodata de acesta ciudatenie si se gandeau ca nu e lucru curat la mijloc. Niciunul din cei de acolo nu ar fi putut fauri asa ceva, trebuie ca era mana cerului. Tematori, incepusera sa evite pe cat cu putinta locul care ii inspaimanta si nu se –ndreptau acolo de cat pentru aduce ofrande celui pe care il considerau Zeul Necunoscut.
Incetul cu incetul, in lungul anilor, cei mai batrani povesteau tinerilor despre Zeul din Grota, care se parea ca nu are moarte. Cei tineri imbatraneau, apoi copii lor la fel, dar lumina cu forma de mosneag aparea de fiecare data la locul ei
Oamenii se hotarara sa-si numeasca Zeul Mos Timp, pentru ca numai el se parea ca putea stapani timpul. Zeul era nepasator la trecerea anotimpurilor, aparea de fiecare data cand se implinea sorocul.
Si vom opri povestirea in loc pentru o clipa, pentru ca a sosit momentul sa va spunem ca Mos Timp era, spiritual celui care, candva gasise piatra si carui ii fusese harazit sa o aiba in stapanire. Era Duhul Pietrei Sacre, asa cum avea sa fie numit mai tarziu de Geto-Daci.
Pasamite, Steaua –Mama si Piatra Sacra, cu puterile lor nebanuite, hotarasera intregul fir al istoriei: Piatra avea san u mai fie vazuta pana cand nu se va naste cel caruia ii era scris sa o aiba in stapanire.
Piatra nu parasise nici o clipa lacasul sau din pestera, dar fusese ascunsa privirii muritorilor de rand, iar cum lumina zeului din munte se arata din ce in ce mai des, trebuie ca anii deveneau tot mai putini la numar pana la nasterea alesului.
Cateodata, atunci cand nimeni nu se arata prin preajma, in noptile senine, Mos Timp scotea piatra pe varful muntelui.
In acele momente, toate piscurile din vecinatate erau laminate ca ziua de razele imprastiate de ea. Impreuna cu Duhul, Piatra Sacra, ajuta la paza acestor mirifice plaiuri.
Puterile nevazute erau atunci de partea stramosilor. Di pacate, de multe secole Piatra, nu a mai aparut pe munte, dar daca vreodata veti vedea in plin anoapte platforma sacra a Bucegilor luminata puternic, sa stiti fiecare ca marele moment a venit.
Dar despre aceste lucruri vom povesti mai multe in paginile ce urmeaza….. asa ca vom relua de unde am lasat firul Legendei Pietrei Sacre.
Mos Timp simtea vremurile care aveau sa se bata peste destinele tarii. Se hotara sa aiba grija de ceeea ce avea sa devina avutia cea mai de pręt a poporului Geto-Dac. Piatra nu avea voie sa fie vazuta decat de cei alesi. Duhul stia ca va veni vremea in care dusmanii neamului vor stapani puteri mari si se vor apropia mult de ea. Bunaoara trebuia sa faca ceva care sa o pazeasca mai bine. Greutatea de a ajunge in lumina binecuvantata raspandita de Piatra, va fi atat de4 mare, incat numai alesul Stelei-Mama si al zeilor va putea razbi. Lacatele ce o vor ascunde vor fi ferecate cu sapte ivare, la randul lor, vor fi imprejmuite de sapte munti.
Cu ajutorul Pietrei, el sapa in stanca Sali si coridoare ce mergeau pana in inima muntelui. Menirea lor era aceea de a proteja Piatra de privirile simplilor muritori.
Din pacatenu peste multa vreme, muntele avea sa ascunda Piatra Sacra pentru o perioada al carei sfarsit si astazi il mai asteptam. Pentru a sti ce se intampla afara, si pentru a putea vorbi cu poporul, pentru ca Mos Timp va sta el insusi ascuns in munte alaturi de Piatra., deasupra ultimei Sali, cea aflata chiar in inima muntelui, Duhul a sculptat forma unui cap de om. Totodata el ii darui stancii puteri neobisnuite. Era nimeni altul decat Sfinxul, paznicul zonei Sacre, si ochii si urechile Duhului, spiritul nepieritor peste veacuri al poporului Geto-Dac.
Nu numai Mos Timp si Piatra Sacra erau langa destinele poporului, ci si cerul veghea. Din cand in cand, o raza pornita din Steaua Mama atingea Hotarul Sacru chiar in fata Sfinxului si atunci Geto-Dacii stiau ca trebuie sa vina sis a depuna ofrande la picioarele stancii cu chip de om pentru Piatra, pentru Duhul Sacru si pentru stapanii din Ceruri care niciodata nu pregetau in acele vremuri sa ajute in timpuri de izbeliste.
Secolele au devenit milenii, dar atat Sfinxul, cat si Pitra Sacra, au ramas pe locurile lor spre a indruma soarta poporului si a frumoasei tar ice se nascuse.
Astazi Pitra se afla in inima Muntelui Ascuns, dar Sfinxul poate fi vazut de oricine, insa numai cei cu inima pura si gand curat ii pot auzi vorbele.


Daca vrei sa afli mai multe, draga cititorule, nu-ti ramane decat sa intorci pagina si sa citesti mai departe. Destinul stabilize ca un om, ce avea sa devina pururi nemuritor si zeificat, sa poata intra in stapanirea comorilor despre care v-am povestit, pentru a adduce mai departe misiunea pornita din inima cerului si conturata pe pamant de Duh. Acel om era predestinat sa devina zeul unic al tuturor triburilor de Geto-Daci si avea sa se nasca in curand. Vom parcurge impreuna, cu ochii si inima, legenda bunului nostru stapan ZALMOLXIS.