Mărturisirile părintelui Bălaşa – incursiune secvenţială în universul concentraţionar
Drd. Mihail Rogojinaru
Rezumat:
Memorialistica de detenţie îndeplineşte o funcţie foarte importantă – accea de a înfăţişa sub o formă literară un univers ce este scos la iveală, de cele mai multe ori, de către istoriografie sau arhivisică. Mărturisirile părintelui Bălaşa ocupă un loc aparte în peisajul memorialistic românesc, având o alcătuire fragmentară, dar, în acelaşi timp, înglobând o însemnată parte a ipostazelor recurente în lucrările ce au avut un mai mare impact asupra publicului, toate acestea sub o marcă stilistică proprie.
Cuvinte cheie: memorialistică, detenţie, Bălaşa, univers, părinte
Una dintre funcţiile literaturii memorialistice este prezentarea istoriei sub o formă mai puţin rigidă decât cea a discusului istoric convenţional – lipsit de figuri de stil sau oricare alte mijloace de înfrumuseţare textuală –, ori a glaciarelor documente de arhivă, a căror unică funcţie este consemnarea evenimentelor. Aşadar, expresia literară a acestor evenimente facilitează atât o puternică empatizare cu protagoniştii, cât şi o mai bună integrare a receptorului în atmosfera faptelor descrise.
Plasând memorialistica cu o mai mare circumferinţă în sfera literaturii şi aruncând o privire asupra eseului lui Eugen Simion asupra profesiunii de scriitor[1], ne vom reaminti cum scrisul – în perioada lui Heliade Rădulescu – devine o „preocupare socială”[2], iar scriitorul un „meşteşugar cu o limpede conştiinţă profesională”[3]. Aşadar, implicarea acestuia în arealul politico-social după 1848 transformă scrisul într-un „angajament total”[4], Simion neuitând, totuşi, să concluzioneze susţinând ideea conform căreia slovele ar trebui aşternute „nu pentru a căpăta «putere», ci pentru a lumina cu modestele noastre forţe un colţ umbrit al existenţei”[5]. Am putea adăuga aici şi afirmaţia lui Eugen Negrici:[...] pe nesimţite, secolul nostru a înlocuit categoria (frumosului, n.n.) – ori a echivalat-o – cu categoria mai adecvată spiritului epocii – a semnificativului”[6], care oferă, dacă mai era nevoie, susţinere funcţiei sociale a literaturii.
Mărturisirile părintelui Bălaşa din detenţia executată în timpul regimului comunist (pe lângă condamnarea din 1938, din timpul dictaturii carliste, trei luni şi o zi, „patriarhul de la Drăgăşani” a fost deţinut politic între anii 1959 şi 1964[7]), prezentate episodic în volumele 1, 2 şi 3/2001 ale revistei „Porunca iubirii” (fiecare episod purtând un titlu diferit, în funcţie de cele povestire de fostul deţinut: „Chinurile închisorii”, „Credinţa te face liber” şi „Sfânta Liturghie în celulă”, şi fiind întinse pe aproximativ 2 pagini), reuşesc să ofere atât informaţii preţioase din timpul detenţiei politice, cât şi o succintă incursiune sufletească în acel univers distinct al carcerei, incursiune sub semnul unei însemnate literaturităţi. Deşi sunt rezultatul unui interviu – lipsesc întrebările intervievatorului, dar regăsim elemente discursive ce atestă prezenţa unui interlocutor – „Maiorul Săvulescu, domnule (subl. noastră), a scos pistolul şi a zis [...]”[8]; „La Piteşti, copile (subl. noastră), m-au bătut cu o blană”[9] etc. –, reușesc să ofere veritabile pagini de memorialistică, prezentând un pregnant caracter oral – folosirea adverbului „păi”[10], forma verbală neliterară „ţie”[11] (ţină), diferite exclamaţii („Ca să vezi!”[12]) etc. De asemenea, remarcăm porţiunile discursive ce conţin elemente prin care reiese umorul părintelui Bălaşa: „[...] Declaraţia lui Mărăcine la instrucţie a fost că nu ştie nimic rău de părintele Bălaşa. Un singur rând era scris. La proces a spus şi el la fel cum a spus toată lumea. Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem”[13]; „Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum”[14] – folosirea ironiei, cât şi pasaje de un puternic dramatism: predica ţinută în momentul în care toţi se aşteptau să apostazieze[15] (pasaj asupra căruia vom reveni). La o privire de ansamblu, mărturisirile părintelui Dumitru Bălaşa, datorită unui discurs coeziv, prezintă un caracter secvenţial (istorisirirea unor etape ce se regăsesc în structura clasică a literaturii concentraţionare: arest – proces – detenţie propriu-zisă) ce reuşeşte să anuleze, în ciuda dimensiunilor reduse, lipsa unei prezentări mai detaliate a perioadei concentraţionare. Altfel spus, la sfârşitul lecturii vom avea o imagine aproape completă a experienţei carcerale a părintelui Bălaşa, datorită unui discurs sintetic ce înglobează principalele etape. Debutul este abrupt, fără preambul, prezentând ziua arestării: „M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. «Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!» A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie, pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul […]”[16], continuă cu prezentarea situaţiei din arest: „De la 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie”[17] şi ajunge la expunerea detaliată a dramaticului episod din timpul anchetei, în care a fost salvat de la bătaie de un superior al torţionarului, care-l ameninţă pe acesta cu pistolul: „Maiorul Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: «Locotenent Cetăţeanu!» «Să trăiţi! Sunt locotenetul Cetăţeanu Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să trăiţi!» Maiorul îi zice: «Eşti liber!». M-a luat de mână maiorul: «Ridică-te! Hai cu mine în birou!»”[18].
Procesul este şi el prezentat succint, dar foarte sugestiv: „Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem. Cum era să recunoaştem treburi de astea? Când au văzut că nu recunosc, că nu era adevărat, au întrerupt şedinţa. M-au băgat dincolo, în cameră. M-au zdupănit de mi-a dat sângele, m-am şters, apoi m-au dus către judecată şi atunci am spus încă o dată treaba asta. M-au bătut şi m-au înţepat cu un vârf de cuţitîn spate. Dar n-am recunoscut nici atunci. M-au întrebat apoi care este ultimul cuvânt şi am spus că dorim ca aceşti oameni care au jurat strâmb, atunci când vor petrece la zile mari, cununie, botez, să-şi aducă aminte că au jurat strâmb şi au băgat la închisoare un om nevinovat”[19], iar chinurile din anchete – „m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie”[20] – au repercusiuni în detenţia propriu-zisă „(la Aiud, n.n.) Era un doctor care s-a uitat la spatele meu. A luat un bisturiu şi a zis că rana aia mare, plaga, se vindecase cu muguri. Şi a tăiat acolo. A spus: «Nu te sfii, o să te doară niţel, dar trebuie să tăiem mugurii ăştia ca să rămână semnul semn.» Şi a rămas. Eu am cicatricea şi acum în spinare”[21]. Poate cea mai dramatică scenă este cea în care părintele transformă ceea ce ar fi trebuit să fie o apostazie într-o predică la care au participat peste 2000 de enoriaşi:
„Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe care am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte, că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfârşitul pe un pat în mod normal. Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon. Când am terminat le-am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mine acasă că am murit cu credinţă în Dumnezeu şi nu m-am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat «Tatăl nostru» în genunchi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nostru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pietrelor s-a cântat un «Tatăl nostru» în Balta Brăilei (microfonul încă funcţiona). Încă se vedeau securiştii ăştia patru acolo şi cu comandantul de la Işalniţa”[22].
Printre cele mai interesante pasaje se află cele referitoare la săvârşirea Sfintei Liturghii în temniţă[23] (prezentate în ultimul episod al acestor mărturii), unde nivelul de literaturitate este unul extrem de ridicat:
„[...] Peste trei zile este Crăciunul. Să facem o Sfântă Liturghie. Cum? Din când în când, în loc de turtoi sau mămăligă, ne da câte o felie de pâine, cam cât două cutii de chibrituri. Rar ne dau dimineaţa şi ca două ghinde de marmeladă... Şi făceam Sfânta Liturghie. Cum? Felia de pâine a unuia era «artosul». Într-o gamelă opream un păhărel de apă – căci nici apă nu aveam îndeajuns – pe care o amestecam cu marmelada. În trei zile fermenta şi făceam un fel de vin. Era Crăciunul, era noaptea sfântă. În toate celulele se cântau colinde, colinde! Că s-a născut Domn Prea Bun/ Numele lui e Crăciun. Că s-a născut Domn Frumos/ Numele Lui e Hristos. Moare comunismul şi se naşte Mântuitorul nostru, al tuturor. Unii caralii erau oameni şi ei. Se făceau că nu aud. Alţii băteau în uşi, deschideau zăvoarele. Cine a cântat? Şi începea teroarea. Nu se înfiinţaseră turnătorii între noi. Uşa se închidea tare, drugul şi lacătul pecetluiau celula. Cel ce avea cea mai mare condamnare se culca pe duşumea, preotul cel mai în vârstă – căci, slavă Domnului, eram destui – aşeza felia de pâine şi gamela cu vinul pe pieptul celui culcat cu faţa în sus. Cu un prosop pe umăr, în loc de patrafir, dam binecuvântarea cu palmele făcute cruce: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Se răspundea: Amin. Urma ectenia mare... totul oral. Se spunea din memorie un Apostol, o Evanghelie – se sfinţeau darurile, când toţi cei şapte stam în genunchi. Doamne, Cel ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea... fă şi pâinea aceasta în cinstitul trupul Hristosului Tău, iar ce este în vasul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău. Le binecuvântam pe amândouă, cântam Tatăl nostru şi preotul cel mai în vârstă da la fiecare câte o frânturică din Trupul Domnului şi din gamelă gusta fiecare de trei ori, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se scula şi «vieţaşul» făcea trei mătănii, cu Binecuvântaţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul, i se da şi lui părticica respectivă şi Sfântul Sânge din gamelă. Erau discuţii, dacă jertfa noastră este primită sau nu? «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu şi Eu sunt în mijlocul lor». Şi toţi am început să credem că Sfânta Liturghie care avea ca prestol şi antimis un martir, un condamnat nevinovat, înaintea Energiei cosmice benefice era bineprimită[24]. Se făceau rugăciuni cu lacrimi, cu gândul la cei de acasă, cu gândul la morţii noştri. Se deschideau cerurile şi vedeam lumina care înconjura Dumnezeirea. Nădejdea în ajutorul celui Atotputernic ne fortifica în suferinţă, în durere şi chiar de mai muream, muream în Dumnezeu, în veşnicie”[25]. Aşadar, prin cele prezentate mai sus s-a putut observa o diversitate de ipostaze pe care un deţinut politic le poate experimenta, totul concentrat în trei episoade cu teme distincte, fiecare purtând un titlu, rezultând o operă memorialistică de dimensiuni reduse, care reuşeşte să prezinte o imagine concludentă a vieţii carcerale, printr-o naraţiune impregnată de oralitate, dar şi cu întinse porţiuni de o literaturitate demnă de luat în seamă.
Bibliografie
Dumitru Bălaşa – „patriarhul de la Drăgăşani”, Râmnicu-Vâlcea, Editura Buna-Vestire, 2001, ediţie îngrijită de prof. dr. Ioan St. Lazăr, pr. Nicolae State-Burluşi şi ing. Dumitru Misăilescu-Panu
Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977
„Porunca Iubirii”, vol. 1,2, 3/2001
Simion, Eugen, Moartea lui Mercutio, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc, 2002
Surse electronice:
https://www.fericiticeiprigoniti.net...e-la-dragasani
[1] Eugen Simion, „Profesiunea de scriitor”, în Moartea lui Mercutio, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc, 2002, pp. 54-57.
[2] Ibidem, p. 54.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 55.
[5] Ibidem, p. 56.
[6] Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977, p. 179.
[7] Preotul Dumitru Bălaşa – „patriarhul de la Drăgăşani”, Râmnicu-Vâlcea, Editura Buna-Vestire, 2001, ediţie îngrijită de prof. dr. Ioan St. Lazăr, pr. Nicolae State-Burluşi şi ing. Dumitru Misăilescu-Panu, p. 22.
[8] „Chinurile închisorii”, în „Porunca iubirii”, vol. 1/2001, p. 20.
[9] Ibidem, p. 21.
[10] Ibidem, p. 20.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, p. 21.
[14] Ibidem.
[15] „Credinţa te face liber”, în „Porunca iubirii”, vol. 2/2001, p. 28, 29.
[16] „Chinurile închisorii”, în „Porunca iubirii”, vol. 1/2001, p. 20
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, p. 21.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem. p. 22.
[22] „Credinţa te face liber”, în „Porunca iubirii”, vol. 2/2001, p. 28, 29.
[23] Fiind preot militar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi ţinând cont de faptul că „în rapoartele armatei, care se găsesc la Arhivele statului din Piteşti, se află consemnat faptul că de multe ori părintele Bălaşa a sfidat ploaia de glonţe şi obuze pentru a săvârşi Sfânta Liturghie sau pentru a le oferi ostaşilor căzuţi la datorie creştineasca înmormântare” (conform: https://www.fericiticeiprigoniti.net...e-la-dragasani, accesat în 09.03.2018), nu surprinde curajul de a oficia Sfânta Liturghie în asemenea condiţii de mare risc.
[24] Putem spune că avem de-a face cu o integrare, fie ea şi constrânsă de împrejurări, a concentraţionarului în ritualul liturgic.
[25] „Sfânta Liturghie în celulă”, în „Porunca Iubirii”, vol. 3/2001, p. 34, 35.
Răspunde cu citat
Marcaje