Morisena, viitorul Cenad cu cei 7000 de ani de existenta atestati, confirma romanisnul si crestinismul in Transilvania Capitala țării lui Glad, este aşezat în câmpia Banatului, în imediata apropiere a râului Mureş. Pe Ruinele Cetăţii şi ale fostei mănăstiri „Sfântul Ioan Botezătorul” din secolul al X-lea a fost infiintata in anul 2003 o nouă mănăstire pentru motivul ca aici exista in jurul anului 1002 o mănăstire de calugari rasariteni, cea mai veche atestată documentar de pe teritoriul tarii noastre.







‎Ioan Monahul‎ până în Romania Crestina Ortodoxa3 ore
Prezenţa umană este semnalată pe teritoriul comunei Cenad, vechea Morisenie, încă din perioada neolitică, acum circa 7000 de ani, atestând continuitatea românil...or și crestinismului răsăritean în Transilvania. La Cenad în 1987 au fost descoperite temeliile a ceea ce pare să fie o rotondă (biserica mănăstirii lui Achtum de la Morisena) Temelia din piatră legată cu mortar de forma unei abside circulare, avea în capătul de sud-vest un stâlp construit pe o bază de piatră. A fost dezvelită faţa nordică a temeliei acestui stâlp, precum şi a unei alte abside circulare, ceea ce întăreşte posibilitate că avem de a face cu fundaţia unei rotonde cu plan hexalobat, o mânăstire de rit răsăritean (grecesc), cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul
Culturile arheologice de tip Starcevo-Criş, Vinča, Tisa şi Tiszapolgar, prin descoperiri în mai multe puncte, demonstrează consistenţa locuirii umane încă din perioada neolitică, acum circa 7000 de ani. Din epoca următoare, cea a bronzului, există descoperiri arheologice de obiecte casnice şi de urne funerare.
Epoca romană este bine reprezentată prin numeroase descoperiri, atât de ceramică, unelte, cărămizi, din diverse construcţii, purtând stampilele unor unităţi militare romane, dar şi monede emise de diverşi împăraţi romani. Mai apoi, alte descoperiri au confirmat influenţa bizantină şi existenţa unei aşezări din secolele VIII-IX d. Hr.
În procesul cristalizării feudalismului, organizării cnezatelor, voievodatelor şi ţărilor, Banatul a avut un rol extrem de important; în cadrul Banatului, Cenadului i-a revenit rolul de capitală.
Izvoarele istorice amintesc despre existenţa unei ţări („regnum”) care se întindea din sud, de la Dunăre, până la Crişuri, în nord, şi de la Tisa, la vest, până-n Carpaţi, la est. Dar şi mai important – şi unicat pentru întreg evul mediu românesc preetatic –, ţara aceasta era condusă de o familie care-şi desemna urmaşii la conducere în funcţie de vrednicia lor. Aşa încât primul principe/duce/voievod – pe numele său Glad – ce stăpânea Banatul în secolul al X-lea este urmat de alţi membri ai familiei sale. Ţara sa este puternică, cu pământuri fertile, turme mari de vite, slujitori dăruiţi cu pământuri şi vite, oameni cu diverse ocupaţii.
Cu alte cuvinte, o ţară constituită, închegată, cu credibilitate în interior şi exterior, dar şi cu duşmani.
În deceniile care urmează anului 1000 d. Hr., ţara era condusă de ducele Ahtum, nepot al lui Glad. Acesta domnea de ani buni, având drept aliat Imperiul Bizantin. Puterea sa se baza pe bogăţia solului, a subsolului şi a oamenilor. Creştin, el ridicase în capitala sa – urbs Morisena, viitorul Cenad – o mânăstire de rit răsăritean (grecesc), cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul.
Puterea sa îi permite să vămuiască transporturile de sare de pe Mureş. Provoacă astfel invidia regatului maghiar. Pentru a-l înlătura de pe tron, regele Ştefan I se aliază cu însuşi vărul lui Ahtum, pe nume Chanadinus, doritor să-i ocupe tronul.
Luptele se desfăşoară în mai multe campanii, în jurul anului 1028. După victorii iniţiale ale lui Ahtum, la Tomnatic, urmează victoria finală a oştilor maghiare. Ahtum se retrage în capitală – urbs Morisena. Acolo este ucis şi Chanadinus îi ia locul, acceptând suzera-nitatea regală.
În fond, voievodatul bănăţean îşi continuă existenţa încă mai bine de un secol, până sfârşeşte prin a fi împărţit în comitate şi integrat administraţiei regale. La scurt timp, numele oraşului este schimbat din Morisena în Cenad. Călugării greci din mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul sunt siliţi să plece la Majdan (Iugoslavia) şi în locul lor vin călugări de rit latin.
În teritoriile intracarpatice, din secolele IX-X, poate chiar mai de mult – o dată cu cristalizarea primelor formațiuni politice cunoscute (Gelu în Transilvania propriu-zisă, se pare cu centrul la Dăbâca, Menumorut în Bihor și Arad, Glad în Banat, altul în jurul orasului Alba-Iulia), locul horepiscopilor și al episcopilor misionari a fost luat de episcopii propriu-ziși (eparhioți).
Cu alte cuvinte, în noua situație politică, cu conducători care își aveau reședința într-o cetate, instituția horepiscopilor s-a dovedit necorespunzătoare, întrucât fiecare conducător politic voia sa aibă în „cetatea” sa un episcop, care să-și întindă cârmuirea peste preoții și credincioșii din formațiunea politică respectivă.
Astfel de episcopii ortodoxiei românești au putut exista la Dăbâca – centrul stăpânirii lui Gelu Romanul, la Alba-Iulia, pe lângă conducătorul politic de acolo, la Biharea – centrul stăpânirii lui Menumorut, la Morisena, pe lângă ducele Glad. Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul al Bizanțului (976-1025) din anul 1020, era menționat un „castru episcopal” la Dibiscos, probabil vechiul Tibiscum din timpul romanilor (Jupa – Caransebeș, după alții Timișoara de azi).
După cucerirea Transilvaniei de către Regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor formațiuni politice românești s-au creat așa-numitele „comitate” (Bihor, Alba, Hunedoara etc.). Același lucru s-a întâmplat și cu instituțiile bisericești ale românilor, adică în locul episcopiilor ortodoxe de aici au luat naștere episcopii catolice maghiare.
Deci, o data cu crearea comitatului Bihor, cu reședința în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latină, mutată mai apoi la Oradea, unde a rămas până aproape de zilele noastre, fapt recunoscut și de unii istorici maghiari. Tot așa, sediul comitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-a creat și o episcopie romano-catolica, existentă până azi, în locul celei ortodoxe.
Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fost creată de regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei, în anul 1038, după ce a cucerit cetatea de la principele Ohtum sau Ahtum (tot aici a adus și călugări latini în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul ). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat ființă pe locul vechilor scaune episcopale – sau horepiscopale – ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia și Morisena – Cenad.
Fenomenul înlocuirii unor biserici și mănăstiri ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmărit și în alte părți ale Transilvaniei.
În ciuda acestor schimbări și a politicii de catolicizare a românilor dusă de regii Ungariei, de multe ori instigați de papă, organizarea bisericească a românilor ortodocși a supraviețuit. De pildă, într-o scrisoare a papei Inocențiu III către arhiepiscopul de Calocea, din 1205, era menționată o episcopie ortodoxă „pe moșiile fiilor cneazului Bâlea”.
Episcopia respectivă putea fi ori în părțile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji cu acest nume, unii dintre ei ctitori de biserici.
O organizație bisericească superioară la românii transilvăneni este sugerată de însăși existența unor mănăstiri ortodoxe din secolele XI-XIV. În afară de bisericile de la Dăbâca, sunt atestate documentar mănăstirile de la Morisena, la începutul secolului al XI-lea, de la Meseseni, în satul Moigrad-Salaj, de la Hodoș – jud. Arad, câteva biserici rupestre în părțile Silajului și la Cheile Cibuui, în jud. Alba etc.
În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocențiu al III-lea, că unele biserici „ale călugărilor greci”, adică ortodocși, din regatul său, se ruinează „din lipsa de grijă a episcopilor diecezani și din pricina acelor greci înșiși”. Înseamnă că în Transilvania ființau – încă din secolul al XII-lea – puternice nuclee de viață monahală ortodoxă, care presupun și existența unor ierarhi ce îndrumau întreaga activitate bisericească.
În afară de acestea, în toată Transilvania existau numeroase biserici românești de piatră, din care unele dăinuiesc până astăzi, cele mai multe în județul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor români din acele locuri: Densus (menționată mai sus, refăcută în secolul al XIII-lea), Streisângeorgiu (secolul al XII-lea) – cu fresce din 1313-1314 și cu o inscripție în care sunt menționați preotul Nanes și zugravul Teofil, refăcută în 1408-1409 de cneazul Candres și soția sa Nistora , Strei, Sântămăria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada (toate din secolul al XIII-lea), Ostrov, Sânpetru, Nucșoara, Peșteana, Leșnic, Criscior, Ribița, mănăstirea Prislop (toate din secolul al XIV-lea).
Iar în alte părți ale Transilvaniei: mănăstirea Râmeți – jud. Alba (secolul al XIV-lea), cu o inscripție din 1377 care consemna numele arhiepiscopului Ghelasie și al zugravului Mihu, Zlatna și Lupșa, în județul Alba, biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului (secolul al XV-lea, pe locul uneia mai vechi), Vad și Feleac, în județul Cluj (secolul al XV-lea) și multe altele.
Același lucru se poate spune despre mănăstirile din Banat: Bezdin, Partoș, Lipova, Semlac, Sangeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cubin, Zlatita, Cusici, Bazias, Ciclova, Ogradena Veche, toate din secolele XIV-XV.
În Bihor, cnejii români au ridicat mănăstirea de la Voievozi (secolele XII-XIV), bisericile din Seghiste, Remetea, Tileagd (secolele XIV-XV) s.a.
În Maramureș consemnăm mănăstirea Sfântul Mihai din Peri, pusă sub jurisdicția Patriarhiei din Constantinopol în 1391, bisericile din Cuhea, Ieud, Biserica Alba, Apsa de Mijloc, Sarasau, Barsana etc., toate din secolele XIV-XV.
În actele medievale sunt menționați – începând cu a doua jumătate a secolului XIV – numeroși protopopi, preoți și egumeni, care slujeau în bisericile și mănăstirile respective.
Existând atâtea biserici și mănăstiri, precum și egumeni, preoți și călugări, în mod firesc trebuie să admitem că au existat și episcopi care să sfințească bisericile și mănăstirile respective, să hirotonească preoți, să numească protopopi și egumeni.
Pentru existența unor episcopi români din Transilvania pledează și numeroasele măsuri de asuprire luate de papi sau de regii maghiari (îndeosebi de Ludovic cel Mare în 1366 și Sigismund de Luxemburg în 1428) împotriva Bisericii ortodoxe românești de aici.
Asemenea măsuri nu erau necesare decât împotriva unei Biserici bine organizate și nicidecum împotriva unor creștini izolați și fără cârmuitori bisericești care ar fi putut fi convertiți ușor la catolicism.
Toate acestea constituie mărturii sigure asupra continuității și permanenței elementului românesc ortodox în teritoriile intracarpatice.