Date exacte despre apariția albinelor, nu sunt cunoscute, însă utilizând logica bunului simț, putem aprecia că albinele au apărut pe pământ odată cu plantele cu flori, care prin nectarul şi polenul lor le ofereau hrana necesară.
Descoperiri palinologice[1] au pus în evidenţă incluziuni microscopice de polen fosil în diferite roci, datând de la sfârşitul perioadei secundare şi tot în acea perioadă s-au găsit şi resturi de insecte himenoptere fosile, păstrate în masa rocilor sedimentare, stratificate în scoarţa pământului.
Astfel se poate afirma că albina a apărut pe pământ înaintea omului!
Primele insecte fără aripi au apărut în devonian, odată cu cucerirea uscatului de către plante.
Strămoşii albinei semănau cu viespile şi au trecut de la hrana vegetală grosieră (frunze) la cea concentrată (polen şi nectar).
Cea mai veche albină fosilă din specia Apis aquitaniensis, a fost găsită în Franţa la Aix en Provence şi datează din oligocen, iar primele albine solitare au apărut în eocen, acum 50-25 milioane de ani.
Albinele sociale ce strâng rezerve de miere au apărut în miocen acum 20-10 milioane de ani, iar omul a apărut în pleistocen, cu unul sau câteva milioane de ani în urmă.
Este suficient să amintim că în epoca apariţiei omului, albinele îşi aveau deja o organizare bine stabilită.
Procesul evoluţiei a desăvârşit la albina meliferă o serie de caractere morfologice şi biologice, care o fac cea mai adaptată insectă pentru polenizare, albinele având nevoie de flori pentru ca să trăiască, iar florile au nevoie de albine ca să rodească.
Pe parcursul întregii sale existențe, omul a vânat cuiburile de albine sălbatice și le-a luat mierea.
La început ei culegeau fagurii cu miere din scorburile arborilor cu mari riscuri din cauza înțepăturilor, folosind apa pentru apărare.
Mai târziu, o dată cu descoperirea focului, fumul s-a dovedit un protector mai bun contra agresivității albinelor.
Aşa a început vânătoarea cuiburilor de albine, îndeletnicire care a durat milenii şi care se practică şi azi în unele zone din Africa şi Asia.
Erau vânate cuiburile de albine melifere (Apis) și speciile mari de albine care nu înțeapă (Meliponinae).
Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor de albine, ci și unele mamifere ca cimpanzeii care au fost observați folosindu-și mâinile sau bețe pe care le introduceau în cuib pentru a le scoate unse cu miere.
Cu timpul, strămoșii noștri au observat comportamentul albinelor, felul lor de viață și au căutat să le aducă aproape de locuințele lor, inițial au tăiat scorbura cu albine din pădure şi a mutat-o lângă casa lor.
Mai târziu au împletit din nuiele coşniţe în formă de clopot, au confecţionat tuburi din piatră sau din alte materiale, pe care le-au lipit pe dinafară cu argilă muiată, creând primii stupi primitivi (în nordul Israelului au fost descoperiți aproximativ 30 de stupi, repartizați pe trei rânduri datând din secolele X-IX î. Hr.).
Vor trece secole până ce se vor descoperi, în cadrul surselor istorice, referinţe la albine, miere şi ceară, dar este foarte semnificativ un fapt: pe cele mai vechi documente scrise care se cunosc, tabletele de argilă ale culturii mesopotamiene, care datează din anii 2700 î.C., există citate care menţionează mierea ca medicament.
Babilonienii au continuat să folosească mierea în medicină, iar în Egiptul antic produsele apicole aveau numeroase întrebuințări.
Astfel, preoții utilizau miere și ceară în cadrul diverselor ritualuri; de asemeni, într-o piramidă s-au descoperit dovezi conform cărora egiptenii conservau fructele în miere, iar în câteva papirusuri se menționează folosirea mierii în scopuri terapeutice sau cosmetice.
În civilizaţia Indu apar de asemenea mierea şi ceara folosite pentru compoziţia produselor destinate vindecării bolnavilor şi se atribuie Azwin-ilor, zeii Soarelui, descoperirea mierii.
Foarte interesant este faptul că pe Krishna şi Vishnu textele îi numesc frecvent Madhumaskha, nume derivat de la cel al albinei – poate ca o referire la hărnicia şi la ordinea care îi caracterizează pe aceşti doi zei.
Mitologia greacă admite că Jupiter a fost hrănit de albinele de pe muntele Ida, care au elaborat mierea în acest scop.
Mitologia nordică leagă de zeul Odin această substanţă, cu care se prepară o băutură care avea virtutea de a transforma în poet pe orice muritor care ar fi băut-o – poate o reprezentare a dulceţii poeziei.
Cele mai vechi mărturii privind stupăritul și producția de miere datează din Grecia antică.
De la Aristotel (384-322 î. Hr.), prin tratatul sau numit Historia Animalium, aflăm că ceara și propolisul, de exemplu, sunt recomandate ca remediu în tratarea rănilor.
Ca delicatesă, mierea era servită doar la ospețe, fiind considerat un produs de lux, la care oamenii de rând nu aveau acces.
În perioada expansiunii romane, numeroși învățați ai timpului, cum ar fi Plinius cel Bătrân (24-79 d.Hr.), vorbesc despre diversele utilizări ale cerii în medicină, în cosmetică, în fabricarea tăblițelor de scris, ca mijloc de iluminat casnic ș.a.m.d..
Lui Herodot (485-421î. Hr.), „părintele istoriei“, îi datorăm primele mărturisiri privind practicarea apiculturii în spațiul carpato-danubiano-pontic.
Asfel, în drumul său către Sciția, acesta a aflat de la tracii de pe malul sudic al Istrului (Dunărea) că „…pământurile de dincolo de apă nu pot fi călcate cu ușurință din cauza mulțimii albinelor care nu dau nimănui îndemn să pătrundă pe acele meleaguri“.
O confirmare în sensul răspândirii apiculturii în civilizația geto-dacică o avem și de la Xenofon (430-355 î. Hr.) care spune că „… hrana geţilor constă în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne, căci credința în Zamolxes îi oprea“.
Mai târziu, în Evul Mediu, aproape toate mănăstirile aveau stupine, iar ţăranii care aveau casă pe pământul mănăstiresc erau obligaţi să plătească o danie în miere şi mai ales ceară, pentru fabricarea lumânărilor.
Documentele amintesc existenţa unei ceri verzui în Moldova, care nu scotea fum la ardere, din care se făceau lumănări ce ardeau în palatele dogilor din Veneţia.
Este bine de observat că, în cadrul istoriei creșterii animalelor, albinele se constituie ca una dintre primele viețuitoare pe care omul și le-a apropiat pentru a obține prețioasele produse, miere și ceară.
De aceea nu este deloc greșit când se afirmă ca istoria omenirii se întrepătrunde cu istoria apiculturii.
În ciuda faptului că albina datorită particularităților ei biologice prezintă un foarte puternic caracter conservator, în sensul că intervenția omului în viata și activitatea albinelor nu se poate petrece decât în acord cu instinctele speciei.
De obicei la animalele domestice principalele trei elemente ce definesc artificializarea totală în scopuri productive a creșterii acestor specii sunt: adăpostul, hrana și înmulțirea.
În cazul albinelor s-a reușit doar parțial prin stupul cu rame mobile, cu remarca evidentă că fagurele în care albina desfășoară activități specifice este construit în mod natural.
Ca o concluzie putem spune că folosirea produselor apicole ca hrană, băutură, în medicină, în scopuri de conservare sau în diferite ritualuri religioase a început odată cu Homo Sapiens și a continuat pe măsura evoluției speciei umane.
Descoperirea zahărului (din trestie și sfeclă) a condus la mutații majore în ceea ce privește consumul de miere, fiind primul caz în care un produs animal este înlocuit de un produs vegetal.
În ultimele decenii se poate vorbi despre o modernizare apiculturii care, prin mecanizarea lucrărilor, revoluția tehnicilor de producere și prelucrare a mierii, apariția vehiculelor ce facilitează transportul stupilor, a făcut ca producția de miere sa crească.
[1] PALINOLOGIE s. f. – 1. ramură a botanicii care se ocupă cu studiul polenului și al sporilor;- 2. știință care se ocupă cu reconstituirea mediului fizic unde au evoluat omul și societatea umană de la primele începuturi. (< fr. palynologie).
SURSA: http://www.afacere-apicultura.ro/istoria-apiculturii/
Răspunde cu citat
Adresă: Str. Mihai Eminescu, nr. 20, Targoviste, jud. Dambovita
Marcaje