«Eu sunt tata-doctorul, tata-părintele, tata-profesorul şi tatăl tău spiritual»(Părintele Arsenie, în amintirile „Zianei” Eugenia).«Am fost un apostol şi un ucenic al Părintelui [Arsenie], purtând sângele lui»(Eugenia „Ziana”, despre sine).Eugenia „Ziana” (născută Savu) locuieşte în comuna Dridu, judeţul Ialomiţa şi se consideră o ucenică (?) de-a Părintelui Arsenie Boca. Un fel de soră de cruce dacă ar fi să o credem pe cuvânt, ceea ce (din fericire) e cu neputinţă… Împrejurările în care am cunoscut-o, contează mai puţin. Avea, ce-i drept, „referinţe înalte”: la Mănăstirea Prislop făcuse – în noiembrie 2007 – o figurăde pomină cu mărturisirile ei senzaţionale. Astfel, ne-a fost recomandată (unui prieten şi mie), spre „investigare” şi confruntare la faţa locului. Interviul a durat mai bine de trei ceasuri, iar la sfârşit, ne venea greu să credem că tot ceea ce ascultaserăm cu sufletul la gură, era o improvizaţie ad-hoc, un fel de variaţiuni infinite pe tema biografiei (încă atât de puţin cunoscute!) a Părintelui Arsenie Boca. Ceva-ceva trebuia să fie adevărat, îmi spuneam mereu. Dar încrengătura de întâmplări era atât complicată, încât orice tentativă deelucidare părea, din start, sortită eşecului…Gara din Dridu
Biografia „Zianei” e pe cât de misterioasă, pe atât de spectaculoasă. Potrivit propriei mărturii, s-a născut în comuna Silvaşul de Sus, de lângă Prislop, în anul 1933, dintr-o „aventură” a tatălui Florea, comerciant, cu o profesoară. La puţin timp după naştere, este abandonată de propria mamă („cu buricul încă netăiat”) în curtea casei bunicilor din Silvaşul, de faţă fiind şi mătuşa din partea tatălui, maica Flaviana de la Ierusalim. Maica Flaviana se cunoştea bine cu tânărul Boca Zian, care nu de puţine ori, îşi făcea vacanţele aici. Astfel, acesta e „anunţat” din timp de venirea pe lume a unui copil şi se prezintă la familia Savu, unde constată că fetiţa era „plină de păr [pe corp], cu ochii încrucişaţi şi cu picioarele strâmbe”. Într-un cuvânt: „o arătare”. Zian poartă la sine „puţin ulei într-o sticluţă” şi oferă indicaţii precise: „Puneţi-i, când trage clopotul de Vecernie, [uleiul] în apă şi scăldaţi-o! S-o scăldaţi la uşă, la tocul uşii. Trei ceasuri s-o lăsaţi în scutecele în care aţi scos-o din scăldătoare. După trei ceasuri, o scoateţi, o îmbrăcaţi, iar scutecele le strângeţi şi mi le daţi mie”. Zis şi făcut. După trei ceasuri, în pragul uşii apare acelaşi Zian îmbrăcat în alb, iar lumea constată minunea: „Tot părul de pe mine era căzut în scutec. Şi eu eram curată ca o coală”… Pentru îndreptarea picioarelor şi a vederii, a fost de-ajuns o rugăciune. Din acel moment, între fetiţa miraculos salvată şi tânărul Zian s-a creat o legătură spirituală, care va fi pecetluită cu sânge (!).
Naş de botez i-a fost, desigur, tot Zian, care între timp fusese hirotonit diacon (ne asigură Eugenia). Episodul botezului e foarte sugestiv. La Biserica Bărbătescu-Vechi din Bucureşti, pe o vreme geroasă de februarie, în prezenţa preotului Nicolae Constantin, paroh, a mamei Părintelui, Creştina Boca („Mama Părintelui m-a iubit foarte mult”…) şi a maicii Flaviana, are loc o minune: diaconul Boca Zian, înveşmântat în alb, precum arhanghelul Gavriil, îşi ridică mâinile deasupra cristelniţei cu apă rece, iar după o scurtă rugăciune, din apă încep să iasă aburi… Numele de „Ziana” a fost ales de Părintele, ca şi cel de Eugenia (pentru că „îi plăcea lui mult”).
Minunile se ţin lanţ. La vârsta de opt ani, Euziana (cum îi plăcea Părintelui s-o alinte) ajunge în Ţara Sfântă (Ierusalim), împreună cu Părintele Arsenie şi cu maica Flaviana. Aici îi cunoaşte pe monahul Vaţuharzi (care, de dragul Părintelui, îşi va spune… Vaţuharzian), şi pe monahul Flavian (care, tot de dragul Părintelui, îşi va spune… Flazian!). Aceştia îl vor însoţi pe Părintele Arsenie la întoarcerea în România, ajutându-l la traducerea Filocaliei (!). În prezenţa celor trei călugări, „Ziana” va asista la „lucruri mari”: „L-am văzut pe Vaţuharzi, pe Flavian şi pe Părintele [Arsenie] la distanţe egale unul de altul. Şi se concentrau ei, acolo. Eu m-am ţinut după ei, în pădure (…) şi i-am văzut că se ridică de la pământ şi nu se mişcă… Am poftit şi eu, ca [un] copil [ce eram], să mă ridic de la pământ. Şi atunci m-am dus (…) de-a buşilea (…) în faţa lor.Şi m-am ridicat şi eu de la pământ, probabil că din dorinţa aia!” La vârsta de opt ani, „Ziana” are viziunea lui Iisus Hristos „prezent” în Părintele Arsenie. „Eu m-am dedublat atunci, îi va mărturisi Părintele mai târziu. Nu mai eram eu, ci Iisus în mine, şi eu în El”. Totuşi, ca măsură de precauţie, adaugă Eugenia, „mi-a «legat» gura timp de trei săptămâni”. Dar poate cel mai spectaculoseveniment din biografia „Zianei”, are loc la vârsta de şase ani, când suferă un grav accident: „(…) am avut picioarele tăiate [ne arată „urmele”]. Mă îngălbenisem la faţă, se scursese sânge mult… M-a luat Părintele în straiţa lui, m-a învelit acolo, şi m-a dus la spital. Şi la spital, a trecut sânge din el direct în mine. La 330 grame (!) s-au oprit aparatele singure. N-a mai primit trupul meu”. Astfel, prin pecetea sângelui, „Ziana” se consideră, mai mult decât o ucenică spirituală, o soră de cruce a Părintelui Arsenie Boca.
Eugenia "Ziana" cu mulajul după chipul Părintelui Arsenie
Despre Părintele, Eugenia ştie multe lucruri, aproape toate neverosimile. Bunăoară, faptul că îi plăcea să coacă pâine („era şi brutar”). Sau că, odată ajuns la Drăgănescu, îşi confecţiona pensulele din părul ei (!). Nemaivorbind de unele capacităţi paranormale, cum ar fi „diofizia: putea să fie în acelaşi timp, în două locuri”. Dar poate cea mai insolită întâmplare rămâne concertul de la Operetă, când Boca Zian a jucat (!) în piesa „Lăsaţi-mă să cânt!”, de Ghelasie Dendrino. Episodul, povestit cu pathos, are acea savoare spontană care te face să-l „înghiţi”, pe nerăsuflate: „(…) Ce-a făcut la Operetă, copii, într-o seară… Pfui… aoleu! S-a întâlnit cu unul mai tânăr, [care] l-a luat «la mişto» (…): «Ce, măi, eşti artist?» Părintele era blonduţ şi avea o carnaţie, măi copii, parcă era porţelan. Porţelan ziceai că e! (…) «Nu sunt chiar artist», zice. «Dar ce eşti?» [întreabă] ăla şmecher. «Eu sunt actor. Dacă vrei, hai diseară la Operetă». (…) Eu mă gândeam: Doamne, ia uite-l pe Părintele… Tată-părinte, dar ce [se] joacă diseară?! Zice: «Ce-o juca». Şi, la Operetă, când ne ducem, zice: «Hai să vedem spectacolul». Domnule, Ghelasie Dendrino se cunoştea cu Părintele! Că, la un moment dat, toate farurile alea se îndreptau spre încoace, unde eram noi. [Zic]: Tată-părinte, dar de ce face aşa cu farurile? «Lasă c-ai să vezi tu!». (…) La un moment dat, Ghelasie Dendrino se duce şi el. «Maestre!», l-au strigat, din ce mai îmi aduc eu aminte: «Maestre!» (…) [Apoi] se aude linişte, paşi prin sală, pe întuneric, şi apare [pe scenă] Ghelasie Dendrino. Eu, când l-am văzut, n-am mai vorbit, pentru că Părintele avea puterea să-mi dea comenzile în tăcere. Şi îmi spune, în gând: «Miră-te, dar nu mai vorbi!». (…) Şi, la un moment dat [Ghelasie Dendrino] zice: «Am un suflet drag care trebuie să vă cânte ceva [în seara asta]». A părut că vine aşa, cortina, dintr-o parte şi dintr-alta, şi el vine între astea două, aici, şi… Când mă uit lângă mine, domnule, nu ştiu când a plecat Părintele, ştiţi? Eu nu mai ştiam ce să fac. Rămăsesem aşa [uimită]. (…) Atâta e [tot] ce mai îmi aduc eu aminte, că a venit acolo şi a zis: «Vai, săracul tatăl meu/Era tânăr, cum sunt eu/Şi-a plecat la Dumnezeu/Şi-am rămas doar singur eu/Să vă cânt aşa, mereu». Şi noi aşteptam să cânte cu vorbele, dar dânsul a scos fluieraşul ăla… Acesta este fluierul cu care a cântat [atunci]. (…) E nemţesc”.
Reversul scris al mulajului
„Zianei” i-a plăcut întotdeauna să adune cele mai neobişnuite obiecte de pe urma Părintelui: „Tu întotdeauna să strângi în urma mea toate alea. Să nu laşi [ca] lucrurile mele să le ia alţii!” Cu acest nobil îndemn în gând, a reuşit să închege ditamai colecţia, demnă de un muzeu, dacă nu mai mult!.. Un inventar întocmit ad-hoc ar arăta astfel: fluieraşul Părintelui din copilărie, inscripţionat cu cuvintele: „Zian. Veniţi după mine! 1923”; o muzicuţă (cu care „cânta la păsărele, în pădure”); dulapul Părintelui din vremea studenţiei, semnat la interior cu numele „Boca”; un mulaj din gips după chipul Părintelui la douăzeci şi trei de ani (!); o farfurie pictată cu un cărăbuş; o Cazanie cu dedicaţie din anii Ž70; o tăbliţă pictată cu două mâini la rugăciune (după o gravură de Dürer); un Zodiac (!) cu dedicaţia-avertisment: „Ai grijă de carte. N-o dai oricui! Ars. Boca”; o prosforă sculptată în lemn; un fluier nemţesc în ambalajul original; mai multe căni, iconiţe, şi un model de dveră în creion; în sfârşit, diverse piese de mobilier (scaune, un recamier etc.) pe care Părintele însuşi (!) i le-a cumpărat sau dăruit… Şi asta nu e tot, ne asigură „Ziana”: multe obiecte, au fost pur şi simplu „împărţite”, întru pomenirea Părintelui, la diferite „femei din popor”. Deci lista ar fi putut fi cu mult, mult mai lungă!!
Eugenia "Ziana" cu mulajul după chipul Părintelui Arsenie
Cu toate acestea, Eugenia nu doreşte să păstreze nimic pentru sine. Părintele Arsenie, se pare, i-ar fi poruncit, în duh: „Să dai totul, şi să te duci la mănăstire!” Dat fiind că Mănăstirea Prislop e locul unde se află mormântul Părintelui, „Ziana” s-a gândit să doneze acolo colecţia ei fabuloasă şi să se retragă printre maici. Dar lucrurile s-au dovedit a fi mai greu de realizat… A reuşit să-i contrarieze pe toţi cu povestirile ei nemaiauzite, şi în cele din urmă, inevitabilul s-a produs: a fost izgonită! Dar „Ziana” nu se pierde cu firea, deoarece, spune ea, Părintele a avertizat-o: „Pentru mine, ai să fii azvârlită ca un câine peste poarta mănăstirii!” Aşadar, o „bătălie” a fost pierdută, dar războiul merge mai departe… Fiindcă tot Părintele Arsenie îi proorocise: „După moartea lui Hristodoulos [fostul Patriarh al Greciei], ai să te duci la FrumuşeluŽ [P. S. Daniil Partoşanul]. Şi începe războiul. De aici ai să vezi răscoala. Dacă ştii ce-ai să faci tu, Eugenia, are să ia foc! Foc iese în urma ta! Pe unde ai să calci [iese foc]… Dar tu să înduri. Moarte dacă îţi dă, dacă aruncă ceva după tine, tu să te dai puţin mai încolo, şi să mă strigi, că eu te apăr!”… Din fericire însă, toate poveştile, chiar şi cele extraordinare, au un sfârşit. Atmosfera cu iz de tămâie din camera „Zianei” devenise irespirabilă. Căutam deci să ieşim cât mai repede la aer, astfel încât am preferat să renunţăm la păhărelul de ţuică („făcută de Părintele Arsenie, în Ž85”) cu care exista riscul de a fi îmbiaţi… Şi totuşi! Cu ce învăţăminte ar trebui să rămânem, peste timp, din povestirile Eugeniei „Ziana”? Un dram de smerenie ne obligă să recunoaştem că biografia Părintelui Arsenie Boca are multe aspecte neelucidate saucontroversate. Apoi, acesta e şi motivul pentru care nu trebuie să luăm în serios orice ce se spune despre Părintele…. Un cucernic preot îmi mărturisea acest paradox: deşi în a doua parte a vieţii, Părintele Arsenie a trăit mai mult retras, după moartea sa, au început să apară „ucenicii”, ca ciupercile după ploaie!.. O astfel de „ucenică”, mai mult sau mai puţin improvizată, este şiEugenia „Ziana”. Chiar dacă n-ar fi cu totul exclus să-l fi cunoscut pe Părintele, sau să fi „moştenit” unele obiecte de la apropiaţi ai sfinţiei sale! Însă, un lucru e cert: pe mărturisirile ei ar trebui scris, cu litere de-o şchioapă:„Orice asemănare cu întâmplări sau persoane reale, e absolut întâmplătoare!..”
Alexandru Valentin CRĂCIUN
SURSA: https://alexandruvalentincraciun.wor...-arsenie-boca/
Răspunde cu citat
Marcaje