“Ca poet român îi datorez lui Eminescu totul, aşa cum le datorez părinţilor mei
această particulară încarnare… “
Adrian Alui Gheorghe: Dragă Cezar Ivănescu, între cuvintele rostite la premierea dumitale, pe 15 ianuarie, la Botoşani, cu Marele Premiu Naţional de Poezie “Mihai Eminescu”, s-a spus că sunteţi cel mai eminescian poet contemporan. Cum apreciaţi această sintagmă? Cât datoraţi, ca poet român, lui Eminescu?
Cezar Ivănescu: În discursul domniei sale, d-l Laurenţiu Ulici, într-un moment de reală inspiraţie, a afirmat despre mine că sunt singurul poet român care a preluat toate obsesiile eminesciene (discursul integral este publicat în revista Convorbiri literare, numărul din martie de anul acesta). Sintagma are un sens meliorativ şi califică la modul absolut orice creaţie românească. Eu însumi, cu ani în urmă, într-un articol publicat în revista România literară, spuneam că orice creaţie spirituală românească încadrabilă în registrul grav, sublim, poartă fatal pecetea eminescianismului, de la Memorialele lui Pârvan, până la proza fantastică a lui Mircea Eliade, de la vehemenţa lui Iorga şi patriarhalismul lui Sadoveanu, până la poezia lui Lucian Blaga şi Mihai Ursachi. Sintagma, aşadar, e profund onorantă şi, pentru mine, în mod special, are o savoare amniotică, îmi legitimează fiinţa şi îmi justifică existenţa.
Ca poet român îi datorez lui Eminescu totul, aşa cum le datorez părinţilor mei această particulară încarnare: rămân, până la moarte, fiul mamei pe care o invoc, moartă, să-mi răspundă şi acum, cum de a avut inima să mă expulzeze din pântecele ei cald în această lume de jigodii? Sunt născut prin cezariană, de aceea port numele pe care-l port.
De fiecare dată când mă reapropii de Eminescu, mă îmbolnăvesc, in concreto, şi mă posedă parcă duhul întunecat şi răzbunător al tuturor inocenţilor martirizaţi ai neamului meu, ca un egregor: asta mi se întâmplă de câte ori mai descopăr vreo mărturie autentică despre calvarul îndurat de Eminescu… Apoi reîncep să citesc opera magnifică… Un autor de mărimea lui Eminescu se parcurge exact cum ai parcurge un mare templu iniţiatic indian (Barabudur): îl străbaţi o dată la toate nivelurile până atingi “pământul pur” şi apoi te opreşti îndelung la fiecare scenă, la fiecare detaliu şi în fiecare regăseşti amploarea şi viziunea ansamblului. De aceea a insistat atât de mult Noica să se publice integral caietele eminesciene şi, cum m-a încredinţat d-l Ministru, Ion Caramitru, anul acesta vom vedea realizat visul lui Noica. Am spus-o şi în 1989, o spun şi acum: la zece ani, o dată, simt nevoia să-l recitesc pe Eminescu integral şi fiecare nouă lectură este o aventură uimitoare; îl recitesc pe Eminescu surprins de fiecare dată, cu senzaţia descoperirii unui autor total necunoscut.
- Aţi readus în actualitate, cu succes, forme ale poeziei trubadureşti, s-a zis chiar că aţi reinventat lirismul. Credeţi că trubadurii mai pot fi luaţi în serios în acest veac schimonosit ?
- După proletcultism, poeţi ca Sorescu, Alexandru, Gheorghe şi chiar Nichita Stănescu, într-o bună măsură, au simţit nevoia să zburde surprinşi ei înşişi de câtă libertate expresivă li se oferea: numai că “fachirismul” verbal, trucurile redescoperite au coborât poezia foarte mult astăzi, cu excepţia lui Nichita Stănescu, ei fiind practic nişte poeţi ilizibili, penibili şi plicticoşi la maximum. Lirismul nu se reinventează decât după o descindere în trecutul unei arte: lirismul marilor italieni din acest veac, Ungaretti, Montale, Quasimodo, Saba e întemeiat pe redescoperirea liricilor antici, greci şi latini, de la ei au reînvăţat italienii rostirea lapidară, esenţială… Am refăcut şi eu acest drum şi mai întâi, primul meu volum, Rod, ca şi Baaadul, o probează, am apărut ca un poet român modern în continuitatea şcolii italiene şi franceze de poezie modernă: practic, Baaadul (se va vedea mai bine când îl voi republica integral: 2.500 de pagini) a însemnat pentru mine epuizarea experienţei moderne. Apoi, cea de a doua parte a operei mele poetice, poezia în vers clasic, a constituit cel de-al doilea demers al meu vizând recuperarea poeziei tradiţionale de la Sama-Veda, la trubaduri. Întrebarea d-tale preia un fals acreditat de leneşa noastră critică literară care a refuzat să remarce structura binară a operei şi s-a mărginit să dilate până la hilar această singură filiaţie trubadurescă.
Trubadurii sunt un capăt de drum, cu ei se încheie calea regală a poeziei tradiţionale, artă sincretică, constituită din alianţa muzicii şi poeziei, şi aşa văzând lucrurile, în acest veac schimonosit care, oricum, e pe sfârşite, trubadurii trebuie luaţi în serios ca formă de poezie perenă. Noi, modernii, nu ştim dacă vom fi luaţi vreodată în serios. Eminescu a probat existenţa unor forme de poezie perenă adaptând în limba română strofa safică în Oda în metru antic, şi la ce i-a folosit? Academicienii cretinologi vor glosa în continuare pe marginea aceloraşi inepţii vechi de sute de ani.
- Sunteţi, între poeţii vremii noastre, un caz: apreciat şi de critica literară dar şi de public. Pentru cine scrie Cezar Ivănescu? Mai credeţi în existenţa cititorului de poezie?
- Tot nişte inşi de nimica s-au scremut, o vreme, să impună un alt fals, chipurile, imaginea unui mare poet în război cu critica literară; în realitate, timp de trei decenii, au apărut doar vreo trei articole răuvoitoare despre opera mea literară. Pot spune ca şi dumneata că am fost apreciat şi de critica literară şi de public pentru onestitatea mea. Am scris şi scriu cu o adresă precisă: pentru o femeie pe care o iubesc, pentru un prieten din depărtare pentru care poemul e o frântură din dialogul nostru infinit, pentru discipolii mei vii sau morţi cu care dialoghez în continuare, pentru maeştrii mei morţi cu toţii, de la Buddha şi Milarepa la Domnul nostru Isus Hristos şi Eminescu, în sfârşit, pentru semenii mei care suferă de foame, de sete, de frig şi de ura altor semeni ai lor… Da, mai cred în existenţa cititorului de poezie şi de asemenea în existenţa ascultătorului de poezie, la toate spectacolele mele, ascultătorii mei intră în transă odată cu mine. Dacă nu aş crede, nu aş mai scrie.
- Credeţi în împărţirea pe generaţii a poeziei române actuale? Cărei generaţii aparţineţi de fapt?
- Nu cred în această prostie didactică, operaţională, inventată pentru uzul minţilor debile (universitari, critici literari, academicieni, soldaţi, popor, curve) incapabile să priceapă unicitatea. Prin magicul prezent continuu care e literatura, cred că sunt dintr-o generaţie cu Sapho, Arhilocos, Pindar, Lucian Vasiliu şi Constantin Virgil Bănescu… Fac parte din generaţia 2000: moralitatea unui adevărat artist se probează prin această prezenţă; chiar dacă am o operă în spatele meu, ea pentru mine nu mai există, sunt total lipsit de narcisisme auctoriale, mă citesc sau recitesc numai obligat de vreo urgenţă editorială, mă consider un poet înaintea debutului şi sunt gata să accept orice provocare: în această privinţă sunt întru totul de acord cu Arghezi.
- Sunt mai multe poeme de-ale lui Cezar Ivănescu care circulă “libere”, au intrat în folclor, se cântă sau se recită. E de ajuns să pomenim “Amintirea paradisului” sau “M-a prins dorul de Moldova”… Cum apreciaţi acest lucru, vă intrigă sau vă încântă…?
- Aşa cum am mai spus-o, numai poetaştrii de două parale sunt mândri de “cărţile lor“, adesea simple furăciuni calificate (cazul Cărtărescu!). Eminescu nu şi-a strâns poemele într-o carte, Arghezi a debutat la 47 de ani. Orice poet adevărat ştie că marea poezie scrisă de el nu mai are nevoie de bietul lui nume ca un inel prins la piciorul unei păsări călătoare. Reintrarea în folclor a poeziei mele mă încântă, pentru că un idiom poetic trebuie să se topească în limbajul comun. Ceea ce mă intrigă este altceva, şi anume apariţia unor inşi care-mi “pun poemele pe muzică” fără acceptul meu, fără să respecte în nici un fel legea drepturilor de autor, şi pe deasupra îmi mai şi pocesc versurile. Cu acest gen de “folclorizare” nu sunt de acord şi-i voi acţiona în justiţie, prin Fondul Literar, deocamdată pe Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Mircea Rusu, Adrian Ivaniţchi, ei vor forma primul lot… Fenomenul, oricum, ia proporţii din moment ce până şi dumneata, dragă Adrian Alui Gheorghe, scrii “M-a prins dorul de Moldova”… titlul exact al poemului este Doina. Dorul de Moldova.
- În două cărţi recente, “Pentru Marin Preda” şi “Timpul asasinilor”, păreţi a intra în război cu toată lumea, readucând în atenţie evenimente considerate clasate, momente de istorie literară care îi pot face pe mulţi să roşească. Sau măcar să roşească…! Este Cezar Ivănescu un spirit justiţiar? Cât de mare e neputinţa unui spirit justiţiar în aceste vremuri imorale?
- Cât de mare? E absolută, ca să mă exprim astfel…
- Într-un poem mai vechi ziceţi: “Zilnic iau şi beau otravă, / zilnic beau otrava lor, / mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă, / doamnelor şi domnilor!” Cine vă mai omoară, domnule Cezar Ivănescu? Cine mai sunt, astăzi, “asasinii” dumneavoastră ?
- Dacă ar fi să-i nominalizez, lista ar începe cu distinsul domn Al. Paleologu, cel care i-a disuadat pe junii ieşeni revoltaţi să încerce să vină la Bucureşti când, în 5 ianuarie 1990, am declarat greva foamei, ar continua cu Mircea Dinescu, primul individ din viaţa mea care m-a dat afar’ dintr-o slujbă în ţara asta: îi amintesc acestui ins profund imoral că, în 1977, a protestat alături de toţi ceilalţi colegi ai mei de redacţie de la revista “Luceafărul” când Mihai Ungheanu şi Nicolae Dragoş au vrut să mă dea afară din redacţie – din 1977, pînă în 1990 a parcurs şi el un lung drum al alienării şi al abjecţiei… Ar urma la rând cei 30 de mineri care ne-au stâlcit în bătaie, pe mine şi pe mai tinerii mei colegi, în centrul ţigănitului Bucureşti… Cei 30 de mineri “anonimi” se numesc Ion Iliescu, Petre Roman şi tot guvernul României din iunie 1990. Ca să închei această listă mai repede, mai adaug atît: de la cincisprezece ani, când am fugit prima oară din casa părinţilor mei şi m-am angajat pavagiu, şi până azi, am fost şomer doar între 1971 (toamna) şi 1974 (toamna spre iarnă), dar asta e de înţeles, fiindcă mi-am dat demisia nesilit de nimeni în semn de protest la “revoluţia culturală“ a lui Ceauşescu… Ce vremuri! După decembrie 1989, am contabilizat zece ani de şomaj… Urmarea ?
Pe aceşti călăriţi de Diavol nu-i voi ierta niciodată, ei sunt adevăraţii copii de suflet ai lui Ceauşescu, drept care le şi închin acest omagiu:
Urmaşilor mei ceauşeşti,
Las vouă moştenire,
Creşterea jalei româneşti
Şi-a patriei belire…!
Nu am reuşit să fiu original, după cum observ, dar cine mai poate fi original, în limba română, în registru encomiastic?
- Din cele două cărţi amintite mai sus reiese că sunteţi de o maximă intransigenţă, mai ales cu colegii de breaslă şi de generaţie. Cui acordaţi, totuşi, iertare? De ce cu unele nume, recunoscute drept “colaboraţioniste”, faceţi mici (sau mari?) concesii?
- Dragă Adrian Alui Gheorghe, cei care, în opinia mea, au comis faţă de mine un păcat iremediabil, sunt citaţi mai sus. Pe toţi ceilalţi i-am iertat de mult. În ceea ce priveşte concesiile mari sau mici pe care le-aş face cu unele nume “colaboraţioniste”, cred că eşti într-o mare eroare. Spre deosebire de domnia-ta, care eşti UFD-ist, eu nu am fost niciodată membru al vreunui partid politic şi, ca atare, nu am judecat oamenii sub incidenţa politicului şi, mai ales, nu i-am etichetat; cu unele nume “colaboraţioniste” m-am purtat cumplit de dur când a fost cazul şi mi-am exprimat liber opinia despre cei 23 de milioane de concetăţeni, de la Ceauşescu, pân’ la Păunescu.
După Revoluţie, ei nu au mai însemnat nimic, adevărata primejdie venea dinspre noii impostori, de la securistul Mircea Dinescu (pe care îl pupaţi cu toţii, unde?, asta nu mai pot să ştiu!), până la răposatul securist Mircea Zaciu, de la distinsa doamnă turnătoare Georgeta Dimisianu, la distinsul domn turnător Şt. Aug. Doinaş. Restul, sunt legiune. Eu, personal, pe vremuri, m-am certat cu tovarăşa Suzana Gîdea şi cu tovarăşul Mihai Dulea chiar în birourile lor… Din 1989, pînă în 2000, nici măcar nu am mai trecut pe la Ministerul Culturii, iar la Uniunea Scriitorilor am revenit chemat de Laurenţiu Ulici după ce, în 1993, am primit primul premiu literar acordat de Uniunea Scriitorilor. Eu nu fac concesii, dragă Adrian, eu judec şi cântăresc cinstit oamenii: dintre Nicolae Dan Fruntelată, fiu de învăţător, membru P.C.R. şi membru al C.C. al P.C.R., care în calitatea sa de redactor-şef al revistei “Luceafărul” l-a tolerat 5 ani de zile pe trântorul Mircea Dinescu, student la “Ştefan Gheorghiu”, şi i-a dat salariu fără să-i taie o zi de muncă (să nu mai pomenesc de faptul că se revolta când era tăiat de la prima de sfârşit de an), - şi Mircea Dinescu, băiatul handicapat din Slobozia, care a reuşit să termine liceul numai prin presiunile exercitate de Mihai Ungheanu şi Ana Blandiana (cinste lor, oameni buni la suflet) asupra profesorilor din Slobozia, care a fost, pe rând, dădacă în casa lui Fănuş Neagu şi Nicolae Dragoş (să-ţi povestesc şi cum îl terorizau pe evreul Wexler, Dinescu şi cu toată banda lui Fănuş, la Mogoşoaia?) apoi, simultan, student la Facultatea de partid “Ştefan Gheorghiu” şi redactor la revista “Luceafărul” şi care a devenit disident pentru că nu a reuşit să ajungă “şef comunist”, şi care, după revoluţie, a fost de acord să preiau eu conducerea revistei “Luceafărul” cu condiţia de a-i da afară pe Fruntelată şi Ungheanu, ei bine, dintre cei doi, eu îl aleg pe Fruntelată, pentru că, în opinia mea, trebuie să pedepseşti, nu să ucizi. După ce am scris cele mai îngrozitoare lucruri despre Adrian Păunescu, în 1990, a venit la mine acasă poetul Aurelian Titu Dumitrescu şi mi-a spus că Cezar Baltag, pe atunci redactor-şef al “Vieţii Româneşti”, a declarat vehement în redacţie că Adrian Păunescu ar trebui omorât. Cutremurat de vestea minunată, i-am declarat lui Aurelian că mă voi împăca, deşi nu-mi cade bine, cu Păunescu pentru că eu “nu am dorit moartea păcătosului, ci îndreptarea lui…” Să nu-ţi mai spun că şi cretinul Păunescu zvonea (mi-a şoptit o viorea, Leonida Lari) cum că eu aş fi instigat oamenii să-l omoare. Să afle acum şi tovarăşul Păunescu (aşa-i zicea Hajdu Gozo) la Palatul “Elisabeta”, în 1993, când bunicul Păunescu împlinea frumoasa vârstă de 50 de ani. Asta-i România, la noi, şi victima şi călăul sunt deopotrivă execrabili. Aşa-i că poveştile astea au şi ele farmecul lor…? Mari concesii am început să fac abia acum, nu le-am finalizat încă, dar sunt dispus să fac aceste mari concesii, pentru că, de fapt, relaţiile mele profunde se reduc la câteva persoane, câteva din ţară, câteva din străinătate, apoi un restrâns număr de artişti care-mi ştiu demult adevărata faţă: pentru ceilalţi, numai indiferenţă. Faţa mea priveşte de acum către o Sfântă Faţă!
- Tema centrală a poemelor dumneavoastră este, indiscutabil, moartea. Chiar dacă e vorba de dragoste, de dor, de plecare sau de spaţiul sacru care ne ţine, ceea ce animă cuvintele e acel sentiment al morţii (moartea însăşi) care ne pândeşte din colţul cel mai apropiat... Ce este moartea, domnule Cezar Ivănescu? Sau cine este ea?
- E adevărat că, pentru mine, sentimentul morţii e dominant, pentru că moartea mamei mele a fost primul eveniment zguduitor pe care l-am trăit, m-a marcat şi mi-a relevat transparenţa, calea de acces către abisalul fiinţei, Moartea a fost singura care “mi-a dezlegat limba”. Mai târziu însă, pe nesimţite, Moartea şi-a dezbrăcat straiele cernite şi mi s-a arătat în toată splendoarea goliciunii ei de tânără femeie, de vas sacru turnând în el ichor divin şi l-am băut şi el pe mine m-a băut şi locul morţii l-a luat iubirea. Symposion, poemul care-mi rezumă 20 de ani de meditaţie dinspre creştinism spre buddhism, este un poem de dragoste, iar Sutrele muţeniei, la o nouă ediţie, mai amplă, vor dovedi că acele două teme centrale sunt Dumnezeu şi iubirea. Moartea a fost, pentru mine, Inspiratoarea şi va rămâne Marea Intercesoare, te conduce până la pragul celeilalte lumi ca Moarte, şi, odată pragul trecut, se preschimbă în Mireasă.
- Mulţi dintre scriitorii generaţiei dumneavoastră au vrut să împace capra comunismului cu varza conştiinţei scriind cu “ambele mâini”, făcând compromisuri dureroase. Cum caracterizaţi aceste porniri ambigue ale scriitorului român? Vă reproşaţi ceva din “acea“ perioadă, domnule Cezar Ivănescu?
- Numai dacă acceptăm, grosso modo, să definim generaţia mea drept “generaţia Labiş“, generaţie care, în concepţia mea, vă înglobează şi pe voi, optzeciştii, atunci sunt de acord, da, mulţi au fost duplicitari şi în capul listei e chiar Labiş, a cărui voce a avut un ambitus impresionant, de la notele cele mai joase, până la cele mai înalte, colegii din imediata apropiere a lui Labiş s-au exersat mai ales în notele joase, de la Al. Andriţoiu şi Gheorghe Tomozei, până la Ion Gheorghe şi Titus Popovici, următorii, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Marin Sorescu au rămas duplicitari mai ales la debut şi apoi au atacat şi notele cele mai înalte, restul, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Cristian Simionescu… au scris opere unitare, fără să facă nici un compromis.
Pornirile duplicitare nu sunt specifice scriitorului român.
Dacă e să-mi reproşez ceva din “acea” perioadă, îmi reproşez numai faptul că mi-am riscat viaţa pentru nişte idioţi care nu preţuiau nimic şi, astfel, mi-am primejduit familia şi i-am nefericit pe cei dragi din jurul meu, “…par delicatesse / J’ai perdu ma vie”.
- Se zice că o carte are trei duşmani : focul, apa şi propriul conţinut. În acest sens credeţi că reevaluarea literaturii române din patru decenii de comunism trebuie lăsată doar pe seama timpului şi pe uitare? Cine ar trebui să dea semnalul reevaluării?
- Decât “dreptate” a la Eugen Simion, care l-a scos din manual pe Labiş şi l-a introdus pe Petru Dumitriu, mai bine lăsăm timpul să lucreze.
- La Concursul naţional de poezie “Aurel Dumitraşcu” de la Piatra Neamţ, ediţia 1999, am premiat un foarte tânăr poet din Târgovişte, Constantin-Virgil Bănescu, care pare a fi un epigon al dumneavoastră. Şi-a însuşit bine maniera, are talent. Vă stimulaţi epigonii? Care e şansa epigonilor în literatură?
- La români, epigonii sunt mai respectaţi decât maeştrii. Dar Constantin –Virgil Bănescu nu este un epigon al meu. Când l-am descoperit, la Târgovişte, acum doi ani aproape, era mai degrabă un epigon stănesciano-sorescian, dovadă că l-am şi obligat să poarte cu mine un dialog şi să-mi aducă argumente sau citate în apărarea celor doi care, după părerea mea, sunt o primejdie, mai ales pentru tineri. Mi-a plăcut poezia lui pentru un soi de stănescianism mai viril, mai articulat. După un nefericit concurs literar care a avut loc la Târgovişte, în toamna trecută, când un pedofil nenorocit, Gh. Izbăşescu, care se crede şi poet, a făcut tot posibilul pentru ca Bobiţă să nu ia premiul întâi, i-am spus tânărului târgoviştean să nu mai participe la concursuri, să-şi facă o carte şi să căutăm un editor. Persuadat de dl. Liviu Ioan Stoiciu, a depus totuşi un volum la concursul naţional de poezie “Aurel Dumitraşcu”, din toamna anului trecut, ieşind câştigător ex aequo, cu un tânăr poet din Cluj Napoca. În manuscrisul depus la concurs se afla şi un ciclu de poeme clasice, care ţi-a probat epigonismul. Mie mi-ai povestit despre aceste poeme “infamante” la Botoşani şi, cu primul prilej, chiar în casă la Lucian Vasiliu, l-am pus să ne recite câteva. După ce ne-a recitat două-trei poeme, verdictul a sunat ca o ghilotină: “Încetezi cu treaba asta!“ Nu-mi încurajez epigonii, numai că epigonii în general nu au nevoie de încurajări.
- Vă rog frumos, în încheiere, să daţi un răspuns la o întrebare pe care nu v-o pun…
- Fraza dumitale pare a fi un enunţ zen. Iată răspunsul: Ha!
20 - 25 martie, 2000 / Bucureşti – Iaşi
(Dialogul face parte din volumul
“Câtă viaţă, atâta literatură. Confesiuni esenţiale”, în pregătire. Un fragment din acest dialog a apărut în revista
“Convorbiri literare”, în anul 2000.) |
Răspunde cu citat
Marcaje