Când a trecut prin Ţările Române, la mijlocul veacului al XVII-lea,
arhidiaconul Paul de Alep a aflat despre Ştefan cel Mare că „
a fost un erou renumit în războaie şi temut de toţi. A făcut 44 de expediţii sau lupte împotriva turcilor, tătarilor, polonilor şi ungurilor. I-a bătut de foarte multe ori, pe toţi, astfel că numele lui a ajuns vestit şi era temut de toţi şi aceasta datorită iscusinţei şi minţii sale agere. Printre ctitoriile care i se datoresc şi milosteniile sale se numără 44 de mănăstiri şi biserici de piatră”.
Paul de Alep vorbeşte despre 44 de ctitorii ale lui Ştefan – număr care ar coincide cu acela al luptelor purtate de domn. Informaţii identice se regăsesc şi în Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă, al cărui autor, Grigore Ureche, murise de puţini ani la vremea prezenţei lui Paul de Alep în Moldova. Deducem de aici că ceea ce oaspetele sirian a aşternut în scris erau date precise, aflate în circulaţie în Moldova la acea epocă.
Nu se ştie cum s-a ajuns la numărul de 44 de ctitorii, poate punându-se laolaltă bisericile mari – ale mănăstirilor şi ale curţilor domneşti –, sericile de prin sate care comemorau diverse evenimente, paraclisele din cetăţi şi de pe la mănăstiri, precum şi vechile lăcaşuri de cult care vor fi fost refăcute.
Este posibil, totodată,ca în secolul al XVII-lea să fi fost cunoscute şi alte biserici înălţate de Ştefan (mai cu seamă prin sate), risipite de atunci şi până astăzi şi a căror amintire s-a pierdut.
Dintru început, Mănăstirea Putna a fost gândită ca cea mai însemnată dintre toate ctitoriile lui Ştefan cel Mare.
Obştea Putnei a fost constituită din călugări de la Mănăstirea Neamţ, care au adus cu ei nu numai rânduieli de viaţă monahală, ci şi ştiinţa de carte şi „o zestre bogată de opere şi de talent” (Emil Turdeanu). Alături de scriptoriile care purtau mai departe tradiţia copierii de manuscrise de la Neamţ,
la Putna şi-au aflat locul şi atelierele de broderie liturgică, cele mai de seamă ale vremii, şi tot aici s-a constituit o faimoasă şcoală de muzică bisericească.Gesturile care îngăduie aşezarea lui Ştefan cel Mare în rândul suveranilor evlavioşi încep, însă, cu mult înainte de zidirea Putnei. În 1463 – anul însoţirii cu doamna Evdochia de Kiev şi al închinării unui manuscris cu Faptele Apostolilor la Mănăstirea Zografu de la Sfântul Munte –,
domnul Moldovei poruncea să se facă o cunună pentru capul Sfântului Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat. Inscripţia nu precizează ce lăcaş adăpostea moaştele sfântului pomenit la 24 mai, motiv pentru care s-a socotit că „ele au fost ferecate în 1463 de Ştefan cel Mare pentru el” (P. Ş. Năsturel).
Mai târziu, în împrejurări necunoscute, capul Sfântului Simeon a ajuns la Mănăstirea Neamţ.
Sunt temeiuri pentru a crede că Ştefan avea şi o parte din moaştele unui sfânt local – preotul Simeon, stareţ al aşezământului care a precedat ctitoria de la Pângăraţi a lui Alexandru Lăpuşneanu. În Cuvântul pentru zidirea Sfintei Mănăstiri Pângăraţi, se spune că acest stareţ Simeon şi ucenicii lui şi-au părăsit locul după ce, la 1476, turcii le-au ars biserica de lemn cu hramul Sfântului Dimitrie, construită de Ştefan cel Mare, şi au pribegit peste munţi, în Ţara Ungurească, la Mănăstirea Caşiva. Acolo, Simeon a trecut în lumea drepţilor. După ce pacea s-a aşternut peste Moldova, „
au trimis Ştefan voievod şi i-au adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Şi apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-au poprit pentru blagoslovenie, şi cu aromate şi bune mireasme şi cu tămâie le tămâia totdeauna, spre credinţa şi bună întărirea a blagocestivei Domniei Sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai nainte cătră dânsul”.
Existenţa şi a altor moaşte în Moldova lui Ştefan cel Mare este înţeleasă aproape de la sine. Construirea de biserici – fie şi în număr foarte mare – nu era suficientă pentru sacralizarea întregului spaţiu al ţării şi pentru transformarea lui în centru al lumii ortodoxe, mai cu seamă că protectorul lui, Sfântul Ioan cel Nou, era, totuşi, un sfânt care se bucura doar de o veneraţie regională. Sfintele moaşte atrăgeau protecţia divină asupra locului unde erau depuse şi asupra ţării întregi, ele legitimau şi sacralizau puterea.
În faţa acestor pândiri diabolice, tinerii noştri vor putea fi biruitori numai în măsura în care sunt stăpâniţi de dragostea faţă de Dumnezeu, rostind împreună cu Sfântul Apostol Pavel:
„
Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?… Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35, 37-39).
Semnele evlaviei lui Ştefan cel Mare nu se opresc aici. Postul de patru zile cu pâine şi apă şi pelerinajul în picioarele goale de după lupta de la Vaslui, construirea bisericii de la Războieni pe oasele oştenilor săi căzuţi în lupta cu turcii – amintind de gestul împăratului bizantin Nikephor Phocas, care propusese ca soldaţilor morţi în luptele cu arabii să le fie rezervate aceleaşi onoruri ca şi martirilor –, atribuirea biruinţelor lui Dumnezeu şi asumarea înfrângerilor ca dovadă a păcatelor personale conturează şi mai pregnant portretul lui Ştefan cel Mare ca suveran credincios şi smerit.
Un loc aparte în acest context îl ocupă întâlnirea lui Ştefan cu Daniil Sihastrul. Potrivit „cuvântului” lui Ion Neculce, Ştefan a mers să-l cerceteze pe sihastru după înfrângerea de la Valea Albă dar, spre deosebire de Ludovic cel Pios şi chiar de Alexandru Lăpuşneanu, el n-a purtat discuţii teologice ori filosofice cu Daniil, ci i s-a spovedit.Este greu de spus dacă această întâlnire va fi avut loc cu adevărat şi dacă Daniil poate fi considerat duhovnic al domnului. Este posibil ca întreaga istorisire să fie o creaţie târzie, menită a explica felul în care s-a zidit mănăstirea de la Voroneţ. Dar, în egală măsură, o anumită legătură între Ştefan şi Daniil Sihastrul trebuie să fi existat, judecând după importanţa acordată de domn Mănăstirii Voroneţ.
Ştefan cel Mare a biruit întunericul păcatelor istoriei cu ajutorul lui Hristos, cu ajutorul Sfintei Treimi, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul sfinţilor, mai ales al sfinţilor Gheorghe, Dimitrie, Procopie, şi alţi sfinţi militari, purtători de biruinţă. Ştefan cel Mare este simbolul demnităţii româneşti. Este figura politică şi militară cea mai renumită şi cea mai binecuvântată din toată istoria poporului român.
Ştefan cel Mare a avut tată moldovean, a avut mamă olteancă şi a avut prieten ardelean pe Iancu de Hunedoara de la care a învăţat arta şi tehnica armelor. Ştefan cel Mare şi Sfânt nu este un provincial. El este lăudat mai mult de cronicarii străini decât de cei pământeni. El a fost considerat în vremea sa, de către papa Sixt al IV-lea, atlet al credinţei creştine. În acatistul pe care Biserica l-a compus pentru a-l cinsti, este numit „apărător al creştinătăţii”. Ştefan cel Mare şi Sfânt este apărătorul Europei. Mai mult decât atât, el poate fi numit sfânt ocrotitor al întregii Europe creştine.
Să-l cinstim pe Ştefan cel Mare nu numai prin pomenirea sa liturgică, culturală şi spirituală, ci şi prin imitarea lui, prin a 
urma pilda lui atunci când transmitem credinţa creştină, zidind biserici şi mănăstiri din zid, dar zidind şi biserici în sufletele noastre prin credinţă, prin educaţie creştină, prin artă, prin literatură. Să aducem în Europa bucuria de a trăi în comuniune, în pace şi în evlavie, să ducem în lumea întreagă lumina Învierii lui Hristos şi bucuria Duhului Sfânt.
Dacă pe Daniil Sihastrul nu-l putem socoti cu deplină certitudine duhovnic al domnului şi dacă mitropolitului Teoctist îi putem doar presupune această calitate, există, totuşi, un ierarh moldovean care a fost cu adevărat duhovnicul lui Ştefan cel Mare. Este vorba despre Vasilie, episcopul Romanului. La 31 august 1499, domnul Moldovei cumpăra un sat pentru a-l dărui „
rugătorului şi duhovnicului nostru, chir Vasilie episcopului”. Cu acel prilej, uricele cele vechi ale satului au fost date „
în mâinile duhovnicului, chir Vasilie”.
Duhovnicul lui Ştefan cel Mare a ocupat scaunul episcopal cam 16 ani, de prin 1484 şi până prin 1500. Nu i se cunoaşte mănăstirea de metanie şi nici activitatea de dinainte de a deveni ierarh. Trebuie să fi fost, însă, un om cultivat şi bun cunoscător al rânduielilor bisericeşti, de vreme ce mitropolitul Moscovei l-a cercetat pentru a primi lămuriri într-o chestiune de ordin liturgic.
S-a spus că
„fără religie nu există rege” (Jean-Paul Roux). Între calităţile pe care un suveran medieval trebuia să le aibă, evlavia ocupa un loc de primă însemnătate. Respectul pe care Ştefan cel Mare l-a nutrit faţă de Biserică – fără a face excese şi fără a avea obsesii mistice – a fost cunoscut şi folosit ca exemplu până spre epoca modernă. În Cuvântul de îngropare vechiului Ştefan voievod, un cărturar din cel de-al XVIII-lea veac avea să scrie despre Ştefan cel Mare, adresându-se contemporanilor săi: „
viteazul acesta este mai groaznic cu rugăciunea în gură decât voi cu sabia în mână!”.
Extrase din volumul
„Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare”,
Mănăstirea Putna, 2005
Din sus de târgul Vasluiului, la Podul Înalt, ce-i mai zice şi al lui Ştefan Vodă, tăbărâseră oştile turceşti multe ca frunza şi iarba.
Ştefan, cu puţinii lui oşteni, le aţine calea… dar cum să se încumeteze el să sfarme o oaste atât de înfricoşătoare, când unui moldovean era să i se împotrivească trei turci?
–
Doar o minune dumnezeiască mă va mântui, grăi Ştefan inimoşilor săi oşteni din jurul lui.
Sultanul turcesc avea la îndemână călăreţi neîntrecuţi, pe cai arăbeşti, iuţi ca săgeata; tunuri îndemânatice, cărora cele mai mari cetăţi nu le stătuseră în cale, ieniceri plini de îngâmfare, obişnuiţi cu războiul şi cu biruinţa…
Ştefan se încumetă să ducă în faţa unei oştiri atât de puternice mai mult muncitorii pământului strămoşesc: oamenii de sapă şi de plug, care aveau drept podoabă minteanul (haină ţărănească, scurtă şi cu mâneci) şi sumanul (haină ţărănească lungă până la genunchi) zilelor de sărbătoare.
– Cu Dumnezeu înainte, dragii mei oşteni, căci de la Dânsul numai va putea să ne vină mântuirea! strigă Ştefan voinicilor săi. Şi, iute şi neastâmpărat cum era, sări cel dintâi în mijlocul turcilor.
Şi atunci, minune! S-au clătinat ienicerii nebiruiţi, s-au înfricoşat călăreţii oţeliţi şi au amuţit tunurile; iar sultanul a luat-o la fugă în josul ţării către Dunărea bătrână, pe unde venise. Iar Ştefan s-a întors fără mândrie în târgul Vasluiului, tot aşa cum pornise, şi a îngenuncheat înaintea altarului, aducând lui Dumnezeu laudă pentru acea biruinţă.
A chemat în jurul său pe toţi vitejii de la Podul Înalt, le-a dat ranguri mari în oştire, făcând boieri pe plugarii săi.
Le-a poruncit să postească toţi, cum va face şi el timp de patru zile, numai cu pâine şi apă. A dat veste în toată ţara, ca nimeni să nu-i dea lui biruinţa aceea, ci numai lui Dumnezeu, că el – Ştefan – nu poate să se mândrească cu aşa minune.
A postit Moldova toată după porunca lui Ştefan Vodă şi l-a numit poporul său dreptcredincios Sfântul Ştefan, aşa cum i se cădea.
MAI MULT in
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/...an-cel-mare-2/
Cu o mână de creştini, Sfântul Ştefan ţinea piept duşmanilor.„Atletul creştinătăţii” era întotdeauna biruitor, ridicând câte o biserică după fiecare luptă. Legenda spune că, în cei 47 de ani de domnie, a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri şi împodobite cu Sfinte Evanghelii şi cărţi, cu epitafuri şi vestminte de brocarturi scumpe, cu cădelniţe şi sfeşnice de aur. Domnitorul a dăruit toată această zestre poporului român şi şi-a dorit ca poporului român să îi rămână.
O întâmplare minunată dovedeşte, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor şi neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ştefan de lângă mormânt s-a întunecat la faţă u totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.
Trupul a rămas la „mănăstirea sa cea iubită”, iar sufletul a mers alături de Hristos Domnul său, cu a cărui putere a câştigat biruinţe, a zidit locaşuri sfinte şi a condus supuşii către mântuire. De acum înainte poporul îi va spune „sfântul Ştefan vodă”. Cinstirea sa ca sfânt va străbate secolele, iar Eminescu va exprima cu limpezime locul pe care slăvitul domn al Moldovei îl are în istoria mântuirii românilor, sesizând că mormântul său este „altarul conştiinţei naţionale”, iar Mănăstirea Putna este „Ierusalim al neamului românesc”.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu…; om întreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi, unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteaze şi pentru acéia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că, ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor… Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia, l-au ajunsu.
Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic la mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus.
umilinţă şi cu credinţă:Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân.
Răspunde cu citat
Marcaje