Rares -Constantin si Antonia - Elena

[latan.elena]

Creativitatea...
Pentru ce ar trebui sã ne folosim toti puterea creatoare?
...
Pentru cã nu existã nimic care sã-i facã pe oameni atât de generosi,
atât de voiosi, atât de vii, atât de îndrãzneti, atât de plini de compasiune,
atât de indiferenti fatã de rãzboi
si de acumularea de obiecte si de bani.

Brenda Ueland




Creativitatea...

Cea mai puternicã dintre muze
este copilul nostru interior.
Stephen Nachmanovici



Fiecare fir de iarbã are câte un Înger
care se apleacã deasupra lui si îi murmurã:
Creste! Creste!

Talmud

[latan.elena]

Narcisa...
"Nu aș putea spune care dintre florile de primăvară este mai frumoasă, dar toate au ceva în comun, în afară de parfumul amețitor: verticalitatea! Toate au tulpini drepte care țâșnesc din pământul rece acoperind cu parfumul lor mirosul zăpezii topite. Poate că au capul plecat, cum sunt narcisele sau ghioceii, dar spatele lor rămâne drept și mândru.
Cele mai multe flori au fost fete dar despre narcisă se spune că ar fi fost cu totul altceva. Cu siguranță nu te-ai fi gândit, dar narcisa a fost la început o... oglindă.
Nu orice fel de oglindă ci una magică, specială, o oglindă care nu reflecta decât părțile frumoase ale fiecărui om. Și nu era om care să nu-și dorească să-și oglindească chipul în luciul ei și să plece mai departe în viață cu zâmbetul pe buze și plin de încredere în sine.
Dar, ca orice lucru frumos, oglinda a ajuns în mâinile unei vrăjitoare, iar vrăjitoarele rareori sunt bune. S-a privit în oglindă și nu a văzut nimic. S-a răsucit, s-a apropiat, s-a depărtat, dar oglinda a rămas mută. Înfuriată, vrăjitoarea a luat oglinda și a aruncat-o pe podea spărgând-o în mii de cioburi mărunte, apoi și-a pus servitorii să o măture și să o arunce în pădure. În primăvara următoare, din fiecare ciob a răsărit o floare mândră și parfumată cu petale albe de suflet curat. Cine o privește și își umple plămânii cu parfumul ei, nu are cum să nu zâmbească și să privească înainte cu mai multă încredere."

[latan.elena]

Povestea pianului începe la jumatatea secolului al XII-lea cu primul său strămoș - monocordul cu clape - căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mult mai cunoscultul clavicord, care funcționa printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producând cel puțin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.

Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, așa cum buricul degetelor ciupește coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deși a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în fața unui nou instrument numit pianoforte. În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcția primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menținută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcționare care permitea obținerea unui sunet variat și clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcție de dorința celui care acționa clapele. Invenția lui Cristofori a fost menționată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiță a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspirație pentru prima generație de fabricanți de piane. De-a lungul vieții, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se până în zilele noastre în muzee din Europa și SUA.

[latan.elena]

Povestea curcubeului





Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare, cea mai iubită. Verdele spuse: “Uitati-vă la iarbă, frunze şi copaci. In mod evident vedeti şi voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vietii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi că sunt peste tot”.

Albastrul l-a întrerupt şi exclamă: “Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”

Galbenul râse: “Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată când te uiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zâmbeşti. Soarele, luna şi stelele sunt galbene, frumuseţea mea este atât de evidentă încât oricine mă vede rămâne uimit.”





Portocaliul începu să se laude: ” Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci cănd portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă văd se opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.”
Ei bine, Rosul începu să strige: “Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii.”
Violetul se ridică în picioare şi era foarte înalt. El vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala şi a regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii.”


La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă, Indigoul spuse: “Cu greu mă observaţi, însă deşi sunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru şi contrast şi pentru linişte interioară.”
Argumentarile au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte considera că este perfecţiunea întruchipată. În timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Începu să tune şi să plouă cu găleata. Culorile tremurară de frica şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi proteja una pe alta.
Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât de nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu înţelegeţi că fiecare în parte aţi fost făcute cu un scop special,






fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şi urmaţi-mă!”

Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. “De acum încolo”, zise ploaia, “când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.”
Astfel, oameni buni, de fiecare dată când ploaia curaţă pământul, căutaţi un curcubeu pe întinsul cerului.
Când apare, ţineţi minte că fiecare dintre voi este special.
Lăsaţi culorile curcubeului să vă reamintească să vă apreciaţi pe voi înşivă şi pe cei din jur!

SURSA: http://jurnalspiritual.eu/povestea-curcubeului/

Şi nu uita să fii fericit…
Cu deplina conştienţă viaţa devine mai vastă.
Este astăzi o necesitate vitală.
Fără viaţă interioară ne pierdem umanitatea.
Deplina conştienţă neajutã să o regăsim.
Psihiatrul Cristophe André - „Et n’oublie pas d’etre hereux”

[latan.elena]

https://atractiasuccesului.wordpress...ilor-fericiti/

[latan.elena]

"Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,ci adânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarelete aşezi pe un podmol de lut. Uite, e seară. Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte." (Lucian Blaga)



















+85

[latan.elena]

Povestea creionului -de Paulo Coelho






Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat intreaba:
– Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua?
Sau poate o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zambi si ii spuse nepotului:
– E adevarat scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fii mare.

Copilul privii creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!

-Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentionam, vom fi totdeauna niste oameni care traiesc in buna pace cu lumea.

Prima calitate:

poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si el ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.

A doua calitate:

din cand in cand cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma, va fi mai ascutit. Deci, stii sa suporti unele dureri pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate:

creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentin pe drumul drept.

A patra calitate:

la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla in interiorul tau.

5. A cincea calitate:

lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa fii constient de fiecare fapta a ta.


Sa va fie de folos oameni frumosi!

Psiholog Psihoterapeut Recatej Luana Luminita

http://www.luminasufletuluitau.ro

[latan.elena]

[latan.elena]

[latan.elena]