„Orice mamă e anume cea mai scumpă
de pe lume“
Ne-a îndrumat paşii în fiecare zi. Ne-a ridicat atunci când am căzut şi ne-a purtat pe braţe, fără să se plângă că a obosit sau că drumul e prea lung. Da, ştim cu toţii că există o fiinţă minunată faţă de care vom rămâne întotdeauna datori: mama. „Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor“, spunea William Thackeray, un scriitor britanic din secolul al XIX-lea. Mai jos, un mănunchi de poezii care prezintă chipul mamei. Prof. Cecilia Ichim
Mama
N-am mai trecut demult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.
Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.
(Nicolae Labiş)
Cea mai scumpă
Spune-mi, care mamă-anume
Cea mai scumpă e pe lume?
Puii toţi au zis de păsări,
Zarzării au zis de zarzări,
Peştişorii de peştoaică,
Ursuleţii, de ursoaică,
Tigrişorii de tigroaică;
Mânjii toţi au zis de iepe,
Firul cepii-a zis de cepe.
Nucii toţi au zis de nucă,
Cucii toţi au zis de cucă;
Toţi pisoii de pisică,
Iară eu de-a mea mămică.
Orice mamă e anume
Cea mai scumpă de pe lume.
(Nichita Stănescu)
Furtuna
Nimeni n-a rămas în stradă.
Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăştiate
Şi salcâmii stau să cadă:
Bate vântul, bate…
A ieşit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână… Sună
Porţi izbite de furtună
Şi femeia face cruce:
Fulgeră şi tună.
Dar a norilor năframă
Se sfâşie… Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-şi ajute
Şi cu glas pierdut îl cheamă:
- Hai cu mama, iute!
L-a luat acum în braţe.
Ploaia o izbeşte-n faţă.
Bolta parcă-i spartă-n două…
Cu mânuţele-amândouă
El de gâtul ei s-agaţă:
- Plouă, mamă, plouă!
(George Topârceanu)
E ziua ta
E ziua ta măicuţă,
Te-aşteaptă flori pe masă,
Şi-un dar micuţ te-aşteaptă
Când ai să vii acasă.
Am să-ţi sărut obrajii
La piept când mă vei ţine
Şi mâinile ce nu au
Odihnă pentru mine.
(Elena Dragoş)
8 Martie
S-au aprins în noapte stele.
Ce aproape sunt de ele!
Numai să întind o mână
Şi-una-n palm-o să-mi rămână.
Mamă, vrei de ziua ta
Să-ţi aduc în dar o stea?
(Veronica Porumbacu)
Una este mama
Dintre toate ce-s în lume
Cea mai scumpă-i mama
Cel dintâi cuvânt pe lume
ce-l rostim e mama.
Munţi şi văi se mai pot naşte
nici nu ne dăm seama,
Dar ca ea nu vom cunoaşte,
Una este mama.
Străluci-vor raze, stele,
Însă nu ca mama.
S-or muta în zor şi ele
Toate-n ochi la mama.
Când în ceruri o să urce
Cânt de ciocârlie,
Glasul mamei o întrece
Când îmi cântă mie.
Nu uitaţi că şi ea are
Viaţa ei în lume!
S-o întâmpinăm c-o floare
Şi cu fapte bune!
Simplu să îţi dăm o floare
Martie ne îndeamnă
Şi îţi ridicăm altare
Din iubire, mamă.
(Tudor Arghezi)
Mama în câmp
Peste dealul de-aramă
Curge soare-n asfinţit.
„Odihneşte, mamă, -
Pot rosti, în sfârşit.
Mai trăieşte-n mine,
Sfântul grai să-l ascult.
Albei tale lumine
Închina-mă-voi mult.“
Ea se şterge cu mâna
De sudoare şi mit,
Coperind cu ţărână
Chipul său ostenit.
(Grigore Vieru)
Mi-e dor de tine, mamă
Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.
Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!
Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cântec fără moarte!
Vânt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.
Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.
O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.
(Grigore Vieru)
Făptura Mamei
Uşoară, maica, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ.
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.
(Grigore Vieru)
Autobiografică
Mama mea viaţa-ntreagă
A trăit fără bărbat.
Singurei eram în casă
Ploi cu grindină când bat.
Mama mea viaţa-ntreagă,
Stând la masă, ea şi eu,
Se aşază între mine
Şi Preabunul Dumnezeu.
Oh, şi crede-aşa într-însul,
Că-n albastru văzul ei
Chipul Lui de pe icoană
Se străvede sub scântei.
Şi eu ţin atât la mama,
Că nicicând nu îndrăznesc
Dumnezeul din privire
Să mă vâr să-l mâzgălesc.
(Grigore Vieru)
Mama
E plin în jur de noi muzeul,
Şi pare-un templu minunat,
În care mii de robi ai vieţii
Vin să se spele de păcat.
Sunt călători din largul lumii,
Ce-au pribegit pe ocean,
Să-şi scalde ochii în lumina
Din pânzele lui Tizian.
Stau toţi cu mintea-
ngenuncheată
Şi-i mut cucernicul popor,
Eternitatea prinsă-n cadre
Îşi poartă sfântul ei fior.
Învins de taina mare-a clipei,
Se-nchină sufletul supus
În faţa veşnicei icoane
Cu răstignirea lui Isus.
Ce blând se uită chinuitul
De sub cununa lui de spini,
Lumina resemnării mute
E scrisă-n ochii lui senini.
Nu-L dor piroanele din carne,
Zâmbeşte paşnic, iertător,
El ştie că de veci învie
Acei ce pentru alţii mor.
La poala crucii e Maria,
Şi-n chipul ei, nespus de trist,
A zugrăvit un chin sălbatic
Penelul meşter de artist.
Ea-şi frânge mâinile şi geme,
În gândul ei a-ncremenit:
Nu Dumnezeul, care-nvie,
Copilul ei, care-a murit.
O văd şi mă întreb, pe gânduri,
De rostul nepătrunsei firi:
De ce şi chinul unei mame
E-n preţul unei mântuiri?
O văd şi simt în suflet patimi
Din traiul nostru măsurat,
Toţi răstigniţii mici ai sorţii
Pe rând, în minte, mi s-abat…
Şi stau pierdut… În jur de mine
Se schimb-al oamenilor val… (...)
Ce-o fi făcând acum o mamă
Acolo-n satul din Ardeal?…
(Octavian Goga)
Mama
Măicuţă scumpă-aş vrea în
jurul tău
Să fac un ţarc de milă şi lumină
Să bat în aur palid chipul tău
Ca în Ardeal de-a pururi să rămână
Valeria martira din Bizanţ
Lăsatu-ţi-a un nume pe măsură
Cu ochi căprui şi mari încercănaţi
Şi-un grai blajin în cuvioasa gură
Frunte înaltă păr cârlionţat
Pe sub năframa neagră
transilvană
În spate porţi perechea
de desagi
Cu-o prescură-n ei şi cu-o icoană
În luminişul codrului te văd
Într-un amurg de toamnă pe cărare
Spre satul tău de baştină grăbeşti
Cu-n prunc de mână şi cu-o lumânare
Un vultur te-a vestit în ţintirim
Că tata-bun e pregătit de cale
Şi stăruie nainte de-a pleca
Să odihnească-n lacrimile tale.
(Ioan Alexandru)
http://ziarullumina.ro/orice-mama-e-anume-cea-mai-scumpa-de-pe-lume-99585.html
Bunatatea si mangaierea
A fi bun este în firea omeneasca; bunatatea nu este dincolo de noi, ci în noi ca fiinta spirituala, este odata cu omul faptura a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câstiga, adica se poate înrai sau deveni mereu mai bun; omul o poate pierde sau câstiga, dupa calea pe care umbla.
Bunatatea nu poate veni din nimic si nici din întunericul fapturii noastre cazute. Bunatatea este expresia fiintei renascute, a prezentei duhului viu în noi, semn al originii noastre nepmântene.
Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunatatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptateste si face posibila bunatatea. Omul cunoaste aceasta stare interioara numai mergând pe caile adevarului. Prin bunatate, omul este mai om si culege urma pasilor lui Iisus.
Bunatatea nu poate fi aparenta, adica nu poate fiinta în anumite gesturi ale noastre. Bunatatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului duh.
Bunatatea vine ca un val care ne inunda fiinta noastra, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul prin ea sa aiba un cuprins atât de mare?
La temelia bunatatii sta dragostea; ea are un izvor în dragoste. Centrul de radiere, sâmburele de crestere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fara dragoste, pentru ca ea este izvorul tuturor creatiilor si puterea întregii existente.
Plinatatea pe care o gasim în bunatate vine în primul rând din dragoste.
Bunatatea încheaga, într-un manunchi, dragostea, blândetea, mila, mângâierea; toate sunt topite aci si alcatuiesc o stare morala unitara. În bunatate gasim blândetea. Omul bun este blând, adica are sufletul catifelat. Mai putin activa decât dragostea, blândetea, în calmul ei, nu este lipsita de puterea creatoare, ci dimpotriva. Într-o lume de potrivnicie, blândetea vine ca un întaritor, ca o înseninare, lacrima luminata
Mângâierea este acea stare launtrica legata de setea de mai bine în întelesul luptei pentru alungarea raului si durerii, lupta fara frângere si fara asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunericul care inunda. Mângâierea este un leac al carui izvor sta în sufletul nostru si prin care se savarseste un act exterior de binefacere.
Mângâierea este prezenta în bunatate, o alcatuieste partial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlatura durerea care seaca sufletul si madularele omului, de a-i curataa fiinta de poveri, de a-l face sa cunoasca bucuria luminii.
Viata ne face sa sângeram pentru ca este colturoasa si cu drumuri întoarse. Acela care traieste bunatatea, care simte vibratia si caldura ei, are darul de a îndruma si de a împaca contradictiile, are darul de a rotunji si usura durerile. Omul bun nu numai ca nu le aduce la viata, dar firea lui este facuta sa le înlature. Omul bun modeleaza viata dupa frumusetea ce a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima fiintei sale.
Omul, asa cum l-a lasat Dumnezeu, închide în el frumuseti nebanuite. Numai sa le stie lucra pâna ce urâtul nu-l îneaca.
Ernest Bernea – Îndemn la simplitate
https://oaripadeinger.wordpress.com/tag/ernest-bernea/
Mama e înger cu aripi de lumină și iubire
Mama e înger cu aripi de lumină și iubire
Mama e înger cu aripi de lumină și iubire
Mama e izvor de iubire infinită,
Izvor de iubire necondiţionată.
Mama e ființa cea mai minunată.
Mama e stâncă puternică, neclintită.
Mama e aprigă și curajoasă războinică,
Ce-și apără cu iubire copilul său,
De tot ce pe lume e urât și rău.Mama e înger cu aripi de lumină,
Mama e binecuvântată și sfântă icoană,
Ce o putăm în sufletele noastre mereu.
La bine, dar mai ales la greu.
Mama e îngerul nostru păzitor,
Mama e a-l sufletului dor,
Mama e refugiul nostru cald și primitor.
Mama e izvor de viață dătător.
Mama e înger cu aripi de lumină și iubire
Mama e floare înmiresmată
Cu petale de bunătate și iubire,
De blândețe, răbdare și dăruire.
Mama e rugăciune fierbinte și curată.
Mama e candelă ce arde cu flacăra iubirii, mereu,
Mama e în furtunile vieții noastre, curcubeu.
Mama e cântec de leagăn duios,
Mama e darul nostru cel mai frumos,
Mama e întregul nostru Univers.
Mama e Raiul nostru pe pământ
Mama e ploaie caldă ce ne picură în suflet,
Mama e Raiul nostru pe pământ.
Mama e spitalul unde găsim vindecare,
Mama ne este sprijin, bucurie, alinare,
Mama ne e zâmbet, caldă îmbrățișare.
Mama e apa vie ce adapă a nostră sete,
Mama e pâinea caldă, ce foamea ne potolește,
Mama e banca ce ne odihnește,
Mama e foc ce ne-ncălzește.
Mama e cufăr cu amintiri frumoase
Mama e carte cu înțelepte slove.
Mama e a Domnului – minune,
Mama e înger cu aripi de iubire.
Să Îi mulțumim Bunului Dumnezeu
Și azi, și mâine, și mereu
Pentru îngerul nostru păzitor,
Pentru îngerul nostru iubitor.
Citește și:
Să așezăm scuza înaintea judecății!
De fiecare dată când ierți, îți faci un cadou
Când omul vrea să se întâlnească cu Dumnezeu și Dumnezeu îl caută
În viaţă şi călătoria e importantă, nu doar destinaţia
Cristina Toma
Răspunde cu citat
Marcaje