Dr. Deepak Chopra - Realitatea spirituală, o călătorie interioară

**Adrian Pop** · 17.01.2015

**Adrian Pop** · 17.01.2015

http://dinamikro.blogspot.ro/2013/06...dr-deepak.html

**Alina Bratu** · 05.04.2015

**Alina Bratu** · 15.04.2015

10 căi spre fericire ale lui Deepak Chopra

6 februarie 2013, 18:28

Deepak Chopra, gurul contemporan al milioane de oameni din toată lumea Foto Getty Images
În „Reţeta pentru fericire”, autorul şi guru New Age Deepak Chopra împărtăşeşte cele 10 chei către fericirea adevărată. Chopra este unul dintre cei mai bine plătiţi scriitori din lume, pe care „New York Times” l-a descris drept „poetul-profet al medicinei alternative”.

Fericirea este relativă, în funcţie de viaţa fiecăruia dintre noi. Câţi bani avem? Suntem într-o relaţie plină de iubire? Avem cariera visurilor noastre? Un corp grozav? „Mulţi dintre noi îşi trăiesc vieţile tânjind după astfel de lucruri, convinşi fiind că sunt căile către fericire şi împăcăre de sine. Asta până când le obţinem şi ne trezim dorindu-ne altceva. Mereu va exista o următoare dorinţă care aşteaptă să fie împlinită, cu fericirea alături care atârnă lângă noi, aşteptând să fie atinsă. Mereu vrem mai mult când vine vorba de lumea de afară. Suntem convinşi că şi voi ştiţi oameni care au totul şi nu sunt fericiţi. Şi atunci?”, întreabă echipa de la Gaiam TV, citată de „Huffington Post”.
Mai întâi, Deepak examinează întrebarea „Ce este fericirea, oricum?” Acesta spune că oamenii vor, de fapt, doar pace, armonie, râs şi dragoste. El defineşte fericirea drept starea de bine, de bucurie şi uşurinţă, când eşti pe val şi lucrurile curg aşa cum ar trebui.
Dacă eşti fericit, spune el, vei fi şi mai sănătos, vei avea relaţii mai bune, vei munci mai bine şi vei avea succes din abundenţă.
Deepak susţine că există o formulă a fericirii, care depinde de trei lucruri:
Cum vede creierul nostru fericirea. Problema unui om poate fi oportunitatea altuia – este această situaţie determinată genetic? Deepak sugerează meditaţia regulată, alături de terapie congnitivă, ceea ce te va face să schimbi convingerile tale asupra lucrurilor care te deprimă. Un mic procentaj din coeficientul nostru de fericire este bazat pe situaţia din viaţa noastră.
Situaţia vieţii tale. Eşti sănătos? Ai o casă frumoasă? Ai câştigat la loterie? Lucrurile acestea pot fi un factor determinant minor al fericirii. Ne pot face fericiţi pe termen scurt, dar pe termen lung va conta fericirea pe care noi ne-am propus-o.
Deciziile şi acţiunile noastre voluntare. Să luăm decizii care duc spre împlinirea noastră şi satisfacere profundă ne face fericiţi. Sensul realizărilor noastre, să contăm în vieţile celorlalţi sau în mersul lumii, să ne simţim inspiraţia, să fim intuitivi şi conştienţi. Acestea sunt lucrurile care aduc fericirea, iar făcându-i pe ceilalţi fericiţi, suntem şi noi fericiţi.
Printr-un amestec de înţelepciune antică şi cercetări ştiinţifice recente, Deepak a derivat 10 chei către fericire:
1. Fii conştient de corpul tău. Corpul tău este computer cosmic al inteligenţei universale. Ascultă mesajele de confort şi disconfort pe care ţi le oferă corpul tău şi vei putea, în mod spontan, să iei deciziile corecte în ceea ce-l priveşte.
2. Trăieşte acum. Nu anticipa evenimente. Lasă-te dus de val şi vei reuşi să te conectezi cu domeniul conştiinţei care se numeşte nirvana.
3. Îmbrăţişează liniştea. Meditează şi ascultă-ţi respiraţia. Tăcerea dintre gândurile tale este un ocean al posibilităţilor infinite.
4. Renunţă să mai ceri aprobări din afară. Eliberează-te atât de critici, cât şi de complimente. Nu te simţi nici superior, nici inferior nimănui.
5. Scapă de emoţiile toxice. Să ai plângeri împotriva altora este ca şi cum tu ai bea otravă şi te gândeşti că asta o să-ţi omoare duşmanul. Renunţă la ostilităţi şi la furie.
6. Fii conştient de tine. Lumea este o oglindă a nivelului tău de cunoaştere proprie. Întreabă-te mereu „Cine sunt? Ce vreau?”
7. Nu-i judeca pe ceilalţi şi nu te judeca pe tine. Trezeşte-te şi fii recunoscător pentru cine eşti. Spune-ţi că nu vei judeca nimic din ce-ţi apare în cale. Iartă-ţi umbra, precum şi umbrele celorlalţi.
8. Elimină toxinele din viaţa ta. Substanţele toxice, mâncarea, obiceiurile, emoţiile, munca, relaţiile, mediul, etc. Creează doar disproporţii în viaţa ta.
9. Nu mai gândi cu teamă, ci cu dragoste. De fiecare dată când alegi ceva, întreabă-te dacă îţi va cultiva experienţa unităţii şi a dragostei sau experienţa separării şi a stresului.
10. Fii martorul vigilenţei tale. Urmăreşte-te ca şi cum ai juca într-un film. Asta înseamnă să realizezi că nu eşti corpul sau mintea ta, eşti martorul alert al conştiinţei tale.

sursa: http://adevarul.ro/life-style/stil-d...7a3/index.html

**latan.elena** · 15.06.2015

Deepak Chopra

Deepak Chopra este una dintre figurile cele mai interesante si mai remarcabile ale spiritului contemporan.

S-a nãscut la 22 octombrie 1946 la New Delhi, India.

În ciuda atasamentului fata de literatura engleza si a planurilor de a deveni jurnalist, Deepak Chopra a decis în tinerete sa studieze medicina. A studiat la St. Columbas în India, o scoala condusa de misionari crestini irlandezi. Mai apoi, a urmat cursurile Institutului de Stiinte Medicale din New Delhi, studiind endocrinologia si încercînd sa afle cum "se traduc gîndurile în molecule". S-a mutat în Statele Unite în 1970, unde si-a încheiat specializarea în endocrinologie la un spital din New Jersey, dupa care s-a mutat la Boston. A predat la mai multe facultati de medicina prestigioase si în 1985 a devenit sef de personal la New England Memorial Hospital (acum, Boston Regional Medical Center). Aflat la Boston, experienta sa l-a facut pe Deepak Chopra sa studieze medicina alternativa si relatia dintre corp, minte si spirit. A început de asemenea sa scrie carti - ajungînd în prezent la 25 de volume. Curînd dupa ce a devenit medic, Chopra a citit o carte despre meditatia transcendentala si a devenit interesat de traditia veche hindusa a vindecarii holistice, cunoscuta sub numele de Ayurveda (semnificînd "cunoasterea vietii"). Dezamagit de medicina traditionala, pe care o credea prea dependenta de medicamente, Deepak Chopra si-a dat demisia din functie si a fondat Maharishi Ayur-Veda Products International, Inc. (MAPI) împreuna cu Maharishi Mahesh Yogi. Educatia sa occidentala si pregatirea în medicina ayurvedica l-au ajutat pe Chopra sa impuna Ayurveda în ochii multor sceptici. Popularitatea clinicilor sale a crescut repede si datorita unor clienti celebri ca Elizabeth Taylor, designerul Donna Karan sau bancherul Michael Milken. În 1993, s-a mutat în La Jolla, California, unde a devenit director al Sharp Institute for Human Potential and Mind/Body Medicine. În 1995, a fondat Chopra Center for Well Being din La Jolla.
În prezent, este un lider spiritual pentru milioane de locuitori ai lumii. A devenit atît de popular, încît revista Time l-a numit "poetul-profet al medicinii alternative", situîndu-l printre cele mai importante figuri ale secolului XX.

Preluat de pe site-ul editurii CURTEA VECHE, de aici

Site Deepak Chopra aici: http://www.deepakchopra.com/

Alte fragmente din cãrtile lui Deepak Chopra aici:

Sã-l cunoastem pe Dumnezeu aici

...vor mai fi si altele...

Fragmente din cartea:
DEEPAK CHOPRA- VINDECAREA SUFLETULUI DE FRICĂ SI SUFERINTĂ,
Editura FOR YOU
Anatomia fricii aici
Înfãtisarea rãului aici
Vindecarea sufletului aici

Anatomia fricii

Victimele aflate în zona zero pe data de 11 septembrie au su*ferit cel mai mult, însă noi toţi am suferit într-un fel. Am simţit strânsoarea de gheaţă a fricii, chiar dacă, de fapt, pericolul fizic propriu nu a crescut semnificativ. Incertitudinea şi lipsa de siguranţă au devenit sentimente obişnuite şi, pentru mulţi, ele nu vor dispărea - cel puţin nu complet. În evoluţia naturală a tristeţii,straturile de frică şi suferinţă au ieşit la suprafaţă. Dacă acest proces este negat sau neexprimat, trauma se transformă într-o rană profundă şi de durată. Din cauză că jalea provoacă durere, toată lumea este tentată să sară peste această fază; toţi îi opun rezistenţă.
„În anii nouăzeci eram cu toţii adormiţi", a spus o tânără, după atacurile teroriste. „Trăiam în interiorul unui balon protejat. Atât timp cât a durat balonul, nimeni nu a fost rănit. Prosperitatea era fără sfârşit, feri*cirea ne aştepta în viitor. Ştiam că totul era ireal, însă nu m-am aşteptat niciodată ca balonul să fie străpuns din exterior. Acum, nimeni nu pare să ştie ce să facă."
În faţa tragediei, cel mai simplu sentiment este mânia. Ca toate sentimentele, mânia nu trebuie să fie negată - dar ea nu va fi un substitut pentru manifestarea suferinţei mai profunde, rănii mai cumplite.
Vindecarea necesită curaj. Atunci când eram copii, exista un de*calaj uriaş între lucrurile de care ne era frică şi ceea ce era adevărat - chiar dacă, în acel moment, noi nu ne dădeam seama de asta. în mijlocul nopţii, părinţii ne puteau linişti dacă visam urât, ne asigurau că nu exista bau-bau, ne protejau de fantomele inventate de minţile noastre.
Adulţii caută aceeaşi protecţie, însă pentru noi este, câteodată, mult mai greu să astupăm breşa dintre frică şi realitate. Când guvernul a reacţionat la atacul asupra World Trade Center, ca şi la cel asupra Washingtonului şi la deturnarea avionului care s-a sfârşit printr-o coliziune în Pennsylvania, jurând că se va răzbuna pe terorismul din întreaga lume, patriarhii din societatea noastră au încercat să fie părinţi buni şi protec*tori. Dar inamicii noştri, ziceau ei, erau invizibili şi se ascundeau în întuneric. Nimeni nu ştia cu adevărat cine erau şi, după un timp, a fost uşor să ne imaginăm că sunt peste tot. Deci, protecţia ne-a fost refuzată - chiar în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de ea. In zilele urmă*toare, bursa de mărfuri s-a prăbuşit. Deşi avioanele zburau din nou, prin aeroporturi se auzeau zvonuri din toate părţile despre colapsul economiei, încrederea scădea rapid.
Deoarece scriu acestea la o săptămână după tragedie, nu ştiu ce urmări a avut acel sentimentul că e sfârşitul lumii. Avem, într-un asemenea moment, senzaţia că ar putea fi mai rău, înainte de a fi mai bine. Freud spunea că nici o emoţie nu este mai puţin de dorit decât neliniştea. Ea soseşte - şi refuză să plece, în faţa terorii, gândirea se opreşte. Sistemele de apărare ale corpului lansează avertismente puternice şi gheara fricii pune stăpânire pe tot. Senzaţia fizică de frică este, în realitate, aliatul nostru în momente de criză, pentru că pune în mişcare sistemul hormonal care reacţionează la modul „luptă sau fugi". Nu ştim cum răspundeau psihologic strămoşii noştri la ameninţări, dar putem fi siguri că trupurile lor erau echipate să lupte sau să fugă de pericol.
Frica adoptă o spirală descendentă, atunci când ameninţările nu dispar - aşa cum observăm în cazul copiilor care nu pot scăpa de violenţă şi abuzuri. Dar ea este trăită, poate, cel mai evident, în timpul războiului. „Am fost la Sarajevo ca membru al unei misiuni umanitare, la mijlo*cul anilor nouăzeci", mi-a spus, de curând, un bărbat. „Imaginea era groaznică. Trăgătorii îşi descărcau armele din clădiri. Bombardamentele de artilerie erau cotidiene. Oamenii se plimbau, deşi ştiau că pot muri cumpărând fructe dintr-o piaţă, sau, pur şi simplu, mergând de la parcare spre serviciu.
Ca vizitator în acest iad făcut de om, am simţit frica ce nu te pă*răseşte niciodată. Atunci când îţi iei prânzul, sau bei o ceaşcă de cafea la o cafenea, viaţa normală este doar un văl transparent. Ceea ce am simţit tot timpul a fost frica - ea reprezenta fundamentul realităţii. Inima mea găsea un motiv să bată puternic cel puţin de zece ori pe zi - iar să adormi noaptea era aproape imposibil, dacă nu erai extenuat până la punctul în care trupul nu mai avea nici o altă alternativă."
Ştirile din zonele de război adeveresc toate aceste sentimente.
Însă, chiar dacă evenimentele exterioare creează condiţiile pentru frică, oamenii pot trăi situaţiile care le provoacă îngrijorare într-un mod destul de diferit. Bărbatul a continuat. „Populaţia din Sarajevo a suferit mult mai mult timp şi mult mai intens decât aş fi putut-o trăi eu vreodată, ca vizitator. Era ciudat cum unii puteau fi aproape bine dispuşi şi normali, în timp ce alţii erau cufundaţi într-o letargie profundă, comportându-se ca nişte somnambuli. Bărbaţii, mai ales, îşi manifestau frica prin mânie. Puteai auzi discuţii despre inamic şi revanşă peste tot pe unde mergeai -şi, dacă încercai să atragi atenţia asupra adevărului că violenţa dă naştere la violenţă, riscai să fii bătut.
Femeile, pe de altă parte, erau cufundate într-o stare jalnică de neajutorare. Nu-ţi dai seama de lumina şi vioiciunea pe care femeile le aduc existenţei de fiecare zi, decât atunci când acestea nu mai există. In Sarajevo nimic nu era luminos şi plin de viaţă. Aproape că-mi venea să cred că nu se vor mai putea naşte niciodată fetiţe nevinovate. Va fi doar o negură nesfârşită, veşnică."
Aş vrea să tratez separat fiecare dintre aceste simptome din ana*tomia fricii, deoarece vindecarea diferă, în funcţie de faza de nelinişte în care se află o persoană şi de reacţiile individuale la acea frică.
Şoc şi amorţeală: Mintea este folosită pentru a se proteja de ameninţări - trecându-le cu vederea şi negându-le. Chiar dacă s-ar putea prevedea cu uşurinţă că urmează să se întâmple ceva foarte rău - o boală de inimă, de exemplu, în cazul unei persoane care nu face niciodată mişcare, fumează şi mănâncă numai grăsimi - totuşi, ştirea că este pe punc*tul de a i se întâmpla ceva fatal soseşte cu un şoc. Dacă mintea a reuşit să se amăgească îndeajuns, o cantitate uriaşă de suferinţă, care a fost mult timp înăbuşită, erupe acum dintr-o dată. Acest stres este mult prea mare pentru a putea fi acceptat. Reuşind să se amorţească, mintea este capa*bilă să stăvilească, pentru o vreme, torentul suferinţei.
După un timp, şocul şi amorţeala iau sfârşit. Aşa cum am menţi*onat anterior, aceasta este doar prima fază. Energiile blocate ale mâniei, fricii şi tristeţii vor să-şi facă drum spre ieşire. Cu toate acestea, o persoană le poate opri revărsarea naturală, alegând să rămână amorţită. Ea poate decide, la un anumit nivel, că rezistenţa este singurul mod de supravieţuire. Ca rezultat, lumea ei interioară se comprimă, întrucât nici unul dintre noi nu poate spune că s-a eliberat complet de traumele trecutului, psihiatrii descoperă rezervoare imense de durere la oameni care aveau impresia că singura lor problemă era insomnia, sau incapacitatea de a păstra o relaţie. Problema amorţelii este mult mai importantă decât ne dăm seama.
Conştiinţa comprimată vă răpeşte în multe moduri libertatea. Ea este ca o menghină invizibilă, care vă restrânge reacţia emoţională, reducându-vă la minimum forţa vitală. Deşi sună abstract, conştiinţa comprimată provoacă o gamă largă de probleme. Ele încep cu indiferenţa: când te forţezi să nu simţi, nu poţi fi sensibil faţă de alţii. Nu poţi simţi empatie pentru situaţia în care se află; nu eşti deschis faţă de punctul de vedere al celuilalt. Oamenii indiferenţi par distanţi şi izolaţi. Ei lasă impresia că nu le pasă de sentimentele nimănui - când, în realitate, nu sunt capabili să o facă. Conştiinţa lor comprimată este focalizată total pe rezolvarea conştientă sau subconştientă a propriei lor suferinţe.
Neajutorare şi vulnerabilitate: în cazul celor mai mulţi dintre noi, după ce trece şocul iniţial, mintea încearcă să activeze vechile sisteme de apărare - însă, adesea, ele nu mai funcţionează. Impactul stresului este prea puternic; emoţiile care izbucnesc, refuză să mai fie oprite. Când îţi dai seama că nu mai ai apărare împotriva propriei tale frici, începi să te simţi vulnerabil. Din multe puncte de vedere, este sănătos să te simţi vulnerabil. Aceasta arată că nu eşti izolat - nici faţă de tine însuţi şi nici faţă de alţii, însă este extrem de greu să trăieşti cu sentimentul neajutorării. El însuşi poate produce teamă - şi mintea se luptă să recâştige controlul.
Panică: Dacă nu eşti capabil să redobândeşti controlul, următoarea fază este panica. Panica se naşte atunci când mintea este atât de împovărată de suferinţă, încât nu mai este coerentă.Frica bântuie mintea după plac, dărâmând toate barierele, întrucât sistemul minte-trup este adaptat să restabilească echilibrul prin orice mijloace, această incoerenţă totală durează doar pentru scurt timp. Panica este una dintre cele mai în*fricoşătoare experienţe pe care le poate avea cineva, dar este aproape în*totdeauna temporară.
Atacurile de panică, ce-i lovesc pe unii oamenii fără nici o cauză externă, îşi au rădăcină în amintirile unei traume anterioare - la fel cum se întâmplă şi cu atacurile fricii. Imagini generate în interiorul minţii devin mecanisme de declanşare, ca şi cum ar fi evenimente externe, şi nu interne - şireacţia în lanţ a fricii porneşte, fără a mai putea fi oprită. Din cauză că imaginile vechi pot reveni şi pot produce vătămare, mult după ce au fost vizionate, este de importanţă vitală să ne protejăm copilaşii şi să nu-i lăsăm să vadă filmele înspăimântătoare pe care posturile de televiziune le transmit în timpul catastrofelor. Copiii care par să nu manifeste teamă în evenimente ca cele de la 11 septembrie, îşi amână adesea re*acţiile până mult mai târziu. Aceia dintre noi care au crescut în timpul războiului rece pot confirma oroarea pe care am simţit-o mulţi ani după ce am văzut fotografii cu bomba atomică - cu toate acestea, nu-mi amin*tesc să le fi arătat vreodată părinţilor mei această teamă interioară. Era ceva intim - şi, în special din acest motiv, înspăimântătoare.
Oricât de acut s-ar manifesta în exterior, panica nu este unitatea de măsură a gravităţii crizei. Când avioanele sunt pe punctul de a se prăbuşi - şi aceasta s-a întâmplat atât cu avioanele osândite, implicate în atacul terorist, cât şi în interiorul turnurilor gemene - oamenii devin tă*cuţi şi se întorc spre celălalt, pentru a-i spune cât de mult îl iubeşte. Un asemenea calm conduce, deseori, la acte de curaj: din conversaţiile pe te*lefoanele celulare, desfăşurate în avionul care s-a prăbuşit în Pennsyl-vania, am aflat că, cel puţin într-unul dintre avioane, pasagerii au opus rezistenţă teroriştilor, chiar dacă ştiau cu certitudine că vor muri.
Mânie: Mânia poate fi o emoţie primară - dar, în lumea fricii, ea este un mecanism secundar de apărare. Oamenii devin mânioşi, atunci când sunt incapabili să-şi stăpânească sentimentele de neputinţă. Exteriorizarea este folositoare pentru două scopuri. Ea te face să simţi că ai iarăşi control asupra ta - iar, fără stăpânirea de sine, unii oameni ar fi într-o panică totală, în al doilea rând, ea direcţionează emoţiile spre exterior, găsind un inamic extern vizibil, bun de atacat.
Trebuie să devii conştient de emoţia primară, înainte de o putea elibera. Dacă ştii că emoţia primară este neajutorarea - în atacurile teroriste, aceasta era foarte uşor de acceptat - mânia poate fi stăpânită şi ob*servată ca ceea ce este ea în realitate, un mecanism de apărare. Dacă re*fuzi să accepţi că ţi-ai putea pierde vreodată stăpânirea de sine, devenind neajutorat, mânia se justifică pe sine ca fiind răspunsul „corect". De aici, calea până la intoleranţă şi violenţă este scurtă.
Nelinişte: Frica cronică, cea care te trezeşte noaptea şi loveşte fă*ră avertizare în viaţa de fiecare zi, este denumită nelinişte. Ea este una dintre cele mai răspândite forme ale suferinţei în societatea noastră, am*plificată după atacurile teroriste - dar prezentă şi cu mult timp înainte.
Neliniştea se percepe ca o groază fără nume. Ea poate fi liniştită pe cale medicală, dar tranchilizantele nu înseamnă vindecare. Ea poate fi resimţită în continuare în forme moderate, menţinând o stare de nervozitate constantă şi senzaţia că eşti tot timpul gata să-ţi pierzi controlul -sau poate fi simţită acut, atunci când o persoană este inundată de frică, fără un motiv aparent.
Frica devine nelinişte, atunci când o ameninţare nu mai este iminentă, dar nu poate fi uitată. Neliniştea este bazată pe memorie. Ea nu vine din exterior, ci din lumea noastră interioară.Deoarece se dezvoltă din reacţiile primare pe care le avem faţă de un pericol fizic, neliniştea rămâne legată de evenimentele exterioare. O femeie căreia i se spune că tumoarea ei la sân este malignă, se va cufunda în nelinişte - şi starea de nelinişte continuă, până când se face din nou sănătoasă.
Depresia: Deşi s-ar putea să nu se manifeste ca atare, depresia are la bază frica şi neliniştea. Depresia este durerea îndreptată împotriva sinelui. Privind expresia de pe feţele oamenilor deprimaţi, înţelegi cât de posomorâţi, retraşi, extenuaţi şi trişti se simt. Ei abordează viaţa cu pasivitate şi resemnare. Avem tendinţa să uităm acest lucru şi să tratăm de*presia - în special pe cea proprie - ca pe o slăbiciune; dacă alţii îşi găsesc fericirea în viaţă, considerăm că este vina noastră că nu am reuşit. Astfel de raţionamente se leagă de vinovăţie şi oamenii deprimaţi îşi dau seama adesea, în mod acut, că şi-au dezamăgit familia şi prietenii. Se gândesc la ei înşişi ca la norul întunecat care ameninţă fiecare ocazie fericită.
Dacă priveşti depresia fără judecată, o poţi percepe ca fiind frontul suprem pe care se dă lupta împotriva fricii. Oamenii deprimaţi sunt pe punctul de a renunţa şi, într-adevăr, unii vor face alegerea cumplită de a încerca să-şi pună capăt vieţii. Dar înaintea acestei faze, depresia este o ultimă linie de apărare, cea în care mintea fuge să-şi găsească adăpost, reducând toate activităţile la minimum şi asigurând doar activităţile suficiente pentru supravieţuire.
Deşi a devenit ceva normal să pronunţăm cu uşurinţă cuvântul „depresie" - ca şi cum am discuta despre o răceală, sau despre o banală durere de cap - nu pot să nu simt cât de patetică este această stare. Pentru mine, să văd o persoană deprimată este ca şi cum aş urmări un cal splendid de curse care şi-a rupt piciorul.Atât de multă splendoare există într-o fiinţă umană, încât ţi se rupe inima să o vezi închisă şi aproape stinsă.
Deci, care este cel mai bun mod de a trata numeroasele aspecte şi deghizări ale fricii? Indiferent de faza în care se află o persoană, frica poate fi eliberată. Se începe prin a vorbi liber şi clar despre frica pe care o simţiţi. Dacă pare imposibil, din cauză că aţi fost învăţaţi că frica este un semn de slăbiciune, vorbiţi despre acest lucru. Vinovăţia este un obstacol uriaş în acest sens - şi la fel este şi ruşinea. Dar trebuie găsită o breşă şi cred că următorii paşi sunt eficienţi:

Recunoaşte-ţi frica, privind-o ca pe o senzaţie corporală.

Consideră că această senzaţie îşi are rădăcinile în energii vechi, ce au fost acumulate.

Cere energiei înmagazinate să iasă din corpul tău.

Ajută această eliminare de energie, până când ai eliberat tot ceea ce e gata să plece chiar acum.

Fiecare pas are propria sa tehnică. La început, a simţi frica sub forma unei senzaţii corporale, te face să o scoţi din domeniul minţii.
Frica are o voce. Ea vorbeşte despre numeroase pericole; acumulează scenarii catastrofice - şi trece la nesfârşit de la unul la altul. Ca voce, frica este extrem de convingătoare, iar cuvintele sunt în legătură cu reacţiile fizice. Acestea sunt mult mai uşor de eliberat decât gândurile. Gândurile vin şi pleacă - adesea crescând în intensitate, pe măsură ce le opui rezistenţă. Senzaţiile fizice sunt mai obiective.
Mai întâi, localizaţi-vă senzaţiile fizice de frică. Ele includ adesea muşchi încordaţi - deci, mai întâi exploraţi zonele sensibile ale gâtului, frunţii, pieptului, fosei stomacului şi spatelui inferior. Câteodată simţim o mare slăbiciune sau greutate în braţe şi picioare. Ori de câte ori gândurile voastre o iau razna, este posibil ca tensiunea arterială să crească - dar nu există o modalitate fizică de a simţi acest lucru. Vreţi o senzaţie pe care să o puteţi localiza? Concentraţi-vă pe pulsul în creştere, pe stomacul care tremură, pe genunchii şi picioarele care se înmoaie şi aşa mai departe - pe orice care poate fi asociat cu frică sau nelinişte, în orice formă s-ar manifesta ele.
Aceste senzaţii sunt reziduuri biologice ale unor experienţei.
De exemplu, când îţi aminteşti că te-a înspăimântat ceva, corpul tău - ca şi mintea, de altfel - revăd scena şi, în loc să şi-o reamintească doar, el recreează aceleaşi simptome pe care le-ai simţit în momentul respectiv. Revine aceeaşi senzaţie cumplită de frică, aducând cu ea o semnătură fizică manifestată în trup, care reprezintă expresia energiei sale.
În cadrul vindecării, energia este mai importantă decât gândurile care o însoţesc. Ca o pietricică în pantof, o energie răscolitoare vă rea*minteşte constant de prezenţa sa, trimiţând semnale de durere. Nu are nici un rost să vă gândiţi în permanenţă cât de mult vă răneşte pietricica; până când nu înlăturaţi sursa de energie, nu are loc nici o vindecare. Tot aşa, frica şi neliniştea trimit nenumărate gânduri - însă, până când nu înlăturaţi energia care însoţeşte gândurile, nu se va produce o vindecare de durată. Frica se va ataşa la un nou set de gânduri.
Acum, cereţi-i acestei energii să plece şi ajutaţi-o să o facă. Acest ajutor - care reprezintă pasul decisiv - poate fi dat în multe feluri:
Respiraţie profundă, relaxată.Cu fiecare inspiraţie, coborâţi aerul până la abdomenul inferior, apoi lăsaţi-l să iasă natural, ca şi cum aţi ofta.
Ascultare, întrebaţi în interior ce vrea energia să ştiţi. Noi toţi avem mii de sertăraşe cu traume pe care ni le amintim la un moment dat, fiecare însoţită de propria sa poveste. Deschideţi-vă cu sinceritate, ca să auziţi şi să vedeţi de unde vine energia. Pe măsură ce primiţi mesajele şi imaginile, întâmpinaţi-vă frica cu înţelegere, dându-i posibilitatea de a se debloca şi de a se elibera.
Mişcare. Energiile blocate sunt îngheţate; sunt ca nişte blocaje de gheaţă în râul conştientei, sau ca depunerile formate în artere. Ceea ce este înţepenit, trebuie făcut să se mişte. Ceea ce este îngheţat, trebuie să se topească. Multor oameni le este de ajutor să se mişte fizic. Alergarea şi exerciţiile fizice constituie o modalitate bună pentru eliberarea tensiunii superficiale. Energiile profunde răspund atunci când se acţionează fizic asupra lor - prin zvârcolire, zguduire şi tremur, de exemplu - dacă acestea reflectă ceea ce simţiţi. Tropăitul şi bătutul din picioare sunt eficiente, atunci când energia înţepenită îşi are rădăcinile în mânie.
Zgomote. Spaima are o voce nearticulată, o voce căreia nu-i plac cuvintele, deoarece ele sunt prea slabe pentru intensitatea sentimentului resimţit. Spaima preferă să ţipe. Ea ţipă, geme, se jeluieşte, scânceşte şi plânge în hohote. Când simţiţi senzaţiile profunde ale fricii, lăsaţi astfel de sunete să iasă firesc la suprafaţă. Nu le înăbuşiţi. (Ţipatul într-o pernă poate fi un ajutor imens.)
Începeţi mai blând, prin modularea vocii. Când simţiţi o senzaţie corporală, murmuraţi sau gânguriţi tonul acelei senzaţii, apoi lăsaţi energia să-l poarte, înalt sau grav, oriunde vrea el să meargă. Dacă sunetul nu vi se pare potrivit, începeţi cu acel „Hmm" satisfăcut, ce apare spontan la gândul că mâncaţi ceva delicios. Aceasta este o intonaţie posi*bilă - şi există şi multe altele, cum ar fi gemete, oftaturi de dezamăgire, mormăituri guturale ce însoţesc un efort fizic etc. S-ar putea să vă feriţi de tonurile durerii, de vaietul său strident, sau de plânsul în hohote al copilaşului, care-i zguduie întregul trup - însă ele vă sunt încă accesibile, cum ar fi ţipătul, care este prima reacţie la o lovitură, în special dacă vine prin surprindere. Toate acestea aparţin arsenalului vostru folosit împotri*va fricii şi, întrucât ele vă implică atât trupul, cât şi centrii emoţionali ai creierului, sunetele au o capacitate puternică de a localiza suferinţa, de a o exprima şi, apoi, de a o elimina.

***

Există un alt element crucial pentru eliberarea fricii. Am observat că suntem dispuşi să eliberăm cele mai intime şi mai ascunse frici, atunci când avem un sentiment de încredere, încredere înseamnă că ţi se oferă asigurarea că eşti în siguranţă - şi o poţi accepta. Ambele părţi sunt necesare - trebuie să existe oferta deschiderii emoţionale şi, de aseme*nea, capacitatea de a accepta că există cu adevărat un refugiu sigur.
Întrebarea este, unde putem găsi această încredere? În primul rând, trebuie să aveţi încredere în voi înşivă, să fiţi suficient de siguri că nu veţi fi blocaţi de propria voastră manifestare. Cu toţii ne simţim inhibaţi. Este jenant să-ţi manifeşti sonor spaima. Priviţi înăuntrul vostru şi întrebaţi-vă dacă aveţi vreuna dintre convingerile următoare:

**latan.elena** · 15.06.2015

Am suferit atât de mult, încât e prea târziu pentru a mă schimba.

Aştept pe cineva care să-mi observe suferinţa.

Suferinţa mea înseamnă că sunt în viaţă.

Merit să trăiesc în acest fel.

Strig pentru a fi iubit.

Nu-mi este dat să înţeleg.

Fiecare dintre aceste atitudini vă dă un motiv pentru a vă prelungi suferinţa şi a-i bloca eliminarea. De fiecare dată când repetaţi aceste raţionamente, îngroşaţi zidurile care vă întemniţează. Aveţi libertatea de a păstra aceste convingeri cât de mult vreţi - însă energiile blocate devin din ce în ce mai puternice, cu cât sunt reprimate mai mult. Ciclul negării şi al suferinţei trebuie întrerupt, în locul convingerilor negative care au îngroşat pereţii reprimării, începeţi să absorbiţi acele convingeri care subţiază zidurile, chiar dacă nu le-aţi acceptat, încă, în totalitate. Fiecare convingere pozitivă anulează una negativă:
Nu are nici o importanţă cât timp am suferit; mă pot schimba.

Poate că nu sunt destui oameni care au observat suferinţa mea şi au luat-o în serios, însă eu am observat-o - şi asta e suficient.

Suferinţa nu mă ţine în viaţă - ea îmi închide nenumărate posibilităţi, împiedicându-le să se manifeste în viaţa mea.
Merit să fiu vindecat.

Nu am nevoie să fiu salvat; am nevoie de ajutor, întotdeauna există cineva dispus să ajute.

Fac orice pentru a fi iubit, deci e timpul să găsesc persoana potrivită, cineva care îmi poate auzi cuvintele şi răspunde nevoii mele.

S-ar putea să nu înţeleg ce mi se întâmplă acum - dar, dacă voi păşi pe calea vindecării, înţelegerea va veni de la sine.
Ceea ce începeţi acum să faceţi se numeşte o atitudine vindecătoare. De aici puteţi porni în multe direcţii. Păstraţi la îndemână această listă de convingeri şi, atunci când vă simţiţi descurajaţi, întoarceţi-vă la ea. Discutaţi cu alţii cum au transformat ei o atitudine negativă într-una pozitivă. Ocupaţi-vă de un singur punct de pe lista negativă şi dedicaţi-i o zi întreagă, pentru a examina modul în care această convingere v-a afectat - apoi, în ziua următoare, înlocuiţi-o cu o convingere pozitivă. Ţineţi un jurnal în care vă dezvăluiţi vouă înşivă, cu cea mai mare onestitate posibilă, modurile în care vă influenţează atât convingerile negative, cât şi convingerile pozitive.
Dezvoltarea unui nou sistem de convingeri este o campanie militară - şi trebuie să luptaţi din două direcţii.
Dacă citirea afirmaţiilor negative vă trezeşte mânia sau un alt gen de rezistenţă, fiţi foarte atenţi; aţi atins un punct dureros. Dacă simţiţi cu adevărat că nu vă puteţi schimba, când vi se spune că puteţi, vor apărea frustrarea, furia, auto-compâtimirea, defetismul - o mulţime de copii vitregi, care apar ca urmare a acceptării unei resemnări deznădăj*duite. Scoateţi la lumină aceste sentimente. Aşterneţi-le pe hârtie. Aşe-zaţi-vă la calculator şi creaţi un document cu titlul: „De ce nu mă voi schimba niciodată", sau „De ce nu observă nimeni că sufăr". Lăsaţi să curgă întregul şuvoi al certitudinii voastre că aţi fost persecutaţi şi ne*dreptăţiţi, neglijaţi şi trecuţi cu vederea. Nu vă judecaţi gândurile şi nu corectaţi ortografia, în timp ce le scrieţi.Până când nu vă confruntaţi cu ceea ce simţiţi cu adevărat - şi nu cu ce ar trebui să simţiţi - vindecarea nu poate începe.
La un moment dat, veţi schimba direcţia şi veţi fi încântaţi să creaţi un sistem nou, pozitiv, de gândire.
Indiferent de faza în care vă aflaţi pe această cale, aplicaţi în fie*care zi acelaşi mod de reamintire - nu forţaţi nimic. Bucuraţi-vă de fiecare posibilitate minusculă de a înţelege ce se întâmplă, de fiecare des*chidere cât de mică. A muta pe rând câte o cărămidă pare a fi ceva lip*sit de importanţă - dar vine ziua în care întreaga închisoarea se pră*buşeşte.
Fiţi răbdători şi blânzi cu voi înşivă. Nu vă lăsaţi tulburaţi de mânie. O dată ce ştiţi ce v-a făcut să fiţi mânioşi şi frustraţi, opriţi-vă. Cereţi răspunsuri pentru frustrările voastre; pătrundeţi conştient până la sursa lor cea mai profundă - care este, întotdeauna, frica.
Parcurgerea întregului labirint al neliniştii sau depresiei ar putea să dureze ani de zile - însă, dacă sunteţi hotărâţi, vindecarea durează mult mai puţin decât v-a fost necesar pentru a vă crea rănile, iar elibera*rea de spaimă poate veni rapid, încă de la începutul acestui proces, veţi face paşi uriaşi spre vindecare.
Frica poate fi gonită, chiar atunci când există la un nivel foarte profund - dar trebuie respectată, până când găseşti un mod de a scăpa de ea. Întreabă-te despre cât de multă frică, suferinţă şi nelinişte ţi-au vor*bit părinţii tăi şi cât de la largul lor s-au simţit când au făcut-o. (Mă refer la propria lor suferinţă, nu la suferinţa pe care le-ai provocat-o tu când te simţeai neliniştit - deşi, şi aceasta îţi poate da câteva indicii.) Dacă-ţi aminteşti că tatăl tău ascundea orice urmă de spaimă şi nelinişte - chiar atunci când banii erau puţini, sau era în primejdie să-şi piardă serviciul, sau îl ameninţa o boală gravă - ai trasat o limită pe care astăzi s-ar putea să-ţi fie greu s-o depăşeşti - acum, când eşti tu însuţi adult. Dacă-ţi aminteşti că mama ta a suferit în tăcere, sau a acceptat pasiv acele situaţii cumplite, pe care nu le putea rezolva - din nou ai desfiinţat o limită pe care s-ar putea să o fi integrat, copil fiind, în fiinţa ta interioară.
Limitele emoţionale sunt transmise de la o generaţie la alta. Tera*peuţii pot pierde ani de zile cu anumiţi pacienţi, înainte ca aceştia să se deschidă. Respectă-ţi sistemele defensive, chiar în timp ce lucrezi pen*tru a le anula. Zidurile interioare nu se demolează; ele se dizolvă. Deci, să nu crezi că cineva se aşteaptă ca tu să-ţi ataci cu mult curaj sistemele defensive şi să te arunci asupra lor ca un războinic. Armele tale cele mai importante sunt: dorinţa de a acţiona, sinceritatea şi răbdarea.
După ce ţi-ai construit un spaţiu pentru a avea încredere în tine, acum ai nevoie de altcineva în care să ai încredere. Vindecarea nu este o lucrare solitară. Nu aşeza automat în capul listei pe cel mai bun prieten, soţul/soţia, sau sora mai mare. Fii obiectiv în legătură cu cine este disponibil din punct de vedere emoţional şi cine nu este. Caută pe cineva care e tolerant şi îşi acceptă propriile defecte, cineva care este un bun ascultă*tor şi nu-şi impune altora judecăţile proprii. Aceştia sunt oamenii în care poţi să începi să ai încredere. Abordează o astfel de persoană şi cere-i permisiunea să-i împărtăşeşti o anumită suferinţă despre care vrei cu adevărat să vorbeşti. Este crucial să-i spui totul, pentru că, dacă tu te aş*tepţi ca cineva să fie deschis cu tine, este corect ca şi tu să fii deschis cu acea persoană. Totuşi, dacă simţi o suferinţă acută, e total justificat ca tu să-i ceri să-ţi acorde un interval de timp, în care discuţia va fi numai des*pre tine. Convenţia implicită este că, atunci când acea persoană va avea propria suferinţă, tu vei fi disponibil.
Fii simţit şi dă-ţi seama, atunci când ai mers prea departe şi doar ai folosit urechea înţelegătoare a altuia ca pe o zonă de descărcare. Nu cere sfaturi. Cea mai bună folosire a simpatiei este aceea de a găsi pe cineva în care să ai suficientă încredere pentru a începe procesul de elib*erare, pe care trebuie să-1 continui, apoi, de unul singur.
Intenţia ta este de a aduce la lumină energiile timide, ascunse, stânjenitoare, vinovate sau scandaloase.
Oare avem o asemenea persoană în vieţile noastre? Nu, nici vorbă de aşa ceva.
Două lucruri se pot spune în această privinţă, în primul rând, poţi căuta un ajutor profesionist, care te face să te relaxezi, întrucât ai deplină încredere şi astfel avansezi cu viteza ce ţi se potriveşte şi simţi - nu cu mintea, ci cu inima - dacă el sau ea este suficient de deschis/ă pen*tru a accepta energiile întunecate pe care vrei să le eliberezi.
În al doilea rând, există o lege spirituală în care am ajuns să cred în totalitate, de-a lungul anilor: atunci când eşti pregătit, îndrumarea va veni. Bazează-te pe oamenii care sunt acum în viaţa ta; priveşte-ţi în faţă energiile întunecate, cât de cinstit poţi; respectă-ţi propriile limite, cât şi pe cele ale tuturor care sunt în jurul tău.
Pe măsură ce îndepărtezi fiecare foaie de ceapă, profesorul care te poate conduce va apărea aproape miraculos, chiar în momentul când îndrumarea este necesară.
Înfăţişarea răului
Conştienta cea mai limitată aparţine acelora care fac rău. Răul ia naştere atunci când există o stare de dezechilibru atât de gravă, încât persoana nu mai ţine cont de nimeni altcineva. Astfel, răul este o formă extremă de egoism. Există doar adevărul meu şi calea mea - aceasta este dogma fanaticului, sau a teroristului. Dar soţul vio*lent, vânzătorul de stupefiante care jefuieşte copiii, tâlharul şi criminalul sunt toţi la fel de izolaţi şi indiferenţi.
Putem să explicăm răul şi să-lîndepărtăm de noi. Emerson[i] l-a definit ca fiind absenţa binelui, lipsindu-1 de orice existenţă legitimă pro*prie. Este posibil să transcendem răul - aşa cum s-a întâmplat în timpul atacurilor de la World Trade Center, atunci când cei blocaţi în birourile lor au telefonat celor dragi, nu pentru a-şi exprima groaza, ci pentru a-i linişti. Cel mai obişnuit mesaj trimis în faţa morţii a fost: „Am vrut să ştiţi că sunt bine, sănătos şi că vă iubesc."
Totuşi, atunci când cele două clădiri s-au prăbuşit şi violenţa s-a abătut asupra a mii şi mii de victime inocente, răul a câştigat. Mă gân*desc la pompierii ce urcau în grabă scările din turnurile gemene. „Am fost evacuaţi în mod ordonat", povestea unul dintre supravieţuitori, amintindu-şi timpul scurt dintre ciocnirea cu avionul şi prăbuşirea finală a turnurilor. „Oamenii erau aliniaţi pe scări, luminile erau încă aprinse şi nimeni nu părea înfricoşat, chiar dacă şirul se mişca încet şi se oprea ade*sea. La un moment dat, am auzit ascensorul de mărfuri trecând în cădere liberă; înăuntru, oamenii ţipau. Când pompierii au venit spre noi, şirul s-a dat într-o parte şi toţi i-am aplaudat, salutându-i cu urale. încă sim*ţeam că vom fi salvaţi. Totuşi, peste câteva clipe, acei pompieri erau cu toţii morţi. Ii văd încă, toate feţele tinere, frumoase, trecând în aplauzele noastre - toţi omorâţi printr-o singură lovitură."
Violenţa fizică pare a fi răul cel mai greu de iertat. Transforma*rea unei persoane în bucăţi de trup ne revoltă. Atunci când supravieţui*rea este ameninţată fizic, răspunsul visceral trebuie să apară, în unele ca*zuri, atrocităţile te lasă fără cuvinte. Represaliile devin unica soluţie. Ier*tarea trebuie să-şi aştepte rândul.
Atunci când te aliniezi spiritului, ceea ce trăieşti trece dincolo de planul individual spre ceva mai mare, care ne aparţine tuturor - un supra-suflet. Nimeni nu este exclus din acest supra-suflet, indiferent cât de atroce ar fi crimele sale. Este extrem de emoţionant cum femeile din Bosnia - un loc unde ura sălbatică este perpetuată de secole - au fost ca*pabile să găsească o legătură umană, lipsită de orice fel de violenţă. Când au fost întrebate de reporteri, ele au răspuns că se rugau pentru sfârşitul violenţei - fără să apeleze la clişee, cum ar fi naţiunea şi etnia. Suferinţa le-a purificat; ele simţeau suferinţa celorlalte femei, care se presupunea că erau duşmanii lor.
Cu toate acestea, când pompieri curajoşi şi nevinovaţi sunt ex*terminaţi, chiar în timp ce încercă să ajute, răul nu este purificator. Acţi*unile monstruoase, alese liber şi duse până la sfârşit, reprezintă întuneri*cul venit pe Pământ. Mulţi personifică acest întuneric prin satan. Unii cred că diavolul are un trup si o faţă, alţii cred că este mai abstract. Se spune că teroriştii şi, în general, cei care fac rău, se află în stăpânirea în*tunericului. Oamenii sunt cunoscuţi prin faptele lor, iar masacrarea unor vieţi nevinovate constituie răul absolut.
Scrierile sfinte din India afirmă că răul şi nedreptatea nu pot supravieţui în apropierea unui sfânt. Fără să ştiu dacă este literalmente adevărat, acest lucru m-a încurajat întotdeauna. Bunătatea este o forţă po*zitivă. Nici unul dintre cei care au provocat ororile totalitarismului ce s-au abătut asupra omenirii în secolul douăzeci, nu a supravieţuit pentru a-şi putea savura triumful. Răul piere, restabilindu-se echilibrul cu forţa creaţiei şi evoluţiei. Zidul Berlinului s-a prăbuşit prin însăşi forţa brutală, inerţia şi, apoi, epuizarea represiunii.
Mulţi oameni au afirmat că acest proces de evoluţie este prea lent, că ajunge până la pasivitate. Sunt de acord că uneori este necesară opoziţia activă în faţa răului, însă aceasta nu înseamnă că trebuie să sprijinim forţele distructive.
Este important să ne reamintim că orice lucru pe care-l putemface pentru a ne extinde conştienta, va contracara automat răul. Este inclusă aici întreaga activitate de vindecare, despre care am discutat.
Fii blând, atunci când eşti tentat să fii aspru. Fii atent, atunci când ai tendinţa să-ţi întorci privirea. Acceptă că negativitatea pe care o simţi îţi apare în momentul în care încerci să acuzi pe altcineva.
La acest nivel, transformarea personală este calea cea mai înaltă de a combate răul. Cu cât devii mai conştient, cu atât intri mai mult în echilibru. O dată echilibrat, poţi alege să respingi distrugerea; conştienta ta se extinde dincolo de durerea de moment, pentru a observa că evoluţia este eternă - prin urmare, veşnic posibilă.
Cu toţii suntem de acord că mânia dă naştere la numeroase acţi*uni rele - nu mânia ca atare, ci mânia care a fost blocată, în cazul în care conştienta ta este deschisă şi liberă, mânia se scurge prin ea. Aceasta se aplică atât la furia generată din interior, atunci când te simţi agresat, cât şi la mânia care vine din exterior, sub forma atacului. Ambele trebuie să plece, în clipa în care şi-au îndeplinit misiunea. Rolul mâniei este de a alerta sistemele tale de apărare. Agresiunea şi apărarea sunt o parte a programului de supravieţuire, la aproape toate speciile care trebuie să in*tre în competiţie pentru a se împerechea, a-şi asigura hrana şi a ocupa un teritoriu. Nu e firesc să întreţii furia. Măcinându-te în tine, ea se hrăneşte din ea însăşi şi, în cele din urmă, izbucneşte prin violenţă.
Fiecare sistem viu care iese din starea de echilibru încearcă să se redreseze. Acest lucru este valabil pentru presiunea arterială şi pentru rit*mul cardiac - dar şi pentru pădurea tropicală, sau pentru speciile de pă*sări. Presiunea exercitată asupra sistemului dintr-o parte - cum ar fi lipsa hranei, absenţa unui adăpost, sau pătrunderea neaşteptată a inamicilor -provoacă o reacţie de împingere a sistemului înapoi, spre starea de echi*libru. Violenţa este reacţia extremă la dezechilibru, în ciuda tuturor dis*cuţiilor despre faptul că fiinţele omeneşti ar fi violente din naştere, nu suntem noi oare şi blânzi din naştere? Dovada că e vorba despre ambele este la fel de puternică.
Răul poate apărea sub formă de stres: fiind împins mult peste ca*pacitatea de a face faţă la această agresiune, omul nu are altă alternativă decât să riposteze. Faptul îngrozitor că teroriştii din 11 septembrie au fost dispuşi să se sinucidă i-a impresionat pe mulţi, considerându-1 o do*vadă că ei reprezintă răul absolut. Eu l-am privit ca pe un semn al disperării absolute. Ca indivizi, nici unul dintre atacatori nu mai putea trăi într-o lume care i-a rănit până la punctul în care supravieţuirea nu mai reprezenta o alternativă.
Cât despre fanatismul religios, oare nu este şi el rău? Bineînţeles că este, însă religia nu propovăduieşte răul. Ea intră în serviciul răului, în momentul în care mintea este axată pe rău. Cele mai recente studii asupra creierului arată că, atunci când oamenilor li se cere să ia decizii morale, ei îşi intensifică activitatea centrului emoţional al creierului - în locul centrilor gândirii, localizaţi pe straturile superioare ale scoarţei ce*rebrale. Doar după ce ne mâniem, apelăm la scoarţa cerebrală pentru a stabili o motivaţie raţională, inclusiv una religioasă.
Pare o ironie brutală, dar teroriştii se simt întotdeauna îndreptă*ţiţi în acţiunile lor. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi marii răufăcători ai secolului douăzeci - de la Hitler, la Pol Pot. Răufăcătorul se conside*ră pe el însuşi o victimă. Se poate observa aceasta, analizând viaţa de fie*care zi. Soţii violenţi care-şi bat soţiile declară întotdeauna că au fost forţaţi să o facă. Vedem interviuri cu tâlhari violenţi, care-i condamnă pe oa*menii pe care i-au împuşcat că n-au renunţat la banii lor, atunci când ei au cerut să o facă.
Dar, dacă plănuieşti să te răzbuni pe un răufăcător, îţi faci rău singur. Nu pentru că gândul s-ar putea întoarce împotriva ta să te ră*nească - ceea ce înseamnă superstiţie - ci din cauza faptului că gândirea negativă măreşte şi susţine sursa răului.
Întunericul se adaugă la întuneric. Psihologic vorbind, mintea se dezvoltă prin obişnuinţă şi folosire - iar atât timp cât foloseşti, în mod obişnuit, centrii care emit vină, mânie, răzbunare, intoleranţă şi violenţă, acei centri vor fi hrăniţi şi se vor dezvolta.
Hrăniţi, mai degrabă, lumina pe care o găsiţi în interiorul vostru. Transformarea nu se produce printr-o atingere cu o baghetă magică. Obişnuinţa şi folosirea se aplică şi acolo. Dacă găseşti chiar şi cele mai mici motive pentru a emite gânduri de iubire, toleranţă, iertare şi pace, aceşti centri vor creşte şi se vor dezvolta în mintea ta. Spiritul se bazează pe această creştere.
Există o întrebare care e pusă în repetate rânduri: de ce-i permite Dumnezeu răului să existe? Simt că răspunsul trebuie să fie răbdarea divină.
Dumnezeu ne aşteaptă să devenim mai buni. Dumnezeu vrea ca noi să vedem singuri - astfel încât viziunea să fie de durată. Poate să ne ia mai mult timp, dar acesta este preţul pentru că avem liber arbitru. Nici o alegere nu ne este impusă. Există doar perspectiva atrăgătoare a păcii şi iubirii, ca realităţi superioare.
Avem vreo dovadă că Dumnezeu exercită o influenţă în favoa*rea binelui? Nimeni nu poate să convingă pe altcineva că binele va tri*umfa asupra răului. Realitatea este că oamenii evoluează prin experienţă. Când păcătosul se plictiseşte de a mai greşi, el încearcă experienţa de a face bine - şi, în timp, se naşte un sfânt.
Poetul Rumi, la care mă întorc adesea, scria: „Trăiesc la limita nebuniei, bat la uşă, căutând motive. / Uşa se deschide. / Băteam din interior." Poate să pară ciudat, însă răul devine mult mai puţin ameninţător, atunci când încetezi să-l mai priveşti în afară, în „ceilalţi" - şi mergi înăuntrul tău. Adevărul este că nu există „ei" - suntem doar „noi", spiritele care se bucură de libertatea de a face şi simţi orice - de la acţiunile cele mai sublime, până la cele mai atroce. lisus şi Budha nu mergeau peste tot, propovăduind: „Deveniţi tot atât de buni precum sunt şi eu". Ei au luat în considerare condiţia firească a omenirii şi au devenit aceasta.
Empatia totală a condus spre compasiune totală. Empatia s-a născut din dărâmarea zidurilor pe care ego-ul le-a construit. Compasi*unea s-a născut din izbucnirea unor sentimente ce nu puteau fi negate. „A, deci eu sunt cu adevărat tu", este revelaţia comună tuturor sfinţilor.
Compasiunea totală conduce spre iertare totală.
Nu te poţi forţa să ierţi pe cineva. Iertarea nu aparţine minţii. Ea este o stare a inimii. Aşadar, încă o dată ne aflăm în faţa unui paradox, deoarece e clar că liniştirea inimii şi îngrijirea cu blândeţe a rănilor sale te vor proteja de rău.
Construind o fortăreaţă şi apărându-te astfel împotriva răului, te va face să fii şi mai vulnerabil. Vindecarea propriei tale inimi este unicul lucru extrem de important pe care-1 poţi face, pentru a schimba lumea. Propria ta transformare îţi va da posibilitatea să te îndepărtezi atât de mult de rău, încât să nu contribui la acesta cu nici un cuvânt, gând, sau respiraţie. Acest proces vindecător este ca şi cum ţi-ai redescoperi şi tămădui sufletul.

**latan.elena** · 15.06.2015

Vindecarea sufletului

O mamă ce călătoreşte împreună cu fiica sa, aşteaptă neliniştită la ghişeul de bilete. Zborul ei de vacanţă a fost amâ*nat. Nu se poate face ceva? Degetele apasă pe tastele computerului - se pare că poate pleca cu un alt zbor. Zâmbeşte uşurată, ia noile bilete şi pleacă în grabă spre poartă. O soţie care are loc rezervat pentru un zbor de miercuri (ziua următoare), se decide să plece cu o zi mai devreme şi este şi ea norocoasă că există locuri disponibile. De abia aşteaptă să fie, peste câteva ore, împreună cu soţul ei. Plictiseala din aeroport îl deter*mină pe un tată să-şi omoare timpul telefonând acasă, ca să stea de vorbă cu fiul său de cinci ani, înainte ca acesta să plece spre grădiniţă. Când îi este anunţat zborul, încheie convorbirea cu cuvintele: „Tati te iubeşte".
În mai puţin de două ore, aceşti oameni dispar de pe faţa pămân*tului. Unde s-au dus? Oare o parte din ei a supravieţuit tragediei?
Moartea creează întotdeauna nelinişte în privinţa a ce se întâm*plă cu sufletul, în acele catastrofe teroriste, oamenii au murit fără să lase rămăşiţe care să fie recuperate. Aceasta a făcut ca tragedia să fie şi mai chinuitoare pentru supravieţuitori. O mamă cu cinci copii era căsătorită cu un pompier care a pierit în eforturile de salvare. Atunci când a fost în*trebată ce le-a spus copiilor, ea a răspuns: „Le-am spus că am fost noro*coşi. Cel puţin am avut posibilitatea să-i recuperăm trupul."
Dispariţia totală a unui om pe care-l iubeşti este o tragedie de nedescris. O parte primitivă din noi crede în lucrurile solide, materiale, ca puncte de reper ale realităţii. Sufletul, dacă există cu adevărat, este în întregime invizibil. E greu de crezut în el, cu aceeaşi convingere cu care credem în prezenţa noastră fizică, materială - care e atât de liniştitoare, cât timp trăim.
M-am pomenit în această zonă enigmatică, între îndoială şi cre*dinţă, când tatăl meu, care avea peste optzeci de ani, a murit pe neaştep*tate. El era înzestrat cu o personalitate pioasă; era liniştit şi adeseori retras; era un om care mai degrabă asculta, decât să se pună în valoare. Pe măsură ce îmbătrânea, se frământa foarte tare în legătură cu mama, care devenise la bătrâneţe mai neputincioasă decât el. într-o noapte, în luna noiembrie, s-a dat jos din pat şi a trezit-o. Privind în urmă, îmi dau seama că a vrut să-şi ia rămas bun. A sărutat-o pe mama, s-a întors încet în camera sa şi a închis ochii. Moartea a venit când el era calm şi pe de*plin conştient. Modul ales de tatăl meu pentru a ne părăsi a fost acela al demnităţii şi păcii, fără să deranjeze pe cineva.
Mi-a lăsat un imens gol în inimă. Nu eram pregătit pentru aceas*tă întâmplare, chiar dacă am crezut că eram. Familia s-a reunit în Delphi şi am trecut pentru prima dată prin ritualurile morţii. Am mers la ghats - terenurile de incinerare de pe malul râului - şi am citit listele tuturor strămoşilor noştri care au fost incineraţi în acest loc, mergând cu sute de ani în urmă. Am fost lăsat să supraveghez incinerarea rămăşiţelor tatălui meu şi am simţit un fel de alinare nesfârşită şi groază. Un teren de inci*nerare miroase a moarte. Nu poţi scăpa de prezenţa umbrei şi - chiar da*că e greu să exprim aceste cuvinte în faţa cititorilor occidentali - atunci când cenuşa tatălui meu era încă fierbinte, a fost necesar să dezintegrez carcasa fărâmicioasă a craniului său cu un băţ. A fost ritualul final al eli*berării. Am devenit conştient de sunetele unei muzici de nuntă ce se au*zea în depărtare şi de zgomotele făcute de nişte copii, care se jucau la câ*teva zeci de metri distanţă. Permanenţa vieţii a apărut chiar în acel mo*ment macabru.
Când am fost martorul spectacolului de televiziune în care şase mii de oameni au dispărut instantaneu, am înţeles ce a intenţionat să spu*nă văduva pompierului, când a declarat că a considerat recuperarea cada*vrului ca pe un dar. Au fost necesare luni de zile de reflecţie, până să-mi pot răspunde la întrebarea în legătură cu locul în care a plecat tatăl meu. El a fost o persoană iubitoare, care niciodată nu a lipsit din viaţa mea -şi iată, pe neaşteptate, în locul său era un gol.
***
Poate să fie manifestarea invizibilă şi delicată a spiritului la fel de reală ca trupurile noastre fizice? Lucrurile nu există în realitate, doar datorită faptului că le poţi vedea şi atinge.
Aceasta este o iluzie a simţurilor. O stâncă de granit este reală, pentru că forţe invizibile menţin la un loc particule invizibile de energie. Nimeni nu a văzut forţa gravitaţiei, sau curbarea spaţiului, totuşi exis*tenţa lor este mult mai sigură decât granitul - care se va fărâmiţa şi va înceta să existe cu miliarde de ani înainte ca forţa gravitaţiei să dispară. Toate lucrurile adevărate sunt, de fapt, invizibile. Nimeni nu a pipăit vreodată timpul. Adevărul nu lasă amprente. Dragostea scapă celor cinci simţuri.
Vindecarea sufletului nu înseamnă deloc a încerca să crezi într-o fantomă invizibilă. Atunci, putem noi să credem în existenţa invizibilă a sufletului, mai ales că acesta nu poate preveni instalarea durerii, vio*lenţei şi suferinţei?
Sufletul este înţeles cel mai bine nu ca o fantomă abia vizibilă, ci ca sinele adevărat, prezent în tine chiar în acest moment. Deşi nu-l vezi - atunci când simţi impulsul iubirii, ai stabilit o legătură cu el. Nu poate fi nici o îndoială că ai un sine individual - de aceea, a trece spre un nou nivel, cel al sinelui tău adevărat, nu e o sarcină extraordinar de dificilă. Fiecare dintre noi are o credinţă puternică într-un sine fals, născut din ego. Am discutat deja despre ego de câteva ori, dar să recapitu*lăm acum sistemul său de valori, prin câteva cuvinte cheie: limitat, strâns în el, plin de ataşamente, acaparator, închis şi înfricoşat. Doar ascultându-le pare greu de crezut că cineva şi-ar declara apartenenţa la aceste valori - însă observă cât de mult din comportamentul nostru este motivat de ele.
Sinele adevărat are o valoare de neînlocuit, deoarece poate îndeplini necesităţi pe care ego-ul nu le poate satisface. Aceste necesităţi, menţionate anterior, sunt următoarele:
Nevoia de siguranţă.
Nevoia de a aparţine cuiva.
Nevoia de a fi recunoscut de ceilalţi.
Nevoia de a însemna ceva pentru cineva.
Nevoia de a te exprima liber pe tine însuţi.
Nevoia de iubire.
Dorinţa şi îndeplinirea sa reprezintă ritmul natural al vieţii.
Fiecare dintre aceste nevoi există pentru a fi satisfăcută. Şinele tău ade*vărat este deja împlinit - aşa că, atunci când fuzionezi cu el, te vei putea simţi în întregime dorit, în siguranţă, vrednic şi iubit. Te vei exprima în mod natural şi liber. Vei însemna pentru ceilalţi mai mult decât ţi-ai ima*ginat vreodată.
Ego-ul are aceleaşi necesităţi şi simte aceleaşi dorinţe, însă caută satisfacerea lor în exterior. Oamenii încearcă să se convingă pe ei înşişi că înseamnă ceva, dacă au o stare socială bună şi bani. Ei simt că se exprimă pe ei înşişi, dacă îşi pot face auzite opiniile, încearcă să aparţină cuiva, urcând pe scara succesului. Strategia de a se manifesta în exterior este singura pe care o cunoaşte ego-ul. Şinele adevărat cunoaşte doar strategia manifestării interioare.
Am un prieten care s-a mutat recent în centrul Bostonului şi, pentru prima dată în viaţa lui, îl chinuiesc cerşetorii, atunci când merge spre locul de muncă. Ei îi apar în cale unul după altul, ţinând în mână nişte căni de tablă şi cerând mărunţiş. „Pentru un timp", mi-a spus el „i-am ignorat, dar a fost imposibil. Un cerşetor obişnuia să-mi deschidă uşa când intram la bancă şi să spună cu un sarcasm voalat: ,Hai să te ajut. Poate că o să-ţi aminteşti de mine la ieşire.' Am sesizat falsa politeţe şi săptămâni întregi i-am urât pe toţi. De ce nu puteam merge în linişte spre serviciu, fără să fiu acostat de cerşetori?"
După ce s-a luptat cu mânia şi vinovăţia - întrucât voia să facă numai ce trebuie - prietenul meu a avut o idee genială. De ce să nu dea, pur şi simplu, ceva bani oricui îi cerea? „A funcţionat extraordinar de bi*ne. Am adunat mărunţiş în buzunare şi, indiferent cine îmi cerea, îi dă*deam. Imediat mi-a dispărut mânia. Apoi, ochii mi s-au deschis. Am observat că aceşti oameni sunt într-adevăr pierduţi şi singuri şi că e un act de cruzime din partea mea să nu le dau puţinul pe care-l voiau."
Este extraordinar când o furie meschină poate fi transformată într-un sentiment atât de nobil, cum este compasiunea, în acest caz, totul s-a întâmplat instantaneu, datorită unei simple modificări a percepţiei.
Sinele adevărat nu ne îndeamnă să fim buni. El ia impulsurile noastre existente şi le priveşte într-o nouă lumină. Intuiţia deschide portile inimii. De mai multe ori pe zi, fiecare dintre noi simte impulsul, oricât de slab, al sfinţeniei. Plimbă-te pe o stradă timp de zece minute şi vei ob*serva peste tot în jurul tău motive pentru a dărui, a ajuta, a oferi milă şi compasiune, a ierta - şi poate chiar a iubi. In fiecare situaţie apare impulsul de a te izola, din cauză că acesta a fost obiceiul tău de multă vreme - dar, în acelaşi timp, ia naştere un nou impuls. Sinele adevărat trimitesemnale noi.
Observă-le şi simte-le. Insistă asupra lor, mai degrabă decât să le alungi. Evită obiceiul de a întoarce spatele, sau de a-ţi fi prea frică să acţionezi. Acţionează ori de câte ori poţi. Apreciază-ţi propria bunătate şi felicită-te ori de câte ori te apropii, cât de cât, de şinele tău adevărat. Acesta e programul - şi este unul foarte simplu. Nu e nevoie să priveşti sufletul ca pe o idee abstractă, oferită de teologie. Este un aspect al tău propriu, ce aşteptă să-1 recunoşti.
Crezul sinelui adevărat este fericire însoţită de detaşare. Fericirea provine din faptul că nu mai trebuie să ne agăţăm de un teritoriu mic, apărat. Detaşarea provine dintr-o conştientă extrem de profundă, că totul îţi aparţine şi, în acelaşi timp, nu-ţi aparţine.
În timpul priveghiului de la moartea tatălui meu, mă întrebam continuu dacă el a dispărut pur şi simplu, dacă persoana pe care o iu*beam nu mai exista, dacă ea nu avea unde să meargă altundeva, decât într-un gol imens. Am înţeles că aceste îndoieli veneau de la nivel emoţional, ei şi ce-i cu asta? Emoţiile au nevoie să fie satisfăcute la fel de mult - dacă nu chiar mai mult decât mintea.
După aceea, într-o zi, am încetat să mai opun rezistenţă imaginii tatălui meu dispărând - şi, cu mare uşurare am înţeles că el nu putea să dispară, deoarece el nu a fost niciodată aici. Sufletul, sau şinele adevărat, nu este nici înăuntrul tău, nici în afară. La fel ca şi forţa gravitaţiei, sau ca adevărul, sau ca timpul, sufletul tău este pretutindeni. De aceea, în momentul morţii el nu are unde să plece - el deja a ajuns. Imaginează-ţi o serie de sfere concentrice, una în interiorul celeilalte. Apoi imaginează-te pe tine trăind în fiecare dintre aceste sfere, începând cu cea mai mică.
Prima sferă este trupul şi lumea fizică a celor cinci simţuri. Aici trăieşti în timpul care zboară.

A doua sferă este modelul undelor cerebrale care-ţi creează gân*durile, sentimentele şi dorinţele. Aici trăieşti în minte.

A treia sferă este modelul invizibil al energiei din care a fost cre*at creierul. Aici trăieşti în câmpul de manifestare al forţelor naturale.

A patra sferă este câmpul care se întinde la infinit prin cosmos, cel din care se naşte toată energia. Aici trăieşti în valurile fluctuante ale oceanului cosmic.

A cincia sferă este câmpul liniştit, nemişcat care uneşte toate câmpurile de forţă, cel din care iau naştere spaţiul şi timpul. Aici trăieşti în interiorul oceanului însuşi.

A şasea sferă este pântecele universului - dimensiunile infinite, învăluite una în interiorul celeilalte. Aici trăieşti în leagănul creaţiei, înainte de a avea loc creaţia.

A şaptea sferă este cea necreată - Dumnezeu, Brahman, Unul şi întregul. Aici trăieşti etern.
Ceea ce am înţeles, cuprins de un val de uşurare, a fost cănimeni nu trebuie să plece nicăieri. Toate aceste lumi există în acelaşi timp. Eu mă întâlnesc cu tine pe stradă ca două trupuri, dar ne întâlnim şi ca două minţi, două suflete, doi cetăţeni ai cosmosului, în cele din urmă, noi nu ne întâlnim deloc - fuzionăm în oceanul spiritului. Noi suntem unul.
Singurul lucru care se schimbă este percepţia. Tu şi eu alegem sfera căreia îi aparţinem şi, o dată ce am identificat-o, o denumim realitate. Ego-ul oferă cea mai limitată realitate, sfera cea mai dinăuntru. Privind peste zid la o realitate mai extinsă, sau chiar la punctul de vedere al altei persoane, ego-ul spune, „Ce are asta de-a face cu mine?" Dar ego-ul nu există pentru a nega sufletul. El există, pentru că este necesar.
Forţa evoluţiei trage de noi, ne convinge să privim în sfere mai extinse. Sursa din care vine forţa care ne trage este sufletul, care deja cunoaşte fiecare înveliş al realităţii - de la întunericul cel mai intens, până la lumina eternă.
Timp de mai multe secole, nimeni nu a avut nici cea mai vagă idee despre funcţionarea creierului, sau despre gravitaţie, sau despre particulele subatomice. Faptul că nu le-am perceput, nu înseamnă că ele nu au existat. Mai curând, acea înfăţişare a realităţii extinse la infinit ne aşteaptă să ne depăşim limitele, în momentul în care o facem, percepţia se modifică, dând naştere unor lumi noi.
Atunci când poţi simţi durerea şi eşti totuşi capabil să recunoşti lucrarea sufletului, te simţi entuziasmat şi plin de optimism. Mesajul ascuns al suferinţei ţi s-a revelat. Cât despre mine, eu am fost capabil să accept pierderea tatălui meu, într-un mod complet nou - ca şi cum nu ar fi fost o pierdere. El a devenit mai prezent pentru mine, decât a fost vreodată. Am simţit că i-am întâlnit şinele adevărat, în timp ce-l întâlneam pe al meu. Aceasta era conexiunea noastră sufletească. Am depăşit o graniţă foarte dificilă la nivelul sentimentelor. Chipul drag al tatălui meu, vocea lui, apropierea sa fizică dispăruseră. Mă temeam cumplit că el, ca individualitate, dispăruse de asemenea. Acum pot să mă bucur de faptul că nimeni nu are un sine individual - nu la nivelul sufletului. Tu şi eu cu*treierăm universul, pretinzând că suntem individualităţi. Pierderea este o fantomă proiectată de ego - care crede doar în „eul" individual.
Ce suntem, cu adevărat, tu şi eu? Suntem o expresie a întregu*lui univers. Universul a dat naştere persoanelor separate care suntem tu şi eu, dar nu ne-a lăsat în afara îmbrăţişării eternităţii.
Chiar în acest moment, noi suntem atât în afara timpului - cât şi, fără îndoială, înăuntrul său.
Oricât de mult ai tu nevoie de lume pentru a trăi, lumea are nevoie de tine pentru a exista. Tu eşti singurul mod prin care universul poate experimenta cu exactitate lucrurile pe care le simţi, le priveşti, le atingi, la care te gândeşti şi pe care le doreşti - aşa cum nimeni altcine*va nu o poate face. Structurile se formează şi se descompun, dispărând ca ceaţa. Cu o parte a fiinţei tale îţi joci rolul în aceste structuri, creând scenarii de lumină şi umbră, însă, cu o altă parte a fiinţei, tu eşti cunoaş*tere pură, creativitate pură, posibilitate pură.
Tu eşti sursa. De aceea, atunci când mori, are loc acelaşi proces care a condus la naşterea ta. Sursa rearanjează structurile încă o dată. Priveşte viaţa de apoi aşa cum priveşti acest moment - atât ca pe o nouă naştere, cât şi ca pe o nouă moarte.
Vindecarea sufletului este o călătorie de la o sferă a conştientei, spre următoarea. Expansiunea conştiinţei nu te duce nicăieri. Poţi avea o percepţie interioară - care să-ţi schimbe viaţa - într-o vineri, sau într-un loc cum ar fi Chicago sau Ierusalim. Dar acestea sunt doar fragmente ale scenariului care se desfăşoară.
Lumile cele mai înalte în care trăieşti sunt nicăieri şi pretutindeni.Limitele timpului şi spaţiului sunt dure, când sunt privite din sfera interioară, acolo unde trupul se luptă să trăiască. Limitele se subţiază în sfera artei şi a muzicii - şi devin chiar şi mai fine în sfera iubirii.
Iisus a descris acest proces cu o concizie minunată, atunci când a spus că libertatea înseamnă „să fii în lume, dar să nu faci parte din ea."
La fel de frumoase sunt şi învăţăturile Upanishadelor, care spun că, pentru cineva aflat în ignoranţă, viaţa este ca şi cum ar scrie pe piatră; pentru cineva care a început să cunoască spiritul, viaţa este ca şi scri*erea pe apă; pentru cineva care este eliberat, viaţa este ca şi cum ar scrie pe aer.
Fericirea însoţită de detaşare este ţelul spiritual al vieţii. Pe calea vindecării, vei trăi momente din ambele - şi vor exista momente în care nici una nu este posibilă. Ego-ul îşi va striga revendicările şi apoi vor trebui să ai grijă de „eu, mie, al meu".
Este firesc să fie aşa. Cea mai mică sferă a fiinţei tale, locul ego-ului şi al nevoilor sale, este la fel de sfânt ca şi sferele mai largi.
A spune că cineva are un sine fals, este ceva relativ.
E mult mai adevărat să spunem că noi toţi ne scriem vieţile pe piatră, aşteptând ziua în care vom scrie pe apă - şi ştiind ca va sosi timpul în care vom scrie în aer.

[i] Ralph Waldo Emerson, 1803-1882, scriitor american, filozof şi reprezentant de frunte al transcendentalismului american. N. T.

Sursa: fragment extras din volumul:
DEEPAK CHOPRA- VINDECAREA SUFLETULUI DE FRICĂ SI SUFERINTĂ,

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Deep...Vindecarea.htm

**latan.elena** · 15.06.2015

Foto: Deepak Chopra, decembrie 2012

Deepak Chopra
site: http://www.deepakchopra.com/
Despre Deepak Chopra pe site aici

un capitol din cartea lui:
Sã-l cunoastem pe Dumnezeu.
Cãlãtoria sufletului în misterul tuturor misterelor
Editura Curtea Veche

Detalii carte aici:
http://www.curteaveche.ro/Sa_l_cunoa...Dumnezeu-3-185

cea mai ambitioasã si importantã carte a lui Deepak Chopra.
A se vedea comentariile (191!) cititorilor pe Amazon aici:
http://www.amazon.com/How-Know-God-J...515916&sr=1-29

Un Dumnezeu real şi folositor

Dumnezeu a reuşit uimitorul fapt de a fi venerat şi invizibil în acelaşi timp. Milioane de oameni l-ar putea descrie ca pe un părinte cu barbă albă, aşezat pe un tron în cer, dar nici unul dintre ei n-ar putea susţine că l-a văzut cu propriii săi ochi. Deşi se pare că nu se poate furniza nici o dovadă care să reziste în justiţie despre existenţa Atotputernicului, cum*va cei mai mulţi oameni cred în Dumnezeu — 96%, după unele sondaje. Aceasta arată ce prăpastie există între cre*dinţă şi ceea ce numim realitatea de fiecare zi. Acest gol se cere umplut.
Cum ar fi faptele, dacă le-am avea? Ar fi după cum urmează. Tot ceea ce percepem ca realitate materială s-a năs*cut într-un tărâm invizibil, din afara spaţiului şi a timpului, un tărâm ce constă, după cum arată ştiinţa, din energie şi informaţie. Această sursă invizibilă a tot ceea ce există nu este un vid, ci este matca creaţiei înseşi. Ceva creează şi or*ganizează această energie. Transformă haosul supei cuanti*ce în stele, galaxii, amintiri şi dorinţe, în paginile ce urmea*ză vom vedea că este posibil nu doar să cunoaştem la un nivel abstract această sursă a existenţei, dar chiar să ne contopim cu ea. Când se întâmplă aceasta, orizontul ni se deschide spre noi realităţi. Vom avea experienţa lui Dumnezeu.
După veacuri întregi în care l-am cunoscut pe Dumnezeu prin credinţă, suntem acum gata să înţelegem inteligenţa divină în mod direct, în multe feluri, această nouă cunoaştere vine în sprijinul a ceea ce ne-au promis deja tradiţiile spirituale. Dumnezeu este invizibil şi totuşi face toate miracolele. Este sursa tuturor impulsurilor de iubire. Frumuseţea şi adevărul sunt, ambele, copii ai acestui Dumnezeu, în absenţa cunoaşterii sursei infinite de energie şi creativitate, încep să apară nenorocirile vieţii. Apropierea de Dumnezeu printr-o cunoaştere adevărată tămăduieşte frica de moarte, confirmă existenţa sufletului şi dă sens vieţii.
Întreaga noastră viziune asupra realităţii a fost, de fapt, inversată, în loc să fie o vastă proiecţie imaginară, Dumnezeu se dovedeşte singurul lucru real, iar întregul univers, în pofida imensităţii şi solidităţii sale, este o proiecţie a naturii lui Dumnezeu. Acele evenimente uluitoare pe care le numim miracole ne dau indicii despre opera acestei inteligenţe inefabile. Să luăm, de pildă, următoarea poveste.
Suntem în 1924. Un sătean francez bătrân merge spre casă. Cu un ochi pierdut în Marele Război şi cu celălalt vă*tămat grav de iperita din tranşee, de-abia dacă mai vede. Soarele la asfinţit este strălucitor, aşa încât bătrânul nu-i vede pe cei doi tineri biciclişti care au virat de după un colţ de stradă şi se îndreaptă glonţ spre el.
În momentul impactului apare un înger. Apucă bicicleta din faţă de roţi, o ridică în aer şi o aşază apoi cu grijă pe iar*ba de lângă drum. A doua bicicletă frânează brusc, iar puş*tii devin extrem de agitaţi. „Sunt doi! Sunt doi!" ţipă unul dintre ei, vrând să spună că, în locul unui bătrân singur, pe drum sunt acum două siluete, întâmplarea este dezbătută îndelung de tot satul şi ulterior se pretinde că tinerii au fost beţi sau ceva asemănător şi că au născocit această poveste fantastică. Cât despre bătrân, când este întrebat, spune că nu înţelege despre ce este vorba.
Am putea ajunge oare vreodată la un răspuns? Se întâm*plă că bătrânul era preot, părintele Jean Lamy, iar despre apariţia îngerului am aflat chiar din mărturia făcută de el înainte să moară. Lamy, care a fost un om cuvios, iubit de Dumnezeu, pare să fi primit în multe ocazii ajutor divin, prin îngeri sau în alte forme. Deşi s-a sfiit să vorbească despre aceasta, atitudinea lui a fost firească şi modestă. Datorită vocaţiei religioase a lui Lamy, întâmplarea poate fi uşor con*siderată doar o poveste pentru Şcoala de duminică. Scepti*cii nu vor fi impresionaţi.
Şi totuşi, eu sunt pur şi simplu fascinat de posibilitatea ca povestea să fi fost adevărată, de ideea că am putea des*chide poarta, lăsând îngerii să pătrundă în realitatea noas*tră, alături de miracole, viziuni, profeţii şi, în fine, de marele Dumnezeu însuşi.
Ştim cu toţii că putem învăţa despre viaţă fără religie. Dacă am lua o sută de nou-născuţi şi le-am filma fiecare mo*ment din viaţă, de la început până la sfârşit, tot nu am pu*tea arăta că aceia care sunt credincioşi se vor dovedi mai fe*riciţi, mai înţelepţi sau mai realizaţi decât cei care nu cred în Dumnezeu. Dar camera video nu poate înregistra ce se întâmplă dincolo de suprafaţă. O persoană care l-a aflat pe Dumnezeu poate privi întreaga lume cu uimire şi bucurie. Este această experienţă reală? Este ea utilă vieţii noastre sau este doar un eveniment subiectiv, semnificativ pentru persoana în cauză, dar, altfel, neavând mai multă importanţă practică decât un vis?
Un fapt cert stă la începutul oricărei căutări a lui Dumne*zeu. El nu lasă urme în lumea materială, încă de la începu*turi, în Occident, a fost evident că Dumnezeu are un fel de prezenţă, cunoscută în ebraică sub numele de Shekkinah. Uneori, acest cuvânt este tradus simplu ca „lumină" sau strălucire. Shekkinah forma haloul din jurul îngerilor şi bucu*ria radioasă de pe feţele sfinţilor. Era de genul feminin, chiar dacă Dumnezeu, aşa cum interpretează tradiţia iudeo-creş-tină, este masculin. Semnificativ pentru Shekkinah nu este însă genul. Odată ce Dumnezeu este infinit, a numi divinitatea El sau Ea nu este decât o convenţie umană[1].
Mult mai importantă este concepţia conform căreia dacă Dumnezeu are o prezenţă, acesta înseamnă că poate fi simţit. Poate fi cunoscut. Este o chestiune esenţială, pentru că în general Dumnezeu este înţeles ca invizibil şi intangibil. Şi în afara cazului în care măcar o părticică a lui ar atinge lumea materială, Dumnezeu va rămâne veşnic inaccesibil.
Îl personificăm pe Dumnezeu deoarece este un mod con*venabil de a-l face mai asemănător cu noi. Ar fi însă un om foarte crud şi pervers, stând atât de ascuns şi pretinzându-ne în acelaşi timp să îl iubim. Ce ar putea oare să ne dea încredere în vreun fel oarecare de Fiinţă spirituală binevoitoa*re, când timp de mii de ani în numele religiei s-a vărsat atâta sânge?
Avem nevoie de un model care să facă parte din religie, dar, în acelaşi timp, să nu fie constrâns de aceasta. Urmă*toarea schemă simplă, în trei părţi, se potriveşte viziunii noastre obişnuite asupra lui Dumnezeu. Structurată ca un sandviş al realităţii, schema poate fi ilustrată astfel:

Dumnezeu
-----ZONĂ DE TRANZIŢIE----
Lume materială

Tabloul nu este nou în straturile sale de sus si de jos, pla-sându-l pe Dumnezeu deasupra lumii materiale şi aparte de ea. Dumnezeu trebuie să fie separat de noi, altfel 1-am putea vedea aici, rătăcind pe Pământ, aşa cum făcea în Cartea Ge*nezei. Acolo, după cele şapte zile ale creaţiei, Dumnezeu a intrat în grădina Edenului, bucurându-se de lucrarea sa în răcoarea serii.
Doar elementul central al diagramei noastre, numit zona de tranziţie, este nou sau neobişnuit. O zonă de tranziţie im*plică faptul că Dumnezeu şi fiinţele umane se întâlnesc pe un teren comun. Este locul în care se întâmplă minuni, este zona viziunilor sfinte, a îngerilor, a iluminării, a auzirii glasu*lui Domnului. Toate aceste fenomene extraordinare consti*tuie o punte între cele două lumi: sunt reale şi totuşi nu fac parte dintr-un lanţ previzibil cauză-efect. Cu alte cuvinte, dacă ne agăţăm cu încăpăţânare de realitatea materială ca singură modalitate de a cunoaşte ceva, scepticismul faţă de Dumnezeu este perfect justificat. Miracolele şi îngerii sfi*dează raţiunea şi indiferent de câte ori ar fi atestate viziuni*le sfinte, mintea raţională rămâne neîncrezătoare, apărân-du-si controlul ferm pe plan material.
„Chiar crezi că există Dumnezeu? Ei bine, hai să judecăm la rece. Tu eşti doctor, eu sunt doctor. Fie Dumnezeu provoa*că toate bolile pe care le vedem zi de zi, fie nu face nimic pentru a le opri. Care dintre aceştia este Dumnezeul pe care vrei să-l accept?"
Această voce aparţine unui coleg sceptic cu care făceam pe vremuri de gardă în spital, un ateu confirmat.
„Nu vreau să accepţi nici una dintre aceste variante", protestam.
Dar el insista. „Realitatea este realitate. Nu trebuie să discutăm la nesfârşit dacă o enzimă sau un hormon este ceva real, nu? Dumnezeu nu poate supravieţui nici unui test obiectiv. Dar ştim cu toţii asta. Doar că unii dintre noi prefe*răm să nu ne mai minţim singuri."
La un anumit nivel, avea dreptate. Argumentele materia*liste împotriva lui Dumnezeu îşi păstrează puterea, deoare*ce se bazează pe fapte, dar se năruie imediat ce sondezi dincolo de lumea materială. Maica Julian din Norwich a trăit în Anglia în secolul al XTV-lea. Maica Julian l-a întrebat pe Dumnezeu direct de ce a creat lumea. Răspunsul i-a venit în şoapte extatice:
Vrei să ştii care este înţelesul divin în ceea ce am făcut?Cunoaşte-l bine, iubirea este înţelesul. Cine ţi-l dezvăluie? Iubirea. Ce ţi-a dezvăluit? Iubire. De ce ţi-l dezvăluie? Pentru iubire.
Pentru Maica Julian, divinul era ceva de mâncat, de băut, de respirat şi de văzut pretutindeni, de parcă ar fi fost îndrăgostită nebuneşte. Dar cum iubitul ei era Dumnezeu, era ridicată la înălţimi cosmice, unde întregul univers era „ceva mic, cât o alună, aşezat în palma-mi".
Când sfinţii sunt cuprinşi de extaz, expresiile lor sunt deconcertante, dar şi foarte uşor de înţeles. Deşi ne-am obişnuit cu toţii cu absenţa sacrului, apreciem faptul că se produc în continuare călătorii în zona de tranziţie, stratul din apropierea lui Dumnezeu.
Când îl simţi pe Dumnezeu, parcă zbori. Este ca şi cum aş umbla pe deasupra pământului, ţinându-mi echilibrul atât de bine, încât nimic nu m-ar putea abate de pe calea mea. E ca şi cum aş fi ochiul furtunii. Văd fără judecată sau părere. Urmăresc, pur şi simplu, cum totul intra şi iese din conştiinţa mea, de parcă aş privi norii.¹
Această experienţă înălţătoare, specifică sfinţilor şi misticilor, este înregistrarea unei călătorii cuantice. Nu se cunosc mecanisme fizice care o pot declanşa, şi totuşi apropierea de Dumnezeu se petrece la orice vârstă, la orice fel de oameni, suntem cu toţii capabili să ne depăşim Urnitele ma*teriale, dar de multe ori nu reuşim să ne valorificăm această abilitate. Deşi auzim în biserică, templu sau moschee că Dumnezeu este iubire, el nu pare să mai exercite prea multa atracţie înfocată.

Nu cred că sfinţii si misticii sunt chiar atât de diferiţi de alte fiinţe umane. Dacă ne uităm la sandvişul nostru de rea*litate, zona de tranziţie se dovedeşte subiectivă: aici se face simţită sau văzută prezenţa lui Dumnezeu. Orice este su*biectiv implică creierul, fiindcă milioane de neuroni trebuie să fie puşi la lucru înainte de a avea o experienţă.
Acum, căutarea noastră s-a îngustat într-un fel care pare foarte promiţător: prezenţa lui Dumnezeu, lumina lui devine reală dacă o putem transpune într-un răspuns al creierului, pe care îl vom numi „răspuns la divinitate". Putem fi şi mai specifici. Viziunile sfinte şi revelaţiile nu sunt întâmplătoare. Ele se încadrează în şapte evenimente definite, ce au loc în interiorul creierului. Aceste răspunsuri sunt mult mai rudimentare decât credinţele dumneavoastră, dar dau naştere credinţelor. Creează o legătură între lumea noastră si un domeniu invizibil, în care materia se dizolvă şi apare spiritul:
1. Răspunsul luptă-sau-fugi: este cel care ne permite să supravieţuim în faţa pericolului. Această reacţie este legată de un Dumnezeu care vrea să ne ocrotească. Este asemenea unui părinte care are grijă ca un copil mic să fie în siguranţă. Apelăm la acest Dumnezeu fiindcă trebuie să supravieţuim.
2. Răspunsul prin reacţie: acesta este felul în care creie*rul creează o identitate proprie. Dincolo de simpla supravieţuire, oricine caută să-şi îndeplinească nevoile sinelui „eu, al meu, mie". Facem aceasta instinctiv, şi din acest răspuns îşi face apariţia un nou Dumnezeu, unul care are forţă şi putere, legi şi reguli. Ne îndreptăm către acest Dumnezeu pentru a ne satisface nevoia de realizare.
3. Răspunsul conştiinţei liniştite: creierul poate fi activ sau în stare de odihnă, şi acesta este răspunsul lui când vrea liniştirea. Odihna şi activitatea alternează în fiecare parte a creierului. Echivalentul divin este un Dumnezeu care aduce pacea, care ne permite să găsim un centru de calm în toiul haosului exterior.Căutăm acest Dumnezeu fiindcă trebuie să simţim că nu vom fi înghiţiţi de lumea exterioară, în tumultul ei nesfârşit.
Răspunsul intuitiv: creierul caută informaţia atât în in*terior, cât şi în exterior. Cunoaşterea exterioară este obiectivă, în timp ce cunoaşterea interioară este intuitivă. Nimeni nu cere opinia unui expert din afară pen*tru a putea spune „sunt fericit" sau „sunt îndrăgostit". Ne bizuim pe capacitatea noastră de autocunoaştere. Dumnezeul care corespunde acestui răspuns este înţelegere si iertare. Avem nevoie de el pentru a ne valida faptul că lumea noastră interioară este bună.
5. Răspunsul creator: creierul uman poate inventa şi des*coperi lucruri noi. Această capacitate creatoare pare să vină de nicăieri — necunoscutul dă, pur şi simplu, naştere unui nou gând. Numim aceasta inspiraţie, iar oglinda sa este un Creator care a făcut lumea întreagă din nimic. Ne întoarcem către el, minunându-ne de frumuseţea şi complexitatea formală a Naturii.
6. Răspunsul vizionar: creierul poate intra direct în con*tact cu „lumina", o formă de conştiinţă pură, care dă senzaţia de bucurie şi binecuvântare. Acest contact poate fi tulburător, fiindcă nu are rădăcini în lumea materială. Vine ca o viziune, şi Dumnezeul care îi cores*punde este exaltat — furnizează vindecare şi miracole.Avem nevoie de un asemenea Dumnezeu pentru a explica de ce vraja poate exista alături de realitatea lumească obişnuită.
7. Răspunsul sacru: creierul s-a născut dintr-o singură celulă fertilizată care nu conţinea funcţiuni cerebrale, ci doar un strop de viaţă. Chiar dacă din acel strop s-au dezvoltat o sută de miliarde de neuroni, el rămâne intact în toată inocenţa şi simplitatea sa. Creierul perce*pe aceasta drept sursa şi originea sa. Pe potrivă, există un Dumnezeu al fiinţei pure, unul care nu gândeşte, ci pur şi simplu este. Avem nevoie de el deoarece în absenţa unei surse existenţa noastră nu are nici un fel de fundament.
Cele şapte răspunsuri, toate foarte reale şi utile nouă în lungul nostru drum ca specie, formează baza de neclătinat a religiei. Comparând oricare două minţi — Moise sau Buddha, Iisus sau Freud, Sfântul Francisc sau preşedintele Mao - fiecare proiectează o viziune diferită a realităţii, cu un Dumnezeu pe potrivă. Nimeni nu-l poate înghesui pe Dumnezeu într-o singură cutie. Trebuie să avem o anvergură a viziunii la fel de vastă ca experienţa umană însăşi. Ateii au nevoie de Dumnezeul lor, care este absent şi inexistent, în timp ce, la cealaltă extremă, misticii au nevoie de Dumnezeul lor, unul al luminii şi iubirii pure. Numai creierul poate furniza această gamă vastă de zeităţi.
Aţi putea obiecta imediat că ceea ce creează aceste versiuni ale lui Dumnezeu este mintea umană, nu doar creierul. Sunt absolut de acord — la urma urmei, mintea este esen*ţială în crearea tuturor percepţiilor, însă creierul este modul nostru concret de apătrunde în minte, în desenele animate, când cineva are o idee strălucită, i se aprinde deasupra capului un bec; în viaţa reală nu se întâmplă aşa. Mintea fără creier este la fel de invizibilă şi nedemonstrabilă ca şi Dumnezeu.
Aţi mai putea argumenta că doar pentru că Dumnezeu este văzut de noi într-un anumit fel nu înseamnă că el este astfel. Nu cred că este o chestiune care poate fi judecată în alb sau negru. Realitatea lui Dumnezeu nu stă în afara per*cepţiilor noastre, ci se întrepătrunde cu ele. O mamă îşi vede copilul nou-născut minunat şi plin de calităţi şi prin percep*ţia ei copilul creşte şi devine o persoană minunată, plină de calităţi. Este unul dintre misterele iubirii, între părinte şi co*pil se produce, la cel mai profund nivel, un schimb subtil, în acelaşi fel, Dumnezeu pare să se dezvolte direct din valorile noastre interioare cele mai profunde. Există un schimb simi*lar dincolo de nivelul simplei credinţe. Daţi la o parte foile unei cepe şi veţi găsi în centru goliciune; daţi la o parte stra*turile unei fiinţe umane şi veţi găsi în centru sămânţa lui Dumnezeu.

**latan.elena** · 15.06.2015

Cred că Dumnezeu trebuie cunoscut privind în oglindă.

Dacă te vezi cu teamă, rezistând cu greu la limita supravieţuirii, al tău este Dumnezeul luptei sau fugii.

Dacă te vezi capabil de putere şi realizare, al tău este Dumnezeul răspunsului prin reacţie.

Dacă te vezi echilibrat şi calm, al tău este Dumnezeul răspunsului conştiinţei liniştite.

Dacă te vezi în creştere şi evoluţie, al tău este Dumnezeul răspunsului intuitiv.

Dacă te vezi ca pe cineva care face ca visurile personale să devină realitate, al tău este Dumnezeul răspunsului creator.

Dacă te vezi capabil să faci minuni, al tău este Dumnezeul răspunsului vizionar.

Dacă te vezi una cu Dumnezeu, al tău este Dumnezeul răspunsului sacru.
Deşi creierul oricui poate crea nenumărate gânduri — dacă e să luăm un număr, la zece gânduri pe minut, un sin*gur creier va trezi peste 14 000 de gânduri pe zi, 5 milioane pe an şi 350 de milioane într-o viaţă. Pentru a ne păstra să*nătatea mentală, cele mai multe dintre aceste gânduri sunt repetiţii ale gândurilor trecute, simple ecouri. Creierul face economie în producerea gândurilor, în loc să aibă milioane de căi, are doar un număr limitat. Fizicienilor le place să spună că universul este numai o „supă cuantică" ce ne bom*bardează simţurile cu miliarde de biţi de informaţii în fiece minut. Acest haos vibrant trebuie organizat şi el într-un mod abordabil. Aşa încât creierul, cu cele şapte răspunsuri ele*mentare ale sale, furnizează mai multă normalitate şi sem*nificaţie: oferă o întreagă lume. La cârma acestei lumi auto-create stă un Dumnezeu care cuprinde totul, dar care trebuie să se încadreze şi el în modul de gândire al creierului.
Într-un fel sau altul, când cineva spune cuvântul Dumne*zeu, indică un răspuns specific de pe această listă:
Orice Dumnezeu care ne ocroteşte ca un tată sau ca o mamă izvorăşte din luptă sau fugă.

Orice Dumnezeu care face legi pentru societate izvorăşte din răspunsul prin reacţie.

Orice Dumnezeu care aduce pace interioară izvorăşte din răspunsul conştiinţei liniştite.

Orice Dumnezeu care încurajează fiinţele umane să-şi atingă întregul potenţial izvorăşte din răspunsul intuitiv.

Orice Dumnezeu care ne inspiră să explorăm şi să descoperim izvorăşte din răspunsul creator.

Orice Dumnezeu care face minuni izvorăşte din răspunsul vizionar.

Orice Dumnezeu care ne readuce unitatea cu El izvorăşte din răspunsul sacru.
Din câte ştiu, creierul nu poate înregistra o zeitate în afa*ra celor şapte răspunsuri. De ce nu? Pentru că Dumnezeu este ţesut din realitate, iar creierul cunoaşte realitatea în aceste feluri limitate. Poate părea că reducem Tatăl Atotpu*ternic, Zeiţa Fecioară şi Misterul Misterelor la o furtună de activitate electrică a cortexului cerebral — dar nu este aşa
Încercăm să găsim faptele esenţiale ce îl vor face pe Dum*nezeu posibil, real şi folositor.
Mulţi oameni vor înţelege acest demers pentru că năzuiesc la un Dumnezeu care să se potrivească în viaţa lor. Nimeni nu-l poate face totuşi pe Dumnezeu să intre în viaţa de zi cu zi. Adevărata întrebare este dacă nu cumva o fi deja aici, trecând neobservat. Mă întorc iar la zona de tranziţie din „sandvişul realităţii". Dacă nu sunteţi gata să vă duceţi viziunea acolo, prezenţa lui Dumnezeu este prea vagă pentru a fi demnă de încredere. Este pregătit creierul pentru o astfel de călătorie? Absolut.
O prietenă de-a mea l-a cunoscut foarte bine pe John Lennon şi nu a încetat, după atâţia ani, să-i regrete trecerea în nefiinţă. Este o cântăreaţă talentată şi a avut recent un vis în care el venea la ea şi îi arăta o imagine din trecut, când erau împreună. Trezindu-se, s-a hotărât să scrie în baza vi*sului un cântec nou, foarte intim, dar în lumina rece a zilei a început să aibă dubii. S-a întâmplat să fac o vizită la Londra şi ea mi-a povestit despre nehotărârea ei.
„La urma urmei, este doar un vis, nu-i aşa? a spus. Poate că e o prostie să-i dau prea multă amploare."
în acel moment, copilul ei în vârstă de 3 ani a dat buzna în cameră şi s-a aruncat pe un scaun într-un colţ. Din întâm*plare, a aterizat pe telecomanda televizorului, care a intrat subit în funcţiune. Pe ecran, uimitor, am văzut un program nostalgic ce îi prezenta pe John Lennon si peprietena mea, zâmbind camerei de luat vederi, exact momentul pe care îl văzuse ea în vis. Prietena mea a izbucnit în lacrimi şi-a primit răspunsul: avea să scrie cântecul pentru el.
Cred că această interacţiune a avut loc în zona de tranzi*ţie. S-a primit un mesaj dintr-un loc mai îndepărtat decât cele pe care le vizităm în mod obişnuit. Să spui că a venit de la spirit sau de la Dumnezeu ar fi total justificat, dar creierul şi-a jucat şi el rolul, fiindcă acest incident a început cu pro*cese cerebrale obişnuite — gânduri, emoţii, vise, îndoieli — care s-au cristalizat în cele din urmă în inspiraţie. Avem aici un exemplu perfect al celui de-al cincilea răspuns, răspun*sul creator.
Putem satisface cu adevărat cerinţele de obiectivitate când este vorba despre Dumnezeu? Un fizician ar recunoaş*te fără dificultate sandvişul nostru de realitate. Lumea materială s-a dizolvat de mult pentru marii gânditori cuantici². După ce Einstein a transformat timpul şi spaţiul în lucruri fluide, care se contopesc unul cu altul, universul tradiţional nu a mai rezistat, în sandvişul de realitate al fizicii, există de asemenea trei niveluri:
Realitatea materială, lumea obiectelor şi a evenimentelor

Realitatea cuantică, o zonă de tranziţie, în care energia se transformă în materie

Realitatea virtuală,locul de dincolo de timp şi spaţiu, originea universului
Dăm aici de o problemă semantică, deoarece sintagma realitate virtuală nu mai este folosită în felul în care ar înţelege-o un fizician. Aceste cuvinte înseamnă acum realitatea simulată pe calculator sau chiar, într-o accepţiune foarte lar*gă, orice joc video. Aşa că voi modifica realitate virtuală şi voi folosi sintagmadomeniu virtual, iar pentru simetrie, realitatea cuantică va trebui să devină domeniu cuantic.
Nu este doar o coincidenţă faptul că aceste trei straturi constituie un paralelism cu viziunea generală religioasă. Cele două modele trebuie să fie paralele, fiindcă ambele sunt delimitate de creier. Religia şi ştiinţa nu sunt tocmai opuse, ci doar căi foarte diferite prin care se încearcă deco*darea universului. Ambele perspective conţin lumea mate*rială, care este un fapt dat. Trebuie să existe o sursă nevă*zută a creaţiei, deoarece urmele cosmosului pot fi găsite numai înaintea dizolvării timpului şi spaţiului. Şi trebuie să existe un loc în care cele două să se întâlnească.
Am spus mai înainte că nu cred că misticii sunt altfel de*cât oamenii obişnuiţi. Sunt doar mai buni navigatori cuan*tici. Călătoresc în zona de tranziţie din apropierea lui Dum*nezeu şi, în timp ce noi putem pătrunde acolo pentru câteva momente de bucurie sau câteva zile, în cel mai bun caz, sfin*ţii şi misticii au găsit secretul unei şederi mai îndelungate. In loc să se întrebe despre misterul vieţii, un sfânt îl trăieş*te. Şi totuşi, chiar în absenţa cuvintelor adecvate pentru a transmite această experienţă, găsim anumite asemănări de la cultură la cultură.
• Nu mai este simţită greutatea corpului.
• Apare senzaţia de plutire sau de privire de deasupra.
• Respiraţia devine mai uşoară, rarefiată, mai regulată.
• Durerea fizică sau tulburările de orice fel se ameliorea*ză considerabil.
• Trupul este străbătut de un flux de energie.
• Culoarea şi sunetul sunt mai intense; toate simţurile se amplifică.
O exprimare comună pentru această senzaţie, pe care o auzi iar şi iar, este „intrarea în lumină". Este un fenomen care nu se limitează la sfinţi. Unele dintre aceste schimbări, sau toate, survin si în cazul oamenilor obişnuiţi. Prin rutina cenuşie a existenţei răzbate un val de beatitudine şi puritate. Unii mistici descriu aceste momente ca atemporale, în urma lor rămâne adeseori o inerţie psihologică, o certitudi*ne liniştită că „ai ajuns acasă", în această zonă de tranziţie care aproape că atinge domeniul lui Dumnezeu experienţa este atât interioară, cât şi exterioară.
Dar ce-ar fi dacă ne-am putea permanentiza scânteierea de extaz şi am învăţa să explorăm acest straniu teritoriu nou? Am descoperi atunci acelaşi lucru revelat Maicii Julian cu 600 de ani în urmă: „El este veşmântul ce ne-nvăluie şi ne înconjoară, ne îmbrăţişează şi ne cuprinde, pentru iubi*re... Rămâi aici şi vei cunoaşte tot mai mult... fără sfârşit." Cu alte cuvinte, sacrul nu este un sentiment, este un loc. Problema este că atunci când încerci să călătoreşti într-aco-lo, realitatea materială te tot trage înapoi. Momentul miracu*los trece. Este extrem de greu să rămâi în zona de tranziţie. Daţi-mi voie să aduc aceşti termeni abstracţi pe pământ. Prin unele dintre următoarele experienţe am trecut cu toţii:
În toiul pericolului, te simţi deodată ocrotit.

Te temi profund de o criză în viaţa personală, dar când aceasta se produce, simţi un calm subit.

Un străin te face să simţi un val brusc de dragoste.

Un copil te priveşte în ochi şi, pentru o clipă, te simţi privit de un suflet bătrân.

În prezenţa morţii, simţi zbaterea unor aripi.

Privind cerul, ai senzaţia de spaţiu infinit.

O străfulgerare uluitoare de frumuseţe te face să uiţi pentru o clipă cine eşti.
Ori de câte ori aveţi asemenea experienţe, creierul dumneavoastră a răspuns într-un mod neobişnuit; a răspuns la divinitate.
Cele mai preţioase secrete ale lui Dumnezeu sunt ascun*se în capul omului — extaz, dragoste eternă, graţie şi mis*ter. Nu pare posibil, la prima vedere. Pentru a ajunge cu bis*turiul la creier, vei tăia într-un ţesut cenuşiu moale, care nu reacţionează la atingere, în acest teren tremurător sunt la*curi cu apă lin curgătoare şi caverne deschise, în care lumi*na nu pătrunde niciodată. Nu ai bănui că pe undeva, pe aici, se ascunde un suflet, că spiritul îşi poate găsi sălaşul într-un organ aproape la fel de lichid ca sângele şi de moale ca o ba*nană necoaptă.
Peisajul creierului este însă amăgitor. Toate exploziile de lumină care i-au orbit pe sfinţi în istorie au avut loc aici, în întuneric. Fiecare imagine a lui Dumnezeu a fost concepută în ţesutul care pare să fie o aglomerare de nervi. Deci pen*tru a găsi o fereastră către Dumnezeu trebuie să înţelegeţi că în creierul dumneavoastră există regiuni guvernate de di*ferite impulsuri. Noile ţinuturi sunt pline de gânduri elevate, de poezie şi iubire, asemenea Noului Testament. Vechile îm*părăţii sunt mai primordiale, asemenea unor părţi din Ve*chiul Testament. Acestea sunt guvernate de emoţii, de in*stinct, de putere şi de supravieţuire.
În vechile împărăţii, fiecare dintre noi este un vânător. Câmpiile ancestrale ale Africii sunt îngropate adânc în cre*ierul dumneavoastră, rememorate cu toată teroarea şi foa*mea lor. Genele îşi amintesc de leoparzii care săreau din copaci şi, într-un vârtej, vechiul creier vrea să vâneze leopar*dul, să se lupte cu el şi să-l ucidă. Mulţi sceptici au afirmat că Dumnezeu a fost inventat pentru ca aceste instincte fero*ce să poată fi ţinute în frâu. Altfel, violenţa ni s-ar întoarce împotrivă şi ne-ar ucide. Dar eu nu cred asta. Cea mai veche pândă din creierul nostru vizează o pradă mai mare, pe Dumnezeu însuşi. Iar motivul nu este lupta până la moarte, ci găsirea stropului nostru de bucurie şi adevăr, pe care ni*mic în lume nu îl poate şterge. Singurul lucru căruia nu îi pu*tem supravieţui este haosul.
Am evoluat pentru a-l găsi pe Dumnezeu. La aceasta se referă furtuna cu descărcări electrice a nesfârşitei activităţi a creierului.Pentru noi, Dumnezeu nu este o alegere, ci o necesitate.Acum aproape o sută de ani, marele psiholog si filozof William James declara că natura umană conţine o ”voinţă de a crede" în unele puteri superioare. Personal, James nu ştia dacă există Dumnezeu sau o lume dincolo de cea cunoscută. Era aproape sigur că nu poate fi găsită vreo dovadă a existenţei divine, dar simţea că fiinţele umane ar fi private de ceva profund dacă li s-ar lua credinţa. Avem nevoie de vânătoare.
Dumnezeu, după cum se dovedeşte, nu este o persoană; Dumnezeu este un proces. Creierul dumneavoastră este programat să îl cunoască pe Dumnezeu. Până nu îl găsiţi, nu veţi şti cine sunteţi. Totuşi, creierul nu ne conduce automat la spirit. Căutarea a fost totdeauna necesară.Unii oameni simt că Dumnezeu este accesibil sau că există cel puţin posibilitatea de a-l găsi, în timp ce alţii simt că este total absent. (Este curios că 72% dintre persoanele care au răspuns la un sondaj recent au declarat că ele cred în rai, în timp ce numai 56% cred în iad. Acesta este mai mult decât un optimism naiv; tendinţa vieţii este de a ne îndrepta în direcţia bună.)
Căutătorul speră mereu să-l vadă pe Dumnezeul unic, adevărat, final; care va pune capăt tuturor îndoielilor, dar noi căutăm, în schimb, indicii. Incapabili să admitem deplinătatea lui Dumnezeu, primim indicii de la creier, care îşi exersează constant uimitoarea capacitate de a insera o străful*gerare a spiritului în cele mai lumeşti situaţii. Pentru a reveni la câteva dintre exemplele pe care le-am dat:
În toiul pericolului, te simţi deodată ocrotit. Spiritul este revelat prin luptă sau fugă.

Te temi profund de o criză în viaţa personală, dar când aceasta se produce, simţi un calm subit.Spiritul este revelat prin conştiinţă liniştită.

Un străin te face să simţi un val brusc de dragoste.Spiritul este revelat prin răspunsul vizionar.

Un copil te priveşte în ochi şi, pentru o clipă, te simţi privit de un suflet bătrân. Spiritul este revelat prin intuiţie.

Privind cerul, ai senzaţia de spaţiu infinit. Spiritul este revelat prin unitate.
Este tipică pentru viaţa modernă credinţa că natura este făcută să fie întâmplătoare şi haotică. Este departe de adevăr. Viaţa pare lipsită de sens când ţi-ai uzat vechile reacţii, vechile realităţi şi vechea versiune a divinităţii. Pentru a-l aduce înapoi pe Dumnezeu, trebuie să urmăm noile şi chiar straniile răspunsuri, oriunde ne-ar duce ele. După cum cu înţelepciune se exprima un învăţător spiritual, „Lumea materială este infinită, dar este o infinitate plictisitoare. Infinitatea cu adevărat interesantă se află dincolo de ea."

Fragment din volumul: Deepak Chopra – Să-l cunoaştem pe Dumnezeu, Editura Curtea Veche, trad. Adriana Ciorbaru, pag 7-20.
Se poate comanda aici:
http://www.curteaveche.ro/Sa_l_cunoa...Dumnezeu-3-185

[1] O notă despre gen: Nu este uşor să găseşti un pronume pentru Dumnezeu. Păstrând tradiţia încetăţenită, această carte foloseşte pronumele El. Dar este sigur că Dumnezeu transcende orice gen. Aş fi putut folosi genul masculin, feminin sau neutru, dar aceasta nu ne-ar fi adus mai aproape de adevăr şi ar fi îngreunat citirea.

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Deep..._cunoastem.htm

Subiect: Dr. Deepak Chopra - Realitatea spirituală, o călătorie interioară

Instrumente subiect

Caută în subiect

Afișează

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare